ICCJ. Decizia nr. 1294/2014. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs

Decizii penale ICCJ 2014

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1294/2014

Dosar nr. 65459/3/2011

Şedinţa publică din 11 aprilie 2014

Deliberând asupra recursului declarat de inculpatul M.M. împotriva Deciziei penale nr. 160 din 13 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza actelor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 363/F din 30 mai 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen., a condamnat pe inculpatul M.M. la pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. a condamnat pe inculpatul M.M. la pedeapsa închisorii de 6 luni.

În baza art. 33 alin. (1) lit. a) C. pen. rap. la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 1 an închisoare.

În baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o durată de 3 ani ce constituie termen de încercare în condiţiile art. 82 C. pen.

În baza art. 359 C. proc. pen. rap. la art. 83 şi 84 C. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii, s-a suspendat executarea pedepsei accesorii.

În baza art. 14, 15 C. proc. pen. rap. la art. 346 alin. (1) C. proc. pen., cu aplic. art. 998 şi urm. C. civ., a fost admisă acţiunea civilă formulată de Statul Român reprezentat legal prin A.N.A.F. - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti - Administraţia Finanţelor Publice a Sectorului 3 şi a fost obligat inculpatul M.M., în solidar, cu partea responsabila civilmente SC R.I. SRL, la plata sumei de 6623,29 RON, cu titlu de despăgubiri materiale către partea civilă la care se adaugă accesoriile aferente sumei, respectiv majorări, penalităţi şi dobânzi calculate, potrivit legii, de la data scadenţei obligaţiei şi până la data achitării integrale a debitului.

În baza art. 12 din Legea nr. 241/2005 a fost decăzut inculpatul din dreptul de a mai fi administrator al unei societăţi comerciale.

S-a dispus comunicarea unei copii a dispozitivului hotărârii judecătoreşti, la rămânerea definitivă a acesteia, în vederea efectuării menţiunilor corespunzătoare în registrul comerţului.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare de stat în sumă de 2200 RON, în contul deschis la Trezoreria Sector 4 Bucureşti, beneficiar Tribunalul Bucureşti.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 1000 RON s-a dispus să fie avansat din fondurile speciale ale Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

La data de 25 februarie 2008 organele de poliţie din cadrul D.G.P.M.B. - Serviciul de Investigare a Fraudelor s-au sesizat din oficiu cu privire la faptul că inculpatul M.M., în calitate de asociat şi administrator al SC R.I. SRL, desfăşoară activităţi de achiziţie şi comercializare a băuturilor alcoolice distilate omiţând în parte să evidenţieze în actele contabile ale societăţii operaţiunile comerciale efectuate şi veniturile realizate.

Urmare acestei sesizări, organele de poliţie s-au deplasat la punctul de lucru al SC R.I. SRL situat în mun. Bucureşti, sector 1, şi, în prezenţa asociaţilor M.M. şi I.V., au efectuat un control în urma căruia s-a constatat că numita I.V. nu a înregistrat în casa de marcat suma de 53 RON, motiv pentru care această sumă a fost ridicată şi confiscată. Cu ocazia controlului nu s-a putut verifica însă corectitudinea înregistrărilor contabile deoarece inculpatul M.M. nu a putut pune la dispoziţia organelor de control jurnalele de cumpărări şi registrul de casă pe motiv că acestea se află la contabila societăţii, numita I.D.

Inculpatul a prezentat ulterior documentele sus-menţionate organelor de control, iar la data de 20 octombrie 2008, în prezenţa acestuia şi a avocatului ales N.M.I., s-a procedat la verificarea încrucişată a datelor înscrise în jurnalele pentru cumpărări ale societăţii, aferente perioadei 1 ianuarie 2007 - 24 aprilie 2008, cu cele înscrise în situaţiile financiare ale societăţilor comerciale SC T.B.D. SRL, SC G.D. SRL, SC B.A.T.R.T. SRL, SC L.I. SRL, SC A.M. SRL şi U.Ş.A.M.V. Bucureşti, rezultatul fiind consemnat într-un proces-verbal. Din compararea acestor date au rezultat următoarele:

- dintr-un număr total de 67 de facturi fiscale emise de SC T.B.D. SRL către SC R.I. SRL în valoare de 49.837,94 RON, nu au fost regăsite ca înregistrate în evidenţele contabile ale SC R.I. SRL un număr de 30 de facturi în valoare de 12.280,19 RON;

- dintr-un număr total de 31 de facturi fiscale emise de SC L.I. SRL în valoare totală de 40.591,65 RON nu au fost regăsite ca înregistrate în evidenţele contabile ale SC R.I. SRL un număr de 4 facturi în valoare de 1265,83 RON;

- dintr-un număr total de 12 facturi fiscale emise de SC G.D. SRL în valoare totală de 5.174,56 RON nu a fost regăsită ca înregistrată în evidenţele contabile ale SC R.I. SRL o factură în valoare de 106,99 RON;

- dintr-un număr total de 49 de facturi fiscale emise de SC B.A.T.R.T. SRL în valoare totală de 134.839,94 RON nu au fost regăsite ca înregistrate în evidenţele contabile ale SC R.I. SRL un număr de 2 facturi în valoare de 5169,24 RON;

- dintr-un număr total de 19 facturi fiscale emise de U.Ş.A.M.V. Bucureşti în valoare totală de 21.738,62 RON nu a fost regăsită ca înregistrată în evidenţele contabile ale SC R.I. SRL o factură în valoare de 561,68 RON.

