ICCJ. Decizia nr. 1632/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizie nr. 1632/2014
Dosar nr. 8220/86/2013
Şedinţa publică din 13 mai 2014
Asupra recursului de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 206 din 28 octombrie 2013, Tribunalul Suceava, secţia penală, în baza art. 403 C. proc. pen., a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul B.G., împotriva sentinţei penale nr. 136 din data de 7 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Suceava în Dosar nr. 1848/86/2008, modificată în parte prin decizia penală nr. 8 din 26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Suceava şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 3042 din 13 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Bucureşti.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat revizuentul la plata sumei de 100 RON către stat, cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin adresa din 25 iulie 2013 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava, înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 30 iulie 2013, a fost înaintată spre competentă soluţionare, împreună cu concluziile de respingere ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de petentul B.G. privind sentinţa penală nr. 136 din data de 7 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Suceava în Dosar nr. 1848/86/2008, modificată în parte prin decizia penală nr. 8 din 26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Suceava şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 3042 din 13 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a arătat în adresa Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava că, prin sentinţa penală susmenţionată, inculpatul B.G. a fost condamnat la o pedeapsă de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), alin. (3), alin. (4) şi alin. (5) C. pen., ulterior pedeapsa fiind modificată în calea de atac a apelului, condamnatul având de executat o pedeapsă de 5 ani închisoare.
În cererea de revizuire formulată, B.G. a menţionat că hotărârea instanţei de fond a fost dată pe baza unor înscrisuri false, respectiv a unor facturi false. Aceleaşi aspecte au mai fost invocate de inculpat în cererile de revizuire formulate anterior şi care au fost respinse de instanţele de judecată.
Analizând, potrivit art. 403 C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire formulată de condamnatul B.G., Tribunalul a constatat următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 136 din 7 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Suceava în Dosarul nr. 1848/86/2008, inculpatul B.G. a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), alin. (3), alin. (4) şi alin. (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor civile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen., după executarea pedepsei principale.
În baza art. 71 alin. (1), alin. (2) C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
Prin decizia penală nr. 8 din 26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Suceava, a fost admis apelul inculpatului, a fost desfiinţată în parte sentinţa apelată şi, în rejudecare, acesta a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), alin. (3), alin. (4) şi alin. (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 alin. (2) C. pen. la pedeapsa de 5 ani închisoare (în loc de 10 ani închisoare) şi 2 ani (în loc de 5 ani) pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor civile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen., după executarea pedepsei principale. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Sentinţa penală de condamnare a rămas definitivă prin decizia penală nr. 3042 din 13 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în urma respingerii recursului formulat de inculpat.
Au fost emise la data de 14 septembrie 2011, de către Tribunalul Suceava, mandatul de executare al pedepsei închisorii şi ordinul de interzicere a părăsirii ţării.
Prin adresa din 16 septembrie 2011 Penitenciarul Botoşani a comunicat faptul că inculpatul arestat de I.P.J. Suceava, a început pedeapsa la data de 14 septembrie 2011 şi expiră la data de 13 septembrie 2016.
Tribunalul a reţinut că revizuirea este o cale extraordinară de atac prin care se îndreptă erorile de judecată cu privire la faptele cauzei, datorate necunoaşterii de către instanţele care au pronunţat hotărârea definitivă a unor fapte şi împrejurări, motiv pentru care hotărârea nu corespunde adevărului şi, ca urmare, nici legii.
S-a constatat că primul caz de revizuire, cel prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen. este incident atunci când „s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei”.
În cadrul reglementării actuale, elementele noi, necunoscute instanţelor care au soluţionat cauza, pot proveni din existenţa unor împrejurări care, în momentul judecăţii, luate în ansamblu, dădeau convingerea de vinovăţie sau nevinovăţie, dar care, în raport de noi împrejurări ajunse ulterior la cunoştinţa instanţei, sunt de natură a stabili că ceea ce s-a crezut a fi adevăr este în realitate o cunoaştere inexactă a faptelor. Noile elemente apar din alte fapte sau împrejurări stabilite prin probe, devenite cunoscute după ce hotărârea penală a rămas definitivă.
