ICCJ. Decizia nr. 1219/2014. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1219/2014
Dosar nr. 1848/104/2012
Şedinţa publică din 4 aprilie 2014
Asupra recursului penal de faţă:
Prin Sentinţa penală nr. 237 din data de 18 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Olt, secţia Penală în Dosarul nr. 1848/104/2012 s-au dispus următoarele:
În baza art. 334 C. proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A.D., din infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, în infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 lila C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A.D. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.
În baza art. 14 C. proc. pen. şi art. 346 alin. (2) C. proc. pen., a fost respinsă acţiunea civilă promovată de partea civilă ANAF prin D.G.F.P. Olt, ca neîntemeiată.
În baza art. 357 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus ridicarea măsurii asigurătorii a sechestrului instituită prin încheierea din data de 25 iunie 2012 şi aplicată prin procesul-verbal din 10 iulie 2012 de A.F.P. Corabia asupra bunurilor inculpatului A.D. (respectiv construcţii anexe cu valoare impozabilă de 7638,30 lei cu suprafaţa construită desfăşurata de 27 metri pătraţi situate în oraşul Corabia, str. C., curte interioară) înscrisă în Registrul Digital de Transcripţiuni şi Inscripţiuni Imobiliare de O.C.P.I Olt prin încheierea din 11 septembrie 2012.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. s-a dispus ca toate cheltuielile judiciare, inclusiv onorariul apărătorului din oficiu, în suma de 150 lei (conform delegaţiei pentru asistenţă judiciară obligatorie din 02 mai 2012), să rămână în sarcina statului.
În considerentele acestei hotărâri, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt nr. 627/P/2010 din 12 aprilie 2012, în baza art. 262 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului A.D., sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.
Prin acelaşi act de inculpare, în temeiul art. 249 C. proc. pen., art. 11 pct 1 lit. b), art. 10 lit. d) C. proc. pen. şi art. 228 C. proc. pen., s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a numitului A.D. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 43 din Legea 82/1991, respectiv neînceperea urmăririi penale a acestuia pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 241/2005.
În concret, s-a reţinut în actul de inculpare că, la data de 01 septembrie 2010, Garda Financiară Olt a efectuat un control operativ şi tematic la SC D.D.S. SRL Corabia cu privire la activităţile desfăşurate de societate în perioada 01 octombrie 2009 - 31 decembrie 2009. În urma controlului efectuat pe baza documentelor prezentate şi puse la dispoziţie de SC U.I. SRL Slatina, s-a constatat că aceasta din urmă, societate în insolvenţă conform Legii nr. 85/2006, a emis, în perioada 01 octombrie 2009 - 31 decembrie 2009, un număr de 135 facturi fiscale de livrare către SC D.D.S. SRL Corabia, care au înscrisă menţiunea "taxare inversă", cu o valoare totală de 1.045.637,89 lei.
Deoarece facturile fiscale aveau înscrisă menţiunea "taxare inversă" şi întrucât au existat suspiciuni cu privire la realitatea şi calitatea de plătitor TVA a SC D.D.S. SRL Corabia, s-a solicitat DGFP Olt Corabia, prin adresa din 29 iulie 20120, verificarea aspectului dacă firma menţionată a fost plătitoare de TVA în perioada 01 octombrie 2009 - 31 decembrie 2009. Din adresa de răspuns a AFP Corabia din 05 august 2010, înregistrată la Garda Financiară Olt sub nr. 703369, a rezultat că SC D.D.S. SRL Corabia nu este plătitoare de TVA.
Urmare efectuării expertizei contabile dispuse la data de 11 ianuarie 2012, s-a constatat că SC D.D.S. SRL Corabia nu a înregistrat în contabilitate cele 135 facturi emise de SC U.I. SRL Slatina şi că prin neînregistrarea acestor facturi societatea nu a calculat veniturile impozabile aferente achiziţiilor de marfă, precum şi taxa pe valoarea adăugată aferentă acestora, prejudiciind bugetul de stat cu suma totală de 574.974,00 lei.
Din raportul de expertiză contabilă a mai rezultat că SC D.D.S. SRL Corabia trebuia şi era obligată ca, începând cu data de 1 decembrie 2009, să se înregistreze ca plătitoare de TVA deoarece din luna noiembrie 2009 depăşise pragul de scutire de până la echivalentul a 35.000 euro, urmare achiziţiilor efectuate de la SC U.I. SRL Slatina.
Organele de urmărire penală au apreciat că, în drept, fapta inculpatului A.D. de a nu evidenţia în actele contabile operaţiunile comerciale efectuate în calitate de reprezentant a SC D.D.S. SRL Slatina şi de a nu calcula veniturile impozabile aferente achiziţiilor de marfă, precum şi taxa pe valoarea adăugată aferentă acestora, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, făcându-se menţiunea imposibilităţii ascultării inculpatului care la momentul finalizării urmăririi penale era plecat din ţară.
În faţa primei instanţe, pe parcursul cercetării judecătoreşti, DGFP Olt s-a constituit parte civilă, conform adresei din 14 iunie 2012, cu suma de 574.974,00 lei reprezentând prejudiciu total produs bugetului de stat, compus din 200.762,00 lei impozit pe profit, 141.537,00 lei majorări de. întârziere impozit pe profit, 136.466,00 lei TVA şi 96.209,00 lei majorări de întârziere TVA, plus obligaţiile fiscale accesorii ce se vor calcula potrivit legislaţiei fiscale aplicabilă din momentul producerii prejudiciului până la data achitării integrale a acestuia.
