ICCJ. Decizia nr. 863/2013. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Sentinţa nr. 863/2013
Dosar nr. 2890/1/2013
Şedinţa publică din 8 octombrie 2013
Asupra plângerii de faţă;
Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 01 aprilie 2013 şi înregistrată pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 15 mai 2013, petentul C.I.A. a formulat plângere împotriva rezoluţiei nr. 11 19/P/2011 din data de 21 februarie 2013 emisă de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, menţinută prin rezoluţia nr. 629/II/2/2013 din 20 martie 2013 dispusă de procurorul şef al secţiei menţionate, solicitând desfiinţarea acesteia ca netemeinică şi nelegală.
Plângerea nu a fost motivată de către petent.
Analizând plângerea formulată, înalta Curte reţine că prin rezoluţia nr. 1119/P/2011 din data de 21 februarie 2013 a Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul I.A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 246, art. 247, art. 261, art. 267 şi art. 267 C. pen., reţinându-se inexistenţa oricăror indicii privind comiterea de către magistratul reclamat, a faptelor sesizate prin plângere.
Pentru a se dispune această rezoluţie, s-a constatat că petentul a numitul C.I.A. a formulat plângere împotriva magistratului A.I., fost prim - procuror adjunct al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, solicitând efectuarea de cercetări faţă de acesta sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 247 C. pen., art. 261 C. pen., art. 265 C. pen., art. 267 C. pen. şi art. 2671 C. pen., fapte penale pretins a fi fost comise cu ocazia soluţionării dosarului nr. 733/P/2010.
În conţinutul plângerii, petentul a arătat că a fost supus unei anchete abuzive, că nu i-a fost asigurat dreptul la apărare şi că i-au fost făcute promisiuni mincinoase în scopul de a da declaraţii în sensul dorit de organele de urmărire penală. De asemenea, a mai invocat şi faptul că a fost sedat pe parcursul anchetei, împrejurare care a fost de natură să influenţeze concluziile expertizei psihiatrice efectuate în cauză.
Totodată, petiţionarul a mai menţionat, printre altele, că instanţa a apreciat în mod eronat împrejurările săvârşirii infracţiunilor care i-au fost reţinute în sarcină, în final fiindu-i aplicată o pedeapsă disproporţionată, respectiv 23 ani de închisoare.
Pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti dosarul a fost înregistrat sub nr. 39/P/2011.
Prin ordonanţa cu acelaşi număr din 19 octombrie 2011 s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei privind pe procurorul A.I. în favoarea Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de urmărire penală şi criminalistică, cu motivarea că acesta deţine gradul profesional corespunzător parchetului instanţei supreme.
La nivelul Secţiei de urmărire penală şi criminalistică dosarul a fost înregistrat sub nr. 1119/P/2011. Din verificările efectuate a rezultat că la data de 30 iunie 2010, prin rechizitoriul nr. 733/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, întocmit de procuror A.I., s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.I.A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 174 C. pen. raportat la art. 176 lit. d) C. pen. şi art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., fiecare cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) şi ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În fapt, s-a reţinut că la data de 18 februarie 2010, inculpatul C.I.A. s-a deplasat la apartamentul numitei B.V. (unde efectuase anterior lucrări de reparaţii) şi, acţionând în scopul de a sustrage bunuri, i-a aplicat acesteia mai multe lovituri în zona capului cu un corp dur (veioză), provocându-i decesul.
Prin sentinţa penală nr. 764 din 8 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. 32461/3/2010, petentul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 23 ani închisoare şi 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
La data de 26 noiembrie 2010, prin decizia penală nr. 254 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de petent împotriva sentinţei penale susmenţionată, iar prin decizia penală nr. 562 din 15 februarie 2011 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus respingerea recursului declarat de petent împotriva hotărârilor anterioare, ca nefondat.
Astfel, prin rezoluţia nr. 1119/P/2011 din 21 februarie 2013 a Secţiei de urmărire penală şi criminalistică, în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul A.I. - procuror în cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 247 C. pen., art. 261 C. pen., art. 265 C. pen., art. 267 C. pen. şi art. 267 C. pen., cu motivarea că faptele reclamate nu există.
Soluţia adoptata în dosarul nr. 1119/P/2011 a fost comunicată petentului, care a formulat plângere, în temeiul art. 278 C. proc. pen.
Rezoluţia nr. 1119/P/2011 a Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost menţinută de procurorul şef al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică, prin rezoluţia nr. 629/11/2/2013 din 20 martie 2013, respingându-se plângerea şi constatându-se că soluţia adoptată este legală şi temeinică.
În motivare s-a arătat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, procurorii sunt independenţi, în condiţiile legii, iar conform art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în soluţiile dispuse procurorul este independent, în condiţiile prevăzute de lege. De asemenea, soluţiile apreciate ca nelegale pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, potrivit prevederilor art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004.