S-a arătat că pentru aplicabilitatea acestui caz de revizuire trebuie îndeplinite 3 condiţii:
a) În primul rând să se fi descoperit fapte şi împrejurări. Este vorba de „fapte” şi „împrejurări” care fac parte din obiectul probaţiunii, în sensul că pot contribui la soluţionarea corectă a cauzei (fapte probatorii).
Deşi probele sunt fapte şi împrejurări care servesc la aflarea adevărului, cazul de revizuire nu se referă la descoperirea de probe noi, căci în acest mod revizuirea s-ar transforma într-un nou grad de jurisdicţie în care s-ar putea continua probaţiunea. Noile fapte şi împrejurări urmează a fi confirmate de probe noi, dar nu probele noi formează temeiul revizuirii, ci faptele şi împrejurările pe care le dovedesc.
Aşadar, ceea ce se cere a fi nouă este fapta probatorie şi nu mijlocele noi de probă care ar dovedi o faptă probatorie, pe care instanţa de fond a considerat-o inexistentă.
b) În al doilea rând faptele şi împrejurările invocate în revizuire trebuie să fie noi pentru instanţa de judecată, în sensul să nu fi fost cunoscute de instanţa care a pronunţat hotărârea definitivă. Elementul de noutate trebuie analizat în raport de instanţă şi nu de părţi. Este îndeplinită această condiţie atunci când partea a cunoscut această faptă, dar nu a invocat-o în faţa instanţei.
S-a considerat că faptele nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei atunci când ele sunt aduse pentru prima dată la cunoştinţa instanţei, dar şi atunci când faptele indicate în cererea de revizuire au fost anterior invocate în instanţă dar nu s-a procedat la dovedirea lor, fiind doar simple afirmaţii asupra cărora instanţa nu s-a pronunţat dacă sunt reale sau nu, deoarece fie nu s-a cerut dovedirea lor, fie aceasta nu a fost posibilă din lipsa mijloacelor de probă corespunzătoare, raţiune pentru care instanţa nu le-a avut în vedere la pronunţare (decizia penală nr. 953/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).
Dacă însă instanţa de judecată s-a pronunţat asupra faptelor invocate ca noi, în sensul că a negat existenţa lor sau a considerat că nu atrag o altă soluţie în cauza dată, nu se mai poate trage concluzia că erau necunoscute pentru instanţă.
c) A treia condiţie este aceea că faptele noi să dovedească netemeinicia hotărârii de achitare, condamnare sau încetare a procesului penal.
În speţă, deşi revizuentul a indicat cazul prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen., Tribunalul a considerat că cele invocate de acesta nu se înscriu „în categoria probelor noi de natură a demonstra netemeinicia hotărârii de condamnare”, în sensul că aspectele relevate în cererea de revizuire nu au puterea probatorie necesară să răstoarne materialul probator administrat în cauză, în raport de infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.
Pe de o parte reevaluarea probatoriului nu poate fi niciodată solicitată în procedura revizuirii (chiar dacă petentul susţine că în fapt este nevinovat), iar pretinsele abuzuri săvârşite de către organele de urmărire sau cercetare penală nu pot constitui motiv de revizuire decât pentru temeiul prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. d), în măsura în care s-ar reţine săvârşirea de către aceştia a unei infracţiuni în legătură cu cauza în care petentul B.G. a fost condamnat şi în măsura în care infracţiunea a fost decisivă în pronunţarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice.
Deosebit de aceasta, petentul a mai formulat patru cereri de revizuire a sentinţei nr. 136/2009 a Tribunalului Suceava, pe aceleaşi motive, toate fiind respinse ca inadmisibile prin sentinţele penale nr. 34 din 22 februarie 2012, nr. 132 din 25 iulie 2012, nr. 40 din 20 februarie 2013 şi nr. 128 din 10 iunie 2013 ale Tribunalului Suceava.
În consecinţă, reţinând şi decizia 60/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite (recurs în interesul legii), în sensul că cererea de revizuire care se întemeiază pe alte motive decât cazurile prevăzute de art. 394 C. proc. pen., este inadmisibilă, Tribunalul a respins-o ca atare.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel revizuentul B.G., arătând, în esenţă, că cererea a fost în mod greşit respinsă, fiind admisibilă conform art. 394 C. proc. pen., declarându-se nemulţumit de modul în care s-a desfăşurat procesul penal în urma căruia a fost condamnat la pedeapsa închisorii, hotărâre pe care o consideră nedreaptă deoarece se bazează pe înscrisuri false, iar procurorul care a instrumentat dosarul şi magistraţii care au pronunţat hotărâri în cauză au săvârşit o serie de infracţiuni.
