ICCJ. Decizia nr. 1217/2014. SECŢIA PENALĂ. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs

Decizii penale ICCJ 2014


ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1217/2014

Dosar nr. 5736/62/2012

Şedinţa publică din 4 aprilie 2014

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 330/S din 20 decembrie 2012 a Tribunalului Braşov, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. inculpaţii B.T. şi B.M. au fost achitaţi pentru comiterea de către fiecare a câte unei infracţiuni de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen.

În baza art. 346 C. proc. pen. s-a respins acţiunea civilă formulată de partea vătămată SC V.R. SA.

În baza art. 189, 192 pct. 1 lit. a), b) C. proc. pen. partea vătămată constituită parte civilă SC V.R. SA a fost obligată să plătească statului suma de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare; restul cheltuielilor judiciare avansate de stat, sumă ce include şi 50% onorariu avocat oficiu pentru fiecare dintre inculpaţi rămân în sarcina statului.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut că, în anul 2008 inculpaţii B.T. şi B.M. au intenţionat contractarea unui credit în vederea derulării unor investiţii imobiliare. În acest sens inculpatul B.T. s-a prezentat la sediul V.R. pentru a solicita informaţii privitor la posibilitatea accesării unui credit; cu acest prilej, inculpatului i s-au solicitat adeverinţe de venit pentru sine şi soţia sa, deşi s-a menţionat faptul că nici una dintre persoanele solicitante nu sunt angajate cu contract de muncă.

Unitatea bancară a solicitat înscrisuri din care să rezulte veniturile pe care le obţin cei doi inculpaţi, iar la dosarul de creditare se depun de către inculpatul B. două contracte de închiriere a unui imobil ce aparţinea ambilor inculpaţi, adeverinţă de venit pentru ambii inculpaţi din care rezultă că aceştia ar fi angajaţi la SC D.S. SRL. Creditul solicitat urma a fi garantat cu ipotecă, constituită în favoarea băncii, cu privire la un imobil aparţinând inculpaţilor.

Cu referire la actele depuse de inculpatul B., instanţa de fond a constatat următoarele: M.P. a dispus scoaterea de sub urmărirea penală a învinuiţilor B.T. sub aspectul comiterii infracţiunii de fals în acte sub semnătură privată în formă continuată prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (3 acte materiale), respectiv B.M. sub aspectul comiterii infracţiunii de fals în acte sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. Deşi inculpaţii nu sunt trimişi în judecată cu referire la această infracţiune, instanţa a reţinut că starea de fapt cu privire la infracţiunea de înşelăciune are în vedere prezentarea unor documente nereale unităţii bancare constituită parte vătămată.

Inculpatul a recunoscut faptul că a emis adeverinţele de venit fără ca el sau soţia sa să deţină calitatea de angajaţi ai SC D.S. SRL; instanţa a reţinut în acelaşi timp că SC D.S. SRL era administrată de inculpat şi reprezenta în fapt modalitatea prin care familia acestuia se întreţinea; soţia inculpatului îl ajuta în cadrul activităţii societăţii, chiar dacă nici aceasta nu avea contract de muncă încheiat şi înregistrat la ITM. Prin urmare, cei doi inculpaţi desfăşurau activităţi lucrative în cadrul SC D.S. SRL.

Inculpatul B.T. a învederat că motivul pentru care a eliberat adeverinţe de venit care atestau în mod nereal existenţa unui contract de muncă şi a unor venituri fixe pentru el şi pentru soţia sa nu a fost acela de a induce în eroare unitatea bancară solicitată; inculpatul a mai susţinut că angajatul unităţii bancare, care cunoştea realitatea, a sugerat inculpatului să elibereze adeverinţe de venit.

Inculpatul a precizat că a depus la bancă bilanţul şi balanţa contabilă a SC D.S. SRL, din care rezultă că SC D.S. SRL nu a avut angajaţi în anul 2006 şi 2007 - în condiţiile în care pe adeverinţa de venit şi pe cererea de acordare a creditului se specifica faptul că inculpatul desfăşoară activităţi la societatea menţionată din anul 2006.

