ICCJ. Decizia nr. 1375/2014. SECŢIA PENALĂ

Decizii penale ICCJ 2014

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1375/2014

Dosar nr. 8988/55/2012*

Şedinţa publică din 17 aprilie 2014

Prin Sentinţa penală nr. 329 din 19 septembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 8988/55/2012*, a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice, formulată de reprezentantul Ministerului Public, din infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, în infracţiunea prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul F.C., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005.

În baza art. 346 alin. (2), raportat la art. 14 C. proc. pen., a fost respinsă acţiunea civilă exercitată de partea civilă Statul Român prin M.F.P. - A.N.A.F. - G.F. Arad, exercitată în contradictoriu cu inculpatul de mai sus şi partea responsabilă civilmente SC T. SRL.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin Rechizitoriul din data de 13 iunie 2012, întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad în Dosarul nr. 191/P/2010, a fost trimis în judecată inculpatul F.C., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 43 din Legea nr. 82/1991, dosarul fiind înaintat Judecătoriei Arad.

În actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că, SC T. SRL Pecica nu a evidenţiat în contabilitate şi în declaraţiile fiscale obligatorii, mai multe achiziţii intracomunitare, de la trei furnizori din Franţa, efectuate în perioada aprilie 2009 - martie 2010. S-a presupus că bunurile au fost revândute în România, fără ca vânzările să fie înregistrate şi astfel societatea s-ar fi sustras de la plata taxelor şi impozitelor, astfel că organele fiscale au sesizat posibila comitere a infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

În cadrul cercetărilor efectuate, s-a solicitat autorităţilor franceze efectuarea unor verificări la cei trei furnizori al SC T. SRL (S.C., S.A. şi S.K.), în vederea ridicării facturilor de vânzare către societatea română şi a identificării bunurilor achiziţionate.

Au fost identificate astfel mai multe autoturisme achiziţionate de societatea administrată de inculpat, însă verificările efectuate în baza de date auto naţională au evidenţiat faptul că aceste autoturisme nu au fost înmatriculate niciodată pe teritoriul României, fapt ce a condus la presupunerea ca SC T. SRL nu a vândut aceste bunuri în România.

Nici rapoartele VIES nu au evidenţiat tranzacţii între persoane juridice din comunitate, având ca obiect respectivele autoturisme.

De asemenea, nu s-a putut stabili că societatea ar fi realizat profit, pentru a se calcula impozitul pe profit.

În aceste condiţii, prin Ordonanţa din 19 aprilie 2012, procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Prin Sentinţa penală nr. 2.402 din 25 septembrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 8988/55/2012, Judecătoria Arad, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului F.C., din infracţiunea prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991, în infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, iar în baza art. 42 raportat la art. 27 lit. e¹) C. proc. pen., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad.

Pentru schimbarea încadrării juridice, Judecătoria Arad a avut în vedere Decizia ICCJ nr. 4/2008, pronunţată în recurs în interesul legii.

Prin Sentinţa penală nr. 456 din 22 noiembrie 2012, Tribunalul Arad a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Arad, invocată de reprezentantul Ministerului Public şi, în consecinţă, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică dată faptei prin Sentinţa penală nr. 2.402 din 25 septembrie 2012, pronunţată de Judecătoria Arad, din infracţiunea complexă de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, în infracţiunea prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1992.

În baza art. 42, raportat la art. 39 alin. (1) C. proc. pen., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Arad.

În baza art. 43 alin. (1), (3), (5) şi (7) C. proc. pen., a constatat conflictul negativ de competenţă şi a trimis cauza la Curtea de Apel Timişoara, pentru soluţionarea conflictului.

Prin Sentinţa penală nr. 3/PI din 9 ianuarie 2013, Curtea de Apel Timişoara a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad, secţia penală.

Astfel, la data de 21 februarie 2013, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Arad.

În ce priveşte cererea de schimbare a încadrării juridice, formulată la acest termen de reprezentantul Ministerului Public, prima instanţă a reţinut că dispoziţiile art. 334 C. proc. pen. nu sunt incidente în cauză.

Tribunalul Arad, prin Sentinţa penală nr. 456 din 22 noiembrie 2012, a schimbat încadrarea juridică dată faptei de Judecătoria Arad, pentru motivele arătate în acea sentinţă, asupra cărora nu mai revenim.