Partea civilă astfel constituită a solicitat instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor inculpatului în vederea acoperirii prejudiciului, Primăria oraşului Corabia - serviciul impozite şi taxe locale comunicând cu adresa din 21 iunie 2012 că inculpatul A.D. figurează în evidenţele fiscale cu construcţii - anexe având o valoare impozabilă de 7638,30 lei cu suprafaţa construită desfăşurată de 27,00 mp. situate în str. C., oraş Corabia, curtea interioară.
Inculpatul, a fost citat în vederea ascultării sale, inclusiv conform procedurii specială prev. de art. 177 alin. (4) C. proc. pen., la Consiliul local de la locul săvârşirii faptei, respectiv oraşul Corabia, jud. Olt, având în vedere menţiunile din actul de sesizare al instanţei din care rezulta că acesta era plecat din ţară.
Totodată, au fost solicitate datele de identificare ale SC D.D.S. SRL Corabia de la ORC de pe lângă Tribunalul Olt, precum şi copia Sentinţei penale nr. 252/2 decembrie 2010 pronunţată de Judecătoria Corabia în Dosarul nr. 1631/213/2010 însoţită de referat privind stadiul executării acesteia, ce.au fost ataşate la dosar fond.
La termenul din 25 iunie 2012, în baza art. 163 C. proc. pen., prima instanţă a dispus instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra bunurilor inculpatului A.D., identificate conform adresei din 21 iunie 2012 şi certificatului de atestare fiscală transmise de Primăria oraşului Corabia, respectiv construcţii - anexe având o valoare impozabilă de 7638,30 lei, cu suprafaţa construită desfăşurată de 27,00 mp situată în str. C., oraş Corabia, curtea interioară, în vederea reparării prejudiciului, măsura fiind comunicată organelor de executare ale părţii civile, respectiv DGFP Olt.
Cu adresa din 19 iulie 2012, DGFP Olt a comunicat instanţei că a procedat la aplicarea sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile ale inculpatului, procesul-verbal de sechestru din 10 iulie 2012 fiind ulterior comunicat OCPI în vederea notării inscripţiei ipotecare.
La data de 4 septembrie 2012, în conformitate cu disp. art. 166 alin. (3) C. proc. pen., instanţa a înaintat copia încheierii din data de 25 iulie 2012, precum şi a procesului-verbal de aplicare a sechestrului din 10 iulie 2012 OCPI Olt, în vederea luării inscripţiei ipotecare.
Prin încheierea din 11 septembrie 2012, pronunţată în acelaşi dosar, OCPI Olt - Biroul de cadastru şi publicitate imobiliară Slatina a admis cererea instanţei şi a notat sechestrul pentru suma de 574974 lei asupra bunurilor identificate anterior, aparţinând inculpatului A.D., în Registrul Digital de Transcripţiuni şi Inscripţiuni Imobiliare în favoarea AFP Corabia.
La termenul din 3 septembrie 2012 au fost audiaţi cei trei martori din acte, respectiv B.P., A.A.N. şi O.E., care şi-au menţinut declaraţiile date-în faza de urmărire penală.
Martorul B.P. a arătat că, în perioada iulie 2006 - august 2009, a fost angajat în calitate de livrator la SC U.I. SRL Slatina, efectuând transportul mărfurilor şi că de mai multe ori a mers în oraşul Corabia, la un bar SC D.D.S. SRL, unde a transportat marfă cu o dubiţă ce aparţinea societăţii. În acest context l-a cunoscut pe inculpatul A.D., pe care l-a văzut o singură dată la acel bar, odată cu transportul mărfii lăsând factura însoţitoare barmanului.
A mai arătat martorul că numai el este cel care a livrat marfă societăţii inculpatului, având în aprovizionare zona respectivă.
Şi martorul A.A.N. şi-a menţinut declaraţia dată anterior, arătând că, în perioada 2006 - 2009, a lucrat ca gestionar la SC U.I. SRL Slatina, dar că nu are cunoştinţă ca societatea inculpatului să se fi aprovizionat cu marfă de la societatea unde lucra.
Martorul a confirmat împrejurarea că martorul B.P. a lucrat la aceeaşi societate, arătând însă că nu are cunoştinţă dacă a făcut livrări societăţii inculpatului.
Totodată, a arătat că nu l-a cunoscut niciodată pe inculpat.
Martora O.E. şi-a menţinut declaraţia dată anterior în cauză, arătând că nu-l cunoaşte pe inculpat şi nici societatea administrată, dar că este adevărat că deţine în proprietate 2 autoturisme marca F. cu numere de înmatriculare ce conţin grupul de litere xxx despre care organele de poliţie au susţinut că ar fi fost folosite la transportul de marfă în oraşul Corabia.
A mai arătat că nu are cunoştinţă despre împrejurarea sus-menţionată, afirmând că în intervalul septembrie - decembrie 2009, cu certitudine, respectivul autoturism nu a efectuat transport de marfă.