S-a precizat că pentru a se verifica dacă într-o cauză s-a săvârşit sau nu vreo faptă penală, trebuie avută în vedere împrejurarea că magistraţii nu pot avea calitatea de subiecţi activi ai unei infracţiuni exclusiv pe considerentul că au adoptat o soluţie sau alta. Soluţiile dispuse de procurori pot fi nelegale sau netemeinice însă, pentru reformarea lor sunt prevăzute căi de atac specifice.
Aşadar, s-a considerat că nemulţumirea unei părţi referitoare la modul în care a fost instrumentat un dosar, precum şi soluţia dispusă nu justifică cercetarea magistratului pentru săvârşirea vreunei fapte prevăzută de legea penală.
În consecinţă, s-a apreciat că în mod corect a concluzionat procurorul anchetator că infracţiunile reclamate în sarcina magistratului A.I. nu există în materialitatea lor, iar în temeiul art. 278 alin. (1) C. proc. pen., prin rezoluţia nr. 629/II/2/2013 din 20 martie 2013 a procurorului Şef al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petent împotriva rezoluţiei nr. 1119/P/2011 a Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi comunicarea acestei soluţii la Penitenciarul Giurgiu, unde petentul este încarcerat.
Împotriva ambelor rezoluţii menţionate, în termenul legal a formulat plângere petentul, conform art. 278 alin. (1) C. proc. pen.
Verificând rezoluţiile contestate, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarele înaintate de parchet, a susţinerilor părţilor şi a probelor administrate în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 278 alin. (7) C. proc. pen., înalta Curte constată că plângerea cu care a fost sesizată este nefondată, pentru considerentele ce urmează:
Rezoluţiile contestate de petent în prezenta cauză sunt legale şi temeinice, soluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă în privinţa intimatului întemeindu-se, în mod corect, pe lipsa oricăror probe privind săvârşirea de către magistratul reclamat a vreunei fapte cu caracter penal, în accepţiunea temeiurilor legale arătate în plângerea petentului.
Cu referire la soluţia dispusă în privinţa intimatului, înalta Curte arată că aceasta a fost justificată, întrucât orice litigiu presupune existenţa unor interese contrarii promovate în faţa justiţiei, iar magistratul chemat să rezolve diferendul astfel ivit va examina justeţea aspectelor sesizate prin prisma elementelor probatorii strânse în cauză, pe baza cărora îşi va forma o convingere fermă asupra temeiniciei acuzaţiilor şi va da o soluţie, care - în mod invariabil - este nefavorabilă pentru cel puţin una dintre părţile aflate în litigiu.
Emiterea sau pronunţarea unei soluţii în detrimentul uneia dintre părţi - în speţă petentul - nu echivalează cu un abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi sau cu alte fapte penale, cum opinează petentul şi nu se circumscrie conţinutului constitutiv al nici unei alte fapte prevăzute de legea penală.
Din această perspectivă, în cauza de faţă, intimatul procuror şi-a desfăşurat activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, procurorul fiind independent în soluţiile dispuse. Împotriva acestor soluţii, cei interesaţi au dreptul legal de a uza de căile legale de atac, acesta fiind singurul cadru prevăzut de lege în care poate fi analizată legalitatea şi temeinicia lor.
Înalta Curte reţine că materializarea opiniei intimatului în soluţia dispusă este rezultatul aplicării normelor legale în raport de situaţia de fapt şi de probele din dosarul cauzei. Dacă s-ar admite faptul că împotriva magistraţilor care au pronunţat o soluţie se poate face plângere penală, ar însemna că se instituie noi căi de atac, neprevăzute de lege, ceea ce este inadmisibil.
Este relevantă împrejurarea că urmare trimiterii sale în judecată, dispuse de către intimat, prin sentinţa penală nr. 764 din 8 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. 32461/3/2010, petentul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 23 ani închisoare şi 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. La data de 26 noiembrie 2010, prin decizia penală nr. 254 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de petent împotriva sentinţei penale susmenţionată. Totodată, prin decizia penală nr. 562 din 15 februarie 2011 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus respingerea recursului declarat de inculpat împotriva hotărârilor anterioare, ca nefondat.
În consecinţă, constatându-se că soluţia de trimitere în judecată a petentului, dispusă de către intimat prin rechizitoriul nr. 733/P/2010 din 30 iunie 2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti a fost confirmată de către instanţele judecătoreşti, inclusiv în căile de atac legale utilizate de către petent, înalta Curte constată că nu există indicii care să conducă la concluzia că această soluţie, dispusă în exercitarea atribuţiilor de serviciu specifice ale intimatului, ar fi contrară vreunei dispoziţii legale.
Aşa fiind, înalta Curte va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul C.I.A. împotriva rezoluţiei din 21 februarie 2013 dispusă în dosarul nr. 1119/P/2011 al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică.
Va menţine rezoluţia atacată.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga petentul la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂŞTE
Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul C.I.A. împotriva rezoluţiei din 21 februarie 2013 dispusă în dosarul nr. 1119/P/2011 al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică.
Menţine rezoluţia atacată.
Obligă petentul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 08 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 862/2013. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 864/2013. Penal. Strămutare (art. 55 CPP... → |
|---|