De asemenea, din analiza balanţei de verificare şi a bilanţului pe anul 2007 puse la dispoziţia organelor de poliţie de către inculpat, s-a constatat că SC R.I. SRL a reţinut şi nu a vărsat la bugetul de stat, în termen de 30 de zile de la scadenţă, sumele reprezentând impozite şi contribuţii cu reţinere la sursă în cuantum de 2.587 RON.

Fiind audiat cu privire la aspectele sus-menţionate, inculpatul M.M. a declarat că marea majoritate a facturilor de mai sus nu au fost înregistrate în contabilitatea societăţii, deoarece nu a recepţionat marfa aferentă acestora, pe multe din ele neapărând ştampila SC R.I. SRL, aceeaşi atitudine manifestând şi în fata instanţei de judecată.

Astfel, inculpatul a precizat că relaţiile comerciale cu SC T.B.D. SRL au fost sistate în perioada ianuarie - septembrie 2007 din cauza unor întârzieri la plata datoriilor către această societate, ele fiind reluate ulterior.

Inculpatul a arătat de asemenea că furnizorul SC T.B.D. SRL nu mai livrează marfă niciunui client care are debite neachitate, iar exemplarele roşii ale tuturor acestor facturi nu poartă ştampila SC R.I. SRL.

Precizările inculpatului sunt însă infirmate de declaraţiile martorului N.L.C., agent distribuitor în cadrul SC T.B.D. SRL. Acesta a menţionat că a preluat zona de distribuţie "Piaţa Amzei" de la un fost coleg şi a început să livreze ţigări agentului economic SC R.I. SRL începând cu data de 8 ianuarie 2007.

Într-adevăr, SC R.I. SRL avea datorii la SC T.B.D. SRL, însă martorul a arătat că din aceste motive conducerea firmei i-a impus ca livrarea mărfii către această societate să se facă cu plata pe loc.

Astfel, martorul emitea pe loc o factură fiscală şi o chitanţă pentru suma primită de la inculpat sau de la vânzătoare şi din acest motiv nu a mai solicitat aplicarea ştampilei SC R.I. SRL pe exemplarul roşu al facturii fiscale. Martorul a mai arătat că nu a livrat niciodată altor firme marfa în numele SC R.I. SRL.

Prima instanţă a reţinut că declaraţia martorului N.L.C. este confirmată de Adresa din 6 iunie 2008 emisă de SC T.B.D. SRL prin care este pusă la dispoziţia organelor de urmărire penală fişa clientului R.I. cuprinzând totalul încasărilor şi a facturilor emise către acest agent economic.

De asemenea, s-a mai reţinut că susţinerile inculpatului în sensul că SC T.B.D. SRL nu livrează marfa clienţilor cu debite neachitate sunt infirmate şi de declaraţiile martorilor J.A.A. şi S.N.M.

Inculpatul M.M. a precizat iniţial că nu a primit nici marfa aferentă celor 4 facturi fiscale emise de SC L.I. SRL către SC R.I. SRL şi neînregistrate în contabilitatea acestei ultime societăţi.

Acest lucru este infirmat însă de declaraţiile martorilor T.I. şi B.A.D., conducător auto respectiv agent comercial în cadrul SC L.I. SRL, care au precizat că marfa înscrisă în aceste facturi a fost livrată către societatea administrată de către inculpat. În acest sens este şi Adresa din 20 august 2008 emisă de SC L.I. SRL prin care au fost înaintate către organele de poliţie facturile sus-menţionate.

Ulterior, în declaraţia sa din 4 martie 2011, inculpatul a recunoscut că a omis să înregistreze în contabilitatea societăţii cele 4 facturi fiscale emise de furnizorul SC L.I. SRL însă acest lucru s-a întâmplat din neglijenţă.

Prin Adresa din 4 martie 2008, A.N.A.F. - Administraţia Finanţelor Publice a Sectorului 3 Bucureşti a comunicat că SC R.I. SRL figura la data respectivă cu obligaţii fiscale neachitate provenind din impozite şi contribuţii cu reţinere la sursă în cuantum total de 2587 RON la care se adăugau 261 RON reprezentând penalităţi de întârziere. Din fişa sintetică totală existentă la dosarul cauzei reiese că SC R.I. SRL nu-şi mai achitase obligaţiile sus-menţionate încă din luna octombrie 2007.

Inculpatul a arătat de asemenea, că furnizorul SC T.B.D. SRL nu mai livrează marfă niciunui client care are debite neachitate, iar exemplarele roşii ale tuturor acestor facturi nu poartă ştampila SC R.I. SRL.

Instanţa de fond a apreciat că precizările inculpatului sunt însă infirmate de declaraţiile martorului N.L.C., agent distribuitor în cadrul SC T.B.D. SRL. Acesta a menţionat că a preluat zona de distribuţie "Piaţa Amzei" de la un fost coleg şi a început să livreze ţigări agentului economic SC R.I. SRL începând cu data de 8 ianuarie 2007.