La termenul din 20 decembrie 2012 s-a prezentat inculpatul A.D. care a fost audiat în prezenţa apărătorului său ales. Inculpatul nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată arătând că, într-adevăr, în anul 2007, a înfiinţat o societate comercială SC D.D.S. SRL Corabia, care era reprezentată de un bar în oraşul Corabia şi o vulcanizare, în barul respectiv comercializând cafea, băuturi alcoolice şi răcoritoare. Această societate a funcţionat în fapt până la data de 25 septembrie 2009, când a plecat în Italia, ţară din care s-a întors pentru a fi ascultat în cauza penală pendinte.
Inculpatul a mai arătat că în perioada în care a funcţionat societatea, el a fost cel care a deservit barul, aprovizionându-se cu marfă de la SC U.I. SRL Slatina, după ce în prealabil emitea, o comandă, marfa fiindu-i adusă de societatea furnizoare printr-un delegat cu mijlocul de transport al acesteia, la momentul primirii mărfii intrând şi în posesia facturii pe care o semna şi aplica ştampila.
Totodată, a susţinut că nu a luat marfă de valori mari, maximul fiind de 1500 lei, plata făcând-o în numerar la primirea mărfii sau la termen, primind chitanţă.
Fiindu-i prezentate facturile existente în dosarul de urmărire penală, inculpatul nu le-a recunoscut, susţinând că deşi ştampila folosită seamănă cu ştampila societăţii sale, aceasta este una contrafăcută deoarece facturile nu sunt semnate aşa cum a procedat în relaţiile comerciale pe care le-a desfăşurat pentru SC D.D.S. SRL Corabia.
În acelaşi sens, a arătat că nu a comercializat ţigări prin firma sa, aşa cum se menţionează în facturile din dosarul de urmărire penală, şi nici nu a desfăşurat activităţi "de sute de milioane" în doi ani de activitate - atât cât a funcţionat firma efectiv - valoarea acestora fiind de maxim 20.000 lei.
La aceleaşi termen de judecată, reprezentantul Ministerului Public a solicitat schimbarea încadrării juridice, în baza art. 334 C. proc. pen., din infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, în infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2995 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., inculpatul fiind ascultat pe acest aspect potrivit declaraţiei de la dosar.
Prin încheierea din 6 noiembrie 2012, cauza a fost repusă pe rol în vederea completării probatoriilor, sens în care s-a dispus citarea expertului B.I., care a fost audiat la data de 3.12,2012, emiterea unei adrese către ITM Olt în vederea stabilirii aspectului dacă numiţii D.I. şi M.M. figurează cu contracte de muncă, în perioada octombrie - decembrie 2009, la SC U.I. SRL Slatina, precum şi citarea, administratorilor acestei societăţi în persoana numiţilor U.A. şi U.S.D., care nu au putut fi identificaţi deşi, potrivit fişei de evidenţă a numitului U.S.D., acesta figurează ca având domiciliul la adresa din dosarul de urmărire penală, acolo unde a fost citat cu mandat de aducere, însă nu a fost identificat.
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi întregul material probator administrat în faza de urmărire penală şi pe parcursul cercetării judecătoreşti, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:
La data de 22 noiembrie 2007, inculpatul A.D. a înfiinţat SC D.D.S. SRL cu sediul social în Corabia, str. P., având ca unic asociat şi administrator pe A.D., cu obiect de activitate întreţinerea şi repararea autovehiculelor.
Potrivit contractului de comodat din 16 noiembrie 2007, încheiat între A.E. şi SC D.D.S. SRL reprezentată de inculpat, comodatara a remis spre folosinţă societăţii inculpatului o încăpere în suprafaţă de 16 mp din imobilul proprietatea sa situat în Corabia, str. P., în care a funcţionat barul administrat de inculpat.
Aşa cum rezultă din declaraţia inculpatului, care se coroborează cu a martorului B.P., până în luna august 2009 barul a funcţionat la sediul astfel declarat, în cadrul său fiind comercializată marfă aprovizionată de societatea inculpatului şi de la SC U.I. SRL Slatina.
Începând cu data de 15 septembrie 2009, inculpatul nu a mai desfăşurat activităţi comerciale şi nu a mai aprovizionat cu marfă barul respectiv, deşi nu a comunicat suspendarea activităţii SC D.D.S. SRL Corabia la ORC Olt.
Prima instanţă a reţinut că situaţia de fapt sus-menţionată rezultă din probatoriul administrat în faza de urmărire penală şi de cercetare judecătorească, relevante pentru reţinerea acestei situaţii de fapt fiind apreciate următoarele împrejurări:
Din procesul-verbal din 1 septembrie 2010 întocmit de comisari ai Gărzii Financiare Olt a rezultat că verificarea operativă şi inopinată tematic desfăşurată la SC D.D.S. SRL s-a realizat în urma adresei din 28 mai 2010 a DGFP Olt şi a adresei din 18 mai 2010 a Direcţiei Regionale pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova, în scopul verificării relaţiei comerciale dintre SC L.L. SRL Ploieşti, SC U.I. SRL Slatina şi SC D.D.S. SRL Corabia, având ca obiect legalitatea activităţii desfăşurate, respectarea disciplinei financiare, controlul fiind efectuat pe baza documentelor prezentate şi puse la dispoziţie de SC U.I. SRL Slatina.
