ICCJ. Decizia nr. 1617/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Revizuire - Recurs

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1617/2014

Dosar nr. 26580/3/2013

Şedinţa publică din 12 mai 2014

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 623 din 22 august 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 26580/3/2013, s-a respins, că inadmisibilă, cererea de revizuire a Sentinţei penale nr. 704/2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 282 din 29 ianuarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, formulată de petentul revizuent N.M.

A fost obligat revizuentul la plata sumei de 200 RON, cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că petentul N.M. a solicitat revizuirea Sentinţei penale nr. 704/2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 282 din 29 ianuarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocând drept motive de revizuire greşita constatare că ar avea menţiuni în cazierul judiciar din ţara de origine - Israel, neaudierea tuturor martorilor şi neasigurarea dreptului la apărare în faţa instanţei de recurs.

Tribunalul a constatat că, prin Sentinţa penală nr. 704 din 13 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 334 C. proc. pen. anterior, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. anterior, cu aplic. art. 41 alin. (2) şi art. 33 lit. a) din acelaşi cod, în infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. anterior, cu aplic. art. 41 alin. (2) din acelaşi cod.

În baza art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. anterior, cu aplic. art. 41 alin. (2), art. 74 alin. (1) lit. c), art. 76 alin. (1) lit. a) şi art. 80 din acelaşi cod, a condamnat pe inculpatul N.M. la pedeapsa închisorii de 7 ani.

În baza art. 71 C. pen. anterior, a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din acelaşi cod, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen. anterior, a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din acelaşi cod, pe o durată de 4 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 350 C. proc. pen. anterior, a menţinut starea de arest a inculpatului.

În baza art. 88 C. pen. anterior, a dedus din pedeapsă durata reţinerii şi a arestării preventive de la data de 19 octombrie 2009 la zi.

Prima instanţă a constatat că cererea de revizuire este inadmisibilă, deoarece motivele invocate de revizuent nu se încadrează în cazurile strict şi limitativ prevăzute de art. 394 C. proc. pen. anterior.

S-a reţinut că revizuentul nu a invocat elemente de fapt noi, ci a solicitat reanalizarea aceleiaşi situaţii de fapt, pe baza aceloraşi probatorii ce au fost avute în vedere de instanţa care s-a pronunţat anterior, nefiind astfel posibil ca, pe calea revizuirii, să se readministreze şi reaprecieze probatoriul în cauza în care s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă.

De asemenea, s-a reţinut că, pe calea revizuirii, nu se poate efectua o readministrare sau o prelungire a probatoriului şi nici nu se pot remedia eventuale încălcări ale dreptului la apărare. În acelaşi sens, instanţa a constatat că, prin Decizia nr. L.X. (60) din 24 septembrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că cererea de revizuire care se întemeiază pe alte motive decât cazurile prevăzute de art. 394 C. proc. pen. este inadmisibilă.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel, în termen legal, revizuentul N.M., care a criticat soluţia instanţei pentru motive de netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de apel expuse oral, revizuentul a reiterat solicitarea de admitere a cererii de revizuire şi de rejudecare a cauzei, invocând, suplimentar, şi existenţa unei cauze de atenuare a pedepsei, că urmare a unui denunţ pe care l-ar fi formulat anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Prin Decizia penală nr. 244/A din 23 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul N.M. împotriva Sentinţei penale nr. 623 din 22 august 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 26580/3/2013.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. anterior, a fost obligat apelantul revizuent la 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul avocatului din oficiu, în sumă de 200 RON, se va avansa din fondul Ministerul Justiţiei.

Examinând actele dosarului şi sentinţa apelată atât prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 371 C. proc. pen. anterior, curtea de apel a apreciat că apelul este nefondat.

A fost avut în vedere că prima instanţă a reţinut în mod just că motivele ce stau la baza cererii de revizuire nu se circumscriu vreunuia dintre cazurile de revizuire prevăzute de art. 394 alin. (1) C. proc. pen. anterior.

Similar primei instanţe, instanţa de prim control judiciar a constatat că revizuentul N.M. tinde, pe calea revizuirii, fie la modificarea tratamentului sancţionator (prin invocarea unor împrejurări ce ar justifica, în opinia sa, reducerea cuantumului pedepsei), fie la reexaminarea legalităţii hotărârii definitive de condamnare (prin repunerea în discuţie a modalităţii în care şi-a exercitat dreptul la apărare în faţa instanţelor ordinare), or, revizuirea este o cale extraordinară de atac, a cărei admisibilitate este strict condiţionată de existenţa vreunuia dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 394 lit. a) - e) C. proc. pen. anterior, acest remediu procesual fiind destinat, în mod esenţial, înlăturării unor grave erori de fapt pe care le-ar putea conţine o hotărâre penală definitivă şi poate fi admisibilă în condiţiile expres şi restrictiv prevăzute de lege.