Soluţionând conflictul de competenţă, prin Decizia penală nr. 3/PI din 9 ianuarie 2013, Curtea de Apel Timişoara a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad, stabilind că fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005.

Deşi în dispozitivul deciziei se face referire la infracţiunea prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, s-a constatat că în considerente se analizează infracţiunea prevăzută de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, aceasta din urmă fiind şi încadrarea juridică (realizată de Judecătoria Arad) care a generat conflictul negativ de competenţă.

Faţă de considerentele deciziei Curţii de Apel Timişoara, prima instanţă a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei, din infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, în infracţiunea prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991, raportat la art. 289 alin. (1) C. pen., urmând a analiza fapta astfel cum a fost calificată de Curtea de Apel Timişoara.

Analizând probele administrate în cauză, în cursul urmăririi penale şi în faza de judecată, prima instanţă a reţinut următoarele:

Notele de constatare întocmite de G.F. Arad şi raportul VIES, evidenţiază faptul că SC T. SRL, administrată de către inculpatul F.C., a efectuat în perioada aprilie 2009 - martie 2010 mai multe achiziţii intracomunitare de la trei furnizori din Franţa, pe care nu le-a înregistrat în contabilitate şi pe care nu le-a declarat în declaraţiile fiscale obligatorii. S-a presupus că bunurile au fost revândute în România, fără ca vânzările să fie înregistrate şi astfel societatea s-ar fi sustras de la plata taxelor şi impozitelor, motiv pentru care a fost sesizată posibila comitere a infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

În cadrul cercetărilor efectuate, prin comisie rogatorie, s-a solicitat autorităţilor franceze efectuarea unor verificări la cei trei furnizori ai SC T. SRL (S.C., S.A. şi S.K.), în vederea ridicării facturilor de vânzare către societatea română şi a identificării bunurilor achiziţionate.

Din documentele ridicate de autorităţile franceze, rezultă că au fost identificate, astfel, mai multe autoturisme achiziţionate de către SC T. SRL, autoturisme individualizate după seriile de şasiu înscrise în facturile de vânzare. De asemenea, autorităţile franceze, au ridicat de la furnizori şi copii ale permiselor de conducere ale unor persoane, care au ridicat unele dintre maşinile achiziţionat de SC T. SRL, persoane care, nu au putut fi identificate, deoarece locuiesc în străinătate, deşi figurează cu domicilii în România.

Aşa cum rezultă şi din verificările efectuate în baza de date cu evidenţă auto naţională, autoturismele achiziţionate de SC T. SRL nu au fost înmatriculate niciodată pe teritoriul României, ceea ce conduce la concluzia că acestea nu au fost vândute pe teritoriul României, iar din rapoartele VIES, rezultă că nu au fost vândute nici unor persoane juridice din comunitate.

Întrucât bunurile nu au fost livrate pe teritoriul ţării, societatea nu avea obligaţia de a colecta şi plăti statului TVA-ul aferent acestor operaţiuni.

Cu privire la impozitul pe profit, din probele administrate în cauză, nu s-a putut stabili că societatea ar fi realizat profit, tocmai datorită faptului că nu au fost identificaţi cumpărători ai autoturismelor, astfel încât, ca urmare a audierii acestora, să se stabilească preţul de vânzare şi, eventual, adaosul comercial practicat de SC T. SRL.

În absenţa probelor, care să ateste vânzarea, de către SC T. SRL, a autoturismelor achiziţionate intracomunitar, nu se poate stabili dacă societatea a realizat profit, faţă de care să se calculeze impozitul pe profit datorat.

Dispoziţiile art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 prevăd: Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale: omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate; evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 4/2008, pronunţată în recurs în interesul legii, a statuat faptul că dispoziţiile art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 urmăresc asigurarea stabilirii de situaţii fiscale reale, care să asigure o corectă colectare a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor şi a celorlalte obligaţii fiscale ce revin contribuabililor.

Pornind de la aceste considerente, s-a constatat că, în speţă, nu este realizată latura obiectivă a infracţiunii de evaziune fiscală, aceasta fiind o infracţiune de rezultat, a cărei urmare imediată constă în crearea unei pagube produse prin neplata obligaţiilor fiscale.