Din cuprinsul procesului-verbal a rezultat că SC U.I. SRL Slatina, societate în insolvenţă conform Legii nr. 85/2006 a emis, în perioada 1 octombrie 2009 - 31 decembrie 2009, un număr de 1075 facturi fiscale de livrare (din care fac parte şi cele 135 facturi emise către SC D.D.S. SRL Corabia, care au înscrisă menţiunea de "taxare inversă'", cu o valoare totală de 5.465.666,92 lei, din care 1.045.637,89 lei reprezintă valoarea celor 135 facturi), către un număr de 57 beneficiari care fie sunt neplătitori de TVA ca urmare a neînregistrării ca plătitori de TVA, conform art. 153 din Legea nr. 571/2003, fie sunt neplătitori de TVA ca urmare a faptului că nu existau în realitate (fictivi, inexistenţi în baza de date a ORC) sau erau radiaţi de la ORC, lichidaţi, cu activitate suspendată, întreruptă sau declaraţi inactivi şi care, în concluzie, nu au îndeplinit, în perioada 01 octombrie 2009 - 31 decembrie 2009, calitatea de plătitor de TVA.
În raport cu aceste aspecte, în acelaşi proces-verbal s-a concluzionat că în legătură cu SC U.I. SRL Slatina există suspiciunea emiterii facturilor către cei 57 beneficiari în scopul disimulării şi ascunderii adevăratei circulaţii a mărfurilor înscrise în cele 1075 facturi fiscale, de îndeplinire aparentă a condiţiei obligatorii de aplicare a taxei inverse, aceea ca beneficiarul să fie înregistrat ca plătitor de TVA sau pentru ca în privinţa mărfurilor comercializate şi înscrise în cele 1075 facturi fiscale să nu se colecteze TVA-ul aferent şi să nu se înregistreze TVA-ul de plată la bugetul de stat.
Pe de altă parte, prima instanţă a constatat că inculpatul a negat faptul că ar fi aprovizionat cu marfa menţionată în cele 135 facturi fiscale societatea, respectiv barul pe care îl administra, neavând deci obligaţia înregistrării în contabilitate a acestor operaţiuni comerciale.
Coroborat poziţiei manifestată de inculpat, prima instanţă a constatat ca pe copia facturilor contestate de inculpat şi ataşate la dosarul de urmărire penală se regăsesc menţionate în mod sumar datele privind expediţia, cele mai multe dintre acestea având trecut numele inculpatului A.D., mijlocul de transport fiind xxx, datele de identificare ale actului de identitate fiind altele decât cele menţionate în dispozitivul rechizitoriului şi care se regăseşte şi în cuprinsul fişei de evidenţă a inculpatului, dar şi în menţiunile privitoare la persoana inculpatului în calitate de administrator al SC D.D.S. SRL cuprinse în adresa ONRC privitoare la situaţia juridică a societăţii acestuia.
Pe celelalte facturi pe care nu se regăseşte menţionat numele inculpatului la numele delegatului: a fost menţionat numele "D.I.", persoană care nu figurează ca fiind angajată la SC U.I. SRL Slatina, în perioada octombrie - decembrie 2009, potrivit din 28 noiembrie 2011 a ITM Olt.
Pe de altă parte, s-a reţinut că nu este lipsită de relevanţă împrejurarea că pe cele 135 de facturi fiscale pe care inculpatul nu le-ar fi înregistrat în contabilitatea societăţii sale, nu se regăseşte nicio semnătură la numele delegatului, deşi inculpatul susţine că de fiecare dată a semnat de primirea mărfii.
S-a reţinut în acest sens că deşi, potrivit art. 155 alin. (8) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, printre elementele pe care trebuie să le cuprindă în mod obligatoriu factura fiscală nu se regăseşte şi semnătura la primirea mărfii, în cauza dedusă judecăţii, în care inculpatul neagă că ar fi făcut aceste aprovizionări, în lipsa semnăturii acestuia pe facturile contestate, nu există niciun alt mijloc de probă care să certifice realitatea operaţiunilor comerciale. Aceasta cu atât mai mult, cu cât potrivit chiar declaraţiilor martorilor audiaţi în faza de urmărire penală, acesta ar fi desfăşurat activităţi comerciale până în luna august 2009, deoarece începând cu luna septembrie 2009 a părăsit teritoriul ţării.
Prima instanţa a apreciat că acest aspect este probat şi de certificatul de atribuire a numărului de C. fisc. datat 23 septembrie 2009, din care rezultă că începând cu această dată inculpatul a fost înregistrat la Agenţia de Taxe şi Impozite a Biroului din Brindisi dobândind număr de cod fiscal.
S-a mai reţinut că raportul de expertiză contabilă întocmit în cursul urmăririi penale, care a concluzionat că inculpatul nu a înregistrat în evidenţa contabilă a societăţii sale cele 135 facturi fiscale, a fost întocmit plecându-se de la premisa că acestea reflectă realitatea operaţiunilor comerciale, expertul neavând posibilitatea ori calitatea verificării, acestui aspect.