S-a mai reţinut că acest caracter extraordinar al procedurii exclude posibilitatea repunerii în discuţie a unor chestiuni ce ţin de tratamentul sancţionator ori de maniera în care a fost aplicată în speţă legea de procedură, deoarece s-ar nesocoti astfel dispoziţiile art. 393 şi urm. C. proc. pen. anterior, ce sunt de strictă interpretare şi aplicare.

În egală măsură, s-a reţinut că reevaluarea conţinutului şi a efectelor pe care le-ar avea un eventual denunţ al condamnatului excede limitelor şi specificului acestei căi extraordinare de atac, nefiind posibilă în actualul cadru procesual, aceasta deoarece formularea unui denunţ nu tinde la dovedirea unor fapte sau împrejurări noi în sensul art. 394 lit. a) C. proc. pen. anterior, de natură a dovedi netemeinicia soluţiei de condamnare, ci doar la reconfigurarea limitelor tratamentului sancţionator.

Prin urmare, s-a constatat că revizuentul nu a invocat vreunul dintre motivele de revizuire expres prevăzute de art. 394 lit. a) C. proc. pen. anterior, concluzia primei instanţe în sensul inadmisibilităţii cererii fiind legală.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs revizuentul N.M., fără a indica motivele ce stau la baza promovării căii de atac şi cazurile de casare pe care le apreciază că fiind incidente în speţă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 23 octombrie 2013, cu prim termen de judecată stabilit la 3 martie 2014, dată la care dosarul s-a amânat pentru termenul din 12 mai 2014 când, prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, recurentul revizuent a depus la dosar o serie de înscrisuri, printre care şi memorii în susţinerea admisibilităţii cererii de revizuire.

Cu prilejul concluziilor formulate oral în faţa instanţei, apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul revizuent a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. anterior şi a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se solicită, susţinând că se poate modifica pedeapsa aplicată revizuentului, conform reglementărilor din noul C. pen.

Concluziile formulate de reprezentantul parchetului, de apărătorul recurentului revizuent şi ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.

Prealabil, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs.

Astfel fiind, Înalta Curte, examinând recursul declarat prin prisma criticilor invocate, dar şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. anterior, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care urmează.

În cauză, se observă că decizia penală recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti la data de 23 septembrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 3859 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat.

Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat că a doua cale de atac ordinară, art. 3856 C. proc. pen. anterior stabileşte în alin. (2) că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 3859 C. proc. pen. anterior.

Instituind, totodată, o altă limită a devoluţiei recursului, art. 38510 C. proc. pen. anterior prevede în alin. (21) că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 3859 din acelaşi cod, dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. anterior, se iau în considerare din oficiu.

Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen. anterior, intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat că a două cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

În ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. anterior - în sfera căruia au fost circumscrise criticile de către apărătorul recurentului revizuent cu prilejul susţinerii căii de atac promovate -, se constată că, într-adevăr, acesta a fost menţinut şi nu a suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. anterior, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinat de către instanţa de ultim control judiciar, respectarea condiţiilor formale prevăzute de art. 38510 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. anterior.

Verificând îndeplinirea acestor cerinţe, se observă, însă, că recurentul revizuent condamnat şi-a motivat recursul doar oral, la data de 12 mai 2014, în ziua judecăţii, încălcându-şi, astfel, obligaţia ce-i revenea potrivit art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. anterior. că urmare, faţă de această împrejurare, Înalta Curte, ţinând seama de prevederile art. 38510 alin. (21) C. proc. pen. anterior, precum şi de cele ale art. 3859 alin. (3) din acelaşi cod, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 şi care nu mai enumeră printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu şi pe cel reglementat de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., nu va proceda la examinarea criticilor prin prisma acestui caz de casare, nefiind îndeplinite condiţiile formale prevăzute de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. anterior.

Pe de altă parte, se reţine că, în concret, recurentul revizuent, prin promovarea cererii de revizuire, a tins la modificarea tratamentului sancţionator, în sensul reducerii pedepselor ce i-au fost aplicate, ca urmare a intervenirii unei legi penale mai favorabile, solicitare care, însă, nu poate fi analizată în actualul cadru procesual, putând fi valorificată, eventual, în procedura reglementată de art. 6 C. pen.

În acest context, având în vedere şi împrejurarea că Înalta Curte, în urma examinării căii de atac în limitele impuse de dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, nu identifică vreun motiv de nelegalitate a hotărârilor pronunţate în cauză, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul N.M.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. anterior, recurentul revizuent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi onorariul apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, că nefondat, recursul declarat de revizuentul N.M. împotriva Deciziei penale nr. 244/A din 23 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Obligă recurentul revizuent la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 mai 2014.

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1617/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Revizuire - Recurs