Or, aşa cum s-a arătat mai sus, din probele administrate în cauză nu rezultă că inculpatul s-ar fi sustras de la plata obligaţiilor fiscale, prin omisiunea în actele contabile a operaţiunilor comerciale efectuate, astfel că, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a fost achitat.

Având în vedere temeiul achitării, precum şi faptul că nu s-a dovedit că inculpatul ar fi prejudiciat statul cu suma de 1.315.180 RON, neexistând legătură de cauzalitate între faptă şi urmare, în baza art. 346 alin. (2), raportat la art. 14 C. proc. pen., acţiunea civilă exercitată de partea civilă Statul Român prin M.F.P. - A.N.A.F. - G.F. Arad, a fost respinsă.

Împotriva Sentinţei penale nr. 329 din 19 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Arad, în Dosarul nr. 8988/55/2012* au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, şi partea civilă Statul Român prin M.F.P. - A.N.A.F. - G.F. Arad, înregistrate pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 17 octombrie 2013, sub nr. 8988/55/2012*.

În motivarea apelului procurorul a arătat că prin Sentinţa penală nr. 3/PI din 9 ianuarie 2013 Curtea de Apel Timişoara, deliberând asupra conflictului negativ de competenţă dintre judecătorie şi tribunal, în baza art. 43 C. proc. pen. a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei penale privind pe inculpatul F.C., în favoarea Tribunalului Arad.

A susţinut că hotărârea instanţei ierarhic superioare are autoritate de lucru judecat în ce priveşte stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad, fără a exista vreun impediment ca instanţa învestită cu soluţionarea fondului cauzei să procedeze la schimbarea încadrării juridice, potrivit dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen. în caz contrar ar însemna că instanţa de fond nu mai este obligată să cerceteze fondul cauzei, să administreze şi să analizeze probatoriul administrat, ci pur şi simplu să pronunţe o hotărâre în baza încadrării juridice a faptei despre care s-a discutat în considerentele hotărârii prin care s-a stabilit instanţa competentă să soluţioneze cauza.

Potrivit probatoriului administrat în cauză (acte de control întocmite de G.F. Arad şi A.N.A.F.), raport VIES; acte obţinute în urma cererii de asistenţă judiciară internaţională; Proces-verbal de verificare înmatriculare autoturisme; rezultă că în perioada aprilie 2009 - martie 2010 SC T. SRL Pecica a efectuat achiziţii intracomunitare de la trei furnizori din Franţa pe care nu le-a înregistrat în contabilitate şi pe care nu le-a declarat în declaraţiile fiscale obligatorii.

A mai susţinut că, întrucât nu s-a putut stabili că mărfurile au fost vândute pe teritoriul României sau vreunei persoane juridice de pe teritoriul comunităţii europene, prin Ordonanţa din 19 aprilie 2012; s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de F.C. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, întrucât bunurile, nefiind livrate mai departe pe teritoriul României, societatea nu avea obligaţia de a colecta şi de a plăti statului român TVA, aferentă acestei operaţiuni.

În ce priveşte impozitul pe profit, a arătat că, nu s-a putut stabili că societatea verificată a realizat profit tocmai datorită faptului că nu au fost identificaţi posibili cumpărători ai autoturismelor achiziţionate.

În consecinţă, a susţinut că, instanţa a efectuat cercetarea judecătorească şi a pronunţat o hotărâre de achitare a inculpatului pentru o infracţiune faţă de care procurorul a dat o soluţie de neîncepere a urmăririi penale, respectiv art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, care nu a fost desfiinţată potrivit procedurii prev. de art. 278¹ C. proc. pen., şi faţă de inculpat nu a fost începută urmărire penală, iar sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 nu au fost efectuate nici măcar acte premergătoare, întrucât nu au existat indicii că inculpatul ar fi săvârşit o astfel de infracţiune.

Referitor la Decizia nr. 4/2008 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, la care instanţele au făcut referire în cauză, a arătat că, aceasta vizează unificarea practicii judiciare cu privire la încadrarea juridică ce trebuie dată faptei de efectuare a înregistrărilor inexacte sau de a omite înregistrările în contabilitate, respectiv, raportul dintre infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi cea de fals intelectual, prev. de art. 43 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată.

A susţinut că din considerentele deciziei, cât şi din dispozitivul acesteia reiese cât de poate de limpede că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere cauzele al căror obiect îl constituie infracţiunea complexă de evaziune fiscală, stabilindu-se că fapta prev. de art. 43 din Legea nr. 82/1991, republicată, este cuprinsă în conţinutul constitutiv al laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală.