Prin decizia penală nr. 1 din 8 ianuarie 2014, Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost respins ca nefondat. apelul declarat de revizuentul B.G. împotriva sentinţei penale nr. 206 din 28 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Suceava.
A fost obligat revizuentul apelant să plătească statului suma de 400 RON cheltuieli judiciare, din care 200 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondurile Ministerului Justiţiei către Baroul Suceava.
Analizând apelul prin prisma motivelor invocate, precum şi cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 371 şi art. 378 C. proc. pen., Curtea de Apel a constatat că acesta este nefondat.
Potrivit art. 394 C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută când:
a. s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei;
b. un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere;
c. un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals;
d. un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere;
e. când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia.
Curtea de Apel Suceava a reţinut că prin cererea de revizuire, condamnatul B.G. s-a declarat nemulţumit de modul în care s-a desfăşurat procesul penal în urma căruia a fost condamnat la pedeapsa
Închisorii, în apel susţinând că sunt date condiţiile prevăzute de art. 394 lit. a), lit. c) şi lit. d) C. proc. pen. pentru admiterea cererii, deoarece a fost condamnat în baza unor înscrisuri false iar procurorul care a instrumentat dosarul şi judecătorii care au pronunţat hotărâri în cauză au comis o serie de infracţiuni.
Aspectele învederate de revizuent s-ar putea circumscrie cazurilor de revizuire invocate, în condiţiile în care cerinţele acestor texte de lege ar fi date în cauză.
Prin prisma acestor dispoziţii normative, se impunea ca revizuentul să prezinte instanţei dovezi în sensul că s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, că un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals, sau că un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere.
Or, cele invocate rn susţinerea cazului de revizuire prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen., prin raportare la conţinutul ordonanţelor depuse în apel, nu sunt de natură a reţine îndeplinirea cerinţelor prevăzute de lege, pentru ca acest caz de revizuire să fie incident în speţă.
Curtea a mai reţinut că susţinerile revizuentului în sensul că hotărârea este nedreaptă, că a fost condamnat în mod abuziv nu se circumscriu motivelor de revizuire expres prevăzute de lege, iar celelalte critici vizează judecata cauzei, modul de administrare a probatoriului, relevanţa mijloacelor de probă avute în vedere la soluţionarea fondului, aspecte ce au fost invocate şi avute în vedere de către instanţele de fond, apel, recurs.
Revizuentul a mai invocat ca temeiuri ale revizuirii şi dispoziţiile art. 394 lit. c) şi lit. d) C. proc. pen., susţinând că la baza hotărârii de condamnare stau înscrisuri false, că procurorul de caz şi judecătorii care au pronunţat hotărâri în cauză au săvârşit infracţiuni, însă raportat la aceste critici se constată că, potrivit art. 395 C. proc. pen., situaţiile de revizuire prevăzute de art. 394 lit. c) şi lit. d) C. proc. pen. se dovedesc prin hotărâre judecătorească, sau ordonanţă a procurorului, lucru care nu s-a făcut în cauză.
În consecinţă, Curtea de Apel a constatat că nu s-a făcut dovada existenţei vreunuia dintre cazurile de revizuire invocate, aşa încât, legal şi temeinic prima instanţă a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de revizuent.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuentul B.G., susţinând, în esenţă, că apelul a fost în mod greşit respins ca nefondat, hotărârea pronunţată fiind nelegală, deoarece nu au fost avute în vedere înscrisurile declarate false printr-o rezoluţie a Parchetului de pe lângă Judecătoria Suceava. A arătat că îşi întemeiază cererea de revizuire pe dispoziţiile art. 394 lit. a), lit. c) şi lit. d) C. proc. pen. De asemenea, a precizat că motivele de recurs le va depune printr-un memoriu separat.