S-a reţinut că, într-adevăr, SC R.I. SRL avea datorii la SC T.B.D. SRL însă martorul a arătat că din aceste motive conducerea firmei i-a impus ca livrarea mărfii către această societate să se facă cu plata pe loc. Astfel, martorul emitea pe loc o factură fiscală şi o chitanţă pentru suma primită de la inculpat sau de la vânzătoare şi din acest motiv nu a mai solicitat aplicarea ştampilei SC R.I. SRL pe exemplarul roşu al facturii fiscale. Martorul a mai arătat că nu a livrat niciodată altor firme marfă în numele SC R.I. SRL.

În sensul celor declarate de martorul N.L.C. este şi Adresa din 6 iunie 2008 emisă de SC T.B.D. SRL prin care este pusă la dispoziţia organelor de urmărire penală fişa clientului R.I. cuprinzând totalul încasărilor şi a facturilor emise către acest agent economic.

Susţinerile inculpatului în sensul că SC T.B.D. SRL nu livrează marfa clienţilor cu debite neachitate sunt infirmate şi de declaraţiile martorilor J.A.A. şi S.N.M.

Acest lucru este infirmat însă de declaraţiile martorilor T.I. şi B.A.D., conducător auto respectiv agent comercial în cadrul SC L.I. SRL, care au precizat că marfa înscrisă în aceste facturi a fost livrată către societatea administrată de către învinuit. În acest sens este şi Adresa din 20 august 2008 emisă de SC L.I. SRL prin care au fost înaintate către organele de poliţie facturile sus-menţionate.

Cu privire la aceste sume, inculpatul M.M. a declarat că nu le-a achitat deoarece nu avea la acel moment disponibilul bănesc necesar, inculpatul a precizat însă la data de 11 iunie 2008 că şi-a achitat integral aceste debite către bugetul de stat obligându-se totodată să prezinte organelor de urmărire penală chitanţa justificativă.

Inculpatul nu a mai prezentat organelor de urmărire penală chitanţa justificativă, iar în cauză a fost efectuată la data de 27 noiembrie 2010 o expertiză contabilă care a stabilit că obligaţiile fiscale provenind din impozite şi contribuţii cu reţinere la sursă neachitate de către SC R.I. SRL bugetului de stat în termenul prevăzut de lege sunt în cuantum de 3.378 RON la care se adaugă 617 RON penalităţi de întârziere.

Expertul contabil a învederat de asemenea, că societatea administrată de către învinuit deţinea la finele anului 2007 lichidităţi în disponibilităţi băneşti în cuantum de 11.095 RON, aşadar fonduri suficiente pentru a-şi achita integral aceste debite, motiv pentru care nu poate fi reţinută apărarea inculpatului, în sensul că nu şi-a achitat aceste contribuţii cu reţinere la sursă, deoarece nu a avut bani în conturile societăţii.

De asemenea, instanţa de fond a mai reţinut că sunt nefondate şi apărările expuse în concluziile scrise de apărătorul din oficiu al inculpatului, în raport de constatările expertului contabil.

Potrivit raportului de expertiză contabilă existent la dosarul cauzei, prejudiciul cauzat bugetului de stat prin neînregistrarea de către inculpat în contabilitatea SC R.I. SRL a contravalorii facturilor mai sus menţionate este de 3.245,29 RON.

Instanţa de fond a reţinut că prejudiciul total cauzat de SC R.I. SRL bugetului de stat este în cuantum de 6623,29 RON la care vor fi aplicate majorări şi penalităţi de întârziere.

Inculpatul a arătat că în perioada 1 ianuarie 2007 - 31 iulie 2007 contabilitatea firmei a fost ţinută de o contabilă pe nume A. (rămasă neidentificată), ulterior, până în luna decembrie 2007, de o altă contabilă A.A. (de asemenea neidentificată), iar începând cu data de 1 decembrie 2007 de către martora I.D.

Răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii revine potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 administratorului, în speţă inculpatului M.M.

Fiind audiată, martora I.D. a declarat că în perioada 1 august 2007 - 1 decembrie 2007 l-a consiliat pe inculpatul M.M., în sensul că l-a îndrumat în întocmirea NIR-urilor, a registrelor-jurnal şi a registrului de casă, neavând acces la facturile de achiziţie ale societăţii. Inculpatul a întocmit registrul de casă, NIR-urile şi jurnalele de cumpărări şi vânzări ale societăţii pe anul 2007.

Din data de 1 decembrie 2007 martora I.D. s-a ocupat personal de ţinerea contabilităţii SC R.I. SRL, însă în baza documentelor (facturi fiscale, chitanţe, rapoarte zilnice ale caselor de marcat) puse la dispoziţie de către învinuit.

În cauză a fost audiată şi martora I.V., asociată în cadrul SC R.I. SRL, care a declarat că de ţinerea evidenţei contabile a societăţii s-a ocupat inculpatul M.M. împreună cu contabila societăţii, numita A.A.

Instanţa de fond a constatat că inculpatul M.M., în calitate de administrator al SC R.I. SRL, a omis să evidenţieze în actele contabile ale societăţii mai multe facturi fiscale, sustrăgându-se astfel de la plata către bugetul de stat a unui impozit pe profit şi TVA în cuantum total de 3245,29 RON, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.

De asemenea, s-a mai reţinut că inculpatul M.M. se face vinovat şi de săvârşirea infracţiunii prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că în perioada octombrie 2007 - decembrie 2009 a reţinut şi nu a vărsat la bugetul de stat, în termen de 30 de zile de la scadenţă, sumele reprezentând impozite şi contribuţii cu reţinere la sursă în cuantum total de 3.378 RON.