În cauză, nu se poate reţine săvârşirea infracţiunii complexe de evaziune fiscală, întrucât nu au fost evidenţiate probe în acest sens, existând însă probe de vinovăţie în ce priveşte săvârşirea infracţiunii prev. de art. 43 din Legea nr. 82/1991, republicată. A mai susţinut că, a aprecia că această din urmă faptă nu poate exista ca infracţiune de sine stătătoare, ci doar cuprinsă în conţinutul constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală, este contrară legii, fapta prev. de art. 43 din Legea nr. 82/1991 republicată, nefiind dezincriminată de legiuitor.

Faţă de cele arătate, a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate, iar în rejudecarea cauzei să se dispună conform dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, în infracţiunea prev. de art. 43 din Legea nr. 82/1991 republicată, raportat la dispoziţiile art. 289 C. pen. şi respectiv condamnarea inculpatului sub aspectul săvârşirii acestei infracţiuni.

Partea civilă în motivarea apelului a solicitat modificarea sentinţei penale apelate, în sensul obligării inculpatului F.C. în solidar cu partea responsabilă - civilmente SC T. SRL Pecica, la plata sumei cu care s-a constituit parte civilă, respectiv 488.558 RON şi accesorii, acestea urmând a fi actualizate până la data plăţii efective a prejudiciului, conform O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., precum şi instituirea sechestrului asigurător şi popririi asigurătorii asupra bunurilor şi conturilor inculpatului şi părţii responsabile - civilmente până la concurenţa acestei sume.

Din analiza sentinţei apelate, prin prisma motivelor de apel invocate şi analizate din oficiu, în limitele prev. de art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea a constatat următoarele:

Inculpatul este acuzat în esenţă că în calitate de administrator al SC T. SRL Pecica a omis cu ştiinţă să efectueze înregistrări în contabilitate, a determinat denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare precum şi a elementelor de activ şi pasiv ce se reflectă în bilanţ, fapta întrunind elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 43 din Legea nr. 82/1991 republicată.

Iniţial s-a reţinut însă că inculpatul nu a evidenţiat în contabilitate şi în declaraţiile fiscale obligatorii, mai multe achiziţii intracomunitare, de la trei furnizori din Franţa, efectuate în perioada aprilie 2009 - martie 2010. S-a presupus că bunurile au fost revândute în România, fără ca vânzările să fie înregistrate şi astfel societatea s-ar fi sustras de la plata taxelor şi impozitelor, astfel că organele fiscale au sesizat posibila comitere a infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Au fost identificate astfel mai multe autoturisme achiziţionate de societatea administrată de inculpat, însă verificările efectuate în baza de date auto naţională au evidenţiat faptul că aceste autoturisme nu au fost înmatriculate niciodată pe teritoriul României, fapt ce a condus la presupunerea că SC T. SRL nu a vândut aceste bunuri în România.

Nici rapoartele VIES nu au evidenţiat tranzacţii între persoane juridice din comunitate, având ca obiect respectivele autoturisme. De asemenea, nu s-a putut stabili că societatea ar fi realizat profit, pentru a se calcula impozitul pe profit.

Având în vedere fapta pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, prima instanţă a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991 republicată în infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 în baza Deciziei nr. 4/2008 pronunţată de I.C.C.J. într-un recurs în interesul legii şi a dispus achitarea inculpatului pentru această infracţiune.

Critica procurorului privind greşita schimbare a încadrării juridice în infracţiunea de evaziune fiscală a fost apreciată ca nefondată.

Potrivit Deciziei nr. 4/2008 pronunţată de I.C.C.J s-a stabilit că "fapta de omisiune, în tot sau în parte, ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive constituie infracţiunea complexă de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 (fost art. 11 lit. c)), fost art. 13 din Legea nr. 87/1994), nefiind incidente dispoziţiile art. 43 (fost art. 37, fost art. 40) din Legea nr. 82/1991 - Legea contabilităţii, raportat la art. 289 C. pen., aceste activităţi fiind cuprinse în conţinutul constitutiv al laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală."

S-a apreciat că în mod corect prima instanţă a schimbat încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare al instanţei, deoarece decizia pronunţată în recurs în interesul legii este obligatorie potrivit art. 414² alin. (3) C. proc. pen.