Analizând recursul declarat de revizuentul B.G., raportat la criticile invocate, dar şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Referitor la legea aplicabilă se observă că, deşi ulterior, în cursul soluţionării prezentei cauze, a intrat în vigoare noul C. proc. pen., potrivit normelor tranzitorii prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 „recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs”.
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte constată că în cauza dedusă judecăţii este aplicabil vechiul C. proc. pen., astfel încât referirea la dispoziţiile C. proc. pen. va avea în vedere conţinutul acestor prevederi, fără ca instanţa de recurs să mai facă, de fiecare dată, această precizare.
Dispoziţiile art. 38510 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. pen. prevăd obligativitatea motivării recursului prin declaraţia de exercitare a căii de atac sau cel mai târziu cu 5 zile înaintea primului termen de judecată, în caz contrar, fiind incidente dispoziţiile art. 38510 alin. (21) C. proc. pen. potrivit cărora nu pot fi luate în considerare decât cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., ce pot fi avute în vedere din oficiu.
Recurentul revizuent a arătat în cuprinsul declaraţiei de exercitare a căii de atac că instanţa de apel nu a ţinut cont de înscrisurile declarate false printr-o rezoluţie a Parchetului de pe lângă Judecătoria Suceava, susţinere ce se încadrează în dispoziţiile art. 3859 pct. 172 C. proc. pen, însă este nefondată.
Înalta Curte constată că judecarea prezentului recurs se realizează din perspectiva soluţiei pronunţate prin sentinţa şi decizia recurate, fiind vorba despre soluţionarea unei cereri de revizuire ce a fost respinsă ca inadmisibilă, şi nu de soluţionarea fondului cauzei.
Drept urmare, criticile trebuie limitate a priori la dispoziţiile art. 394 C. proc. pen., din perspectiva admisibilităţii cererii, care prevăd strict şi limitativ cazurile în care se poate solicita revizuirea unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Raportând motivul menţionat de recurentul revizuent, existenţa înscrisurilor declarate false printr-o rezoluţie a Parchetului de pe lângă Judecătoria Suceava, la dispoziţiile legale enunţate anterior, Înalta Curte constată că hotărârile pronunţate în cauză sunt legale şi temeinice.
Revizuentul trebuia să prezinte instanţei dovezi în sensul că un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals. Or, cele invocate în susţinerea cazului de revizuire prevăzut de art. 394 lit. c) C. proc. pen., prin raportare la ordonanţa nr. 3346/P/2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Suceava, depusă în apel, nu sunt de natură a reţine în îndeplinirea cerinţelor prevăzute de lege, pentru ca aceste dispoziţii să fie incidente în speţă.
Falsitatea înscrisului ce a determinat pronunţarea unei hotărâri nelegale şi netemeinice trebuie să fie dovedită prin hotărâre judecătorească sau prin ordonanţa procurorului, dacă prin aceasta s-a dispus asupra fondului. Din analiza actelor dosarului se constată că prin ordonanţa indicată de revizuent s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului B.G. şi neînceperea urmăririi penale faţă de acesta pentru o serie de infracţiuni, fără a se declara fals vreun înscris.
Simplele afirmaţii invocate de revizuentul condamnat în cererea de revizuire, nu justifică admiterea acesteia.
În ceea ce priveşte susţinerile revizuentului în sensul că hotărârea pronunţată este nedreaptă, din cauza felului corupt cum s-a judecat apelul şi a traficului de influenţă din Parchetul de pe lângă Tribunal, Înalta Curte observă că acestea nu se circumscriu niciunui caz de casare. Drept urmare, ţinând cont de regulile stricte ce reglementează soluţionarea recursului ca a doua cale de atac, instanţa nu are posibilitatea de a examina aceste critici.
În consecinţă, Înalta Curte constată că în mod corect, instanţele de fond şi apel au apreciat că în cauză nu se regăseşte niciunui din cazurile de revizuire expres şi limitativ prevăzute de art. 394 C. proc. pen., iar în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul B.G.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul revizuent la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul B.G. împotriva deciziei penale nr. 1 din 8 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul revizuent la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1739/2014. Penal. Iniţiere, constituire de... | ICCJ. Decizia nr. 1734/2014. Penal. Violul (art.197 C.p.).... → |
|---|