Instanţa de fond a apreciat că în drept, fapta inculpatului M.M. care, în perioada 1 ianuarie 2007 - 24 aprilie 2008, în calitate de administrator al SC R.I. SRL, a omis să evidenţieze în actele contabile ale societăţii 38 de facturi fiscale provenind de la diverşi agenţi economici, sustrăgându-se astfel de la plata către bugetul de stat a unui impozit pe profit şi TVA în cuantum total de 3245,29 RON, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii complexe de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.

Fapta inculpatului M.M. care, în perioada octombrie 2007 - decembrie 2009, în calitate de administrator al SC R.I. SRL, a reţinut şi nu a vărsat la bugetul de stat, în termen de 30 de zile de la scadenţă, sumele reprezentând impozite şi contribuţii cu reţinere la sursă în cuantum total de 3.378 RON, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de reţinere şi nevărsare la bugetul de stat în termen de 30 zile a sumelor reprezentând contribuţii cu reţinere la sursă prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o pentru omisiunea aplicării sechestrului asigurător - obligatoriu în materie de evaziune fiscală - asupra bunurilor inculpatului M.M. şi persoanei responsabile civilmente SC R.I. SRL.

Prin apelul său, inculpatul a criticat greşita condamnare, solicitând achitarea în temeiul art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., în principal, iar în subsidiar a solicitat redozarea pedepsei.

Acesta a arătat că, faptele reţinute în sarcina sa nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, în condiţiile în care prejudiciul este modic, iar sumele datorate bugetului de stat au fost virate eronat în contul Trezoreriei.

Prin Decizia penală nr. 160 din 13 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi apelantul intimat inculpat M.M. împotriva Sentinţei penale nr. 363 din 30 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 65459/3/2011.

A fost desfiinţată, parţial, sentinţa şi în fond:

A fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC R.I. SRL la plata sumei de 3378 RON debit principal şi accesorii în sumă de 617 RON, cu penalităţi şi dobânzi calculate potrivit legii de la data scadenţei obligaţiei şi până la achitarea integrală a debitului.

S-a dispus instituirea unui sechestru asigurător asupra bunurilor inculpatului şi ale părţii responsabile civilmente, până la concurenţa prejudiciului integral produs părţii civile.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate în raport de criticile aduse, precum şi sub toate aspectele de fapt şi de drept conform prevederilor art. 371 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de prim control judiciar a constatat că apelul este fondat în limitele ce vor fi arătate:

S-a reţinut că instanţa de fond a făcut o judicioasă apreciere a probatoriilor administrate, stabilind o corectă situaţie de fapt şi dând o corectă încadrare juridică faptelor comise de inculpat în textele de lege corespunzătoare.

Vinovăţia inculpatului a fost stabilită fără echivoc, în raport de materialul probator administrat în cauză.

Instanţa de apel a reţinut că faptele inculpatului, astfel cum acestea au fost săvârşite, şi perioada de timp în care s-au desfăşurat, nu pot conduce la aprecierea că nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, nefiind îndeplinite criteriile enunţate de legiuitor în art. 18¹ alin. (2) C. pen.

S-a mai reţinut de asemenea că, împrejurarea că prejudiciul produs bugetului de stat este relativ modic, nu înlătură gravitatea faptelor, dedusă din modalitatea de săvârşire şi perioada lungă de timp în care inculpatul, în calitate de administrator al SC R.I. SRL, nu a evidenţiat în actele contabile ale societăţii facturi fiscale provenind de la diverşi agenţi economici, cu consecinţa sustragerii de la plata impozitului pe profit şi, apoi - neplata în termen de 30 de zile de la scadenţă a unor impozite şi contribuţii cu reţinere la sursă.

În ceea ce priveşte persoana inculpatului, instanţa de apel a constatat perseverenţa acestuia în săvârşirea faptelor, aşa încât şi sub acest aspect s-a apreciat că nu pot fi incidente prevederile art. 18¹ C. pen.

S-a apreciat totodată că prima instanţă a făcut o corectă individualizare a pedepsei, reţinând toate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. aplicând şi prevederile art. 74 - 76 C. pen., cu consecinţa coborârii pedepsei sub minimul special legal.

Totodată, instanţa de prim control judiciar a apreciat că este întemeiat apelul inculpatului, cât şi al parchetului, în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei sub următoarele aspecte:

Pe parcursul soluţionării cauzei în apel, s-a efectuat o expertiză contabilă prin care s-a constatat un prejudiciu mai mic produs bugetului de stat, astfel încât urmează ca inculpatul să fie obligat, în solidar, cu partea responsabilă civilmente la noul debit principal şi accesoriu, cu dobânzi calculate potrivit legii.

S-a constatat că instanţa de fond a omis însă să facă aplicarea prevederilor art. 11 din Legea nr. 241/2005, modificată şi republicată, care menţionează expres că "în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune prevăzută la prezenta lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie". Această dispoziţie este una derogatorie de la regula că luarea măsurilor asigurătorii este, în principiu, facultativă, art. 163 alin. (5) fiind redactat de o manieră potenţială, respectiv, "măsurile obligatorii în vederea recuperării pagubei se pot lua la cererea părţii civile sau din oficiu".