Instanţa de apel nu a putut reţine criticile procurorului referitoare la faptul că în condiţiile în care pentru infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 s-a dispus neînceperea urmăririi penale prin ordonanţa procurorului, fapta săvârşită de inculpat întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 43 din Legea nr. 82/1991, deoarece această infracţiune poate exista ca infracţiune de sine stătătoare şi nu doar cuprinsă în conţinutul constitutiv al infracţiunii complexe de evaziune fiscală.

Astfel, atât din dispozitivul cât şi din considerentele deciziei pronunţată de I.C.C.J rezultă faptul că textele celor două infracţiuni se suprapun ("în urma modificărilor aduse succesiv Legii nr. 82/1991, prin O.G. nr. 61/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 310/2002, prin O.G. nr. 70/2004, aprobată prin Legea nr. 420/2004, precum şi prin Legea nr. 259/2007, aceeaşi faptă este incriminată la art. 43 din Legea nr. 82/1991, care are următorul cuprins: "efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate, având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare şi elementelor de activ şi pasiv ce se reflectă în bilanţ, constituie infracţiunea de fals intelectual şi se pedepseşte conform legii").

Examinarea conţinutului textelor de lege prin care sunt incriminate în prezent cele două infracţiuni evidenţiază, astfel, că valorile sociale ocrotite prin acestea sunt cel puţin complementare şi cu scop final comun, cât timp prin dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 se urmăreşte asigurarea stabilirii de situaţii fiscale reale, care să asigure o corectă colectare a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a celorlalte obligaţii fiscale ce revin contribuabililor, iar prin art. 43 din Legea nr. 82/1991 se urmăreşte împiedicarea oricăror acte de natură a împiedica reflectarea corectă în înregistrările contabile a datelor ce privesc veniturile, cheltuielile, rezultatele financiare, precum şi a elementelor ce se referă la activul şi pasivul bilanţului.

Analiza comparată a elementelor componente ale infracţiunilor de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2003, şi de fals intelectual, prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991, impune, deci, concluzia că toate aceste elemente se suprapun în sensul că actele la care se referă ultimul text de lege se regăsesc în cele două modalităţi de eludare a obligaţiilor fiscale incriminate în cadrul primei infracţiuni, de evaziune fiscală.

În cauză nu a putut fi reţinută susţinerea procurorului potrivit căreia faţă de infracţiunea de evaziune fiscală procurorul nu a început urmărirea penală şi nu s-au efectuat nici măcar acte premergătoare astfel încât soluţia pronunţată de prima instanţă este nelegală, deoarece instanţa este sesizată cu săvârşirea unei infracţiuni, iar încadrarea juridică a acestei fapte este stabilită de către instanţă, iar nu de către procuror, încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare al instanţei neavând autoritate de lucru judecat.

De asemenea nu s-a putut reţine nici faptul că prima instanţă nu a analizat cererea privind schimbarea încadrării juridice a faptei formulată de către procuror după stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei, deoarece, aşa cum rezultă din dispozitivul sentinţei apelate, prima instanţă a respins cererea, iar în considerentele hotărârii a arătat că îşi însuşeşte argumentele din Decizia Curţii de Apel Timişoara nr. 3/PI din 9 ianuarie 2013.

Conform dispoziţiilor art. 345 alin. (2) C. proc. pen. instanţa poate pronunţa condamnarea inculpatului dacă se constată că fapte există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat. Dacă din ansamblul materialului probator nu se poate reţine vinovăţia inculpatului pentru săvârşirea faptei ce a făcut obiectul trimiterii în judecată şi, în ciuda eforturilor din faza de cercetare judecătorească, dubiile nu au putut fi înlăturate, persistând o stare de incertitudine, aceasta exclude posibilitatea pronunţării unei hotărâri de condamnare, în cauză operând principiul in dubio pro reo, ideea de certitudine, care trebuie să fundamenteze o soluţie de condamnare neputându-se contura. În raport cu aceste prevederi legale, a apreciat că Sentinţa penale nr. 329 din 19 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Arad, în Dosarul nr. 8988/55/2012* este legală şi temeinică, prima instanţă efectuând o analiză completă şi amplă a probatoriului, analiză pe care instanţa de apel a apreciat-o ca fiind pertinentă.