De altfel, fiind audiat în legătură că expertiza întocmită, expertul a înţeles să-şi menţină concluziile formulate, susţinând chiar că din punctul său de vedere facturile îndeplinesc toate condiţiile legii fiscale, nefiind necesară aplicarea semnăturii pe acestea, mai ales când marfa este însoţită de avizul de expediţie corespunzător şi că menţiunea "taxare inversă" este legal aplicată deoarece furnizorul fiind în insolvenţă, nu datora statului TVA.
În legătură cu aceste aspecte prima instanţă a reţinut că, până la data de 31 decembrie 2009, livrările de bunuri şi prestări servicii efectuate de societăţile în insolvenţă au fost supuse "taxării inverse", conform art. 160 alin. (2) lit. b) din C. fisc., şi că, ceea ce este obligatoriu pentru aplicarea taxării inverse este ca atât furnizorul, cât şi beneficiarul, să fie înregistraţi ca plătitori de TVA, conform art. 153 din Codul fiscal, aspect reţinut şi în: cuprinsul procesului-verbal încheiat de Garda Financiară Olt la data de 19 iulie 2010 şi recunoscut şi de expertul B.I. cu ocazia ascultării sale.
S-a mai reţinut că în acelaşi înscris constatator încheiat de organele fiscale, respectiv procesul-verbal din 19 iulie 2010, fiind audiaţi în legătură cu aceste aspecte, respectiv cu împrejurările în care au înscris menţiunea taxare inversă pe cele 1075 facturi fiscale deşi nu erau îndeplinite condiţiile legale în sensul că niciuna dintre cele 57 firme, printre care şi SC D.D.S. SRL Corabia, nu erau plătitori de TVA, administratorul U.I. SRL Slatina - U.S.D. şi directorul economic U.A. au susţinut că "nu ar fi cunoscut faptul că aceste firme nu îndeplinesc condiţia sus-menţionată şi starea juridică şi fiscală a lor".
În raport cu aspectele prezentate, prima instanţă a apreciat că în cauză, nu există probe certe din care să rezulte cu evidenţă şi dincolo de orice îndoială rezonabilă vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, reţinând în acest sens că inculpatul contestă realitatea facturilor fiscale şi că pe aceste înscrisuri nu există semnătura inculpatului, din care să rezulte faptul acceptării lor de către acesta. În plus, nu au fost identificate persoanele menţionate ca delegaţi - ce ar fi transportat mărfurile facturate - în scopul audierii acestora, pentru a confirma starea de fapt invocată de acuzare, pe cele mai multe dintre facturile fiscale existente în dosarul de urmărire penală regăsindu-se menţionat ca delegat - inculpatul.
S-a mai reţinut că facturile fiscale ataşate la dosar în copie poartă numai ştampila societăţii destinatare, care nu constituie un element de identificare al persoanei juridice beneficiare în lipsa semnăturii olografe a persoanei îndreptăţite şi în condiţiile în care chiar destinatarul facturilor contestă existenţa acestora.
De asemenea, s-a reţinut ca fiind relevant faptul că organele de urmărire penală nu au identificat originalul facturilor, pentru a putea pune în discuţie o eventuală expertiză a impresiunilor grafice a ştampilelor folosite şi aplicate pe acestea, atât la furnizor cât şi la beneficiar. În plus, la dosarul cauzei nu au fost ataşate şi alte acte contabile, respectiv avize de însoţire a mărfii ori jurnal de casă din care să rezulte că în gestiunea SC D.D.S. SRL Corabia ar fi intrat marfa facturată potrivit celor 135 facturi fiscale.
Totodată, instanţa a reţinut că apărarea inculpatului în sensul că începând cu luna septembrie 2009 nu a mai desfăşurat activităţi comerciale, fiind plecat în Italia, a fost confirmată, pe de o parte, de martorii audiaţi angajaţi ai societăţii furnizoare, care au susţinut că l-au aprovizionat pe inculpat cu marfă numai până în august 2009, iar pe de altă parte, de înscrisul depus la dosar, din care rezultă că începând cu 23 septembrie 2009 i-a fost atribuit un număr de Cod fiscal de către Agenţia de taxe şi impozite din Brindisi.
Prima instanţă a apreciat aşadar că, deşi aparent fapta inculpatului de a nu fi înregistrat în evidenţa contabilă un număr de 135 facturi fiscale este de natură a angaja răspunderea penală a celui vinovat pentru forma continuată a infracţiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, fiind aşadar întemeiată cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de procuror, motiv pentru care în baza art. 334 C. proc. pen., a admis-o, în raport cu ansamblul probator administrat în cauză, situaţia de fapt expusă în actul de sesizare al instanţei nu se confirmă, nefăcând dovada vinovăţiei inculpatului.
Astfel, prima instanţă, a reţinut că nu s-a făcut dovada vinovăţiei inculpatului în săvârşirea infracţiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 24172005 cu aplic. art. 41 alin. 2 C. pen., deoarece din ansamblul probator administrat în cauză nu rezultă cu certitudine realitatea operaţiunilor comerciale menţionate în cuprinsul celor 135 facturi fiscale emise de SC U.I. SRL Slatina pentru beneficiarul SC D.D.S. SRL Corabia.
Reţinând, aşadar, caracterul fictiv al facturilor fiscale, prima instanţă a constatat că administratorul SC D.D.S. SRL Corabia, inculpatul A.D., nu s-a sustras de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale prin omisiunea evidenţierii în actele contabile a acestor operaţiuni comerciale, astfel că infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. nu există, motiv pentru care, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea acestei infracţiuni.