Cum în materia evaziunii fiscale, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie, instanţa de apel a reţinut că reglementarea imperativă conţinută de art. 11 din Legea nr. 241/2005 trebuie coroborată cu prevederea expresă de la art. 163 alin. (2) C. pen.

Prin urmare, s-a constatat că instanţa de fond era obligată să dispună luarea sechestrului asigurător asupra bunurilor inculpatului M.M. şi ale părţii responsabile civilmente, SC R.I. SRL, până la concurenţa prejudiciului integral produs părţii civile, care ar urma să fie evidenţiat ca fiind compus din suma de 6.623,29 RON cu titlu de despăgubiri materiale către partea civilă - plus majorări, penalităţi şi dobânzi calculate potrivit reglementărilor fiscale în materie, de la data scadenţei obligaţiei până la data achitării integrale a debitului, cu modificarea cuantumului prejudiciului funcţie de concluziile expertizelor efectuate în apel.

Împotriva Deciziei penale nr. 160 din 13 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a declarat recurs inculpatul M.M., solicitând, prin apărătorul desemnat din oficiu, admiterea căii de atac exercitate, casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi în principal, achitarea sa pentru infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi de art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., întrucât faptele nu există.

În subsidiar, în raport valoarea modică a prejudiciului şi de circumstanţele sale personale, având în vedere că se află la primul conflict cu legea penală, nefiind cunoscut cu antecedente penale, inculpatul a solicitat achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b¹) C. proc. pen. raportat la art. 18 C. pen., susţinând că faptele săvârşite nu prezintă gradul de pericol social al unor infracţiuni.

Recurentul inculpat şi-a întemeiat recursul pe cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen., susţinând că prin hotărârile pronunţate în cauză prin care s-a dispus condamnarea sa pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală, instanţa de fond şi instanţa de apel au făcut o greşită aplicare a legii.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 19 septembrie 2013.

Preliminar, Înalta Curte apreciază că potrivit dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 255/2013 recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs.

Având în vedere data înregistrării recursului pe rolul Înaltei Curţi, respectiv 19 septembrie 2013, anterior intrării în vigoare a noului C. proc. pen., dispoziţia tranzitorie menţionată este aplicabilă în cauză, astfel că această instanţă va continua să judece cauza conform C. proc. pen. anterior.

Examinând decizia penală atacată prin prisma motivelor de recurs, dar şi din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 385 alin. (3) C. proc. pen. anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază recursul declarat ca fiind nefondat, având în vedere în acest sens următoarele considerente:

În cauză, se constată că decizia penală recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, la data de 13 iunie 2013, deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 385⁹ C. proc. pen. anterior.

Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat o limitare a devoluţiei recursului în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a cazului de casare prevăzut de pct. 17² al art. 385⁹ C. proc. pen. anterior, intenţia clară a legiuitorului prin amendarea cazurilor de casare fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, doar la chestiuni de drept.

Unul din cazurile de casare abrogat în mod expres de Legea nr. 2/2013 a fost şi cel reglementat în art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen. anterior, situaţie în care criticile formulate de inculpat care se subsumau acestor prevederi legale nu mai pot face obiectul examinării de către instanţa de ultim control judiciar.

Cazul de casare prevăzut în art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen. anterior era unul dintre cele care permiteau, în mod excepţional, examinarea situaţiei de fapt de către instanţa de recurs. Această verificare nu mai este permisă de lege, cât timp art. 385⁹ C. proc. pen. anterior reglementează doar motive de casare ce vizează chestiuni de drept ale hotărârilor recurate.

Astfel, criticile recurentului inculpat privind greşita condamnare şi cererea de achitare a sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. anterior exced cazurilor de casare prevăzute de art. 385⁹ C. proc. pen. anterior, întrucât se referă la aspecte de fapt ale cauzei.

Chiar şi în situaţia în care s-ar trece la analizarea cauzei în raport de dispoziţiile art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen. anterior, Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate criticile formulate.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen. anterior menţionate, hotărârile sunt supuse casării atunci când s-a produs o gravă eroare de fapt cu consecinţa pronunţării unei soluţii greşite de achitare sau de condamnare. În literatura de specialitate s-a statuat că grava eroare de fapt poate exista numai dacă se constată că situaţia reţinută de instanţa de fond este în contradicţie evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate.

Pentru a constitui caz de casare eroarea trebuie să prezinte două atribute în absenţa cărora nu poate fi considerată gravă, şi anume, să fie evidentă, adică starea de fapt reţinută să fie vădit şi necontroversat contrară probelor existente la dosar şi să fie esenţială, adică să aibă o influenţă bine precizată asupra soluţiei.

Existenţa erorii de fapt ca motiv de reformare a unei hotărâri nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, ci numai dintr-o discordanţă evidentă dintre situaţia de fapt reţinută şi conţinutul real al probelor.

Înalta Curte, verificând probatoriul cauzei şi hotărârea atacată în raport de criticile aduse, constată faptul că instanţa de fond a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. anterior referitoare la aprecierea probelor făcând o judicioasă coroborare a mijloacelor de probă administrate în cursul procesului penal, evaluându-le în mod unitar şi evidenţiind aspectele concordante ce susţin vinovăţia inculpatului.

În cauză, prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază inculpatul M.M. a fost răsturnată în cursul activităţii de probaţiune, ansamblul material al probelor administrate în cauză fiind cert în sensul stabilirii vinovăţiei acestuia.