Astfel, din probatoriul administrat, respectiv documentele ridicate de la furnizorii francezi, au fost identificate mai multe autoturisme achiziţionate de către SC T. SRL Pecica, dar din verificările efectuate în baza de date auto naţională s-a evidenţiat faptul că aceste autoturisme nu au fost înmatriculate niciodată pe teritoriul României, fapt ce a condus la presupunerea ca SC T. SRL nu a vândut aceste bunuri în România. De asemenea, din rapoartele VIES nu s-au evidenţiat tranzacţii între persoane juridice din comunitate, având ca obiect respectivele autoturisme, iar în cauză nu s-a putut stabili că societatea ar fi realizat profit, pentru a se calcula impozitul pe profit.

Potrivit art. 65 C. proc. pen., sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată. Conform dispoziţiilor art. 5² C. proc. pen. orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă; în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile art. 6 parag. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care prevăd că orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită. În caz de îndoială asupra vinovăţiei, dacă această îndoială nu este înlăturată de noi probe, prezumţia de nevinovăţie subzistă, întrucât orice îndoială profită inculpatului (in dubio pro reo). De altfel, nu a fost răsturnată prezumţia de nevinovăţie a inculpatului, confirmând aceeaşi stare de fapt ca cea reţinută de prima instanţă.

Prin urmare, s-a apreciat că, în mod corect, prima instanţă a dispus achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2003.

În ceea ce priveşte acţiunea civilă, instanţa de apel a apreciat că aceasta a fost corect soluţionată de către prima instanţă, criticile apelanţilor fiind nefondate.

Potrivit dispoziţiilor art. 14 C. proc. pen. obiectul acţiunii civile exercitată în cadrul procesului penal îl constituie repararea pagubei pricinuită părţii vătămate, iar potrivit art. 998, 999 C. civ. răspunderea civilă delictuală este antrenată atunci când sunt îndeplinite următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite, existenţa prejudiciului, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei. Prejudiciul constă în consecinţele negative patrimoniale sau morale suferite de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşită de inculpat; acesta trebuind să fie cert, ceea ce presupune că este sigur în ce priveşte existenţa sa şi posibilităţile de evaluare. Mai trebuie reţinut că prejudiciul cert este atât cel actual, adică deja produs, cât şi cel viitor, care este sigur că se va produce şi este susceptibil de evaluare, însă nu şi prejudiciul eventual.

S-a apreciat că în cauză nu sunt întrunite cumulativ elementele răspunderii civile delictuale, deoarece prejudiciul nu a fost dovedit şi nu există legătură de cauzalitate între faptă şi urmarea produsă.

Pentru aceste considerente, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea de Apel Timişoara a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad şi partea civilă M.F.P. - A.N.A.F. - G.F. Arad, împotriva Sentinţei penale nr. 329 din 19 septembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 8988/55/2012*.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat pe partea civilă apelantă la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare avansate de stat.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., celelalte cheltuieli judiciare avansate de stat, au rămas în sarcina acestuia.

Împotriva Deciziei penale nr. 242/A din data de 17 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, privind pe intimatul inculpat F.C. a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, invocând cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen. anterior.

Înalta Curte constată incidenţa dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 prezenta cauză judecându-se potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs.

Criticile invocate de Parchet vor fi analizate potrivit Legii nr. 2/2013.

Parchetul a invocat cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen. criticând greşita achitare a inculpatului şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, întrucât faţă de această faptă, a susţinut procurorul, prin Ordonanţa din 19 aprilie 2012, Parchetul dispusese deja neînceperea urmăririi penale.

Parchetul a mai solicitat menţinerea soluţiei de achitare a inculpatului pentru fapta prevăzută de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Examinând cauza prezentă sub aspectul analizei deciziei penale atacate şi raportat la critica invocată de parchet, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Pe de o parte, Înalta Curte constată că această critică a parchetului vizează cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., caz de casare care a fost abrogat prin intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013.

Astfel, critica Parchetului nu vizează greşita aplicare a legii din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen., invocat de Parchet în recurs, ci vizează o eroare gravă de fapt având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare, critică ce nu se poate analiza raportat la dispoziţiile Legii nr. 2/2013.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că prin Ordonanţa din 19 aprilie 2012 în Dosarul nr. 598/P/2010, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad a dispus, printre altele, neînceperea urmăririi penale faţă de făptuitorul F.C. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. şi ped. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 întrucât faptei îi lipseşte unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii, sub aspectul laturii obiective, astfel că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare.