Angajaţii unităţii bancare aveau posibilitatea de a verifica actele depuse de cei doi inculpaţi în vederea obţinerii creditului imobiliar, însă singurele aspecte ce au interesat unitatea bancară la momentul acordării creditului au fost: evaluarea imobilului ipotecat precum şi identificarea chiriaşilor din imobilul ipotecat.

Dat fiind valoarea mare a creditului solicitat, este puţin probabil ca sumele reprezentând venituri din salariu să fi constituit unul dintre motivele pentru care unitatea bancară a acordat creditul, în condiţiile în care nu a efectuat verificări la ITM cu privire la existenţa sau nu a contractelor de muncă ale inculpaţilor.

Prin urmare, după verificarea veridicităţii contractului de închiriere - prezentat drept sursă de venit unităţii bancare - şi evaluarea imobilului ce urma a fi ipotecat, unitatea bancară a acordat inculpaţilor creditul solicitat. Existenţa contractelor de închiriere a fost demonstrată, martorii B.V. şi N.C. - audiaţi în cursul urmăririi penale dând declaraţii relevante în acest sens. Împrejurarea că angajaţi ai SC T.C. SRL au afirmat în cursul urmăririi penale că nu au beneficiat de cazare în imobilul ce aparţinea celor doi inculpaţi şi care a fost închiriat de către N.C. nu are relevanţă în cauză, în condiţiile în care nu s-a solicitat nulitatea contractului potrivit de către una dintre părţile contractante. De altfel, reprezentantul V. - martorul V.F. a certificat el însuşi prezenţa celor doi chiriaşi în spaţiu, fapt care conduce la ideea că unitatea bancară a fost interesată de sumele primite cu titlu de chirie de către inculpaţi şi nu de activitatea ce se desfăşura în imobilul aparţinând inculpaţilor, acestea constituind în opinia părţii civile adevăratele surse de venit ale inculpaţilor.

Unitatea bancară, urmare a actelor depuse de inculpaţi, procedează la aprobarea creditului; în acest sens, martora S.M. a susţinut în cursul urmăririi penale că solicitarea inculpaţilor de obţinere a creditului s-ar fi aprobat indiferent dacă inculpaţii ar fi lucrat sau nu, întrucât "sumele de pe adeverinţele de venit erau mici", iar contractul de închiriere era suficient în condiţiile în care era înregistrat la administraţia financiară. Totodată, se constată că martora S.B. - persoana care a verificat iniţial actele depuse de inculpaţi - nu şi-a pus problema faptului că B.M. nu ar fi fost angajata SC D.S. SRL având în vedere că învinuita lucra în mod efectiv ca vânzătoare la magazinul administrat de către societatea menţionată.

Pentru garantarea executării contractului de creditare a fost constituită o ipotecă în favoarea băncii, ipotecă instituită asupra imobilului situat în Râşnov, evaluat de către V. la 288.244 CHF.

Ulterior obţinerii creditului inculpaţii au achitat ratele, fapt care s-a petrecut până la suspendarea activităţii SC D.S. SRL - decembrie 2009; după această dată inculpaţii au formulat o cerere de amânare a plăţilor şi au ţinut în permanenţă legătura cu banca în vederea soluţionării pe cale amiabilă a situaţiei apărute.

Martorii B.D.A., S.B. şi V.F. au precizat că, în cazul în care s-ar fi cunoscut faptul că adeverinţele de venit prezentate de inculpaţi nu reflectă realitatea, dosarul de credit nu ar mai fi mers spre aprobare spre Centrala din Bucureşti a V.R.

Instanţa de fond a mai constatat că nu există date care să certifice faptul că în lipsa adeverinţelor de venit creditul nu s-ar fi acordat inculpaţilor B.T. şi B.M., în condiţiile în care unitatea bancară nu a specificat acest aspect, iar martora S.B. a afirmat contrariul în declaraţia oferită organelor judiciare la momentul audierii iniţiale. Depunerea unor înscrisuri care nu corespundeau realităţii putea conduce la neacordarea creditului, în condiţiile în care de realitatea celor constatate în înscris depindea obţinerea sumelor solicitate; în caz contrar - cum este şi cazul de faţă, banca avea posibilitatea să refuze creditarea pentru motive ce ţin de moralitate a persoanei solicitante.

