ICCJ. Decizia nr. 652/2013. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Sentinţa nr. 652/2013
Dosar nr. 1233/1/2013
Şedinţa publică din 18 iunie 2013
Asupra cauzei penale de faţă constată:
Prin rezoluţia nr. 1000/P/2012 din 7 decembrie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (4) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de procurorul şef C.D. din cadrul D.N.A. Biroul Teritorial Slobozia, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 246, art. 289 şi art. 268 C. pen. şi faţă de directorul fostei instituţii SAPARD, pentru infracţiunile prevăzute de art. 246 şi art. 289 C. pen.
S-a reţinut de către procuror că petentul a fost cercetat şi trimis în judecată în Dosarul nr. 227/P/2008 al D.N.A., Biroul Teritorial Slobozia, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de dispoziţiile art. 181 din Legea nr. 78/2000, art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 31 alin. (2) raportat la art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
S-a constatat că plângerea formulată de petent prezintă o analiză proprie a probelor administrate şi a acelor dispoziţii legale prevăzute în legile speciale, încercând să probeze o altă situaţie de fapt, respectiv condiţiile accesării şi acordării fondurilor SAPARD ori, aspectele asupra cărora au fost efectuate cercetări au fost documentele false pe care petentul le-a prezentat în vederea obţinerii fondurilor.
O altă acuzaţie adusă procurorului C.D. priveşte modalitatea în care acesta s-a sesizat cu privire la săvârşirea faptei, şi anume Dosarul nr. 227/P/2008 al D.N.A., Biroul Teritorial Slobozia ce a fost format urmare sesizării semnate de primarul comunei M.B., ori, petentul I.G. consideră că sesizarea putea fi formulată numai de persoanele cu atribuţii de control (art. 23 din Legea nr. 78/2000).
Pe baza verificărilor efectuate în etapa actelor premergătoare, procurorul de caz a constatat că, simpla lecturare a textului indicat evidenţiază că legea nu restricţionează persoanele care pot face sesizarea doar la „cele cu atribuţii de control”, ci instituie faţă de acestea obligativitatea înştiinţării organelor de urmărire penală cu privire la orice act ilicit care poale atrage răspunderea penală potrivit Legii nr. 78/2000.
În consecinţă, s-a constatat că argumentele petentului nu constituie infracţiunile prevăzute de dispoziţiile art. 246 C. pen., art. 289 C. pen., art. 268 C. pen., întrucât elementele constitutive ale acestor infracţiuni nu sunt realizate.
Ca urmare, soluţia de neurmărire penală a fost adoptată pe temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen., dispunându-se neînceperea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 268 C. pen., art. 289 C. pen., faţă de persoana care a deţinut funcţia de director SAPARD şi faţă de magistratul procuror C.D.
Împotriva acestei rezoluţii a formulat plângere petenrul I.G. şi prin rezoluţia nr. 87/II/2/2013 din 23 ianuarie 2013 a procurorului şef secţia de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus respingere ca neîntemeiată a plângerii, constatându-se că în mod corect procurorul anchetator a concluzionat că infracţiunile reclamate în sarcina procurorului C.D. şi a directorului fostei instituţii SAPARD, nu există în materialitatea lor.
Nemulţumit de soluţiile adoptate petentul a formulat plângere la instanţă, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 1233/1/2013.
La termenul de dezbateri din 18 iunie 2013, petenrul a solicitat admiterea plângerii, desfiinţarea rezoluţiei având în vedere motivele scrise aflate la dosarul cauzei.
Analizând plângerea formulată, pe baza actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru considerentele ce urmează:
Soluţia de neîncepere a urmăririi penale adoptată în cauză faţă de intimaţii procurorul C.D. şi directorul fostei instituţii SAPARD, s-a întemeiat pe constatarea că aceştia nu au săvârşit niciuna dintre faptele de care erau acuzaţi.
Din actele existente la dosar şi care constituie acte premergătoare începerii urmăririi penale, nu rezultă existenţa unor acte sau fapte săvârşite de intimaţi, cărora să le fie conferită semnificaţia juridică a elementului material al infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, fals intelectual sau represiunea nedreaptă reclamate de petent.
Pentru a săvârşi infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, este necesar ca funcţionarul public să fi omis să îndeplinească un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu ori să-l îndeplinească în mod defectuos.
De asemenea, este necesar ca inacţiunea sau acţiunea care constituie elementul material al faptei şi care a produs vătămări intereselor ale unei persoane să fie săvârşite cu vinovăţie, ceea ce înseamnă că făptuitorul cu voinţă a efectuat acţiunea ori a rămas în pasivitate, şi-a dat seama că acţiunea sau inacţiunea cauzează o vătămare, rezultat pe care l-a urmărit sau a acceptat producerea lui.
Pe de altă parte, constituie infracţiunea de represiunea nedreaptă prevăzută de dispoziţiile art. 268 C. pen. fapta de a pune în mişcare acţiunea penală, de a dispune arestarea, de a trimite în judecată sau de a condamna pe o persoană, ştiind că este nevinovată.
Raportând conţinutul infracţiunilor anterior prezentate la activitatea desfăşurată de intimaţi, magistratul C.D. şi fostul director al SAPARD se reţine că infracţiunile reclamate, nu există în materialitatea lor.
De altfel, activitatea desfăşurată de magistratul C.D., prin întocmirea rechizitoriului nr. 227/P/2008 din 17 februarie 2009, nu constituie indicii în sensul săvârşirii vreuneia dintre infracţiunile reclamate de petent, activitatea magistraţilor, atribuţiilor de serviciu se circumscriu soluţionării cauzelor cu care sunt investiţi, respectiv interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanţial şi ale celui procesual.
Se constată că în cauză, nu există niciun indiciu că magistratul reclamat de petent, şi-au încălcat cu rea-credinţa atribuţiile de serviciu, pentru a cauza o vătămare intereselor legale ale petentului, astfel, rezultă că fapta de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor nu există.
De asemenea, nu se poate reţine în sarcina intimatului nici săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 289 şi art. 268 C. pen., în condiţiile în care nemulţumirea unei părţi referitoare la modul în care a fost instrumentat un dosar precum şi soluţia dispusă nu justifică cercetarea magistrului pentru săvârşirea vreunei fapte penale.
Înalta Curte constată că în considerentele rezoluţiei dispuse în cauză au fost analizate, în mod detaliat, aspectele invocate de petent cu privire la faptele pentru care a solicitat cercetarea penală a intimaţilor, reţinându-se în mod corect că faptele reclamate nu există în materialitatea lor.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că soluţia adoptată de procuror este temeinică şi legală, neimpunându-se desfiinţarea ei.
Pentru considerentele anterior prezentate, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată plângerea formulată de petentul I.G. împotriva rezoluţiei din 7 decembrie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, dispusă în Dosarul nr. 1000/P/2012 şi va menţine rezoluţia atacată.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va dispune obligarea petentuiui la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E
Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul I.G. împotriva rezoluţiei din 7 decembrie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, dispusă în Dosarul nr. 1000/P/2012.
Obligă petentul să plătească suma de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 18 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 643/2013. Penal. Strămutare (art. 55 CPP... | ICCJ. Decizia nr. 752/2013. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