Urmare constatării inexistenţei faptului delictual generator de prejudiciu, în baza art. 14 C. proc. pen. şi 346 alin. (2) C. proc. pen., prima instanţă a respins acţiunea civilă promovată de partea civilă ANAF prin D.G.F.P. Olt, ca neîntemeiată, având în vedere neîndeplinirea condiţiilor privind angajarea răspunderii civile delictuale a inculpatului.
Totodată, în baza art. 357 alin. (2) C. proc. pen. a dispus ridicarea măsurii asigurătorii a sechestrului instituită prin încheierea din data de 25 iunie 2012 şi aplicată prin procesul-verbal din 10 iulie 2012 de A.F.P. Corabia asupra bunurilor inculpatului A.D. (respectiv construcţii anexe cu valoare impozabilă de 7638,30 lei cu suprafaţa construită desfăşurată de 27 metri pătraţi situate în oraşul Corabia, str. C., curte interioară) înscrisă în Registrul Digital de Transcripţiuni şi Inscripţiuni Imobiliare de O.C.P.I Olt prin încheierea din 11 septembrie 2012 având în vedere lipsa oricărui prejudiciu produs de inculpat şi în considerarea căruia a fost luată măsura asigurătorie.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt şi partea civilă D.G.F.P. Olt în numele şi pentru A.N.A.F., reprezentant legal al Statului Român.
Prin motivele scrise de apel, Ministerul Public, a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul greşitei soluţii de achitare a inculpatului, susţinând că aceasta s-a fundamentat exclusiv pe declaraţiile inculpatului, care a negat faptul că ar fi aprovizionat cu marfa menţionată în cele 135 de facturi fiscale societatea pe care o administra, neavând deci obligativitatea de a înregistra în contabilitate acele operaţiuni comerciale, dar şi pe susţinerile acestuia în sensul că nu a mai desfăşurat activităţi comerciale din luna 2009, fiind plecat în Italia, deşi aceste aspecte nu au fost confirmate şi de celelalte probe administrate în cauză.
Deopotrivă, partea civilă a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul soluţiei de achitare a inculpatului, ceea ce a atras şi respingerea acţiunii civile având ca obiect plata sumei de 574974 lei, reprezentând impozit de profit, precum şi acordarea majorărilor de întârziere şi a penalităţilor calculate potrivit art. 119 şi 120 C. proc. fisc., până la achitarea efectivă a prejudiciului, susţinând că în cauză este întrunit conţinutul constitutiv al infracţiunii prev. de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Prin Decizia penală nr. 316 din data 23 octombrie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt şi de partea civilă D.G.F.P. Olt în numele şi pentru A.N.A.F. reprezentant legal al Statului Român au fost respinse, ca nefondate.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de control judiciar a reţinut că instanţa de fond a evaluat corect probele administrate în cauză, ajungând la concluzia justă că se impune achitarea inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În acest sens, instanţa de apel, în consens cu instanţa fondului, a apreciat că în cauză prezumţia de nevinovăţie, ce operează în favoarea inculpatului, nu a fost înlăturată întrucât probele administrate în faza de urmărire penală şi în cursul judecăţii demonstrează, fără echivoc, nevinovăţia inculpatului A.D., sub aspectul comiterii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
S-a reţinut în acest sens că este de necontestat faptul că, în cauză, au fost emise de către SC U.I. SRL Slatina un număr de 135 de facturi fiscale în care beneficiar apare SC D.D.S. SRL, societate administrată de inculpatul A.D.
Deopotrivă, s-a reţinut că nu este contestată nici împrejurarea ca aceste facturi nu au fost înregistrate în contabilitatea SC D.D.S. SRL, ci numai aspectul că marfa înscrisă în acestea ar fi fost efectiv primită.
Analizând actele cauzei, instanţa de apel şi-a însuşit concluzia primei instanţe privind Activitatea operaţiunilor comerciale atestate prin respectivele facturi, reţinând în acest sens că deşi este adevărat că printre menţiunile obligatorii pe care trebuie să le cuprindă o factură nu se numără şi semnătura la primirea mărfii, conform art. 155 alin. (8) din Legea nr. 571/2003, nu se poate primi teza acuzării întrucât simpla completare a unor facturi nu atestă neapărat/realitatea tranzacţiilor comerciale şi de aprovizionare cu marfă a societăţii beneficiare, în lipsa altor înscrisuri, care să ateste predarea efectivă a mărfurilor.
Suplimentar faţă de motivarea primei instanţe, instanţa de apel a invocat considerente ce ţin de problema naturii juridice a facturilor fiscale, reţinând că, în aplicarea prevederilor art. 46 C. com. şi ale art. 6 din Legea nr. 82/1991, factura fiscala nu este decât un document justificativ, care stă la baza înregistrărilor în contabilitatea furnizorului sau prestatorului şi a cumpărătorului, respectiv beneficiarului, ea fiind un mijloc de probă cu privire la operaţiunea facturată, neavând calitatea de act juridic, nici chiar atunci când probează existenţa unui contract comercial consensual, pentru care părţile nu au confecţionat un instrumentum, eventualele deficienţe privind conţinutul facturii putând fi invocate ca apărări vizând forţa probantă a acesteia pentru datele înscrise în document de emitentul său. Fiind un înscris sub semnătură privată prin care se constată executarea unei operaţiuni comerciale, menţiunile facturii privesc părţile, marfa (cantitatea şi calitatea acesteia), preţul, condiţiile de predare.
