ICCJ. Decizia nr. 1302/2014. SECŢIA PENALĂ. Alte cereri privind judecata în fond. Contestaţie(NCPP)
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia penală nr .1302/2014
Dosar nr. 52/57/2014
Şedinţa publică din 11 aprilie 2014
Asupra contestaţiei de faţă, în baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 42 din 18 februarie 2014 Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a admis sesizarea formulată de Comisia de evaluare constituită la nivelul Penitenciarului Bârcea Mare în baza H.G. nr. 836/2013, cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile faţă de condamnatul D.N.R. şi cererea formulată de condamnatul D.N.R., deţinut în Penitenciarul Bârcea Mare. În baza art. 6 alin. (6) teza I noul C. pen., a redus pedeapsa complementară de 10 ani aplicată condamnatului D.N.R. prin Sentinţa penală nr. 117/2012 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 3002 din 3 octombrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosar penal nr. 834/57/2011, la 3 ani în raport de disp. art. 66 noul C. pen.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că a fost învestită de Comisia de evaluare constituită la nivelul Penitenciarului Bârcea Mare în baza H.G. nr. 836/2013, cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile faţă de condamnatul D.N.R. în raport de dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 255/2013, ce a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 52/57/2014. Sesizarea a fost însoţită de fişa de evaluare, fotocopia mandatului de executare din 4 octombrie 2013 emis de Curtea de Apel Alba Iulia - compartimentul executări penale, Sentinţa penală nr. 117/2012 pronunţată de Curtea de apel Alba Iulia, şi dispozitivul Deciziei penale nr. 3002 din 3 octombrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosar penal nr. 834/57/2011.
De asemenea, condamnatul la rândul lui a formulat o cerere cu acelaşi obiect, înregistrată sub nr. 77/57/2014 pe rolul aceleiaşi instanţe, intitulată "contestaţie la executare" şi care a fost recalificată din perspectiva obiectului dezvoltat în petitul cererii.
În raport de prevederile art. 43 alin. (3) C. proc. pen. instanţa a dispus reunirea la dosarul înregistrat primul pe rolul acestei instanţe deoarece ambele dosare au acelaşi obiect.
Verificând competenţa în raport de dispoziţiile de art. 23 alin. (7) din Legea nr. 255/2013, Curtea a reţinut că este instanţă de executare deoarece a pronunţat hotărârea de condamnare.
Potrivit dispoziţiei care reglementează aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, din perspectiva art. 6 alin. (1) C. pen. Curtea a constatat că normele care incriminează faptele pentru care a fost condamnat definitiv D.N.R. nu sunt favorabile acestuia din perspectiva pedepselor principale.
Din punct de vedere al dispoziţiei art. 6 alin. (5) teza I C. pen. raportat la art. 2531 C. pen. anterior: Conflictul de interese avea menţionată obligativitatea aplicării pedepsei complementare constând în interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică pe durată maximă.
Potrivit art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen. anterior pedeapsa complementară constând în interzicerea unor drepturi stabilea limitele între unu şi 10 ani.
În conţinutul art. 301 alin. (1) C. pen. actual infracţiunea pentru care a fost condamnat inculpatul prevede drept pedeapsă complementară obligatorie interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică, nemaispecificând vreo limită, sens în care este incidentă dispoziţia art. 66 C. pen. actual. Aceasta prevede limitele pedepsei complementare interzicerii unor drepturi de la 1 la 5 ani şi menţine conţinutul pedepselor complementare aplicate.
În considerarea modificărilor legislative persoanei condamnate îi este favorabilă legea care îi diminuează durata pedepselor complementare, sens în care este incident art. 6 alin. (5) din C. pen. actual.
Solicitarea condamnatului de reanalizare a probatoriului şi reindividualizare a sancţiunii ca urmare a abrogării Legii nr. 78/2000, precum şi anularea executării pedepsei în regim de detenţie raportat la noile prevederi penale în materie a fost considerată ca neîntemeiată, întrucât acceptarea unei asemenea teorii ar echivala cu o rejudecare a cauzei în condiţiile în care există o hotărâre judecătorească definitivă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat contestaţie condamnatul reiterând aceleaşi motive de la fond.
Examinând contestaţia prin prisma dispoziţiilor legale, Înalta Curte constată că este nefondată, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) noul C. pen., "Când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim".
Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile, în cazul pedepselor definitive, trebuie analizată prin prisma a două principii fundamentale şi anume principiul legalităţii incriminării, respectiv principiul autorităţii de lucru judecat.
Potrivit primului principiu, nicio pedeapsă nu poate fi aplicată decât dacă era prevăzută de legea penală în momentul săvârşirii infracţiunii (nulla poena sine lege). De asemenea, nu pot fi aplicate alte pedepse decât cele prevăzute de lege pentru infracţiunea respectivă.
Acest principiu impune obligaţia ca orice sancţiune să-şi găsească temei în lege nu numai în momentul pronunţării, dar şi pe întreaga durată a executării pedepsei.
Principiul autorităţii de lucru judecat creează un obstacol în readucerea în faţa instanţei a conflictului soluţionat definitiv. Principiul intangibilităţii lucrului judecat poate fi influenţat doar prin apariţia unei legi noi unde maximul special prevăzut de aceasta este mai mic decât pedeapsa aplicată în baza legii vechi.
Astfel, dacă legea nouă modifică cuantumul pedepselor în favoarea celui condamnat, rezultă un plus de pedeapsă pe care condamnatul ar continua să-l execute deşi nu mai este prevăzut de legea în vigoare.
Pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 6 C. pen., este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: a) să existe o hotărâre definitivă la pedeapsa închisorii, detenţiunii pe viaţă sau amenzii; b) ulterior hotărârii definitive de condamnare - dar înainte de executarea completă a pedepsei - să intervină o lege penală nouă; c) legea penală nouă să prevadă o pedeapsă mai uşoară decât pedeapsa prevăzută de legea care a stat la baza condamnării; d) pedeapsa pronunţată, prin hotărârea definitivă, să depăşească maximul de pedeapsă prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea respectivă.
Există o deosebire fundamentală între aplicarea legii penale mai favorabile, înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi cea care se aplică după acest moment. În primul caz, legea penală mai favorabilă poate fi legea veche şi atunci ultraactivează sau dimpotrivă legea penală mai favorabilă poate fi legea nouă. În cea de-a doua ipoteză, instanţele fiind obligate să respecte principiul autorităţii de lucru judecat, nu mai pot apela la criteriile multiple de determinare a legii penale mai favorabile pentru cauzele aflate în curs de judecată.
Pentru a se stabili dacă se aplică sau nu dispoziţiile art. 6 noul C. pen., instanţa trebuie să compare, în fiecare cauză, limitele de pedeapsă prevăzute de legea în baza căreia s-a pronunţat hotărârea definitivă, cu limitele prevăzute de legea nouă. Această comparaţie nu va privi însă decât maximul special de pedeapsă din legile succesive. Legea nouă va fi mai favorabilă numai dacă va prevedea un maxim special de pedeapsă mai redus decât legea anterioară, fiind lipsit de relevanţă cuantumul minimului special (pentru pedepsele nedefinitive, acesta constituie, alături, de altele, un criteriu de determinare a legii penale mai favorabile).
Astfel că raţiunea dispoziţiilor art. 6 C. pen. este aceea ca persoana condamnată să nu execute o pedeapsă peste maximul special prevăzut de legea nouă, stabilindu-se un echilibru între pedeapsa aplicată în baza legii vechi şi limitele de pedeapsă prevăzute de legea nouă pentru aceeaşi infracţiune. Ori de câte ori legea nouă prevede acelaşi maxim special de pedeapsă ca şi legea veche, indiferent dacă minimul special este mai redus decât în legea veche, legea nouă nu va fi mai uşoară şi, prin urmare nu vor putea fi reţinute dispoziţiile art. 6.
De asemenea, nu au relevanţă, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 C. pen., eventualele diferenţe, deosebiri, în ceea ce priveşte condiţiile de incriminare sau urmărire, eventualele modificări ale normei de incriminare (criterii ce sunt luate în considerare în examinarea legii penale mai favorabile pentru cauzele aflate în curs de judecată).
O astfel de interpretare se impune şi prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene, dar şi a dispoziţiilor art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care prevăd că "nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii."
Acest articol interzice retroactivitatea pedepselor (cazul Lawless contra Irlandei în Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Ediţia a 3-a pag. 96).
De asemenea, s-a statuat că orice dispoziţie legală poate fi susceptibilă de o interpretare judiciară, fiind necesar a fi elucidate punctele îndoielnice, însă cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi în mod rezonabil previzibil.
Previzibilitatea legii nu împiedică persoana în cauză să recurgă la declanşarea unei alte evaluări, dar la un nivel rezonabil, în cadrul circumstanţelor cauzei, a consecinţelor care rezultă dintr-un act determinat (cazul Cantoni contra Franţei "Legalitatea condamnării penale", în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Ediţia a 6-a, pag. 389).
Imposibilitatea retroactivării pedepselor, necesitatea caracterului previzibil al acestora, corelate cu principiul legalităţii incriminării şi principiul autorităţii de lucru judecat, obligă instanţa să verifice şi să dispună, atunci când sunt îndeplinite condiţiile legii, la reducerea pedepselor definitive dacă cuantumul stabilit anterior depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită.
Orice altă interpretare, care ar permite combinarea dispoziţiilor favorabile din cele două legi încalcă principiile enunţate, dar şi dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, respectiv jurisprudenţa Curţii Europene.
În fine, nu trebuie neglijat nici faptul că aplicarea legii mai favorabile în cazul pedepselor definitive a fost reglementată, pentru prima dată, prin C. pen. din 1936, anterior putându-se dispune asupra acestui aspect doar în cazul dezincriminării.
În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că instanţa de fond a procedat în mod corect. Din perspectiva condiţiilor de sancţionare a infracţiunii de conflict de interese (art. 301 C. pen., respectiv art. 2531 C. pen. anterior), noul C. pen. prevede o limită minimă de pedeapsă mai mare decât cea prevăzută în C. pen. anterior, însă sub aspectul duratei pentru care se poate dispune pedeapsa complementară, noile dispoziţii sunt mai favorabile. Astfel că prima instanţă, justificat, a redus durata pedepsei complementare de la 10 ani la 3 ani.
Instanţa constată că a fost reiterată cererea de reanalizare a probatoriului administrat în cauză şi reindividualizare a sancţiunii aplicate din perspectiva abrogării Legii nr. 78/2000.
Chiar dacă ulterior intrării în vigoare a noilor dispoziţii penale şi procesual penale ar fi fost abrogată Legea nr. 78/2000 (ceea ce nu este real, legea existând şi în prezent) nu mai este posibilă o asemenea analiză tocmai pentru a nu se aduce atingere autorităţii de lucru judecat de care se bucură hotărârea judecătorească prin care condamnatul a fost găsit vinovat şi condamnat.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte, va respinge contestaţia ca fiind nefondată şi va obliga condamnatul contestator la plata cheltuielilor judiciare către stat conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul condamnat D.N.R. împotriva Deciziei penale nr. 42 din 18 februarie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 11 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1294/2014. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de... | ICCJ. Decizia nr. 1323/2014. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de... → |
|---|