În raport de argumentaţia prezentată mai sus, având în vedere că instanţa de fond şi instanţa de apel nu au denaturat probele administrate, în sensul de a reţine împrejurări esenţiale fără ca probele să le susţină sau, dimpotrivă, nereţinând asemenea aspecte deşi probele le confirmau, Înalta Curte constată că infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., pentru care inculpatul a fost trimis în judecată există în materialitatea ei, fiind întrunite elementele constitutive ale acestora, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul laturii subiective.

Instanţa de fond şi instanţa de apel au făcut o amplă analiză a elementelor constitutive ale infracţiunilor de evaziune fiscală, precum şi a modalităţii în care inculpatul s-a sustras de la plata obligaţiilor fiscale, analiză pe care instanţa de recurs şi-o însuşeşte.

Astfel, există infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, când inculpatul a omis să evidenţieze, în actele contabile ori în alte documente legale, operaţiunile comerciale efectuate sau veniturile realizate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Prin omisiunea evidenţierii se înţelege neînregistrarea în documentele legale cu relevanţă fiscală a anumitor operaţiuni sau venituri şi poate consta în neîntocmirea documentelor justificative pentru respectivele operaţiuni efectuate sau venituri realizate, în neînscrierea în registrele contabile obligatorii a operaţiunilor sau veniturilor conform documentelor justificative, în neîntocmirea situaţiilor financiar-contabile recapitulative, conform prevederilor legale, sau în necompletarea declaraţiilor fiscale în termenele legale.

În cauză, ceea ce s-a reţinut, în esenţă, în sarcina inculpatului M.M. este împrejurarea că, în perioada 1 ianuarie 2007 - 24 aprilie 2008, în calitate de administrator al SC R.I. SRL, a omis să evidenţieze în actele contabile ale societăţii 38 de facturi fiscale provenind de la diverşi agenţi economici, sustrăgându-se astfel de la plata către bugetul de stat a unui impozit pe profit şi TVA în cuantum total de 3245,29 RON.

Potrivit raportului de expertiză judiciară contabilă existent la dosarul cauzei, prejudiciul cauzat bugetului de stat prin neînregistrarea de către inculpat în contabilitatea SC R.I. SRL a contravalorii facturilor mai sus menţionate este de 3.245,29 RON.

În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005 aceasta constă în reţinerea şi nevărsarea, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă şi se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 3 ani sau cu amendă.

Obiectul material îl constituie sumele de bani care sunt colectate de la contribuabili fără a fi virate la bugetul general consolidat.

Elementul material al laturii obiective al infracţiunii este reprezentat de o acţiune de reţinere şi nevărsare la bugetul statului în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă, cu consecinţa producerii unei pagube în cuantum de 3245,29 RON în dauna părţii civile Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Finanţelor publice a Jud. Sălaj.

Sub aspectul laturii subiective a infracţiunii, inculpatul M.M. a săvârşit fapta cu intenţie directă, în accepţiunea art. 19 pct. 1 lit. a) C. pen. anterior, inculpatul prevăzând rezultatele faptelor sale şi urmărind producerea lor.

Probele administrate în cauză au dovedit că inculpatul a cunoscut obligaţia sa de a vira către bugetul statului sumele reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă şi a avut posibilitatea să vireze la bugetul statului sumele pe care le-a reţinut.

Starea de fapt astfel cum a fost stabilită de instanţa de fond şi confirmată de instanţa de apel, relevă faptul că inculpatul M.M. în calitate de administrator al SC R.I. SRL, în perioada 1 ianuarie 2007 - 24 aprilie 2008, a reţinut şi nu a vărsat la bugetul de stat, în termen de 30 de zile de la scadenţă, sumele reprezentând impozite şi contribuţii cu reţinere la sursă în cuantum total de 3.378 RON.

Având în vedere faptul că obligaţia de a vira la bugetul de stat sumele cu stopaj la sursă este una ce trebuie îndeplinită până la expirarea unui termen limită, respectiv 30 de zile de la data reţinerii sumelor, la expirarea acestui termen se consideră a fi săvârşit fiecare act material ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005, iar din modul de acţiune al inculpatului, periodicitatea săvârşirii fiecărui act material, respectiv lunar, acţionând în aceeaşi calitate, de administrator al SC R.I. SRL, infracţiunea a fost săvârşită în formă continuată, actele materiale ale infracţiunii fiind săvârşite în baza unei singure rezoluţii infracţionale.

Totodată, probele administrate în cauză au relevat că inculpatul a cunoscut faptul că societatea pe care o administrează are datorii la bugetul de stat în ce priveşte obligaţiile cu reţinere la sursă, în perioada respectivă deşi a avut în cadrul societăţii la dispoziţie resursele băneşti suficiente pentru a achita contravaloarea obligaţiilor cu reţinere la sursă.

Expertul contabil care a efectuat expertiza financiar-contabilă în cauză, a arătat că societatea administrată de către inculpat deţinea la finele anului 2007 lichidităţi în disponibilităţi băneşti în cuantum de 11.095 RON, aşadar fonduri suficiente pentru a-şi achita integral aceste debite, motiv pentru care nu poate fi reţinută apărarea inculpatului, în sensul că nu şi-a achitat aceste contribuţii cu reţinere la sursă, deoarece nu a avut bani în conturile societăţii.