În lipsa comenzii formulată conform contractului, de către cumpărătoare, dovada livrării efective a mărfii se face cu facturi acceptate, însoţite de avize de: expediţie şi certificate de calitate a mărfii, acte care să poarte semnătura de primire şi ştampila unităţii beneficiare. Ca orice înscris sub semnătură privată, facturile neînsuşite de către destinatar nu pot fi invocate împotriva destinatarului cumpărător.
Raportat la speţă, instanţa de apel a constatat că cele 135 de facturi fiscale nu au fost acceptate de către inculpat, în calitate de administrator al SC D.D.S. SRL, nu poartă semnătura acestuia sau altor reprezentanţi ai societăţii şi, mai mult, pe unele copii ale facturilor sunt trecute menţiuni necorespunzătoare adevărului, referitoare la datele de identificate ale inculpatului A.D., iar pe celelalte facturi pe care nu apare numele inculpatului, apare numele unei persoane care nu figurează ca angajat al societăţii emitente.
Apreciind că acestea reprezintă argumente temeinice cu privire la fictivitatea operaţiunilor comerciale, cu atât mai mult cu cât susţinerile acuzatului în sensul că nu a mai desfăşurat activitate cu SC D.D.S. SRL întrucât din luna septembrie 2009 a plecat în Italia, a fost confirmată prin certificatul emis de Agenţia de Taxe şi Impozite Brindisi, din care reiese că acesta a dobândit cod fiscal de la data de 23 septembrie 2009, instanţa de apel a înlăturat susţinerile ministerului public în sensul că înscrisul anterior menţionat nu face dovada că inculpatul nu a revenit în ţară, unde ar fi continuat să desfăşoare activităţi economice, reţinând că nu se poate impune acestuia să facă dovada unui fapt negativ nedeterminat sau a nevinovăţiei sale, această sarcină incumbând organelor judiciare.
Totodată, în legătură cu acelaşi aspect, s-a reţinut că nu se poate face abstracţie nici de declaraţia martorului B.P., audiat nemijlocit în faţa instanţei de apel care a arătat că a livrat marfă către societatea administrată de inculpat până în vara anului 2009, acestea confirmând susţinerile inculpatului, în sensul că, la momentul livrării, semna de primire şi aplica ştampila societăţii pe facturi.
Deopotrivă, s-a apreciat că întrucât raportul de expertiză contabilă efectuat în cursul urmăririi penale, ca şi lămuririle date de expert în cursul cercetării judecătoreşti, au plecat de la concluzia contrară că operaţiunile comerciale înscrise în cele 135 de facturi fiscale sunt reale, concluziile acestuia nu pot fi reţinute pentru a fundamenta o soluţie de condamnare.
În raport de argumentele prezentate, instanţa de apel a concluzionat că soluţia de achitare a inculpatului A.D., pe temeiul prev. de art. 10 lit. a) C. pen., este corectă, criticile formulate de parchet şi de partea civilă fiind neîntemeiate.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 13 decembrie 2013, sub nr. 1848/104/2012.
Recursul a fost motivat cu respectarea dispoziţiilor art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. anterior, respectiv cu 5 zile înaintea primului termen de judecată, prin chiar declaraţia de recurs.
În cuprinsul motivelor scrise de recurs, circumscrise cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. anterior, partea civilă a criticat hotărârea atacată atât sub aspectul soluţiei dată laturii civile a cauzei, susţinând că soluţionarea acesteia s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 3 şi 4 C. proc. pen. întrucât instanţa nu a analizat cererea de constituire de parte civilă prin care a solicitat obligarea inculpatului la plata sumei de 574974 lei, reprezentând impozit de profit, precum şi acordarea majorărilor de întârziere şi penalităţilor calculate potrivit art. 119 şi 120 C. proc. fisc. până la achitarea efectivă a prejudiciului, ridicând, totodată, în mod nejustificat, măsura asigurătorie a sechestrului instituită potrivit art. 163 alin. (2) şi art. 165 C. proc. pen., dar şi sub aspectul laturii penale a cauzei, arătând că faptele inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior.
Deşi legal citată, recurenta parte civilă nu s-a prezentat în instanţă pentru a susţine calea de atac.
Preparator, Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs, situaţie incidenţă în prezenta speţă.
În al doilea rând, în raport cu data pronunţării deciziei din apel, 23 octombrie 2013, Înalta Curte constată că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 385 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, ce se vor cenzura conform dispoziţiilor art. 3859 C. proc. pen. anterior, dar şi din oficiu, conform alin. (3) al aceluiaşi articol invocat anterior, Înalta Curte apreciază că este nefondat, pentru motivele ce se vor expune în continuare:
Partea civilă a invocat ca unic caz de casare - art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. anterior, criticile circumscrise acestuia vizând atât soluţia dată laturii civile, cât şi cea pronunţată în latură penală a cauzei.
Deşi partea civilă a argumentat fiecare critică autonom, Înalta Curte va analiza cu prioritate aspectele privind latura penală a cauzei întrucât soluţia dată acesteia a condiţionat în mod direct rezolvarea dată laturii civile.
Prealabil verificării temeiniciei susţinerilor recurentei părţi civile se impune a se analiza dacă, din punct de vedere formal, criticile formulate pot fi examinate de instanţa de recurs prin prisma cazului de casare invocat, având în vedere modificările aduse acestuia prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti.
Astfel, se observă că prin acest act normativ s-a realizat o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen. anterior, intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge, controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
Rezultă aşadar că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute limitativ de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate în art. 3859 C. proc. pen. anterior.
În acest context, se remarcă că aspectele invocate de partea civilă, vizând greşita achitare a inculpatului, nu pot fi subsumate cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. anterior întrucât acestea vizează netemeinicia soluţiei dată laturii penale a cauzei, iar nu aspecte de nelegalitate, în cadrul cazului de casare precitat nefiind permisă o reanalizare/reevaluare a situaţiei de fapt şi a probelor din dosar.
În concret, prin criticile formulate, partea civilă tinde la o reapreciere/reexaminare a situaţiei de fapt, prin reevaluarea probelor, solicitare căreia însă nu i se poate da curs întrucât cazul de casare prevăzut de pct. 18 al art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. anterior a fost abrogat prin dispoziţiile Legii nr. 2/2013, astfel încât examinarea şi modificarea, de către instanţa de recurs, a situaţiei de fapt reţinută prin decizia instanţei de apel numai este posibilă.
În ceea ce priveşte critica privind greşita soluţionare a acţiunii civile, circumscrisă deopotrivă cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. anterior, se constată că acesta este incident numai în situaţia în care hotărârea atacată, este contrară legii civile sau atunci când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii civile.
Prin urmare, singurul aspect care poate fi cenzurat în recurs în latură civilă este soluţia de admitere sau respingere a acţiunii civile, numai aceasta putând afecta legalitatea hotărârii atacate.
Întrucât însă în speţă soluţia de respingere a acţiunii civile, în incidenţa căreia s-a dispus şi ridicarea sechestrului asigurător instituit prin încheierea din data de 25 iunie 2012 şi aplicată prin procesul-verbal din 10 iulie 2012 de A.F.P. Corabia asupra bunurilor inculpatului A.D., a fost pronunţată în virtutea dispoziţiilor art. 346 alin. (3) C. proc. pen. anterior, fiind interdependent legată de soluţia dată laturii penale a cauzei - respectiv achitarea întrucât fapta imputată nu există, soluţie care nu poate fi cenzurată în recurs, Înalta Curte constată că şi critica vizând latura civilă a cauzei excede limitelor controlului judiciar care poate fi exercitat în sfera cazului de casare anterior menţionat, întrucât, în esenţă; vizează starea de fapt reţinută în cauză a cărei concordanţă cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei de recurs, în conformitate cu dispoziţiile art. 3859 C. proc. pen. anterior.
Aşa cum s-a arătat şi în literatura de specialitate, recursul constituie o jurisdicţie exercitabilă numai în cazuri strict determinate, reprezentând violări ale legii ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii. De aceea, instanţa de casare nu apreciază faptele, nu decide asupra vinovăţiei şi pedepselor aplicabile; nu judecă procesul propriu-zis, judecând exclusiv dacă din punctul de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
În acest context, recursul nu este o cale de atac asemănătoare apelului, natura sa juridică fiind în principiu cea a unei căi de reformare sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze exact în parametrii în care a avut loc judecata în primele două grade de jurisdicţie (fond şi apel).
Limitarea obiectului judecăţii în recurs la cazurile de casare prevăzute de lege, înseamnă că nu orice încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanţiale constituie temeiuri pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia din cazurile de casare prevăzute de lege.
Legislaţia procesual penală actuală instituie teoria casării numai a aspectelor de drept legate de nelegalitatea hotărârilor penale ceea ce reprezintă esenţa recursului în al treilea grad de jurisdicţie.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că motivele invocate de recurenta parte civilă, care critică modul de interpretare a probelor de către instanţele de judecată, arătând că atât soluţia de achitare a inculpatului pe temeiul prev. de art. 10 lit. a) C. proc. pen., în incidenţa căreia, conform art. 346 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus respingerea acţiunii civile, este în contradicţie cu situaţia de fapt şi elementele de probaţiune administrate în cauză, nu se circumscriu cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. anterior, care presupune o verificare a legalităţii hotărârii recurate, iar nu a temeiniciei acesteia, cum solicită, în esenţă, partea civilă.
În plus, se constată că aceleaşi aspecte au fost invocate de partea civilă şi în apel, iar instanţa de prim control judiciar a răspuns acestora în mod detaliat.
În consecinţă, în raport de argumentele prezentate, Înalta Curte constată că recursul declarat de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Olt este nefondat, motiv pentru care îl va respinge ca atare.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt împotriva Deciziei penale nr. 316 din data 23 octombrie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe intimatul inculpat A.D.
Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1143/2014. SECŢIA PENALĂ. Violul (art.197... | ICCJ. Decizia nr. 1288/2014. SECŢIA PENALĂ. Omorul deosebit de... → |
|---|