Or, aşa cum mai sus am arătat, inculpaţii desfăşurau activităţi lucrative în cadrul societăţii SC D.S. SRL fără însă a deţine contracte de muncă - aspect care putea fi lesne verificat - dacă se dorea - prin solicitarea unei copii pe de cartea de muncă (dacă verificările la ITM Braşov nu se puteau realiza); sumele prezentate pe adeverinţele de venit erau modice pentru o persoană care doreşte să obţină un credit de valorarea celui indicat în cererea de creditare; contractele de închiriere a imobilului aparţinând inculpaţilor a fost determinant în obţinerea creditului, precum şi constituirea ipotecii asupra unui imobil care garanta acoperirea sumei solicitate cu titlu de împrumut.

Împrejurarea că la scurt timp de la momentul obţinerii creditării contractul de închiriere a imobilului aparţinând inculpaţilor a fost reziliat nu conduce la concluzia că inculpaţii au intenţionat inducerea în eroare a reprezentanţilor părţilor vătămate.

Instanţa de fond a mai reţinut că o parte din rate au fost plătite, iar inculpaţii şi-au manifestat intenţia de a soluţiona amiabil problemele legate de derularea contractului prin solicitarea de amânare a plăţii; de altfel, împrumutul obţinut de la partea vătămată a fost garantat prin instituirea unei ipoteci în favoarea băncii, ipotecă asupra unui imobil ce a fost evaluat de însăşi persoane agreate de partea vătămată la o sumă îndestulătoare care poate să acopere restanţele rămase.

Pentru considerentele anterior expuse, s-a constatat că probatoriul administrat în cauză este insuficient pentru a proba atât latura obiectivă, cât şi cea subiectivă a infracţiunii pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor respectiv a infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen.

Neexecutarea obligaţiilor contractuale nu poate fi considerată ca o inducere în eroare a creditorului; la aprecierea acţiunii de inducere în eroare se au în vedere şi alte elemente care ţin inclusiv de persoana celui care este înşelat, de posibilităţile acestora de a realiza sau nu actul de inducere în eroare. Unitatea bancară avea instrumentele necesare verificării aspectelor care ţin de veridicitatea înscrisurilor depuse de părţi şi chiar a verificat existenţa contractelor de închiriere a imobilului aparţinând inculpaţilor; banca a procedat la evaluarea imobilului prezentat drept garanţie de către inculpaţi.

Aşa fiind, s-a dispus cu referire la infracţiunea de înşelăciune pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor - art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. - achitarea acestora în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

V.R. SA s-a constituit parte civilă solicitând suma de 1.117.258,84 RON.

Instanţa a constatat că nu s-a dovedit fără putinţă de tăgadă că inculpaţii se fac vinovaţi de comiterea infracţiunii de înşelăciune, iar cu referire la infracţiunea de fals şi uz de fals - soluţie necriticată de partea vătămată în procedura prev. de art. 2781 C. proc. pen. - Ministerul Public a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpaţilor; prin urmare, nefiind sesizată pentru comiterea unei infracţiuni de fals, instanţa nu poate dispune anularea contractului încheiat de inculpaţi cu partea vătămată.

Întrucât în cauză nu s-a dovedit intenţia inculpaţilor de a înşela partea vătămată, s-a constatat că nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Partea civilă are posibilitatea de a proceda la executarea contractului, având constituită pentru recuperarea creanţei o garanţie imobiliară, iar din cele afirmate de inculpaţi partea civilă deja a procedat la scoaterea la licitaţie a imobilului ipotecat.

Pentru aceste motive s-a respins ca nedovedită solicitarea părţii vătămate de obligare a inculpaţilor la plata prejudiciului cauzat.