Toate aceste aspecte probează intenţia directă în săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005, inculpatul prevăzând că prin fapta sa prejudiciază bugetul de stat.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă şi instanţa de apel, prin coroborarea judicioasă a probelor administrate în cauză, analizate detaliat cu ocazia examinării criticilor formulate de inculpatul M.M., au constatat că faptele pentru care acesta a fost trimis în judecată există în materialitatea lor şi au dispus condamnarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală.

De asemenea, se constată că este neîntemeiată şi solicitarea inculpatului invocată în subsidiar, privind achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b) C. proc. pen., pentru faptele pentru care a fost trimis în judecată, întrucât acestea nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni.

Înalta Curte reţine că prin Decizia în interesul legii nr. 8 din 9 februarie 2009, secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat că dispoziţiile art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. se interpretează în sensul că sunt incidente şi în ipoteza recurării hotărârilor pronunţate în apel, pentru motivul greşitei aplicări a art. 18¹ C. pen. sau, dimpotrivă, al neaplicării acestei dispoziţii legale.

Cum unul dintre cazurile de casare abrogat în mod expres de Legea nr. 2/2013 a fost cel reglementat de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., situaţie în care criticile inculpatului nu mai pot face obiectul examinării de către instanţa de ultim control judiciar, judecata în recurs limitându-se la motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de lege şi în care nu se mai regăseşte şi eroarea gravă de fapt, invocată de acesta.

Eroarea gravă de fapt presupunea deci reţinerea unei împrejurări esenţiale fără ca probele administrate să o susţină sau o nereţinere a unei astfel de împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.

Or, judecata în recurs se limitează la motivele de casare expres prevăzute de lege, astfel că, o analiză a cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., abrogat prin adoptarea Legii nr. 2/2013, ce vizează eroarea gravă de fapt, nu mai poate face obiectul examinării de către instanţa de ultim control judiciar.

Din examinarea actelor dosarului se reţine că instanţa de fond şi instanţa de apel, în raport de materialul probator administrat în cauză, au apreciat că faţă de circumstanţele reale în care s-au comis faptele, cât şi de circumstanţele personale ale inculpatului că, faptele comise prezintă în concret gradul de pericol social al unor infracţiuni, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 18¹ C. pen.

Potrivit art. 17 C. pen. anterior "infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale".

Conform art. 18¹ alin. (1) C. pen. anterior, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că la stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce.

Totodată, Înalta Curte reţine că răspunderea penală este angajată ori de câte ori o faptă este prevăzută ca infracţiune de legea penală.

Potrivit art. 2 C. proc. pen. anterior care consacră principiul legalităţii incriminării, "Legea penală prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se pot aplica infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte".

Răspunderea penală este un mijloc juridic de apărare a intereselor generale ale societăţii, aceasta fiind instituită pentru acea categorie de fapte care prezintă un grad mai mare de pericol social.

Prin incriminarea în art. 9 şi art. 6 din Legea nr. 241/2005 a faptelor de evaziune fiscală, legiuitorul a dorit să protejeze acele relaţii sociale privind buna desfăşurare a activităţilor economico-financiare, a circuitului financiar şi fiscal şi protejarea bugetului consolidat al statului, a căror realizare presupune îndeplinirea cu onestitate de către contribuabili a obligaţiilor de evidenţiere în actele contabile, ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate.

Înalta Curte, în consens cu instanţa de fond şi instanţa de apel, constată că faptele de evaziune fiscală săvârşite de inculpat prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, în raport de natura relaţiilor sociale ocrotite de legea penală, ce au fost încălcate prin comiterea acestora, relaţii ce vizează constituirea bugetului de stat şi corectitudinea de care trebuie să dea dovadă persoanele care administrează societăţi comerciale, împrejurările comiterii faptei, durata pe care s-au desfăşurat actele materiale ce intră în conţinutul infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.

În raport de gravitatea faptelor săvârşite de inculpat, de valoarea mare a prejudiciului, care totalizează suma de 6623,29 RON, dar şi de conduita inculpatului care nu a recunoscut faptele şi nu a depus diligenţe pentru a acoperi prejudiciul, nu se poate reţine că faptele nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni.

Pe de altă parte, Înalta Curte observă că motivele de recurs invocate de inculpatul M.M. au ca finalitate, în esenţă, modificarea stării de fapt reţinută cu caracter definitiv de către instanţa de apel, ceea ce nu mai este posibil în calea de atac a recursului, având în vedere că, aşa cum s-a arătat mai sus, prin modificările aduse cazurilor de casare prin Legea nr. 2/2013, starea de fapt reţinută în cauză şi concordanţa acesteia cu probele administrate şi cu încadrarea juridică dată faptelor nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei de recurs, în conformitate cu dispoziţiile art. 385⁹ C. proc. pen. anterior.

În acest sens, Înalta Curte subliniază că judecata în recurs presupune o verificare a hotărârii recurate numai sub acele aspecte care se încadrează într-unul din cazurile de casare prev. de art. 385⁹ C. proc. pen. anterior. Limitarea obiectului judecăţii în recurs la cazurile de casare prevăzute de lege înseamnă că nu orice încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanţiale constituie temeiuri pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia din cazurile de casare prevăzute de lege.

Cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte reţine că, în cauză, primul termen de recurs a fost stabilit la data de 11 aprilie 2014, iar de la data pronunţării deciziei în apel, 13 iunie 2013, şi până la soluţionarea recursului, a intrat în vigoare Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care impune o analiză a incidenţei dispoziţiilor art. 5 C. pen., privind aplicarea legii penale mai favorabile.

Potrivit dispoziţiilor art. 5 C. pen., în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea penală mai favorabilă, iar pentru a determina legea penală incidentă se impune a se analiza dacă fapta mai este incriminată de legea penală nouă şi aceasta poate retroactiva, în sensul că este mai favorabilă cu privire la încadrarea juridică; caracterul unitar al dispoziţiilor referitoare la pedeapsă şi circumstanţe de individualizare în raport cu încadrarea juridică la momentul săvârşirii faptei şi la data judecării recursului şi instituţiile incidente în raport cu incriminarea sau sancţiunea (care agravează sau atenuează răspunderea penală şi limitele de pedeapsă).

Examinarea încadrării juridice dată faptei se impune pentru a se stabili dacă suntem în prezenţa unei dezincriminări, urmare abrogării unor texte de lege, cât şi sub aspectul situaţiei premisă pentru analiza, în concret, a consecinţelor privind regimul sancţionator.

Înalta Curte constată că inculpatul M.M. a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 363/F din 30 mai 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, după cum urmează:

- pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen., la pedeapsa de 1 an închisoare;

- pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen., la pedeapsa închisorii de 6 luni.

În baza art. 33 alin. (1) lit. a) C. pen. rap. la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul sa execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 1 an închisoare.

În baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o durată de 3 ani ce constituie termen de încercare în condiţiile art. 82 C. pen.

Astfel, în ceea ce priveşte modificările legislative intervenite cu privire la elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 6, 8 alin. (1) şi (9) lit. b) din Legea nr. 241/2005, raportat la acuzaţiile aduse inculpatului M.M., se constată că sub aspectul elementului material al laturii obiective şi sub aspectul formei de vinovăţie cerute de lege nu au intervenit modificări prin adoptarea Legii nr. 187/2012, astfel că, nu suntem în prezenţa unor modificări legislative care să permită o apreciere asupra aplicării legii penale mai favorabile sub aspectul încadrării juridice dată faptelor.

Totodată, nici sub aspectul regimului sancţionator şi circumstanţelor de individualizare în raport cu încadrarea juridică dată faptei de evaziune fiscală reţinute în sarcina inculpatului M.M. nu au intervenit modificări, astfel că, o apreciere asupra aplicării legii penale mai favorabile nu se impune.

În situaţia aplicării dispoziţiilor noului C. pen., circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen., reţinute de instanţele anterioare în favoarea inculpatului, nu mai pot produce efecte, în sensul coborârii pedepsei sub minimul prevăzut de lege pentru infracţiunile de evaziune fiscală, întrucât nu mai au corespondent în dispoziţiile art. 75 C. pen., referitoare la circumstanţele atenuante.

În ce priveşte concursul de infracţiuni, se constată că potrivit C. pen. anterior, pedeapsa în cazul concursului de infracţiuni este reglementată de dispoziţiile art. 34, potrivit căruia în situaţia în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani.

În noul C. pen., regimul sancţionator al concursului de infracţiuni, prev. de art. 39 alin. (1) lit. b), instituie obligaţia pentru judecător de a adăuga la pedeapsa cea mai grea un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, ceea ce în speţa de faţă ar duce la aplicarea unei pedepse mai severe.

Ca atare, se constată că în privinţa concursului de infracţiuni, lege penală mai favorabilă este C. pen. anterior.

Sub aspectul modalităţii de executare a pedepsei, instanţa de recurs relevă următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicată în baza C. pen. din 1969 se menţine şi după intrarea în vigoare a noului C. pen.

Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol "Regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei prevăzute la alin. (1), inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia este cel prevăzut de Codul penal din 1969.

În cazul în care instanţa are de comparat dispoziţiile referitoare la suspendarea condiţionată din reglementarea anterioară cu cele privitoare la amânarea aplicării pedepsei, se impune concluzia potrivit căreia legea veche este lege mai favorabilă.

Reglementarea din art. 81 şi urm. C. pen. anterior este mai favorabilă şi prin prisma condiţiilor de acordare, în sensul că nu există limită legală a pedepsei pentru aplicabilitatea ei, limita pedepsei corect aplicată pentru o infracţiune este mai ridicată, antecedentele care constituie impediment la acordare sunt mai restrânse, obligaţiile de pe durata termenului de încercare sunt mai puţine.

Totodată, forma continuată a infracţiunii, astfel cum era configurată prin dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, este mai favorabilă în raport cu noua configurare prevăzută de art. 35 C. pen. actual, deoarece aplicarea noii legi ar presupune reţinerea unei pluralităţi de infracţiuni, în concurs, în loc de reţinerea unei singure infracţiuni cu o pluralitate de acte materiale.

Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.M. împotriva Deciziei penale nr. 160 din 13 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

În conformitate cu dispoziţiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.M. împotriva Deciziei penale nr. 160 din 13 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 11 aprilie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 1288/2014. SECŢIA PENALĂ. Omorul deosebit de...		ICCJ. Decizia nr. 1302/2014. SECŢIA PENALĂ. Alte cereri... →

ICCJ. Decizia nr. 1294/2014. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1294/2014. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs