ICCJ. Decizia nr. 1384/2014. Penal. Traficul de droguri (Legea 143/2000 art. 2). Iniţiere, constituire de grup infracţional organizat, aderare sau sprijinire a unui asemenea grup (Legea 39/2003 art. 7). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1384/2014
Dosar nr. 1090/88/2013
Şedinţa publică din 18 aprilie 2014
Asupra recursului de faţă
În baza actelor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 53 din data de 14 mai 2013, pronunţată de Tribunalul Tulcea, în Dosarul penal nr. 1090/88/2013, s-a hotărât:
Respinge excepţia nulităţii absolute a mijloacelor de probă invocată de inculpat ca neîntemeiată.
În temeiul art. 7 din Legea 39/2003 cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. condamnă pe inculpatul C.C., fără antecedente penale, la o pedeapsă principală de 3 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani.
În temeiul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., condamnă pe inculpat la o pedeapsă principală de 5 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani.
În temeiul art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C. pen., contopeşte pedepsele aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani.
În temeiul art. 71 C. pen., interzice inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei.
În temeiul art. 350 alin. (1) C. proc. pen., menţine măsura arestării preventive a inculpatului începând cu 14 mai 2013.
În temeiul art. 88 C. pen., deduce din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reţinerii şi a arestului preventiv începând cu data de 27 februarie 2013 şi până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.
În temeiul art. 118 lit. e) C. pen., confiscă de la inculpat suma de 3.300 euro primită pentru transportul de droguri şi suma de 300 euro reprezentând "cadoul" cu care şi-a achiziţionat o tabletă.
În temeiul art. 191 alin. (1) C. proc. pen., obligă inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în sumă de 800 RON, din care suma de 300 RON reprezentând onorariu avocat oficiu se va avansa din fond M.J. către B.A. Tulcea pentru avocat I.V. (în faza de urmărire penală).
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Relativ la solicitarea constatării nulităţii absolute a mijloacelor de probă, prima instanţă a constatat următoarele:
Împrejurarea că în cursul urmăririi penale, organele de anchetă i-au făcut cunoscut inculpatului dispoz. art. 3201 C. proc. pen. referitoare la procedura simplificată în cazul recunoaşterii vinovăţiei (dat fiind că unii dintre inculpaţii cercetaţi în cauze similare au recunoscut comiterea faptelor puse în sarcina lor) nu echivalează cu promisiunile şi "îndemnurile" prevăzute ca mijloace de constrângere în alin. (1) al art. 68 C. proc. pen.
În privinţa declaraţiei olografe a inculpatului, nu există dovezi concrete că inculpatul a fost constrâns să o scrie. Inculpatul s-a apărat susţinând că era beat la momentul în care a scris declaraţia olografă, datată 27 februarie 2013, aspect confirmat de mama sa în declaraţia ce i-a fost luată în şedinţa publică din 7 mai 2013.
Dacă totuşi prin absurd, organele de anchetă l-au obligat în vreun fel sau altul să scrie şi să semneze cele două declaraţii, inculpatul ar fi trebuit să aducă la cunoştinţa procurorului şi/sau a judecătorului care a soluţionat propunerea de arestare şi să-şi clameze nevinovăţia. Invocarea spaimei de autorităţi nu este suficientă, până la urmă, în joc era propria-i libertate pentru care trebuia să se lupte, nevinovat fiind, nu să accepte pasiv acuzaţiile grave ce i se aduceau.
Nu va fi reţinută nici acuzaţia că inculpatul nu a putut beneficia de apărare la momentul luării primelor două declaraţii, întrucât la acel moment (orele 15:00 - 16:20) nu fusese luată măsura reţinerii, această măsură fiind dispusă începând cu ora 18, or, asistenţa juridică este obligatorie conf. art. 171 alin. (2) C. proc. pen. doar atunci când inculpatul este reţinut sau arestat chiar în altă cauză.
De asemenea, nu pot fi primite nici reproşurile aduse prestaţiei avocatului din oficiu şi primului avocat, aceşti avocaţi, asemenea organelor de anchetă, văzând intenţia inculpatului de a recunoaşte infracţiunile, i-au făcut cunoscute dispoz. art. 3201 C. proc. pen. şi l-au sfătuit să solicite aplicarea acestor dispoziţii legale. Inculpatul nu era obligat să pună în practică aceste recomandări, avocaţii nu îl puteau determina să facă ceva împotriva voinţei lui. Nimic nu l-a împiedicat pe inculpat să-şi angajeze alt avocat ales încă din data de 27 februarie 2013 şi să înceapă să combată încă de atunci acuzaţiile care i se aduceau.
Relativ la nelegalitatea referatului de evaluare dispus a fi efectuat după sesizarea instanţei, tribunalul constată că nicăieri în cuprinsul O.G. nr. 92/2000 nu este prevăzută obligativitatea (şi nici măcar posibilitatea) ca avocatul ales să asiste inculpatul în timpul interviului luat de către consilierul de probaţiune. Numai în art. 14 din actul normativ menţionat este prevăzută posibilitatea avocatului ales sau desemnat din oficiu să aibă acces la dosarul de supraveghere, dar numai cu acordul condamnatului aflat sub supraveghere, însă art. 14 nu este aplicabil în cazul inculpatului.
Referitor la importanţa referatului de evaluare, trebuie menţionat că acest document nu este o probă care să sprijine acuzarea dintre cele prevăzute de alin. (1) al art. 64 C. proc. pen. ci, doar un instrument consultativ şi de orientare în luarea deciziilor juridice, incontestabil util în individualizarea pedepselor, îndeosebi a modalităţii de executare a acestora.
Cu privire la obţinerea în mod ilegal a interceptărilor şi înregistrărilor convorbirilor telefonice, instanţa constată aceste probe nu îl privesc pe inculpat şi nu au fost invocate de procuror pentru inculparea sa.
Pe fondul cauzei, în urma examinării probelor administrate în cursul urmăririi penale, coroborându-le cu declaraţiile date în faţa instanţei de inculpat şi de martorii B.C., R.V.M. şi C.C., instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Inculpatul C.C. este prieten cu numitul R.V.M. (cercetat şi el într-un dosar pentru fapte similare, fiind condamnat prin Sentinţa penală nr. 36 din 5 aprilie 2013 a Tribunalului Tulcea la o pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, sentinţă rămasă definitivă). În luna decembrie 2011 a aflat de la acest prieten că poate transporta un kilogram de droguri din Brazilia către Italia, în schimbul unor sume de bani, în raport de cantitatea transportată.
Datorită faptului că nu avea bani, inculpatul i-a cerut lui R.V.M. să îl implice în această activitate. În declaraţia dată în cursul cercetării judecătoreşti, martorul R.V.M. a susţinut că inculpatul a fost interesat să meargă cu el încă de la prima deplasare a martorului, acesta promiţându-i că va merge dacă se întoarce nevătămat.
R.V.M. a luat legătura cu S.A. (organizatorul grupului) din Italia, căruia i-a trimis o poză a inculpatului şi cum S. a fost de acord, martorul s-a ocupat de plecarea inculpatului, plătindu-i paşaportul cu banii primiţi de la A. care cumpărase şi biletele de avion.
La sfârşitul lunii martie 2013, inculpatul a fost condus la aeroport de B.C. pe care A. îl recomandase, inculpatul fiind însoţit de M.P., care mergea şi el în Italia pentru acelaşi lucru. Cu privire la B.C., trebuie menţionat că acesta, asemenea lui R.V.M., a fost cercetat în Dosarul nr. 961/88/2013 şi condamnat pentru fapte similare.
Cei doi au aterizat pe aeroportul Bergamo din Milano, iar de aici au luat un tren către Torino, fiind aşteptaţi la ieşirea din gară de către A. şi conduşi la un apartament în care au stat aprox. 10 zile şi unde primeau aproape zilnic vizita unui cetăţean de culoare care le citea din biblie. A. l-a sunat pe R.V.M. căruia i-a comunicat că C.C. a ajuns cu bine. C. a luat legătura cu prietenul său pe messenger spunându-i de fiecare dată că e bine. A. i-a condus pe cei doi la două agenţii diferite din Milano de unde şi-au cumpărat bilete pentru Brazilia pe relaţia dus-întors, fiecare dintre ei plecând pe trasee diferite. Inculpatul a plecat din Paris la Rio de Janeiro, iar M.P. din Italia către Brazilia.
Inculpatul a precizat în cursul urmăririi penale că şi el şi M.P. au primit de la A. câte 1.500 euro fiecare pentru cheltuieli şi că au fost instruiţi de acelaşi A. cum să se comporte în Brazilia, nu aveau voie să fie distraşi de nimic, femei, droguri, alcool, distracţii, nu aveau voie să iasă pe stradă la ore târzii.
În Brazilia, inculpatul s-a cazat la un hotel din Sao Paolo, ţinând legătura cu A. prin intermediul internetului, după ce şi-a cumpărat o cartelă SIM, folosind o sală de internet, i-a comunicat lui A. numărul său de telefon.
Deşi erau amândoi în Brazilia, în acelaşi timp, la acelaşi hotel, inculpatul primise de la A. interdicţie să ia legătura cu M.P., însă după 4 zile, cei doi s-au întâlnit întâmplător pe scările hotelului la care erau cazaţi.
După 7 zile, de la sosirea în Sao Paolo, inculpatul a fost contactat telefonic de către un bărbat care i-a cerut să se deplaseze la o staţie de metrou pentru a se întâlni. A mers la locul de întâlnire şi un bărbat de culoare i-a oferit două perechi de adidaşi, una pentru el, cealaltă pentru M.P.
Inculpatul a revenit la hotel, i-a dat adidaşii lui P., iar a doua zi a plecat spre Rio de Janeiro unde a mai rămas încă o zi. Deşi P. avusese un traseu diferit de al inculpatului, acesta trebuia să se întoarcă în Italia în aceeaşi zi cu inculpatul.
În mod constant, în cursul urmăririi penale, inculpatul a declarat că întâlnirea cu M.P. nu a mai avut loc, aflând ulterior că acesta a fost arestat pe aeroportul din Malpensa-Italia, fiind depistat cu drogurile asupra lui.
C.C. a revenit iniţial în Franţa, iar de aici, a folosit diferite mijloace de transport pentru a ajunge în Italia, la gara din Torino, întâlnindu-l pe A. care l-a condus pe stradă. Aici A. i-a dat o altă pereche de adidaşi în schimbul adidaşilor cu care venise din Brazilia, cerându-i să-l aştepte în acel loc. A. a revenit, i-a dat 3.600 euro, conducându-l apoi la un alt apartament unde a stat încă 3 zile.
Inculpatul le-a spus organelor de anchetă că ar fi trebuit să-l aştepte pe numitul M.L., tulcean şi el, să vină din Columbia cu un transport similar de droguri, însă nu l-a întâlnit pentru că a fost arestat în Bogota - Columbia, fiind surprins cu drogurile asupra lui.
Văzând că nu i-a întâlnit pe cei doi tulceni, după cele 3 zile, inculpatul a revenit în ţară.
În finalul declaraţiei date în faţa procurorului, inculpatul a menţionat că pe lângă suma de 3.600 euro, a primit şi un bonus de 300 euro cu care putea să-şi cumpere un cadou, în prezenţa unei persoane care făcea parte din grupul lui A. Inculpatul a mai precizat că din acest bonus şi-a cumpărat o tabletă în valoare de 350 euro, 50 de euro folosindu-i din banii primiţi pentru transport, iar din banii câştigaţi şi-a cumpărat o maşină şi s-a întreţinut întrucât nu mai locuieşte cu mama, mutându-se singur într-o garsonieră.
Audiat de judecătorul învestit cu soluţionarea propunerii de arestare preventivă, inculpatul a recunoscut faptele. Aceeaşi atitudine a avut-o inculpatul şi în faţa instanţei de fond cu ocazia verificării măsurii arestării preventive în condiţiile art. 300 C. proc. pen., precum şi în faţa instanţei de recurs (în recursurile declarate împotriva încheierilor de arestare preventivă şi apoi de menţinere a arestării).
În cursul cercetării judecătoreşti, inculpatul şi-a schimbat radical atitudinea, negând săvârşirea faptelor.
În declaraţia pe care a acceptat să o dea la termenul de judecată din 7 mai 2013, inculpatul a afirmat că a plecat în Italia pentru a-şi găsi un loc de muncă după ce a aflat de la R.V.M. că a transportat o pereche de adidaşi pe ruta Madrid - Torino pentru care a primit o sumă de bani. A fost într-adevăr condus de B.C. şi a călătorit cu un anume P., dar cu care nu a discutat nimic, neprezentând încredere.
Inculpatul a mai precizat că a intrat în legătură cu S.A. şi a acceptat să transporte contra cost o pereche de adidaşi din Brazilia în Italia după ce în prealabil a verificat pe internet dacă pot fi transportate atât de uşor droguri, numai că în Brazilia a stat 8 - 9 zile fără să fie contactat de vreo persoană, astfel că s-a întors în Italia prin Franţa fără să aducă nimic din Sao Paolo.
A mai susţinut inculpatul că a primit de la A. doar suma de 1.500 euro, bani pe care i-a cheltuit în Brazilia şi a revenit în ţară cumpărându-şi bilet cu banii pe care îi dăduse mama lui. La întoarcerea în Tulcea i-a dat lui R.V.M. suma de 300 euro (tot din banii primiţi de la mama sa, pentru a nu se face de râs în faţa prietenilor săi, cărora le-a inventat o poveste asemănătoare cu a lui V.).
Inculpatul a mai declarat că iniţial a recunoscut la îndemnul primului său avocat ales şi că nu-şi aminteşte dacă cele consemnate în Declaraţia din 27 februarie 2013 sunt susţinerile sale, întrucât în aceea zi era în stare de ebrietate.
Toate aceste susţineri ale inculpatului din varianta prezentată instanţei de fond nu pot fi reţinute ca fiind în totalitate corespunzătoare adevărului, ci reprezintă încercarea lui C.C. de a scăpa de consecinţele răspunderii penale. Aceeaşi concluzie se impune şi cu privire la mitomania invocată ca justificare a "poveştii" inventate pentru prieteni. În plus, mitomania este o boală psihică ce poate fi atestată doar prin acte medicale, şi nu prin mărturia unei mame care ar face orice să-şi apere copilul de rigorile legii.
Aşadar, inculpatul a prezentat pe parcursul procesului penal, două variante, prima, în care recunoaşte şi regretă faptele, a doua, în care păstrează în mare firul evenimentelor, dar modifică finalul, în sensul că neagă transportarea vreunui bun din Brazilia în Italia şi primirea vreunei sume de bani pentru transport (deşi avea "aşteptări" în acest sens, potrivit Declaraţiei din 7 mai 2013).
Conform art. 69 C. proc. pen., declaraţiile inculpatului în procesul penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probator existent în cauză.
Întrucât inculpatul nu a dat nicio explicaţie plauzibilă pentru retractarea - cel puţin parţială - a primelor declaraţii (instanţa a respins motivat excepţia nulităţii absolute a mijloacelor de probă la începutul considerentelor), instanţa va înlătura parţial ultima declaraţie a inculpatului, numai cu privire la aspectele ce nu se coroborează cu faptele şi împrejurările ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Instanţa nu are nicio îndoială cu privire la sinceritatea martorilor B.C. şi R.V.M. Chiar dacă inculpatul i-a acuzat (prin avocatul ales) că au interes să declare în defavoarea sa, observăm că aceşti martori au avut aceleaşi susţineri pe parcursul întregului proces penal ce s-a desfăşurat împotriva lor ca inculpaţi.
Din rechizitoriul din prezenta cauză, rezultă că cercetarea acestui grup infracţional este în desfăşurare atât la Biroul Teritorial Tulcea, cât şi la alte unităţi teritoriale ale D.I.I.C.O.T. S.A. este arestat în lipsă prin Încheierea nr. 2 din 28 ianuarie 2013 şi s-a emis mandat european de arestare. Se continuă identificarea cetăţenilor de culoare şi a cărăuşilor implicaţi în transportul drogurilor. A mai rezultat că alţi cărăuşi au fost surprinşi pe aeroport în timp ce transportau droguri şi arestaţi preventiv ( M.P., C.P., M.L.).
Revenind la apărările inculpatului, tribunalul nu va primi nici concluziile de achitare formulate în legătură cu prima infracţiune de care este acuzat inculpatul.
Verificând întregul material probator, instanţa constată că în speţă sunt întrunite cerinţele grupului infracţional organizat, astfel cum este reglementat în art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003; inculpatul a aderat la grupul iniţiat, organizat de S.A. împreună cu doi cetăţeni de culoare, aceste trei persoane acţionând coordonat o perioadă de cel puţin 1 an de zile (pe parcursul anului 2012) în scopul comiterii unor infracţiuni grave (trafic de droguri) pentru a obţine beneficii financiare.
În acest grup infracţional, persoanele implicate aveau roluri şi sarcini bine stabilite; S.A. avea rolul de a recruta cărăuşi, de a le asigura cazarea şi a-i pregăti pentru transportul de droguri, a le coordona toate activităţile şi deplasările; cei doi cetăţeni de culoare îi pregăteau din punct de vedere psihologic şi religios, îi învăţau tehnici de autocontrol; cărăuşii, la rândul lor, atrăgeau contra cost alte persoane doritoare să se implice în activitatea infracţională.
Inculpatul i-a cunoscut personal pe S.A. şi pe cei doi cetăţeni de culoare, a locuit împreună cu alt cărăuş, avea cunoştinţe despre activitatea infracţională a lui. R.V.M. şi i-a cerut acestuia să îl recomande lui A., la întoarcerea în ţară i-a dat lui R. 300 euro drept răsplată pentru racolarea sa, deci suficiente elemente care converg spre concluzia că avea cunoştinţă de existenţa grupului şi a acceptat să se implice în activităţile acestui grup. Inculpatul însuşi, în cursul cercetării judecătoreşti, după ce a negat faptele, a recunoscut că înainte de plecarea în Italia a verificat pe internet dacă pot fi transportate atât de uşor droguri pentru a şti dacă se implică în "această poveste", recunoscând, implicit, cu ce se ocupau persoanele în anturajul cărora a intrat de bunăvoie.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul C.C.
În dezvoltarea motivelor de apel ale inculpatului C.C. s-a solicitat admiterea apelului, invocându-se nulitatea absolută a urmăririi penale şi a hotărârii judecătoreşti, arătându-se că în data de 27 februarie 2012, la ora 09.15, numitul R.V.M. a fost invitat la B.C.C.O. Tulcea şi i s-a luat o declaraţie, acesta denunţându-l pe inculpatul C.C. în sensul că l-a recrutat şi l-a ajutat, iar la întoarcere, i-a dat suma de 300 euro pentru transportul făcut; s-a mai arătat că la ora 15:10 a fost adus inculpatul C.C. care, la rândul său, l-a denunţat pe R.V.M. că l-a recrutat, iar la orele 18:00 ambii sunt arestaţi; în data de 28 februarie 2012, R.V.M. îşi angajează un avocat care îl apără pe acesta până în data de 11 martie 201, însă în data de 11 martie 2012, avocatul vine şi-l apără pe C.C., deşi inculpaţii sunt în relaţii de duşmănie; în consecinţă, au fost invocate dispoziţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen., respectiv nulitatea urmăririi penale pentru lipsă de apărare; s-a mai arătat că anterior începerii urmăririi penale, organele de poliţie l-au convins pe inculpat să dea declaraţie, i-au sugerat ce să scrie pentru a putea beneficia de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., iar la procuror, din nou a fost pus să scrie că îşi menţine declaraţia; prin urmare, s-a apreciat că metoda prin care s-a luat declaraţie inculpatului C.C. este una nelegală, probele obţinute astfel sunt nelegale, motiv pentru care s-a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 64 alin. (1) C. proc. pen.; în acest sens, s-a arătat că în declaraţia dată la organele de poliţie, sunt menţionate nume de persoane şi adrese exacte, fiind prea multe detalii tehnice, detalii pe care numai lucrătorii de poliţie le cunoşteau, inculpatul cedând presiunilor psihice, acesta fiind obosit şi sub influenţa băuturilor alcoolice; un alt motiv de apel invocat priveşte încadrarea juridică a faptei care este dată de calitatea obiectului material, însă nimeni nu a văzut nicio substanţă.
Prin motivele de apel invocate, inculpatul C.C. a solicitat achitarea acestuia pentru infracţiunea prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b) C. proc. pen. (fapta de a se deplasa în calitate de turist în Torino, Italia, şi apoi în Sao Paolo, Brazilia, neconstituind o faptă prevăzută de legea penală, în condiţiile în care nimeni nu a văzut că inculpatul ar fi transportat cu el vreun drog), iar în subsidiar achitarea pentru această infracţiune în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., arătându-se că lipseşte latura subiectivă a infracţiunii de trafic de droguri, arătându-se că inculpatul C.C. a trecut prin mai multe controale în vămi şi aeroporturi, nefiind depistate asupra sa droguri.
În ceea ce priveşte infracţiunea prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003, inculpatul C.C. a solicitat, prin motivele de apel, achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. şi, în subsidiar, în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., arătându-se că acesta a cunoscut doar 2 persoane, respectiv pe R.V.M. în România şi pe S.A. în Italia (acesta din urmă nepropunându-i să comită vreo infracţiune) neputându-se astfel reţine că a putut adera la un grup infracţional organizat, grupul trebuind să fie format din trei sau mai multe persoane care trebuie să acţioneze coordonat, potrivit art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003.
În apel nu s-au administrat mijloace de probă noi.
La termenul din data 12 septembrie 2013, inculpatul C.C. a precizat personal că nu doreşte să dea declaraţie în faţa instanţei de apel, uzând de dreptul la tăcere prev. de art. 70 alin. (2) C. proc. pen.
Examinând sentinţa apelată în raport de motivele de apel, de actele şi lucrările dosarului şi raportat la efectul devolutiv al apelului prev. de art. 371 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de apel a constatat că apelul formulat în cauză este fondat doar sub aspectul individualizării judiciare a pedepselor aplicate şi al individualizării judiciare a modalităţii de executare a pedepsei rezultante, pentru următoarele:
În ceea ce priveşte motivele de apel prin care s-a invocat nulitatea absolută a urmăririi penale şi a hotărârii judecătoreşti pronunţate de către instanţa de fond, instanţa de apel a reţinut că la termenul de judecată din 7 mai 2013, inculpatul, prin avocat ales, a invocat nulitatea absolută a mijloacelor de probă obţinute de către Ministerul Public în mod nelegal, arătându-se următoarele:
- persoanelor audiate (inculpat, martori) li s-a sugerat de către organele de anchetă să scrie în declaraţiile date că ar fi transportat droguri (respectiv cocaină), deşi aceştia nu au văzut şi nu au cunoscut să fi transportat o asemenea substanţă şi li s-a promis că vor primi pedepse a căror executare va fi suspendată dacă se vor prevala de art. 3201 C. proc. pen.;
- inculpatul a fost audiat la data de 27 februarie 2013 în timp ce era în stare avansată de ebrietate şi oboseală, sugerându-i-se şi dictându-i-se ce anume să scrie, în conţinutul declaraţiei fiind redate în mod exact adresele de domiciliu ale unor persoane;
- organele de anchetă au folosit "tehnica manipulării inculpatului", inculpatul fiind pus să scrie după dictare o declaraţie olografă anterior începerii urmăririi penale, fără a i se da dreptul de a beneficia de apărare şi de timpul necesar pregătirii apărării, iar, ulterior începerii urmăririi penale, în prezenţa unui avocat numit din oficiu, a fost pus să-şi menţină declaraţia dată la organul de poliţie care a pornit din start cu ideea că inculpatul a comis faptele pentru care este cercetat;
- consilierul de probaţiune s-a subrogat în drepturile anchetatorului, depăşindu-şi competenţele materiale, referatul de evaluare conţinând elemente străine de art. 12 din O.G. nr. 92/2000 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate;
- întrucât inculpatul era arestat preventiv la data "investigării" de către consilierul de probaţiune, ar fi trebuit să fi fost asistat de un avocat; referatul nu i-a fost prezentat inculpatului spre citire şi semnare, astfel că referatul de evaluare a fost emis în mod nelegal;
- interceptările şi înregistrările convorbirilor telefonice au fost obţinute în mod ilegal şi fără autorizarea motivată a judecătorului în sensul că autorizarea interceptărilor a expirat la data de 7 septembrie 2012, iar la dosar există o convorbire datând din 22 septembrie 2012; o situaţie asemănătoare existând şi cu privire la interceptarea convorbirilor din data de 15 octombrie 2012, anterior obţinerii autorizării legale.
Instanţa de apel a constatat că în mod temeinic instanţa de fond a reţinut că faptul că în cursul urmăririi penale, organele de anchetă i-au făcut cunoscut inculpatului dispoz. art. 3201 C. proc. pen. referitoare la procedura simplificată în cazul recunoaşterii vinovăţiei (dat fiind că unii dintre inculpaţii cercetaţi în cauze similare au recunoscut comiterea faptelor puse în sarcina lor) nu echivalează cu promisiunile şi "îndemnurile" prevăzute ca mijloace de constrângere în alin. (1) al art. 68 C. proc. pen., aducerea la cunoştinţa inculpatului a unor prevederi legale nu poate fi interpretate ca o modalitate de manipulare a inculpatului sau o procedură neloială de obţinere a probelor în cursul urmăririi penale.
Instanţa de apel a constatat că nu sunt întemeiate susţinerile apărătorilor inculpatului în sensul că inculpatul a fost constrâns să scrie declaraţia olografă din 27 februarie 2013 dată în faţa organelor de cercetare penală, neexistând nicio dovadă în acest sens.
În mod corect instanţa de fond nu a reţinut apărarea inculpatului în sensul că ar fi fost sub influenţa băuturilor alcoolice în momentul în care a dat declaraţia olografă, declaraţia mamei sale în acelaşi sens fiind evident subiectivă pentru a-şi apăra fiul.
Instanţa de apel a reţinut că în aceeaşi zi - 27 februarie 2013 - inculpatul a dat alte două declaraţii, una în faţa organului de cercetare al poliţiei judiciare, cealaltă în faţa procurorului şi în prezenţa unui avocat desemnat din oficiu, nici procurorul şi nici apărătorul inculpatului nefăcând nicio menţiune cu privire la starea de ebrietate în care s-ar fi aflat inculpatul.
Faptul că declaraţia olografa dată de către inculpat la data de 27 februarie 2013 este aproape identică cu celelalte două declaraţii date de către inculpatul C.C. în aceeaşi zi se explică prin faptul că aceste declaraţii au fost date în aceeaşi zi, la intervale orare apropiate, iar inculpatul menţinându-şi declaraţia olografă, cea de-a doua declaraţie fiind identică cu prima.
Instanţa de apel a mai reţinut că inculpatul a recunoscut comiterea faptelor pentru care era cercetat şi în faţa judecătorului învestit cu soluţionarea propunerii de arestare şi a celui care a verificat măsura arestării în condiţiile art. 3001 C. proc. pen., precum şi în faţa completelor de recurs; prin urmare, dacă inculpatul ar fi fost constrâns în vreun fel de organele de anchetă să dea declaraţiile din data de 27 februarie 2013 sau ar fi fost în stare de ebrietate în acea zi, nu se justifică în niciun fel de ce:
- la data de 28 februarie 2013, când Tribunalul Tulcea a soluţionat propunerea de arestare preventivă a acestui inculpat,
- la data de 4 martie 2013, când Curtea de Apel Constanţa a soluţionat recursul inculpatului împotriva încheierii de luare a măsurii arestării preventive,
- la data de 21 martie 2013, când Tribunalul Tulcea a Verificat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a acestui inculpat potrivit art. 3001 C. proc. pen.,
- la data de 25 martie 2013, când Curtea de Apel Constanţa a soluţionat recursul inculpatului împotriva încheierii de menţinere a măsurii arestării preventive potrivit art. 3001 C. proc. pen.,
inculpatul C.C., de fiecare dată, asistat fiind de către un avocat, a declarat în ultimul cuvânt că recunoaşte comiterea faptelor şi le regretă.
Instanţa de apel a constatat că nu este întemeiată nici apărarea constând în faptul că acest inculpat nu a putut beneficia de apărare la momentul luării primelor două declaraţii, instanţa de fond reţinând în mod corect că datorită faptului că la acel moment nu fusese luată măsura reţinerii, această măsură fiind dispusă începând cu ora 18:00, iar asistenţa juridică este obligatorie conf. art. 171 alin. (2) C. proc. pen. doar atunci când inculpatul este reţinut sau arestat chiar în altă cauză.
Nu au fost apreciate ca întemeiate nici criticile inculpatului cu privire la nelegalitatea referatului de evaluare dispus a fi efectuat după sesizarea instanţei, prima instanţă reţinând în mod întemeiat că nicăieri în cuprinsul O.G. nr. 92/2000 nu este prevăzută obligativitatea (şi nici măcar posibilitatea) ca avocatul ales să asiste inculpatul în timpul interviului luat de către consilierul de probaţiune. Numai în art. 14 din actul normativ menţionat este prevăzută posibilitatea avocatului ales sau desemnat din oficiu să aibă acces la dosarul de supraveghere, dar numai cu acordul condamnatului aflat sub supraveghere, însă art. 14 nu este aplicabil în cazul inculpatului.
Examinând cuprinsul acestui referat de evaluare, instanţa de apel a constatat că acesta a fost întocmit cu respectarea dispoz. O.G. nr. 92/2000 şi cuprinde informaţii despre mediul din care provine inculpatul, starea sa de sănătate, eventualele dependenţe, educaţie, profesie, felul în care îşi petrece timpul liber, analiza infracţiunii din punctul de vedere al cauzelor care au condus la săvârşirea acesteia, analiza resurselor interne şi externe care ar putea sprijini persoana în procesul de schimbare comportamentală, factorii care pot favoriza sau inhiba comportamentul infracţional, perspectivele de reintegrare, nerezultând că cel care l-a întocmit şi-a depăşit în vreun fel atribuţiile profesionale.
Instanţa de apel a reţinut însă că din acest referat de evaluare rezultă nenumărate detalii pe care inculpatul le-a dat cu privire la persoanele pe care le-a întâlnit, traseul urmat, modul în care a săvârşit faptele, sentimentele sale, credinţele, trăirile sale înainte şi după arestarea sa preventivă, fiind un lucru obişnuit ca în referatele de evaluare să fie cuprinse menţiunile făcute de către un inculpat cu privire la faptele pentru care sunt cercetaţi, acestea fiind folosite de către persoanele care întocmesc referatele de evaluare în evaluarea atitudinii inculpatului cu privire la faptele pentru care este cercetat, la conştientizarea faptelor, acestea constituind elemente avute în vedere la formularea concluziilor privind perspectivele de reintegrare socială a unui inculpat.
Instanţa de apel a constatat că instanţa de fond a apreciat în mod corect că datorită faptului că prin acest interviu inculpatul C.C. a recunoscut acuzaţiile, este evident motivul pentru care avocaţii acestuia au invocat nelegalitatea referatului de evaluare.
Nu au fost apreciate ca întemeiate nici criticile aduse de către inculpatul C.C. prin apărătorii săi cu privire la obţinerea în mod ilegal a interceptărilor şi înregistrărilor convorbirilor telefonice, instanţa de fond reţinând în mod corect că aceste mijloace de probă nu îl privesc pe acest inculpat şi nu au fost invocate de procuror pentru inculparea sa.
Instanţa de apel a constatat că nu sunt întemeiate nici motivele de apel invocate de către inculpatul C.C. prin apărătorii săi cu privire la nulitatea absolută a urmăririi penale şi a hotărârii instanţei de fond ca urmare a faptului că deşi acest inculpat avea interese contrare cu inculpatul R.V.M., ambii inculpaţi au fost apăraţi la data de 11 martie 2013 de către acelaşi avocat, fiind astfel lipsă de apărare pentru inculpatul C.C.
În acest sens, instanţa de apel a avut în vedere faptul că la data de 11 martie 2013 inculpaţii C.C. şi R.V.M. nu au avut interese contrare, fiind stare de duşmănie.
În acest sens, instanţa de apel a constatat că prin toate declaraţiile date de către cei doi inculpaţi aceştia au recunoscut comiterea faptelor, declaraţiile acestora coroborându-se sub aspectul modalităţii în care s-au cunoscut şi cum inculpatul C.C. a aflat despre modalitatea în care putea câştiga sume de bani transportând droguri din Brazilia în Italia, niciunul dintre ei neafirmând vreo stare de fapt negată de celălalt inculpat, doar în această situaţie putându-se reţine că există o contrarietate de interese dintre cei doi inculpaţi.
În consecinţă, instanţa de apel a constatat că între cei doi inculpaţi nu a existat o contrarietate de interese până la data de 11 martie 2013 inclusiv, ambii inculpaţi declarând aceleaşi aspecte de fapt cu privire la participarea la activitatea infracţională reţinută în sarcina lor, astfel că nu se justifică ca aceştia să fie asistaţi de către avocaţi diferiţi.
În ceea ce priveşte starea de fapt reţinută de prima instanţă, instanţa de apel a constatat că instanţa de fond a făcut o analiză temeinică a probelor administrate în cauză, reţinând vinovăţia inculpatului C.C. sub forma intenţiei directe prev. de art. 19 pct. 1 lit. a) C. pen.
În acest sens, instanţa de apel a avut în vedere declaraţiile date de inculpatul C.C. până la termenul din data de 7 mai 2013, precum şi concluziile puse de către acesta în ultimul cuvânt la soluţionarea propunerii de arestare preventivă sau la verificarea măsurii arestării preventive, atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de recurs, prin care a recunoscut în mod constant comiterea faptelor pentru care era cercetat.
Instanţa de apel a mai reţinut că aceste declaraţii ale inculpatului C.C. se coroborează şi cu declaraţiile date de către R.V.M. şi B.C.
Instanţa de apel a constatat că apărarea expusă de către inculpatul C.C. la termenul din data de 7 mai 2013 (că doar s-a deplasat în Brazilia unde a stat 8 - 9 zile fără a se întâlni cu nimeni, după care s-a întors în Italia, fără a transporta vreun bun şi fără a primi vreun ban) nu este întemeiată, nefiind justificată în mod credibil şi plauzibil schimbarea declaraţiilor date de către acest inculpat în mod constant anterior pe parcursul unei perioade de 1 lună de zile, declaraţii date atât în faţa organelor de cercetare penală, cât şi a instanţelor de judecată de fond şi de recurs cu ocazia soluţionării unor cereri privind măsura arestării preventive; nu este întemeiată nici apărarea constând în o presupusă mitomanie a inculpatului invocată ca justificare a poveştii inventate pentru prieteni, instanţa de fond reţinând în mod corect că mitomania este o boală psihică ce poate fi atestată doar prin acte medicale şi nu prin mărturia unei mame care ar face orice să-şi apere copilul de consecinţele comiterii unor fapte penale.
Instanţa de apel a constatat că instanţa de fond a reţinut în mod temeinic că nicio dispoziţie procedural penală nu interzice audierea unor co-inculpaţi ca martori în cauza disjunsă (cazul martorului R.V.M. - coinculpat în dosarul iniţial, disjuns ca urmare a aplicării art. 3201 C. proc. pen.) sau în alte cauze penale similare (cazul martorului B. cercetat şi condamnat într-un alt dosar pentru aceleaşi infracţiuni în aceleaşi circumstanţe), mai ales că, aceştia comparând în calitate de martori şi declarând sub prestare de jurământ se expun riscului săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă.
Instanţa de apel a mai avut în vedere şi existenţa altor dosare penale în care este/a fost cercetată aceeaşi activitate infracţională, acelaşi "modus operandi", acelaşi principal organizator, S.A., aceiaşi cetăţeni de culoare care îi pregăteau psihic pe "cărăuşi". Ceea ce diferă la aceste dosare penale, aflate în diverse stadii procesuale, este persoana cărăuşului, şi conduita pe care înţelege să o adopte în timpul procesului penal.
Astfel:
- în Dosarul nr. 8280/88/2012 al Tribunalului Tulcea, inculpaţii I.I.C., E.G.I.A. au pledat vinovaţi şi au fost condamnaţi la pedepse privative de libertate, aceste cauze aflându-se în recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
- în Dosarul nr. 961/88/2013 al Tribunalului Tulcea, inculpatul B.C., G.L., V.G., R.V.M., au solicitat de asemenea aplicarea dispoz. art. 3201 C. proc. pen., şi au fost condamnaţi la pedepse de câte 3 ani închisoare cu suspendarea executării pedepselor sub supraveghere, dosar rămas definitiv prin neapelare,
- un alt dosar, nr. 164/88/2013, privindu-i pe Ţ.I., Ş.V., P.V.C. şi T.E.C. a fost soluţionat de către Tribunalul Tulcea la data de 27 august 2013, pronunţându-se condamnarea acestor inculpaţi,
- S.A. este arestat în lipsă prin Încheierea nr. 2 din 28 ianuarie 2013 şi s-a emis mandat european de arestare.
Instanţa de apel a reţinut că se continuă identificarea cetăţenilor de culoare şi a cărăuşilor implicaţi în transportul drogurilor, alţi cărăuşi fiind surprinşi pe aeroport în timp ce transportau droguri şi arestaţi preventiv (M.P., C.P., M.L.).
Instanţa de apel a constatat că nu sunt întemeiate motivele de apel ale inculpatului C.C. prin care a solicitat achitarea pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003.
Din coroborarea mijloacelor de probă administrate în cauză, instanţa de apel a constatat că în speţă sunt întrunite cerinţele grupului infracţional organizat, astfel cum este reglementat în art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003.
Astfel, s-a reţinut că inculpatul C.C. a aderat la grupul iniţiat şi organizat de S.A. împreună cu doi cetăţeni de culoare, aceste trei persoane acţionând coordonat o perioadă de cel puţin 1 an de zile (pe parcursul anului 2012) în scopul comiterii unor infracţiuni grave (trafic de droguri) pentru a obţine beneficii financiare.
Instanţa de apel a constatat că instanţa de fond a reţinut în mod întemeiat că în acest grup infracţional, persoanele implicate aveau roluri şi sarcini bine stabilite, fiind astfel îndeplinite cerinţele prev. de art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003 pentru existenţa unui unui grup infracţional organizat.
Astfel:
- S.A. avea rolul de a recruta cărăuşi, de a le asigura cazarea şi a-i pregăti pentru transportul de droguri, a le coordona toate activităţile şi deplasările;
- cei doi cetăţeni de culoare îi pregătea din punct de vedere psihologic şi religios, îi învăţa tehnici de autocontrol;
- cărăuşii, la rândul lor, atrăgeau contra unui comision alte persoane doritoare să se implice în activitatea infracţională.
Nu sunt întemeiate criticile inculpatului C.C. în sensul că i-a cunoscut doar pe R.V.M. şi pe S.A., inculpatul C.C. cunoscându-i şi pe cei doi cetăţeni de culoare, a locuit împreună cu alt cărăuş, avea cunoştinţe despre activitatea infracţională a lui R.V.M. şi i-a cerut acestuia să îl recomande lui A., la întoarcerea în ţară i-a dat lui R. 300 euro drept răsplată pentru racolarea sa.
Toate aceste elemente conduc la concluzia că inculpatul C.C. avea cunoştinţă de existenţa grupului infracţional organizat şi a acceptat să se implice în activităţile acestui grup.
Faptul că, în cursul cercetării judecătoreşti, după ce a negat faptele, inculpatul C.C. a recunoscut că înainte de plecarea în Italia a verificat pe internet dacă pot fi transportate atât de uşor droguri pentru a şti dacă se implică în "această poveste", echivalează cu o recunoaştere implicită a faptului că ştia cu ce se ocupau persoanele în anturajul cărora a intrat de bunăvoie.
Instanţa de apel a constatat că nu sunt întemeiate nici motivele de apel ale inculpatului C.C. prin care a solicitat achitarea pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.
În mod întemeiat instanţa de fond a reţinut că, chiar dacă în cursul urmăririi penale nu s-au putut face constatări tehnico-ştiinţifice cu privire la conţinutul transportului, inculpatul nefiind surprins în flagrant, în speţă, există mai multe probe indirecte din care rezultă existenţa obiectului material al infracţiuni de droguri de mare risc (cocaină).
În acest sens, instanţa de apel a reţinut că:
- atât inculpatul, în cursul urmăririi penale, cât şi martorii R.V.M. şi B.C. au declarat că, deşi nu au văzut drogurile, au convingerea că au transportat cocaină; faptul că a putut trece fără probleme de filtrele de la aeroporturi nu impune neapărat concluzia că inculpatul nu avea droguri asupra sa, ci că acele filtre nu erau infailibile, martorul R.V.M. declarând în acest sens că la filtre i-au fost controlate bagajele dar niciodată adidaşii pe care îi avea în picioare;
- în Rechizitoriul nr. 17D/P/2012, anexat în volumul II al dosarului de urmărire penală, la fila 6 se menţionează că 4 dintre persoanele racolate de inculpatul E.G. au fost arestate în Franţa cu diverse cantităţi de cocaină,
- la filele 102 şi 105 din acelaşi volum II de urmărire penală, sunt ataşate Adresele nr. 2146227/S4/Bl/BiT/13 iunie 2012 emis de I.G.P.R. - Serviciul Antidrog şi corespondenţa din 17 decembrie 2012 emisă de Consulatul General al României la Rio de Janeiro din care rezultă că o altă persoană implicată în grupul infracţional organizat de S.A. (C.L.P.) a fost arestată pentru trafic de droguri (fiind depistată cu 2,5 Kg. cocaină).
Prima instanţă a reţinut în mod întemeiat că practica judiciară a confirmat că probele indirecte nu sunt interzise de dispoziţiile procedurale penale, în prezenta cauză existând suficiente probe indirecte de vinovăţie a inculpatului C.C.
În acest sens, instanţa de apel a avut în vedere interpretarea mijloacelor de probă expusă mai sus prin care s-a demonstrat că acest inculpat făcea parte din acelaşi grup infracţional care se ocupa cu transportul şi vânzarea cocainei, grup din care făceau parte şi inculpaţii ce au fost arestaţi având asupra lor diferite cantităţi de cocaină, printre ei, C.L.P., menţionat mai sus.
Instanţa de apel a constatat că deşi nici ceilalţi inculpaţi deja condamnaţi în dosarele menţionate nu au fost surprinşi în flagrant, aceştia au ştiut că au transportat cocaină, astfel că şi-au recunoscut vinovăţia şi au fost condamnaţi la pedepse cu închisoarea.
Încadrarea juridică dată faptelor comise de inculpatul C.C. a fost apreciată ca legală, instanţa de fond efectuând o aplicare corespunzătoare a normelor în materie.
În ceea ce priveşte modalitatea de individualizare judiciară a pedepselor aplicate inculpatului, instanţa de apel a avut în vedere că inculpatul C.C. a efectuat un singur transport, că în perechea de adidaşi dată de către cei doi cetăţeni de culoare nu putea fi o cantitate foarte mare de cocaină.
În consecinţă, raportat la gradul de pericol social concret al faptelor comise, instanţa de apel a apreciat că se poate reţine în favoarea acestui inculpat circumstanţa atenuantă facultativă prev. de art. 74 lit. a) C. pen., inculpatul având o vârstă tânără, fiind infractor primar şi nu a avut alte încălcări ale normelor de convieţuire socială până la momentul comiterii acestor fapte.
Faţă de ansamblul considerentelor expuse, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., instanţa de apel a admis apelul declarat de inculpatul C.C. împotriva Sentinţei penale nr. 53 din data de 14 mai 2013, pronunţată de Tribunalul Tulcea, în Dosarul penal nr. 1090/88/2013, va desfiinţa sentinţa penală atacată şi, rejudecând, a dispus reducerea pedepsei principale aplicate pentru infracţiunea prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 de la 5 ani închisoare la 3 ani închisoare, cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) - art. 76 lit. a) C. pen.
În baza art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) C. pen., a contopit pedeapsa principală aplicată prin prezenta cu cea de 3 ani închisoare în pedeapsa principală cea mai grea, de 3 ani închisoare.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei rezultante de 3 ani închisoare, instanţa de apel a apreciat că, raportat la aspectele expuse mai sus cu privire la circumstanţele personale ale inculpatului C.C., scopul pedepsei prev. de: art. 52 C. pen. poate fi atins şi fără executarea efectivă a pedepsei aplicate, scopul educativ preventiv al pedepsei putând fi atins prin respectarea de către acest inculpat a unor măsuri de supraveghere de natură să îl conştientizeze despre consecinţele faptelor sale şi să îl responsabilizeze pe viitor pentru a nu mai comite alte fapte de natură penală, în acelaşi sens fiind şi concluziile referatului de evaluare întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Tulcea.
În consecinţă, în baza art. 861 alin. (1) C. pen., instanţa de apel a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei rezultante de 3 ani închisoare.
În baza art. 86 C. pen., se va stabili un termen de încercare de 6 ani (prin adăugare la intervalul de 3 ani a cuantumului pedepsei rezultante).
În baza art. 86 alin. (1) C. pen., a obligat pe inculpatul C.C. să respecte pe durata termenului de încercare următoarele măsuri de supraveghere:
- să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Tulcea;
- să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
- să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
- să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă;
În baza art. 71 alin. (5) C. pen., a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii.
În baza art. 383 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 350 alin. (3) lit. b) (teza a II-a) C. proc. pen., a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului C.C.
Conform art. 383 alin. (l) C. proc. pen. şi art. 88 C. pen., a dedus arestul preventiv de la 14 mai 2013 (data pronunţării sentinţei apelate) până la data punerii efective în libertate.
Împotriva Deciziei penale nr. 116/P din 30 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, a declarat recurs, în termenul legal, inculpatul C.C.
Preparator, Înalta Curte constată că potrivit art 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs, situaţie incidentă în prezenta speţă.
Examinând cauza conform 3859 alin. (3) C. proc. pen. anterior, Înalta Curte constată că recursul este fondat doar sub aspectul aplicării legii penale mai favorabile.
Înalta Curte reaminteşte faptul că potrivit dispoziţiilor art. 385 C. proc. pen. anterior, recursul trebuie să fie motivat, iar motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.
În cazul în care nu sunt respectate condiţiile prevăzute în alin. (1) şi (2), instanţa ia în considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. anterior, se iau în considerare din oficiu.
Legiuitorul nu a avut în vedere vreo derogare cu privire la termenul de 5 zile, întrucât o astfel de situaţie ar fi fost menţionată expres în textul de lege, aşa încât orice interpretare care excede prevederilor legale menţionate nu poate fi luată în considerare de către instanţa de recurs.
În consecinţă, nerespectarea termenului de motivare a recursului prevăzut de art. 38510 C. proc. pen. anterior, atrage sancţiunea decăderii din exerciţiul dreptului pentru nerespectarea termenelor procedurale, reglementat în art. 185 C. proc. pen. anterior, cu consecinţa că instanţa de recurs nu poate lua în considerare decât cazurile de casare ce pot fi avute în vedere din oficiu.
De asemenea, se constată faptul că recursul vizează o decizie ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, astfel încât sunt avute în vedere cazurile de casare limitativ prevăzute în art 3859 C. proc. pen. anterior, modificate prin această lege.
Recurentul-inculpat C.C. nu a depus motivele de recurs până la data de 18 aprilie 2014, dată la care au avut loc dezbaterile, cu toate că la data 7 martie 2014, inculpatul fiind prezent în sala de judecată a solicitat, iar instanţa i-a acordat, un termen pentru angajare apărător ales.
În aceste condiţii instanţa de recurs va cenzura hotărârea atacată doar din perspectiva cazurilor de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu.
Înalta Curte nu a identificat încălcări prevăzute de dispoziţiile art 3859 pct. 1, 3 - 6, 13, 14 şi 15 C. proc. pen. anterior, care pot fi luate în considerare din oficiu, referitoare la respectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau calitatea persoanei, compunerea şi continuitatea completului de judecată, cazurile de incompatibilitate, publicitatea şedinţei de judecată, participarea procurorului, avocatului sau a inculpatului la judecată, neconstatarea graţierii, precum şi condamnarea inculpatului pentru o faptă neprevăzută de legea penală sau în alte limite decât cele prevăzute de lege.
Aplicarea legii penale mai favorabile
Cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte apreciază că beneficiul legii mai blânde poate fi invocat şi, implicit, analizat, din oficiu, în orice stare a procesului, inclusiv, direct, şi în faţa instanţei de recurs, fiind vorba de un motiv de ordine publică.
Situaţia particulară a speţei constând în intervenirea unei legi penale mai favorabile inculpatului în cursul soluţionării căii de atac a recursului nu poate conduce la o altă concluzie decât cea prevăzută expres în art. 5 alin. (1) C. pen. şi art. 15 alin. (2) din Constituţia României. În consecinţă, în caz de situaţie tranzitorie, legal şi constituţional, raportul juridic de drept penal va fi soluţionat în raport de legea penală mai favorabilă, care va fi stabilită în funcţie de instituţiile penale incidente. În ceea ce priveşte modalitatea de aplicare a legii penale mai favorabile, Înalta Curte apreciază că întreaga construcţie a C. pen. s-a realizat pe principiul aplicării legii penale mai favorabile pe instituţii autonome.
Potrivit art. 5 alin. (1) C. pen., în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
Sintagma la care face referire art. 5 C.pen. trebuie înţeleasă în sensul de normă de drept penal. Noţiunea de lege penală nu priveşte indisolubil un întreg act normativ care aduce atât modificări ale limitelor de pedeapsă pentru o anumită infracţiune, dar şi modificări ale unor instituţii precum concursul de infracţiuni, recidiva, măsuri de individualizare ale executării pedepsei etc. Aşadar unitatea la care se face raportarea priveşte dispoziţia penală şi nu întreaga lege în cuprinsul căreia se găseşte acea dispoziţie penală.
Conform art. 173 C. pen., prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege.
Având în vedere dispoziţiile art. 173 C. pen., Înalta Curte constată că aplicarea legii mai favorabile în condiţiile art. 5 C. pen. se face prin aplicarea normelor cu caracter penal din cuprinsul mai multor legi penale succesive, dacă este vorba de dispoziţii care reglementează instituţii penale care se pot aplica în mod independent (autonom).
Concepţia legiuitorului cu privire la aplicarea legii penale în funcţie de instituţiile juridice autonome rezultă şi din conţinutul art. 10 din Legea nr. 187/2002 pentru punerea în aplicare a Codului penal conform căruia tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă. Din acest text rezultă fără echivoc faptul că, în opinia legiuitorului, în caz de succesiune de legi incidente în materia pluralităţii de infracţiuni, mai întâi se stabilesc pedepsele pentru fiecare infracţiune aplicându-se legea mai favorabilă în cazul fiecăreia dintre ele şi abia apoi, pornind de la pedepsele astfel stabilite, se pune problema aplicării tratamentului prevăzut pentru pluralitate.
Prin urmare, legea penală în sensul art. 5 C. pen. trebuie înţeleasă ca o dispoziţie cu caracter penal, şi nu ca o lege în sensul de act normativ în ansamblul său.
În plus, Înalta Curte apreciază că legea penală mai favorabilă nu se aplică în abstract, ci în concret, ţinând cont de toate împrejurările cauzei, doar în acest mod putându-se respecta principiul constituţional enunţat anterior. De asemenea, doar identificând legea penală mai favorabilă pentru fiecare instituţie autonomă, în parte, efectul acesteia devine previzibil, fiind respectat dreptul la un proces echitabil şi principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, consacrate în art. 21 alin. (3) şi art. 23 alin. (1)2 din Constituţia României, respectiv art. 6 parag. 1 şi art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Adoptarea soluţiei contrare - aplicarea globală a legii penale mai favorabile - poate conduce nu numai la încălcarea principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, ci şi la încălcarea principiului legalităţii pedepselor.
În concluzie, Înalta Curte apreciază că singurul mecanism de evaluare şi aplicare a legii penale mai favorabile constă în identificarea şi aplicarea distinctă a fiecărei instituţii autonome incidente în speţă. Aplicarea regulii mitior lex trebuie să se facă în funcţie de instituţiile penale autonome, iar nu global. Procedând în acest mod, nu se creează o lex tertia, interdicţia fiind limitată la aplicarea concurentă a unor dispoziţii din legi diferite cu privire la aceeaşi instituţie.
Constatând existenţa concursului de infracţiuni, Înalta Curte va face aplicarea legii penale mai favorabile în două etape: într-o primă etapă, stabilind pedeapsa pentru fiecare infracţiune concurentă, în baza principiului legii penale mai favorabile şi, într-o a două etapă, aplicând pedeapsa pentru concurs, în baza aceluiaşi principiu.
Aplicarea legii penale mai favorabile în doi timpi este justificată de caracterul autonom al concursului de infracţiuni, aşa încât aplicarea pedepsei rezultante este o operaţiune autonomă în raport de stabilirea pedepselor pentru fiecare infracţiune concurentă.
În ceea ce priveşte circumstanţele atenuante, Înalta Curte constată că doctrina şi jurisprudenţa în materie este foarte clară în sensul că acestea nu sunt instituţii susceptibile de a funcţiona autonom, iar aplicarea legii mai favorabile nu se face în doi paşi, ci pe baza aprecierii globale. Pe cale de consecinţă, nu este posibilă aplicarea separată, a dispoziţiilor legale din legile succesive privind încadrarea juridică a faptei şi a circumstanţelor atenuante.
Înalta Curte constată că la data de 1 februarie 2014, au intrat în vigoare dispoziţiile Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.
Legea nr. 187/2012 de aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, la art. 81 prevede modificarea limitelor pentru infracţiunea de trafic de droguri de mare risc prev de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.
Astfel noile limite, la infracţiunea de trafic de droguri de mare risc prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, sunt închisoarea de la 5 la 12 ani, spre deosebire de legea veche în care limitele erau de la 10 la 20 de ani închisoare, reduse ca urmare a aplicării art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 lit. a) C. pen. anterior, limitele fiind cuprinse între 3 ani şi 10 ani închisoare.
Din această perspectivă, instanţa constată că inculpatul C.C. a fost trimis în judecată şi condamnat la o pedeapsă de 3 ani pentru săvârşirea infracţiunii de de trafic de droguri de mare risc prev de art. 2 alin. (2) din Legea 143/2000, cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 lit. a) C. pen. anterior.
Înalta Curte constată că circumstanţele prev de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, nu mai au corespondent în art. 75 C. pen., astfel încât instanţa de recurs nu le mai poate reţine în sarcina inculpatului, în situaţia în care ar aprecia că legea penală nouă e mai favorabilă acestuia.
În aceste condiţii, Înalta Curte, raportat la această infracţiune, constată că legea penală veche e mai favorabilă inculpatului.
Infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prev. de art. 7 din Legea 39/2003 a fost inclusă de legiuitor în C. pen. în vigoare, fiind prevăzută în art. 367 C. pen.
Pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, prev. de art. 7 din Legea 39/2003 cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior şi art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, inculpatul C.C., a fost condamnat la o pedeapsă de .3 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior pe o durată de 2 ani, în condiţiile în care limitele erau cuprinse între 5 ani şi 20 de ani închisoare, reduse ca urmare a aplicării art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 lit. a) C. pen. anterior, limitele fiind cuprinse între 3 ani şi 10 ani închisoare.
În actuala reglementare infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prevede limite cuprinse între un an şi 5 ani închisoare.
În aceste condiţii, pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 367 C. pen., Înalta Curte constată că legea penală nouă este mai favorabilă inculpatului, condiţii în care instanţa va descontopi pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului în pedepse componente pe care le repune în individualitatea lor, va face aplicarea art. 5 C. pen. şi va reduce pedeapsa aplicată inculpatului pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prev. de art. 367 C. pen., de la 3 ani închisoare la 1 an închisoare.
În ceea ce priveşte concursul de infracţiuni, Înalta Curte constată că legea penală veche e mai favorabilă inculpatului, în condiţiile în care art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. în vigoare presupune aplicarea unui spor de o treime din cuantumul pedepsei de un an închisoare, respectiv 4 luni închisoare la pedeapsa principală de 3 ani închisoare, spor care nu i-a fost aplicat inculpatului pe legea veche.
Astfel Înalta Curte, în baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 C. pen. anterior, va contopi pedeapsa aplicată prin prezenta cu pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată inculpatului pentru infracţiunea prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 lit. a) C. pen. anterior, urmând ca inculpatul C.C. să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare şi 3 ani interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. anterior, va admite recursul declarat de inculpatul C.C., va casa hotărârile pronunţate astfel cum s-a arătat anterior, va menţine modalitatea de executare a pedepsei rezultante stabilită de instanţa de apel, precum şi celelalte dispoziţii ale hotărârilor, care nu contravin prezentei, şi va constata că recurentul inculpat a fost reţinut şi arestat preventiv de la 27 februarie 2013 la 30 septembrie 2013.
Va face aplicarea art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare urmând să rămână în sarcina statului.
Pentru aceste motive
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de inculpatul C.C., casează în parte Decizia penală nr. 116/P din 30 septembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, şi Sentinţa penală nr. 53 din 14 mai 2003 pronunţată de Tribunalul Tulcea şi, rejudecând:
Descontopeşte pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului în pedepse componente pe care le repune în individualitatea lor.
Face aplicarea art. 5 C. pen. şi reduce pedeapsa aplicată inculpatului pentru infracţiunea de constituirea unui grup infracţional organizat prev. de art. 367 C. pen. la 1 an închisoare.
Aplică inculpatului pedeapsa complementară prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 C. pen. anterior contopeşte pedeapsa aplicată prin prezenta cu pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată inculpatului pentru infracţiunea prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 16 lit. a) C. pen. anterior, urmând ca inculpatul C.C. să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare şi 3 ani interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen.
Menţine modalitatea de executare a pedepsei rezultante stabilită de instanţa de apel.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor.
Constată că recurentul inculpat a fost reţinut şi arestat preventiv de la 27 februarie 2013 la 30 septembrie 2013.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul apărătorului din oficiu, în cuantum de 200 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1509/2014. Penal. Traficul de minori (Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1372/2014. Penal. Omorul calificat (art. 175... → |
|---|