Împotriva mai sus menţionatei sentinţe au declarat apel:

- Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, solicitând desfiinţarea sentinţei apelate şi rejudecând cauza să se dispună condamnarea inculpaţilor, întrucât în mod eronat instanţa de fond a dispus achitarea inculpaţilor, fără a fi avut în vedere probatoriul administrat în cauză şi conţinutul actului încheiat între inculpaţi şi partea civilă. Partea civilă a încheiat contractul de împrumut având reprezentarea că ratele stabilite prin contract vor fi plătite din veniturile pe care aceştia le realizau atât din salarii, dar în principal din cele două contracte de comodat încheiate între SC C.V. şi SC T.C. SRL.

Totodată instanţa de fond nu a făcut nici o referire la faptul că în situaţia existenţei ipotecii asupra imobilului inculpaţilor, cu această garanţie este posibil să nu-şi recupereze integral prejudiciul, având în vedere dobânzile şi penalităţile care curg din momentul neplăţii.

- partea civilă - V.R. SA, solicitând desfiinţarea sentinţei apelate şi rejudecând cauza reţinându-se vinovăţia inculpaţilor să se dispună condamnarea acestora, întrucât inculpatul cât şi coinculpata, fără să aibă calitatea de salariat au întocmit şi depus adeverinţe şi încheiat contracte de închiriere fictive, săvârşind infracţiunea de înşelăciune întrucât au prezentat nişte fapte mincinoase ca fiind adevărate pentru a determina partea civilă să intre în raporturi juridice cu inculpaţii, să încheie contracte care, în lipsa prezentării acestor fapte mincinoase, nu s-ar fi realizat. Acordarea creditului bancar este condiţionată de existenţa venitului care să justifice rambursarea şi de existenţa garanţiilor. Garanţiile au existat, veniturile nu au existat, au fost fictive, şi ca atare, această stare de fapt, respectiv acţiunea inculpatului a fost determinantă pentru încheierea contractului, astfel că, în mod indubitabil, infracţiunea de înşelăciune, pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, există, cât şi infracţiunea de întocmire a actelor fictive.

Sub aspectul laturii civile, partea civilă a solicitat să se dispună admiterea acţiunii civile.

Prin Decizia penală nr. 61/Ap din data de 31 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi partea civilă V.R. SA împotriva Sentinţei penale nr. 330/S din 20 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Braşov, în Dosarul penal nr. 5736/62/2012, pe care o menţine.

Curtea, verificând hotărârea atacată în raport de actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de apel formulate, precum şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, astfel cum cer dispoziţiile art. 371 alin. (2) C. proc. pen., dar în limitele prevăzute de art. 371 alin. (1) C. proc. pen., a constat că apelurile declarate de Parchet şi partea civilă sunt neîntemeiate pentru următoarele motive:

Curtea a reţinut că, în mod corect, instanţa de fond a dispus achitarea inculpaţilor în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., întrucât nu s-a dovedit intenţia inculpaţilor de a înşela partea vătămată.

În mod corect, instanţa de fond, cu privire la adeverinţele de venituri ale inculpaţilor a reţinut că acestea aveau sume modice, care nu puteau constitui garanţii pentru acordarea contractului de împrumut de către bancă, în valoare de 280.000 CHF pe o perioadă de 222 luni. Potrivit graficului de rambursare a creditului, lunar inculpaţii aveau de plătit o rată lunară de 2.400 CHF, la data creditării 1 CHF fiind 2,1995 lei, iar veniturile inculpaţilor, astfel cum rezultă din adeverinţele de venit depuse la dosar erau de 788 RON pentru inculpat şi 581 RON pentru inculpată.

Angajaţii unităţii bancare aveau posibilitatea de a verifica cele două adeverinţe de salariu, odată prin efectuarea de verificări la ITM cu privire la existenţa sau inexistenţa contractelor de muncă ale inculpaţilor, fapt care nu s-a realizat şi prin coroborarea bilanţului şi balanţei contabile a SC D.S. SRL, din care rezulta, în mod cert, că societatea comercială nu a avut angajaţi în anul 2007, astfel că este veridică afirmaţia inculpatului B.T. care a declarat că a eliberat cele două adeverinţe la sugestia angajatului bancar, deşi acesta cunoştea faptul că atât inculpatul, cât şi soţia sa nu erau angajaţi la SC D.S. SRL.