Însă, iniţial, Judecătoria Arad a fost sesizată prin Rechizitoriul din data de 13 iunie 2012 întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad în Dosarul nr. 191/P/2010 fiind trimis în judecată inculpatul F.C. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 43 din Legea nr. 82/1991 iar Judecătoria Arad a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului F.C. din infracţiunea prev. de art. 43 din Legea nr. 82/1991 în infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 instanţa având în vedere Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4/2008 pronunţată în recurs în interesul legii. Urmare a schimbării de încadrare juridică s-a constatat conflict negativ de competenţă, ulterior cauza urmând a fi judecată în fond de Tribunalul Arad care a achitat pe inculpatul F.C. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b), c) din Legea nr. 241/2005.

Nu poate fi primită critica procurorului în sensul că instanţa de fond şi cea de apel au soluţionat, în mod greşit, cauza privind achitarea inculpatului F.C. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 întrucât instanţa iniţial a fost sesizată cu infracţiunea prev. de art. 43 din Legea nr. 82/1991, instanţa schimbând încadrarea juridică dată faptei, instanţa fiind cea care stabileşte încadrarea juridică dată faptelor şi nu procurorul.

Pe de altă parte, instanţa de fond şi instanţa de apel în mod judicios au reţinut schimbarea încadrări juridice din art. 43 din Legea nr. 82/1991 în art. 9 alin. (1) lit. b), c) din Legea nr. 241/2005 ce a avut loc ca urmare a Deciziei nr. 4/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în recurs în interesul legii.

De asemenea, nu se poate reţine o nelegalitate strecurată în ambele hotărâri prin achitarea inculpatului şi pentru art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 pentru că procurorul se pronunţase deja prin ordonanţa de neînceperea urmăririi penale cu privire la această faptă, deoarece rezultă din decizia pronunţată în interesul legii că textele celor două infracţiuni se suprapun, în sensul că valorile sociale ocrotite prin acestea sunt cel puţin complementare şi cu scop final comun.

Art. 9 alin. (1) lit. b), c) din Legea nr. 241/2005 urmăreşte asigurarea stabilirii de situaţii fiscale reale, iar art. 43 din Legea nr. 82/1991 vizează împiedicarea oricăror acte de natură a împiedica reflectarea corectă în registrele contabile a datelor ce privesc rezultatele financiare.

Astfel, se constată că, în mod corect, ambele instanţe au reţinut că actele la care se referă art. 43 din Legea nr. 82/1991 se regăsesc atât în dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005.

Referitor la aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte constată că această analiză nu-şi regăseşte justificarea câtă vreme s-a reţinut, în mod judicios, achitarea inculpatului pentru faptele deduse judecăţii, aşa cum au fost apreciate de ambele instanţe prin schimbarea încadrării juridice a faptelor cu care a fost sesizată instanţa de fond prin actul de sesizare.

Oricum, modificările legislative intervenire cu privire la elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b), c) din Legea nr. 241/2005, sub aspectul elementului material al laturii obiective şi sub aspectul formei de vinovăţie cerute de lege se constată că nu au intervenit modificări prin adoptarea Legii nr. 187/2012, astfel că, în situaţia în care inculpatului i-ar fi fost reţinută vinovăţia, instanţa nu se regăsea în prezenţa unor modificări legislative care să permită o apreciere asupra aplicării legii penale mai favorabile sub aspectul încadrării juridice date faptelor, limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunile în discuţie fiind cuprinse între 2 ani şi 8 luni închisoare şi interzicerea unor drepturi.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385¹⁵ alin. (1) lit. b) C. proc. pen. vechi va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva Deciziei penale nr. 242/A din data de 17 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, privind pe intimatul inculpat F.C.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) din vechiul C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva Deciziei penale nr. 242/A din data de 17 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, privind pe intimatul inculpat F.C.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 17 aprilie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 1222/2014. SECŢIA PENALĂ. Alte cereri...		ICCJ. Decizia nr. 1382/2014. SECŢIA PENALĂ. Omorul calificat... →

ICCJ. Decizia nr. 1375/2014. SECŢIA PENALĂ

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1375/2014. SECŢIA PENALĂ