Faptul că cele două adeverinţe de venituri nu erau necesare la acordarea creditului de către partea civilă rezultă şi din declaraţiile martorilor B.D.A. - director regional la V., la data acordării creditului, care a declarat că "adeverinţa de salariu nu era necesară pentru acordarea creditului, în situaţia în care celelalte venituri erau suficiente pentru stabilirea creditului. Creditul solicitat de inculpaţi era produsul standard şi dacă nu garanta cu imobilul nu putea obţine creditul" şi martorul V.F., director adjunct la V., care a relatat că "eu doar am verificat că există garanţia şi nu am solicitat inculpaţilor vreo adeverinţă necesară pentru obţinerea creditului. Nu era necesară adeverinţa de salariat, pentru obţinerea creditului fiind suficientă o singură sursă ce putea fi verificată. La acel moment, în anul 2008 nu era necesară adeverinţa de venit pentru obţinerea creditului. Garanţia imobiliară adusă băncii era proporţională cu valoarea sumei acordate", astfel că nu se poate reţine că inculpaţii au intenţionat să inducă în eroare pe partea civilă şi aceste motive de apel sunt neîntemeiate.

Cu privire la cele două contracte de închiriere, Curtea a reţinut că cele două contracte de închiriere au început a fi derulate începând cu date de 1 iunie 2008 anterior acordării creditului de către bancă inculpaţilor la data de 23 iulie 2008. Faptul că ulterior acordării creditului a intervenit rezilierea celor două contracte de închiriere nu poate constitui un motiv că inculpaţii au dorit să inducă în eroare banca. Acest fapt reiese şi din declaraţia martorului N.C., care a relatat că "în luna iunie trebuia să efectuez lucrări de construcţii în oraşul Râşnov şi trebuia să cazez un număr aproximativ de 10 - 15 muncitori. Astfel, în luna iunie am încheiat cu B.T. un contract de închiriere pentru spaţiul de la mansardă. Muncitorii au fost cazaţi mai puţin de o lună, întrucât societatea nu a mai efectuat lucrarea, iar în luna iulie am reziliat contractul de închiriere". Astfel inculpatul nu se face vinovat de cazul fortuit care a intervenit, respectiv neefectuarea lucrării de către societatea chiriaşă şi nu se poate reţine că acesta a prezentat angajaţilor băncii nişte fapte mincinoase ca fiind adevărate, contractele fiind valabile la data contractării creditului, evenimentele ulterioare neputând fi anticipate de către inculpaţi, astfel că şi acest motiv de apel este nefondat.

Curtea a reţinut că pentru garantarea executării contractului de creditare a fost constituită o ipotecă în favoarea băncii, ipotecă instituită asupra imobilului situat în Râşnov, evaluat de către V. la 288.244 CHF, pentru neplata creditului acordat, banca având posibilitatea scoaterii la licitaţie a imobilului ipotecat, fapt care s-a şi realizat, însă până în prezent imobilul nu a fost vândut.

Referitor la susţinerile Parchetului privind posibilitatea ca banca să nu-şi poată recupera integral prejudiciul, având în vedere dobânzile şi penalităţile, Curtea a reţinut că în momentul acordării creditului, banca prin persoanele agreate de aceasta a evaluat imobilul primit în garanţie şi putea să prevadă riscul că suma la care a fost evaluat imobilul să nu acopere toate cheltuielile efectuate de bancă cu derularea contractului, iar aceste pierderi nu pot constitui motive pentru a reţine în sarcina inculpaţilor că au intenţionat să inducă în eroare pe partea civilă cu ocazia încheierii contractului de credit bancar.

Având în vedere că în cauză nu s-a dovedit intenţia inculpaţilor de a înşela pe partea vătămată, Curtea a constat că nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, iar neexecutarea obligaţiilor contractuale nu poate fi considerată ca o inducere în eroare a creditorului.

Prin urmare, hotărârea atacată este legală şi temeinică sub toate aspectele analizate, considerente pentru care apelurile declarate de Parchet şi partea civilă sunt nefondate şi vor fi respinse în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen..

Împotriva Deciziei penale nr. 61/Ap din 31 mai 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov.

Prin motivele scrise de recurs, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov a invocat incidenţa cazului de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. anterior, criticând hotărârile instanţelor de fond şi apel sub aspectul greşitei achitări a inculpaţilor. În acest sens, a susţinut că din punct de vedere probatoriu, este dincolo de orice îndoială că inculpaţii, pentru obţinerea creditului, au prezentat documente de venit false, ei neavând calitatea de angajaţi ai SC D.S. SRL - aspect recunoscut, de altfel, de către aceştia.

De asemenea, a solicitat să se ţină seama la analizarea stării de fapt şi a aprecierii asupra existenţei infracţiunii că pentru încheierea contractului de credit, în fiecare caz în parte, unitatea bancară analizează condiţiile personale ale fiecărui solicitant, având importanţă datele referitoare la nivelul veniturilor, locul de muncă şi în funcţie de aceste date, unităţile bancare acceptă sau nu acordarea creditelor solicitate şi fixează anumite condiţii cu privire la aceste credite. Prin furnizarea unor informaţii false cu privire la aceste împrejurări se viciază în mod evident consimţământul unităţii bancare, ajungându-se la acordarea unui credit unei persoane care nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru încheierea unui contract, astfel cum a fost convenit.

Totodată, a învederat procurorul, din poziţia exprimată oficial de V. SA rezultă că, în lipsa informaţiilor false furnizate, de către inculpat, contractul nu s-ar fi încheiat în acea modalitate - aceştia nefiind eligibili pentru respectiva sumă -, astfel că inducerea în eroare utilizată de către aceştia a determinat partea civilă să accepte perfectarea convenţiei şi să-i transmită sumele de bani solicitate.

Nu în ultimul rând, împrejurarea că inculpaţii au achitat din rate nu poate conduce la concluzia lipsei laturii subiective a infracţiunii de înşelăciune, aceasta, în speţă, consumându-se la momentul perfectării contractului de credit, din acel moment, unitatea bancară fiind lipsită de sumele reprezentând creditul acordat, sume care ar fi avut o altă destinaţie în lipsa acţiunii inculpaţilor.

În aceste condiţii, este evidentă şi producerea unei pagube ca şi element esenţial pentru a se reţine existenţa infracţiunii de înşelăciune, prin definiţie de rezultat.

În concluzie, s-a susţinut că în ceea ce priveşte latura subiectivă, inculpaţii au acţionat cu intenţie directă, existând şi scopul prevăzut de lege, respectiv obţinerea unui folos material injust (chiar inculpaţii recunoscând că s-au folosit de înscrisurile falsificate pentru a obţine mai facil creditul).

Cu prilejul dezbaterilor, procurorul a precizat că împrejurarea dacă adeverinţele de venit erau sau nu necesare pentru obţinerea creditelor nu este o chestiune de fapt, astfel cum s-a reţinut în apel, ci o chestiune de drept care rezultă dintr-o normă juridică, respectiv din normele de creditare ale băncii. Or, normele de creditare ale băncii exclud orice posibilitate de apreciere umană asupra sumei ce poate fi acordată ca şi credit, acest cuantum fiind stabilit în mod expres, împrejurare care excludea şi orice posibilitate de apreciere din partea instanţei asupra aceluiaşi aspect şi cu atât mai mult, posibilitatea combaterii normelor cu depoziţiile unor martori.

În raport de argumentele prezentate, procurorul a invocat incidenţa cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. anterior, susţinând că prin demersul său juridic Parchetul nu tinde la stabilirea unei alte situaţii de fapt, aceasta fiind cea deja reţinută de instanţe, ci la constatarea aplicării greşite a legii, respectiv chiar a normei de incriminare, care a condus la o injustă soluţie de achitare a inculpaţilor.

Totodată, a menţionat că celelalte aspecte reţinute de instanţa de apel în argumentarea soluţiei de achitare - faptul că iniţiativa depunerii adeverinţelor de venit a aparţinut unui angajat al băncii, respectiv că banca nu a verificat realitatea documentelor sus-menţionate - sunt irelevante în condiţiile în care s-a făcut dovada încălcării normelor de creditare ale băncii.

A mai arătat că nu înţelege să formuleze cereri şi în latura civilă a cauzei întrucât banca păgubită a declanşat deja procedura de punere în executare silită a contractului de creditare, astfel încât drepturile sale patrimoniale sunt pe cale a fi valorificate.

Recursul formulat de Parchet a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 17 iulie 2013, stabilindu-se termen de judecată la data de 10 ianuarie 2014.

Având în vedere că la data judecării cauzei în recurs, respectiv la 4 aprilie 2014, era în vigoare noul C. proc. pen. ale cărui dispoziţii sunt de imediată aplicare, a fost necesar să se stabilească cadrul procesual în raport cu împrejurarea că, în prezent, recursul nu mai este o cale ordinară de atac, iar Înalta Curte nu mai are competenţa funcţională de a judeca recursul.

Situaţia tranzitorie expusă anterior este reglementată prin dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, care stabilesc atât competenţa de soluţionare, cât şi dispoziţiile procesuale aplicabile în cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi.

Astfel, în conformitate cu dispoziţia tranzitorie anterior menţionată, "recursurile în curs de judecată la intrarea în vigoarea a legii noi declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelurilor potrivit legii vechi rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs."

Prin urmare, constatând că recursul, în prezenta cauza, se afla în curs de judecată la data intrării în vigoare a C. proc. pen., fiind declarat împotriva unei hotărâri supuse apelului potrivit legii vechi, Înalta Curte a apreciat că este competentă să soluţioneze calea de atac, fiind aplicabile prevederile C. proc. pen. anterior în materia recursului.

Cu privire la prevederile C. proc. pen. anterior privind judecarea recursului, Înalta Curte notează că în raport cu data pronunţării deciziei recurate sunt incidente în cauză dispoziţiile Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti.

Examinând recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov prin raportare la dispoziţiile art. 3859 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, se impun următoarele consideraţii de ordin teoretic referitoare la limitele examinării cauzei în calea de atac a recursului.

Din analiza conţinutului cazurilor de casare expres prevăzute de art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. anterior, rezultă că, prin limitarea obiectului judecăţii în recurs, legiuitorul a urmărit ca nu orice încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanţiale să constituie temeiuri pentru a casa hotărârea atacată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Prin modificările aduse cazurilor de casare prin Legea nr. 2/2013, legislaţia procesuală a instituit regula casării exclusiv în ceea ce priveşte chestiunile de nelegalitate, menţionate în art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. anterior, recursul devenind aşadar, o jurisdicţie exercitabilă numai în cazuri strict determinate, care nu mai poate purta asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii.

Prin urmare, din perspectiva finalităţii avute în vedere, recursul nu are drept scop soluţionarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor, respectiv a situaţiei de fapt, stabilirea vinovăţiei şi a pedepsei aplicate, ci doar sancţionarea sentinţelor ori deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.

Pornind de la principiul, impus prin intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, potrivit căruia examinarea cauzei în recurs se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost recurată sub aspectul soluţionării cauzei prin aplicarea şi interpretarea corectă a legii.

Critica formulată de Parchet vizează greşita achitare de către instanţele de fond şi apel a inculpaţilor B.T. şi B.M. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. anterior.

Astfel, prin motivele scrise de recurs s-a susţinut că din punct de vedere probatoriu, este dincolo de orice îndoială că inculpaţii, pentru obţinerea creditului, au prezentat documente de venit false. De asemenea, a precizat că pentru încheierea contractului de credit, în fiecare caz în parte, unitatea bancară analizează condiţiile personale ale fiecărui solicitant, având importanţă datele referitoare la nivelul veniturilor, locul de muncă şi în funcţie de aceste date, unităţile bancare acceptă sau nu acordarea creditelor solicitate şi fixează anumite condiţii cu privire la aceste credite. Prin furnizarea unor informaţii false cu privire la aceste împrejurări se viciază în mod evident consimţământul unităţii bancare, ajungându-se la acordarea unui credit unei persoane care nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru încheierea unui contract, astfel cum a fost convenit. Totodată, a învederat procurorul, din poziţia exprimată oficial de V. SA rezultă că, în lipsa informaţiilor false furnizate de către inculpat, contractul nu s-ar fi încheiat în acea modalitate - aceştia nefiind eligibili pentru respectiva sumă -, astfel că inducerea în eroare utilizată de către aceştia a determinat partea civilă să accepte perfectarea convenţiei şi să le transmită sumele de bani solicitate.

De fapt, prin motivele scrise de recurs, Parchetul reia analiza aceluiaşi probatoriu, căruia îi dă propria interpretare, deşi a fost evaluat cu titlu definitiv atât de instanţa de fond, cât şi de cea de apel.

Aceste critici reprezintă critici de netemeinicie şi ca atare, nu se circumscriu cazului de casare invocat prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. anterior, ce au în vedere situaţia în care "hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii."

Pentru a subsuma criticile sale cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. anterior, cu prilejul dezbaterilor procurorul a susţinut că împrejurarea dacă adeverinţele de venit erau sau nu necesare pentru obţinerea creditelor nu este o chestiune de fapt, astfel cum s-a reţinut în apel, ci o chestiune de drept care rezultă dintr-o normă juridică, respectiv din normele de creditare ale băncii. Or, normele de creditare ale băncii exclud orice posibilitate de apreciere umană asupra sumei ce poate fi acordată ca şi credit, acest cuantum fiind stabilit în mod expres, împrejurare care excludea şi orice posibilitate de apreciere - din partea instanţei asupra aceluiaşi aspect şi cu atât mai mult, posibilitatea combaterii normelor cu depoziţiile unor martori.

Este adevărat că necesitatea de a depune adeverinţele de venit rezultă din normele juridice care reglementează activitatea bancară, tocmai de aceea au fost solicitate şi depuse de către inculpaţi. Relevanţa lor în ansamblul documentelor necesare aprobării unui credit reprezintă însă o chestiune de apreciere a funcţionarului bancar care, în acest proces de evaluare, trebuie să respecte dispoziţiile legale care reglementează activitatea bancară.

Sub acest aspect, instanţa de fond a reţinut că la aprecierea acţiunii de inducere în eroare trebuie avute în vedere şi alte elemente care ţin inclusiv de persoana celui care este înşelat, de posibilităţile acestora de a realiza sau nu actul de inducere în eroare, or unitatea bancară avea instrumentele necesare verificării aspectelor care ţin de veridicitatea înscrisurilor depuse de părţi şi chiar a verificat existenţa contractelor de închiriere a imobilului aparţinând inculpaţilor; banca a procedat la evaluarea imobilului prezentat drept garanţie de către inculpaţi.

Cu prilejul dezbaterilor procurorul a susţinut că nu tinde la stabilirea unei alte situaţii de fapt, aceasta fiind cea deja reţinută de instanţe, ci la constatarea aplicării greşite a legii, respectiv chiar a normei de incriminare, care a condus la o injustă soluţie de achitare a inculpaţilor.

Or, în raport cu situaţia de fapt reţinută, care relevă lipsa intenţiei de a comite fapta, nu se poate face aplicarea normei de incriminare a faptei de înşelăciune, astfel cum a cerut procurorul.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte apreciază recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov ca fiind nefondat, urmând ca în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior să îl respingă.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului declarat de Parchet vor rămâne în sarcina statului, onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimaţii inculpaţi, în sumă de câte 300 RON, urmând a se plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov împotriva Deciziei penale nr. 61/A din 31 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe intimaţii inculpaţi B.T. şi B.M.

Cheltuielile ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchet rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimaţii inculpaţi, în sumă de câte 300 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 aprilie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 1144/2014. SECŢIA PENALĂ. Omorul (art. 174...  ICCJ. Decizia nr. 1222/2014. SECŢIA PENALĂ. Alte cereri... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1217/2014. SECŢIA PENALĂ. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs