ICCJ. Decizia nr. 1739/2014. Penal. Iniţiere, constituire de grup infracţional organizat, aderare sau sprijinire a unui asemenea grup (Legea 39/2003 art. 7). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1739/2014
Dosar nr. 8443/30/2010*
Şedinţa publică din data de 22 mai 2014
Asupra recursului faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 357 din 07 septembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 8443/30/2010, în baza art. 7 din Legea nr. 39/2003, a fost condamnat inculpatul R.G. la o pedeapsă de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de sprijinire a unui grup infracţional organizat.
În baza art. 65 alin. (2) C. pen., i-au fost interzise inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei principale.
S-a constatat că infracţiunea de mai sus este concurentă cu infracţiunile pentru care a fost condamnat inculpatul prin sentinţa penală nr. 423 din 23 iunie 2006 de Tribunalul Timiş, definitivă prin decizia penală nr. 3382 din 22 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a decontopit pedeapsa rezultantă aplicată prin sentinţa penală nr. 423 din 23 iunie 2006 de Tribunalul Timiş şi au fost repuse în individualitatea lor pedepsele componente de: 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), pedeapsă aplicată în baza art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; 7 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), pedeapsă aplicată în baza art. 13 alin. (1), (2) din Legea nr. 678/2001, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen., s-au contopit toate pedepsele individualizate mai sus în pedeapsa cea mai grea, aceea de 7 ani închisoare, inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de7 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie, prevăzut de art. 57 C. pen.
În baza art. 71 C. pen., i-au fost interzise inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.
în baza art. 35 alin. (3) C. pen., rap. la art. 65 alin. (2) C. pen., i-au fost interzise inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată durata executată de la data de 26 august 2007 la 29 decembrie 2009.
În baza art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul R.A. la o pedeapsă de: 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane în formă continuată.
În baza art. 65 alin. (2) C. pen., i-au fost interzise inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a, b), d) şi e) C. pen. pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori în formă continuată.
În baza art. 65 alin. (2) C. pen., i-a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a, b), d) şi e) C. pen. pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 7 din Legea nr. 39/2003, a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de: 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat.
În baza art. 65 alin. (2) C. pen., i-a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a, b), d) şi e) C. pen. pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani.
În baza art. 33 lit. a) C. pen., raportat la art. 34 lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, aceea de 6 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1 an închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie, prevăzut de art. 57 C. pen.
În baza art. 71 C. pen., i-a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a, b), d) şi e) C. pen. pe durata executării pedepsei rezultante principale.
În baza art. 35 alin. (3) C. pen., s-a aplicat mculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a, b), d) şi e) C. pen. pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale rezultante.
În baza art. 88 alin. (1) C. pen., raportat la art. 18 din Legea nr. 302/2004, cu modificările ulterioare, s-a dedus din pedeapsa aplicată durata arestului de la data de 01 aprilie 2009 la 14 mai 2009.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a fost achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea unuia dintre actele materiale privind traficul de minori, infracţiune prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, privind pe partea vătămată V.M.
În baza art. 14 C. proc. pen., raportat la art. 346 C. proc. pen., s-a luat act că părţile vătămate J.N., J.L., A.S., N.C., V.M. şi S.D. nu s-au constituit părţii civile în cauză.
În baza art. 17 C. proc. pen., art. 348 C. proc. pen., rap. la art. 998 C. civ., a fost obligat inculpatul R.A. la câte 4.000 euro cu titlu de daune morale pentru fiecare parte vătămată/civilă minoră: N.F.G., J.N., J.L. şi S.D.
În baza art. 19 din Legea nr. 678/2001, art. 12 din Legea nr. 39/2003, art. 25 din Legea nr. 656/2002, toate cu aplicarea art. 118 lit. e) C. pen., a fost respinsă cererea Ministerului Public privind confiscarea de la inculpatul R.A. a sumei de 52.500 euro.
A fost admisă în parte cererea formulată de R.M. de restituire a bunurilor indisponibilizate cu prilejul efectuării unei percheziţii domiciliare la data de 09 iunie 2005 la domiciliul său, bunuri evidenţiate prin procesul-verbal de predare-primire din dosarul de urmărire penală, precum şi în ordonanţa din 22 noiembrie 2005 a D.I.I.C.O.T.
În baza art. 329 alin. (4) C. pen., rap. la art. 19 din Legea nr. 678/2001, art. 12 din Legea nr. 39/2003, art. 25 din Legea nr. 656/2002, toate cu aplicarea art. 118 lit. e) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpatul R.A. a sumei de 3.850 euro, depuşi în contul Băncii C.R. Timişoara la data de 13 iunie 2005, TV plat de culoare gri, staţie marca S., 10 CD-uri pentru jocuri, un DVD player, un cântar electronic pentru persoane marca A., monitor plat culoare neagră marca S., cablu de alimentare, tastatură calculator, mouse, unitate centrală calculator, o geantă de culoare verde din material textil ce conţine seturi de parfumuri în număr de 17, tacâmuri, radio CD pentru auto marca P., o cutie carton ce conţine o cameră video marca S., mini-DV cu adaptor, 9 perechi pantofi sport marca A., 6 perechi pantofi sport marca N., 2 TV marca A., un TV alb-negru marca A. portabil, aparat foto marca C., telefon GSM marca T. cu încărcător, un expreso cafea marca K., depozitate în Camera de corpuri declicte a I.P.J. Timiş, a unei bucăţi de pandantiv, tip plăcuţă, cu piatră albastră, tip ochi, de 185,16 g. aur, acesta din urmă depus la Trezoreria Timişoara în 14 iunie 2005, precum şi imobilul situat în localitatea Moraviţa, judeţul Timiş.
În baza art. 169 C. proc. pen., raportat la art. 109 alin. (4) C. proc. pen., s-a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit prin ordonanţa nr. 119/D/2004 din data de 22 noiembrie 2005 şi restituirea următoarelor bunuri către inculpatul R.A. - cartea de identitate pe numele acestuia, către inculpatul R.G. - a unui card bancar pe numele inculpatului şi a numitei R.M., a 36 buc. foto, reprezentând un imobil în construcţie, un număr de 3 coli format A4 în limba italiană, un paşaport pe numele P.N., cheia autoturismului marca B. cu breloc reprezentând un ursuleţ din pluş, o brăţară din aur, de 56,60 g., depusă la Trezoreria Timişoara în 14 iunie 2005, precum şi orice alte bunuri aparţinând celor 3, ridicate de la aceştia şi neconfîscate prin prezenta hotărâre.
În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat fiecare inculpat la câte 2.000 RON cheltuieli judiciare către stat, iar în baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., restul cheltuielilor judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Timiş nr. 18/D/P/2009, emis la data de 11 octombrie 2010, au fost trimişi în judecată inculpaţii R.G., pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi R.A. pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În fapt, s-a reţinut în sarcina inculpatului R.A. că, împreună cu inculpaţii N.R.C., R.G. şi C.A. (primul trimis în judecată la data de 15 august 2006 în Dosarul nr. 383/D/P/2005 şi ultimii dintre ei trimişi în judecată la data de 22 iunie 2006 prin rechizitoriul nr. 119/D/P/2005), a pus bazele constituirii unui grup infracţional organizat, inculpatul R.G. sprijinind acest grup specializat în racolarea, cazarea şi transportul a 7 părţi vătămate minore şi majore în oraşul Genova din Italia, unde, prin folosirea actelor de ameninţare şi abuz de autoritate, le-a exploatat, fie prin practicarea prostituţiei, fie prin silirea comiterii de acte de sustragere din magazine comerciale, activitate din care a dobândit impresionante sume de bani cu care şi-a construit un imobil tip vilă şi şi-a achiziţionat bunuri pe care le deţine şi foloseşte, cunoscând că provin din comiterea infracţiunii de trafic de persoane şi traficul de minori.
Analizând materialul probator administrat în cele două faze ale procesului penal, respectiv declaraţiile inculpatului R.G., ale lui C.A., procesul-verbal de redare a stenogramelor de interceptare telefonică, plângerile şi declaraţiile părţilor vătămate A.S., N.F., S.D., N.C., J.N., J.L., declaraţiile martorilor N.A., B.M.O., R.M., B.S., T.A.E., A.E., F.M., B.F., B.L.M., B.E., T.A.E., S.F., C.G., M.P.R., R.C., procesul-verbal de constatare, procesele-verbale de percheziţie domiciliară, precum şi orice alte înscrisuri, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:
La data de 22 iunie 2005, D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Timiş a finalizat cercetările în Dosarul nr. 119/D/P/2005 privind pe inculpata C.A. şi învinuitul R.G., faţă de care s-a întocmit rechizitoriu sub acuzaţia de trafic de persoane şi trafic de minori în formă continuată. Tribunalul Timiş, în baza sentinţei penale nr. 423/P din 23 iunie 2006, a condamnat inculpata C.A. şi inculpatul R.G. la câte o pedeapsă privativă de libertate de 7 ani închisoare fiecare, sentinţă rămasă definitivă prin decizia nr. 3382 din 22 iunie 2007 a Înaltei Curţi de.Casaţie şi Justiţie, pentru comiterea infracţiunilor prev. de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 şi art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 33 lit. a) C. pen.
Prin acelaşi rechizitoriu, respectiv nr. 119/D/P/2005, Biroul Teritorial Timiş a dispus disjungerea cauzei faţă de inculpaţii R.A., R.G. şi N.R.C. (actualmente R.C., arestat în altă cauză) în vederea continuării urmăririi penale într-un dosar separat, care a fost înregistrat la aceeaşi unitate sub nr. 383/D/P/2005, ca urmarea faptului că pe numele inculpaţilor R.A. şi N.R.C., Tribunalul Timiş a emis la data de 12 aprilie 2005 două mandate de arestare preventivă în lipsă, având în vedere probele de vinovăţie şi sustragerea lor de la urmărirea penală.
În ceea ce-l priveşte pe inculpatul N.R.C., acesta a fost trimis în judecată la data de 15 august 2006 prin rechizitoriul cu nr. 383/D/P/2005, pentru comiterea infracţiunilor prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 12 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 678/2001, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 33 lit. a) C. pen., cauza aflându-se în prezent a treia oară în rejudecare la Tribunalul Timiş.
Prin rechizitoriul nr. 383/D/P/2005 s-a dispus disjungerea cauzei faţă de inculpaţii R.A. şi R.G. sub aspectul comiterii infracţiunii prev. de art. 12 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 678/2001 şi art. 7 din Legea nr. 39/2003. De asemenea în dosarul format după disjungere, respectiv nr. 18/D/P/2009, s-a dispus începerea urmăririi penale şi efectuarea de cercetări specifice faţă. de inculpatul R.A. sub aspectul comiterii infracţiunii prev. de art. 23 lit. c) din Legea nr. 656/2002.
Din analiza actelor de urmărire penală administrate în cauză s-a reţinut că la data de 26 noiembrie 2004 martora N.A. s-a adresat cu o plângere penală organelor de poliţie din cadrul B.C.C.O. Timişoara, solicitând cercetarea şi tragerea la răspundere penală a familiei R., formată din R.A., N.R.C., concubina acestuia, C.A. şi R.G. (tatăl), sub aspectul comiterii infracţiunii de trafic de persoane şi trafic de minori. Ceea ce a determinat-o pe aceasta să facă apel la organele competente, au fost repetatele apeluri telefonice pe care fiul ei, N.F.G., în vârstă de 16 ani plecat la aceştia în Italia, i le-a adresat, acesta destăinuindu-i că R.G. şi N.C. l-au transportat în oraşul Genova la locuinţa lor, unde l-au obligat să sustragă bunuri din centre comerciale, iar banii obţinuţi să intre în bugetul lor comun.
Din analiza materialului probator administrat în cauză, s-a observat faptul că începând din anul 2003 fraţii R. au hotărât să întreprindă diferite activităţi care să le permită obţinerea de venituri financiare avantajoase, dar care să nu implice un efort fizic din partea lor, astfel că au convenit de comun acord să se orienteze spre o muncă cu implicaţii şi în teritorii străine unde aceasta are o mai mare arie de răspândire şi căutare şi anume atragerea tinerilor cu probleme familiale şi în special financiare, pe care să-i ademenească prin promisiuni de asigurare a unor locuri de muncă bine plătite, iar odată atraşi, să-i exploateze fie prin comiterea actelor de furt din magazine, fie prin practicarea prostituţiei, în funcţie de sexul persoanei.
Pentru ca afacerea să aibă succes cei doi au stabilit atât modul în care vor demara „lucrarea”, precum şi persoanele care să-i sprijine, iar aceştia nu puteau face parte din exterior, ci numai din cadrul familiei, respectiv tatăl lor R.G. şi concubina unuia dintre ei şi anume C.A. În acest mod au pus bazele unui adevărat grup infracţional a cărei activitate se desfăşura în modul următor: inculpaţii R.A., N.C. şi C.A. racolau victimele, iar R.G. era cel care le caza la locuinţa sa din localitatea Moraviţa, până la obţinerea documentelor de călătorie pentru cele care nu le aveau, pentru ca ulterior fraţii R. să se ocupe de aducerea şi transportul lor în Italia, cazarea la locuinţa lor închiriată şi în final exploatarea.
Analizând avantajele deosebite pe care urmau să le aibă din aceste afaceri, N.C. împreună cu R.A. s-au deplasat în Italia, stabilindu-se în oraşul Genova unde au reuşit să intre în relaţii de „afaceri” cu persoane genoveze interesate şi ele de acest mod rapid de îmbogăţire, fără prea mult efort fizic din partea lor, astfel că omul de încredere şi sfătuitorul de bază al inculpaţilor s-a dovedit a fi T.M.
Inculpatul R.A. a revenit în cursul anului 2003 în România la locuinţa părinţilor lui din localitatea Moraviţa, unde a „intrat în tratative” cu partea vătămată N.F.G. în vârstă de 16 ani pe care, sub promisiunea asigurării unui loc de muncă în calitate de îngrijitor de animale la ferma sa din Genova şi a unui salariu lunar de 500 euro, l-a transportat în Italia în cursul lunii august 2003. Surpriza a fost deosebit de neplăcută pentru minor atunci când a constatat cu stupoare că nu avea nici un loc de muncă asigurat şi cu atât mai puţin un salariu, deoarece rolul lui era acela de a sustrage bunuri din centre comerciale pe care să le aducă la domiciliul inculpaţilor R.A. şi N.C. Nici nu se punea în discuţie existenţa vreunui refuz din partea acestuia deoarece datoria de 400 euro făcută cu transportul şi taxele de drum trebuia stinsă, iar ameninţările cu scosul în stradă, fără hrană şi sesizarea autorităţilor italiene l-au convins pe minor că nu are altă soluţie decât să se supună.
Văzându-se în această situaţie fără ieşire, fără bani şi în plus dator vândut, minorul N.F.G. a început să sustragă produse din magazinele comerciale pe care soţia inculpatului R.A., respectiv R.M. i le alegea de pe rafturi şi i le punea în coş înainte de a părăsi magazinul. Acesta a fost surprins de poliţia italiană în timp ce sustrăgea din magazin, dar datorită vârstei a fost lăsat liber. Fiind însă surprins de mai multe ori sustrăgând bunuri, în final minorul a fost reţinut şi i s-a aplicat o pedeapsă privativă de libertate de 55 zile, cu obligaţia de a părăsi teritoriul Italiei în timp de 15 zile şi aceasta numai în prezenta unui membru de familie major.
În această situaţie, inculpatul N. şi fratele său R.A. au luat legătura telefonică cu părinţii minorului şi le-a cerut acceptul venirii în Italia a surorii majore N.S., urmând ca după eliberarea minorului cei doi să revină în ţară. Acest lucru nu s-a mai întâmplat deoarece inculpaţii N.C. şi R.A. nu i-au mai permis acesteia să părăsească ţara şi folosind aceleaşi metode de intimidare respectiv existenţa unei datorii de 200 euro pentru transport, maltratarea şi denunţarea la politia italiană, au reuşit s-o reţină pe partea vătămată N.S. (actualmente A.), în vârstă de 23 ani, pe care au silit-o să continue munca fratelui ei, aceea de a sustrage bunuri din centre comerciale. Ulterior, victima a fost obligată să practice prostituţia pentru achitarea datoriei, în final ea fiind vândută unor cetăţeni albanezi contra sumei de 2.500 euro.
Folosind aceleaşi metode, cei doi inculpaţi l-au ademenit şi pe un alt frate a celor două victime, şi anume N.C. care, după ce a ajuns în oraşul Genova, a fost obligat să sustragă bunuri din magazine comerciale, însă a fost depistat rapid, iar pentru că autorităţile italiene au remarcat dezvoltarea acestor activităţi ilegale, l-au expulzat după 24 de ore.
Inculpaţii N.C. şi R.A. au „delegat-o” pe concubina primului, respectiv C.A., să revină în ţară pentru a continua munca de racolare a tinerilor din România, dornici de a pleca la muncă în străinătate, iar apoi, prin intermediul lor, să-i transporte în Genova.
Astfel, în cursul lunii octombrie 2004 aceasta a reuşit să stabilească o relaţie de amiciţie cu sora mai mică a fraţilor N., şi anume minora S.D., pe care a convins-o să-şi părăsească familia şi să se stabilească la locuinţa lui R.G. din localitatea Moraviţa până la plecarea în Genova, timp în care C.A., finanţată de inculpatul N.C., a urgentat obţinerea documentelor de călătorie atât pentru S.D., cât şi pentru minora J.L., în vârstă de 17 ani, celor două făcându-le promisiuni de asigurare a unor locuri de muncă în calitate de ospătăriţă şi menajeră.
În acelaşi context, inculpaţii au reuşit să o ademenească şi pe sora mai mică a victimei J.L. şi anume pe J.N. în vârstă de 15 ani pe care, după ce a convins-o cu uşurinţă de loialitatea inculpatului N.C., C.A. a trimis-o acestuia în Genova la data de 21 ianuarie 2005.
Organele de urmărire penală susţin că acelaşi truc l-au folosit inculpaţii şi în cazul părţii vătămate V.M., pe care ar fi reuşit să o scoată din ţară, în cursul lunii ianuarie 2005, după ce în prealabil au găzduit-o la locuinţa lui R.G. din localitatea Moraviţa până la obţinerea paşaportului de călătorie.
În condiţiile în care activitatea infracţională a grupului inculpaţilor s-a amplificat, autorităţile române au intrat în legătură cu autorităţile italiene, reuşindu-se astfel obţinerea unor note informative relevante în cauză. Astfel, în dimineaţa zilei de 15 martie 2005, o patrulă a carabinierilor a găsit-o pe J.L. în liftul unui imobil în care locuia inculpatul N., complet dezbrăcată şi purtând urme vizibile de lovituri, inclusiv arsuri de ţigară vizibile pe tot corpul. După spitalizarea sa, J.L. a indicat faptul că cel care i-a creat leziunile a fost inculpatul N., care i-a aplicat acest tratament ca urmare a refuzului ei de a continua să practice prostituţia în folosul lui. Pe baza acestor informaţii, autorităţile italiene i-au reţinut pe inculpat şi pe partea vătămată S.D. După efectuarea cercetărilor în cauză, partea vătămată S.D. a fost eliberată, inculpatul fiind condamnat la pedeapsa închisorii pentru comiterea infracţiunii de vătămare corporală.
În ceea ce priveşte infracţiunea de trafic de persoane, aceasta este o infracţiune comisivă, putându-se realiza prin mai multe acţiuni alternative, respectiv prin recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane, prin ameninţare, violenţă sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înşelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obţinerea consimţământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane. Esenţial pentru existenţa infracţiunii este scopul urmărit prin realizarea acţiunilor mai sus indicate, şi anume exploatarea persoanei victime a infracţiunii.
În ceea ce priveşte noţiunea de „exploatare”, aceasta este definită prin dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 678/2001 ca fiind şi executarea de servicii în mod forţat sau obligarea la practicarea prostituţiei, ori efectuarea unor activităţi prin care se încalcă drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.
Raportat la materialul probator administrat în cauză, prima instanţă a constatat că fapta inculpatului R.A. de a recruta şi caza părţile vătămate N.C., N.F., A.S., S.D., J.L. şi J.N., prin înşelăciune, promiţându-le găsirea unor locuri de muncă bine plătite în Italia, în scopul exploatării lor prin obligarea la practicarea prostituţiei sau la comiterea unor acte de sustragere de bunuri din magazine, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001.
În acest sens au fost observate mai întâi declaraţiile părţilor vătămate în cauză.
Astfel, partea vătămată N.F. a menţionat faptul că în luna august 2003 atât inculpatul R.A., cât şi fratele său N.R.C., i-au cerut fratelui său N.C. să meargă cu ei în Italia, unde îi vor găsi un loc de muncă bine plătit. Întrucât fratele său nu a dorit să plece, a acceptat el, şi pentru că nu avea bani de paşaport, de acesta s-a ocupat R.A. Ajuns în Italia, N.F. a precizat că a fost cazat într-un apartament închiriat de N.C., iar acolo a fost obligat, prin ameninţări, să sustragă bunuri din magazine, aspect confirmat şi de autorităţile italiene, care într-un final l-au reţinut pe N.F. ca urmare a furturilor repetate din magazine.
Susţinerile lui N.F. sunt confirmate şi de N.C., care a precizat că iniţial el nu a dorit să plece în Italia, în locul său plecând fratele lui, respectiv N.F. însă, la insistenţele inculpaţilor N. şi R.A. a acceptat în final să meargă la Genova în luna decembrie 2003, unde inculpatul N. i-a asigurat cazarea, fiind şi el obligat să fure din magazine de către inculpatul R.A.
Aşa cum s-a arăt mai sus, autorităţile italiene au procedat la reţinerea minorului N.F. Acestuia i s-a aplicat o pedeapsă privativă de libertate şi i s-a pus în vedere să părăsească teritoriul Italiei în termen de 15 zile după eliberare, însă numai în prezenţa unui major din familie. În aceste condiţii, potrivit declaraţiilor părţii vătămate A.S., a fost contactată de inculpaţii N. şi R.A., care i-au cerut să vină în Italia pentru a-l lua pe N.F. Iniţial, aceasta a arătat că primise o scrisoare de la fratele său, acesta comunicându-i că a fost obligat de cei doi inculpaţi să fure din magazine. Partea vătămată a mai precizat că a plecat în Italia împreună cu martora B.E., aceasta spunându-i că pleacă în Italia la furat, fiind racolată în acest sens de către inculpatul N. Odată ajunsă în Italia, partea vătămată a menţionat că a fost obligată de către N.C. şi R.A. să fure din magazine, sub pretextul că trebuie să-şi achite cheltuielile de transport. Partea vătămată a subliniat că ambii inculpaţi au exploatat-o, inculpatul N. reţinându-i şi paşaportul. În sfârşit, partea vătămată a menţionat că, întrucât nu s-a descurcat cu furturile din magazine, a fost obligată să se prostitueze în folosul inculpaţilor, ulterior ea fiind vândută unor cetăţeni albanezi pentru suma de 2.500 euro de către concubina inculpatului N., respectiv C.A.
La rândul său, partea vătămată S.D. a precizat că a fost racolată de către concubina inculpatului N., C.A. Aceasta i-a cerut să meargă în Italia la inculpatul N., unde să fure din magazine, iar o parte din bani urmând să-i revină. Fiind într-o situaţie materială disperată, partea vătămată a acceptat, motiv pentru care inculpatul N. i-a plătit paşaportul şi transportul. Odată ajunsă în Italia, inculpatul i-a cerut să se prostitueze şi deoarece a refuzat, a ameninţat-o şi a bătut-o. În aceste condiţii, victima a arătat că a acceptat să se prostitueze, locuind într-un apartament închiriat de către inculpat, împreună cu J.L. şi o altă fată pe nume M. Partea vătămată a mai arătat că înainte de a fi nevoită de N. să-se prostitueze, mergea cu nevasta lui R.A. la furat din magazine.
În sfârşit, partea vătămată J.N. a declarat, în cursul urmăririi penale, că numita C.A. a dus-o în Italia, promiţându-i că astfel îşi va vedea sora, respectiv pe numita J.L., care ar fi stat anterior plecării la locuinţa lui R.G. În momentul în care a ajuns în Italia, ea a fost dusă la apartamentul inculpatului N., ulterior inculpatul trimiţând-o la furat din magazine, în caz de refuz ameninţând-o cu bătaia. După ce a fost prinsă de carabinieri, a fost dusă de către numita A., soţia lui R.G., la R.A. De asemenea, partea vătămată a mai precizat că, din câte cunoaşte, şi alte fete din România au fost aduse de către concubina inculpatului N. la locuinţa acestuia din Italia.
Sub aspectul celor afirmate de către părţile vătămate, s-a observat faptul că la dosarul de urmărire penală există anumite declaraţii notariale, prin care părţile vătămate N.C. şi N.F. au încercat să justifice declaraţiile lor anterioare ca fiind un act de răzbunare împotriva inculpaţilor pentru că nu le-au găsit locuri de muncă în Italia. Fiind audiaţi sub acest aspect, atât cele două părţi vătămate, cât şi mama acestora, martora N.A., au precizat că declaraţiile notariale nu corespund adevărului, fiind rezultatul presiunilor exercitate asupra lor de tatăl inculpatului, care le-a oferit bani pentru a-şi schimba declaraţiile, ulterior recurgând la ameninţări grave la adresa familiei lor şi aceasta în condiţiile în care surorile lor se aflau încă în Italia, astfel că au fost nevoiţi să dea acele declaraţii.
Faptul că inculpatul R.A. se ocupa cu racolarea şi transportul unor tineri defavorizaţi în Italia, unde erau exploataţi, este confirmat şi de celelalte probe administrate în cauză.
Astfel, martora R.M. a reliefat faptul că inculpatul R.A., împreună cu C.A. şi N.C., au insistat ca ea să plece în Italia, promiţându-i un loc de muncă. Ea a menţionat în final că a refuzat să mai plece, întrucât membri familiei N. i-au povestit ce au păţit în Italia.
De asemenea, martora N.A., mama numiţilor N.F.G., N.C., A.S. şi S.D., confirmă spusele copiilor săi, arătând că fiica sa a stat ascunsă cca. o săptămână în locuinţa lui R.G., lucru care s-a întâmplat şi cu alte persoane, ceilalţi 3 fiind duşi de către inculpatul R.A. în Italia pentru a fura din magazine şi a se prostitua, lucru care s-a şi întâmplat.
Totodată, martora A.E., mama părţilor vătămate J.L. şi J.N., a precizat că fiicele ei au fost duse în Italia, unde au fost obligate să se prostitueze în favoarea fraţilor R., în vreme ce martorul T.A.E., fosta concubină a unui alt frate al inculpatului N., respectiv R.G., a precizat că C. şi A. racolau tineri din România, pe care îi duceau în Italia şi îi obligau să fure din magazine, lucru pe care l-a făcut şi ea.
Martora B.M.O. a precizat că inculpatul N. i-a cerut să plece cu el în Italia, unde să practice pentru el prostituţia şi pentru că a refuzat, a ameninţat-o, aceleaşi aspecte fiind relatate şi de mama acesteia, respectiv martora B.S. Cele două persoane nu au putut da relaţii despre inculpaţii R.A. şi R.G., ultimul fiind consăteanul lor. Tot astfel, martora P.S.A., concubina fratelui G., care a stat un timp în Italia împreună cu G. şi cu R.A. şi soţia sa, în locuinţa respectivă nu a văzut să se perinde persoane din România. Martorul C.G. a stat 3 zile în Italia la locuinţa lui R.A., fiind în căutarea unui loc de muncă, iar în acest timp nu a văzut fluctuaţie, de persoane. Martora S.F., soacra celui din urmă, a afirmat că fraţii R. sunt oameni buni şi că lucrează în zidărie în Italia, lucru posibil, de altfel, însă, acest lucru nu-i împiedica să desfăşoare şi celelalte activităţi ilicite.
În sfârşit, existenţa infracţiunii de trafic de persoane este confirmată şi prin procesul-verbal de constatare prin care organele de urmărire penală au preluat anumite date şi informaţii obţinute de autorităţile italiene în cadrul anchetei pe care o desfăşurau în Italia. Astfel, din conţinutul convorbirilor interceptate de autorităţile italiene, rezultă că la data de 04 februarie 2005 R.A. a fost apelat de cetăţeanul italian T.M., iar R.A. se plânge de faptul că autorităţile române i-au pus sechestrul pe imobilul său tip vilă situat în localitatea Moraviţa, judeţul Timiş, iar interlocutorul său îl consolează afirmând că cuvântul părţilor vătămate nu valorează. R.A. îl asigură că aceste persoane care au vorbit sunt multe şi au afirmat că el împreună cu fratele lui N.C., le-au adus în Italia şi le-au obligat să lucreze. T. încearcă să-l consoleze pe R.A. afirmând că acei „bastarzi” ar putea să retragă totul, dar R.A. înţelegând aluzia lui T., îi răspunde că „ce ar putea rezolva dacă-i va ucide...” şi continuă cu faptul că-i pare rău pentru tot ce s-a întâmplat, dar el nu poate să facă acest lucru, iar T. îi reproşează că „aşa se întâmplă dacă s-a lucrat fără creier...”; tot astfel, la aceeaşi dată N.C. a discutat cu fratele său, R.A., despre faptul că părţile vătămate N.F. şi N.C. au dat declaraţii organelor de urmărire penală. Inculpatul N. a menţionat că nu există dovezi, însă a recunoscut că numita C.A. a vândut-o pe A.S. unor albanezi. De asemenea, inculpatul a mai arătat că s-a gândit la angajarea unei persoane pentru a-l face pe N.C. să nu mai dea declaraţii, pentru ca ulterior, tot el să afirme că este absolut necesar ca numita C.A. să fie eliberată, pentru că altfel va fi foarte rău pentru ei.
În dosarul de faţă, inculpatul R.A. nu a putut fi audiat, sustrăgându-se cercetărilor. Acesta se află la muncă în Italia şi are emis pe numele lui un mandat de arestare preventivă.
Inculpatul R.G. a dat declaraţii în ambele faze procesuale şi a arătat că nu se consideră vinovat pentru trafic de persoane, deşi a fost condamnat pentru această faptă, şi nici pentru că şi-ar fi ajutat fii în acest sens, nu a cazat la locuinţa sa pe numitele V.M., S.D. şi J.L. cu scopul de a fi duse la fiii săi în Italia pentru a fi exploatate, însă a acceptat posibilitatea ca acest lucru să se fi întâmplat, fără ştirea lui, autoarea fiind C.A., care le putea ascunde în camera în care locuia împreună cu N.C., în acelaşi imobil cu inculpatul, iar datorită configuraţiei încăperilor din imobil, astfel cum reiese din schiţa depusă de inculpat la ultimul termen de judecată, camerele necomunicând între ele nici direct, nici indirect, nu avea cum să ştie ce se întâmplă în camera alăturată a fiului său, aceasta având intrare separată.
Susţinerile inculpatului sunt neverosimile şi greu de crezut, în condiţiile în care, astfel cum se observă din schiţa despre care s-a făcut vorbire anterior, cele două încăperi în care locuia inculpatul R.G. şi respectiv C.A. şi N.C. comunică printr-un hol comun cu baia şi bucătăria de la imobil, iar cazarea părţilor vătămate era necesară pentru întocmirea actelor pentru ca acestea să poată ajunge în Italia, operaţiune ce presupune o anumită durată de timp, de exemplu partea vătămată S.D. afirmând că după cca. 2 săptămâni după ce a stat la casa socrilor numitei C.A., a plecat în Italia, astfel că prezenţa unor persoane străine în imobil era imposibil să treacă neobservată.
Mai mult decât atât, inculpatul G.R. a fost condamnat definitiv pentru infracţiunile de trafic de persoane şi minori, prin sentinţa penală nr. 423 din 23 iunie 2006 de Tribunalul Timiş, definitivă prin decizia penală nr. 3382 din 22 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel că această hotărâre beneficiază de autoritate de lucru judecat, ceea ce presupune că exprimă adevărul, iar faptele nu mai pot fi puse în discuţie.
De asemenea, declaraţia dată de către martorul R.C., fiul şi fratele inculpaţilor din prezenta cauză, arată, în esenţă, că cei doi inculpaţi nu au avut vreo implicare infracţională, el şi C.A. fiind cei care au dus părţile vătămate în Italia pentru a fura şi a se prostitua, existând în acest sens acordul lor. Deşi martorul a încercat să îi disculpe pe cei doi inculpaţi, explicând că plângerile părţilor vătămate A.S., N.F. şi C. se datorează dorinţei de răzbunare a numitei S.D., care le-a determinat să recurgă la acest gest, întrucât el s-a despărţit de aceasta pentru o altă femeie, lucru posibil, de altfel, însă eventuala iniţiativă a acestei din urmă părţi vătămate nu înlătură adevărul din conţinutul declaraţiilor celorlalte părţi vătămate, care se coroborează şi cu celelalte probe din dosar.
Declaraţiile lui R.G. şi R.C. prima instanţă Ie-a înlăturat, considerându-le subiective şi părtinitoare, justificate într-o oarecare măsură de legătura de sânge care există între inculpaţi şi martor şi care nu se coroborează cu alte probe din dosar.
Martorii propuşi în apărare, M.P.R. sau B.F., destul de apropiaţi cu familia inculpaţilor, au relatat că nu au cunoştinţă de săvârşirea vreunei activităţi ilicite de către cei doi inculpaţi, primul cunoscându-i pe cei doi inculpaţi în perioada mai actuală care excede interesului pentru prezenta cauză, iar ultimul, vechi prieten cu inculpatul R.G., a afirmat subiectiv că în imobilul în care locuia inculpatul în Moraviţa, în cursul vizitelor săptămânale pe care i le făcea, nu au observat nimic suspect sau prezenţa vreunor persoane străine.
Toate aceste probe enumerate mai sus au condus la formarea convingerii primei instanţe că fapta inculpatului R.A. aşa cum a fost indicată anterior, întruneşte, din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001.
Întrucât aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, la desfăşurarea activităţii infracţionale, inculpatul a fost sprijinit şi de alte persoane, respectiv coinculpaţii C.A., R.C. şi R.G., prima instanţă a apreciat că în cauză sunt îndeplinite şi cerinţele prevăzute de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001.
Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a acţionat cu intenţie directă, el având reprezentarea faptului că părţile vătămate au fost duse în Italia pentru a fi exploatate în folosul său, rezultat urmărit prin desfăşurarea activităţii ilicite.
Raportându-se la condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate, respectiv unitatea de subiect activ, unitatea de rezoluţie infracţională şi pluralitatea de acte de executare, prima instanţă a reţinut în sarcina inculpatului şi prevederile art. 41 alin. (2) C. pen., constatând că, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, care a fost suficient de determinată şi care s-a menţinut în linii generale pe parcursul desfăşurării întregii activităţi infracţionale, inculpatul a exploatat părţile vătămate A.S. şi N.C., fiecare dintre actele realizate întrunind, din punct de vedere obiectiv şi subiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 12 din Legea nr. 678/2001.
În acelaşi sens, în condiţiile în care la data desfăşurării activităţii infracţionale, părţile vătămate J.N., J.L., N.F. şi S.D. erau minore, prima instanţă a apreciat că fapta inculpatului de a racola, transporta şi găzdui aceste părţi vătămate, în scopul exploatării lor, întruneşte, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi a laturii subiective, elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, materialul probator fiind analizat mai sus, făcând şi în privinţa acestei infracţiuni aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen.
În ceea ce priveşte situaţia părţii vătămate V.M., prima instanţă a reţinut că unul dintre principiile fundamentale în cadrul procesului penal, este cel al prezumţiei de nevinovăţie, consacrat prin dispoziţiile art. 52 C. proc. pen. şi art. 6 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În conformitate cu acest principiu, orice persoană este considerată nevinovată până la dovedirea vinovăţiei sale în cadrul unui proces public, desfăşurat cu respectarea garanţiilor dreptului la apărare.
Prezumţia de nevinovăţie este o prezumţie simplă, ce poate fi răsturnată, însă numai prin prezentarea unor probe certe de vinovăţie. În acest sens, s-a observat faptul că în situaţia condamnării inculpatului, instanţa are obligaţia de a dovedi fără echivoc vinovăţia inculpatului, întrucât în situaţia existenţei unor dubii sub acest aspect, acestea vor fi interpretate în favoarea inculpatului.
Pornind de la aceste premize, prima instanţă a constatat că în prezenta cauză nu există suficiente dovezi care să confirme săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de trafic de minori faţă de partea vătămată V.M. Aceasta nu a fost audiată nici în cursul urmăririi penale şi nici în cursul judecăţii, iar singurele probe care se referă la aceasta sunt declaraţiile mamei ei din cursul urmăririi penale. Astfel, martora F.M. a precizat că la un moment dat fiica ei a dispărut de acasă. De la anumite persoane, care nu au fost identificate, ea ar fi aflat că V.M. este plecată în Italia împreună cu numita J.N. şi cu inculpatul N., pe care l-a desemnat după porecla sa. Aceeaşi persoană a mai arătat că bănuieşte că fiica ei este ţinută forţat în Italia, în ciuda faptului că a sunat-o şi i-a spus că îi este bine. Aceste presupuneri ale mamei părţii vătămate, neconfirmate de alte probe, nu pot conduce la răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie, aspect acceptat chiar şi de organele de urmărire penală care nici nu au propus-o ca martor.
Este adevărat faptul că la un moment dat, în cursul urmăririi penale, partea vătămată S.D. a precizat că a locuit în apartamentul închiriat de inculpate împreună cu o persoană pe care o chema M., fără să ofere alte detalii. Deşi organele de urmărire penală s-au aflat în Italia şi ar fi avut posibilitatea să procedeze la audierea acesteia, nu au făcut-o, astfel că simplele declaraţii ale mamei părţii vătămate V., care nu ştie în ce condiţii a plecat fiica ei din ţară, posibil cu un băiat căruia i se spune „P.” care a dus-o în Italia, şi ale părţii vătămate S.D., care arată că este posibil ca una dintre fetele cu care a stat în apartament să fi fost o anumită „M.”, fără a oferi alte date de identificare, nu sunt suficiente pentru a răsturna prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază inculpatul, eventuala implicare putând fi a inculpatului N., şi nu a inculpatului R.A., motiv pentru care, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., prima instanţă a dispus achitarea numitului R.A. pentru săvârşirea unuia dintre actele materiale privind traficul de minori, faptă prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001.
În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, aceasta se poate realiza printr-o acţiune de iniţiere sau constituire a unui grup infracţional organizat, ori de aderare sau sprijinire sub orice formă a unui astfel de grup.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003 definesc grupul infracţional organizat ca fiind un grup structurat, format din 3 sau mai multe persoane, care există pentru o anumită perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material, fiind de subliniat şi faptul că potrivit art. 2 lit. b) pct. 12 infracţiunea de trafic de persoane este menţionată ca fiind o infracţiune gravă, ce poate intra în scopul unui grup infracţional organizat.
Raportat la materialul probator administrat în cauză şi analizat deja, prima instanţă a constatat că fapta inculpatului R.A. de a iniţia constituirea unui grup infracţional organizat, din care fac parte şi. concubina sa C.A., fratele său N.C. şi tatăl său R.G., acesta din urmă sprijinindu-i pe ceilalţi în sensul găzduirii la locuinţa sa pe numitele S.D. şi J.L., până la întocmirea actelor şi ducerea lor în Italia în vederea exploatării, cunoscând, totodată, modul în care fii săi îşi asigurau sursele de venit, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003.
Existenţa acestui grup a fost confirmată de toate părţile vătămate audiate în cauză. Acestea au menţionat că inculpatul avea sarcini bine definite în cadrul grupului, el activând în ceea ce priveşte racolarea, transportul şi organizarea sustragerii bunurilor din magazine. Este evident că grupul a acţionat o perioadă mai îndelungată de timp, începând cu luna august 2003, când s-a demarat activitatea de racolare şi până în momentul revenirii părţilor vătămate în ţară sau plecării către alte destinaţii străine, ianuarie 2005.
De asemenea, probele administrate în cauză au confirmat faptul că toţi membri grupului au acţionat în mod coordonat, axându-şi eforturile în direcţia racolării unor tineri care proveneau din familii cu probleme financiare evidente, pe care, profitând de naivitatea lor şi de dorinţa de a câştiga sume mari de bani şi sub promisiunea găsirii unor locuri de muncă în Italia, i-au transportat la Genova, unde i-au exploatat în folosul lor personal.
Sub aspectul laturii subiective, şi această infracţiune a fost comisă de cei doi inculpaţi cu intenţie directă, ei cunoscând scopul ilicit al grupului pe care l-a constituit.
În sfârşit, în ceea ce priveşte infracţiunea de spălare de bani, reţinută în sarcina inculpatului R.A., potrivit dispoziţiilor art. 23 lit. c) din Legea nr. 656/2002, aceasta se poate realiza prin dobândirea, deţinerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din comiterea unor infracţiuni.
Ţinând seama de materialul probator administrat în cauză şi deja analizat mai sus prima instanţă a constatat că fapta inculpatului R.A. de a primi bunurile sustrase din magazinele din Italia, cunoscând provenienţa acestora, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de spălare de bani, şi în acest caz putând fi reţinută intenţia directă ca modalitate a vinovăţiei.
Astfel, părţile vătămate N.C., N.F., A.S., J.N., S.D. au subliniat în repetate rânduri că toate bunurile sustrase din magazine, sau banii obţinuţi de pe urma practicării prostituţiei, au fost predate atât inculpatului R.A., cât şi celorlalţi coinculpaţi. Părţile vătămate au mai indicat faptul că inculpatul cunoştea provenienţa acestor bunuri, chiar el fiind cel care îi trimitea la furat sau le obliga pe fete să practice prostituţia.
Chiar dacă susţinerile părţilor vătămate referitor la sumele de bani obţinute sunt greu de crezut, cert este că inculpatul a primit bunuri provenite din comiterea de infracţiuni, cunoscând provenienţa acestora.
Acest aspect este confirmat şi procesul-verbal de percheziţie domiciliară efectuat la imobilul aparţinând părinţilor inculpatului. Părţile vătămate au menţionat că o parte din bunurile sustrase şi din sumele de bani au fost trimise în România, la imobilul părinţilor inculpatului. Cu ocazia efectuării percheziţiei la acest imobil au fost descoperite o serie de bunuri şi o sumă mare de bani a căror provenienţă nu a putut fi justificată. în condiţiile în care tatăl inculpatului, R.G., care face parte din grupul infracţional, a declarat că aceste bunuri au fost trimise de fii săi din Italia, este suficient pentru a forma convingerea instanţei că în detenţia inculpatului s-au aflat bunuri provenite din comiterea de infracţiuni.
Pentru toate aceste considerente, prima instanţă a dispus condamnarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina lor prin actul de sesizare, cu excepţia actului material de trafic de minori referitor la partea vătămată V.M.
La individualizarea judiciară a pedepselor ce au fost aplicate, prima instanţă a ţinut seama de criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social al faptelor comise, persoana inculpatului, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
În ceea ce-l priveşte pe inculpatul R.A., acesta nu a putut fi audiat, sustrăgându-se cercetărilor, posibil pentru a nu fi încarcerat, întrucât există un mandat de arestare emis în lipsă pe numele lui, iar din analiza fişelor de cazier rezultă că acesta a fost condamnat în ţară la libertate supravegheată în timpul minorităţii pentru fals material şi uz de fals, iar în Italia nu este cunoscut cu antecedente penale.
Din înscrisurile depuse de inculpat, prin avocat, în circumstanţiere, reiese că inculpatul, în vârstă de 36 de ani, lucrează la o societate din Italia şi are în întreţinere 3 copii minori.
În acelaşi sens a fost audiat şi martorul M.P.R. care a afirmat că îl cunoaşte de 4 ani de zile pe inculpatul R.A. din Italia, acesta din urmă fiind şeful lui de echipă la locul comun de muncă, este apreciat de conducerea firmei şi este singurul întreţinător de familie.
Inculpatul R.G., deşi s-a prezentat la toate termenele de judecată în faţa instanţei de judecată, pe parcursul întregului proces a adoptat un comportament nesincer, nerecunoscând săvârşirea faptelor şi încercând să intimideze părţile vătămate prin exercitarea direct şi indirect a unor presiuni asupra acestora, ceea ce reliefează o periculozitate şi mai mare a acestuia. Fiind suferind de o serie de afecţiuni, în prezent este pensionat de boală, având 63 de ani.
Pentru aceste considerente, în vederea atingerii scopului pedepsei aşa cum acesta este stabilit prin dispoziţiile art. 52 C. pen., observând şi prevederile art. 42 C. pen. referitoare la sancţionarea infracţiunii continuate, prima instanţă a constatat ca fiind necesară aplicarea unor sancţiuni privative de libertate, respectiv 5 ani închisoare pentru traficul de persoane, 6 ani închisoare pentru traficul de minori, 5 ani închisoare pentru constituirea unui grup infracţional organizat şi 3 ani închisoare pentru spălare de bani, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul R.A. şi 5 ani închisoare pentru sprijinirea unui grup infracţional organizat, pentru inculpatul R.G.
În privinţa infracţiunilor de trafic de persoane, trafic de minori şi constituire/sprijinire a grupului infracţional organizat, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 65 C. pen., prima instanţă le-a aplicat inculpaţilor pedepsele complementare a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a, b), d) şi e) pentru o perioadă de 4 ani, în cazul inculpatului R.A. şi art. 64 lit. a) teza a II-a, b) pentru o perioadă de 2 ani, în cazul inculpatului R.G., după executarea pedepsei principale. Interzicerea exercitării drepturilor părinteşti şi a dreptului de a fi tutore sau curator în cazul primului inculpat se justifică prin gravitatea deosebită a faptelor comise de inculpatul R.A., săvârşirea unor infracţiuni de trafic de minori, prin care s-a încălcat în mod grav libertatea individuală şi sexuală a unor persoane care nu au împlinit vârsta de 18 ani, făcându-l pe inculpat nedemn să mai exercite asemenea drepturi.
În temeiul art. 33 lit. a) C. pen. raportat la art. 34 lit. b) C. pen., prima instanţă a aplicat inculpatului R.A. pedeapsa cea mai grea, aceea de 6 ani închisoare, la care a adăugat un spor de 1 an închisoare, care să reprezinte şi un echivalent al pedepselor ce nu vor mai fi executate ca urmare a contopirii, astfel că în final inculpatul R.A. va executa pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare, în regim de detenţie.
În ceea ce-l priveşte pe inculpatul R.G., prima instanţă a constatat că infracţiunea de mai sus reţinută în sarcina sa este concurentă cu infracţiunile pentru care a fost condamnat inculpatul prin sentinţa penală nr. 423 din 23 iunie 2006 de Tribunalul Timiş, definitivă prin decizia penală nr. 3382 din 22 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acestea fiind săvârşite înainte de a fi condamnat definitiv pentru ele. Drept urmare, prima instanţă a decontopit pedeapsa rezultantă aplicată prin sentinţa penală nr. 423 din 23 iunie 2006 de Tribunalul Timiş şi a repus în individualitatea lor pedepsele componente de: 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), pedeapsă aplicată în baza art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; 7 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), pedeapsă aplicată în baza art. 13 alin. (1), (2) din Legea nr. 678/2001, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen., a contopit toate pedepsele individualizate mai sus în pedeapsa cea mai grea, aceea de 7 ani închisoare, inculpatul R.G. urmând să execute pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie, prevăzut de art. 57 C. pen.
Cu privire la aplicarea pedepsei accesorii, prima instanţă a reţinut că aplicarea art. 71 alin. (2) C. pen., trebuie realizată în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, în cauzele Hirst c. Regatului Unit şi Sabou şi Pârcălab c. României, cât şi în lumina deciziei nr. 24/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, care a stabilit că interzicerea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a)-c) nu se face de drept, ci instanţa trebuie să aprecieze în concret, prin raportare la criteriile prevăzute de art. 71 alin. (3) C. pen. şi la principiul constituţional al proporţionalităţii.
Astfel, prima instanţă a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 C. pen. privind interzicerea exercitării drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a, b), d) şi e) C. pen. pe durata executării pedepsei în cazul inculpatului R.A. şi art. 64 lit. a), b) în cazul inculpatului R.G., prima instanţă fiind ţinută de autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 423 din 23 iunie 2006 dată de Tribunalul Timiş privind pedeapsa complementară şi accesorie.
În temeiul art. 35 alin. (3) C. pen., prima instanţă a aplicat inculpaţilor pedeapsa complementară cea mai grea, aceea a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a, b), d) şi e) C. pen. pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei rezultante principale în cazul inculpatului R.A. şi art. 64 lit. a), b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani în cazul inculpatului R.G.
În baza art. 88 C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată durata executată de la data de 26 august 2007 la 29 decembrie 2009, în baza s.p. nr. 423 din 23 iunie 2006 dată de Tribunalul Timiş, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul R.G., iar în temeiul art. 88 alin. (1) C. pen., raportat la art. 18 din Legea nr. 302/2004, cu modificările ulterioare, a dedus din pedeapsa aplicată durata arestului de la data de 01 aprilie 2009 la 14 mai 2009, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul R.A., aceste aspecte reieşind din sentinţa Curţii de Apel Genova, tradusă, prin care s-a respins cererea de expulzare a inculpatului pe teritoriul României pentru executarea mandatului european de arestare emis de Tribunalul Timiş la data de 02 aprilie 2009.
Pe latura civilă a procesului penal, în baza art. 14 C. proc. pen., raportat la art. 346 C. proc. pen., prima instanţă a reţinut că partea vătămată minoră, N.F.G. a formulat pretenţii civile în dauna inculpatului R.A. în sumă de 4.000 euro, celelalte părţi vătămate, minore sau majore, neexprimându-se în acest sens.
În ce priveşte persoanele minore S.D., J.N. şi J.L., văzând dispoziţiile art. 17 C. proc. pen. şi art. 348 C. proc. pen., potrivit cu care instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra vreunei pagube materiale şi a daunelor morale, chiar dacă persoana vătămată nu este constituită parte civilă, în cazul acestora, pe baza acestor temeiuri, rap. la art. 998 C. civ., a fost obligat inculpatul R.A. la 4.000 euro cu titlu de daune morale către părţile vătămate minore apreciate, cuantumul solicitat de N.F. apreciindu-l justificat de perioada în care au exploataţi abuziv minorii.
Ministerul Public a solicitat confiscarea de la R.A. a sumei de 2.500 euro pe care inculpatul ar fi încasat-o fraudulos în urma plasării părţii vătămate A.S. altor exploatatori în vederea practicării prostituţiei, precum şi a sumei de 50.000 euro încasaţi de acelaşi inculpat din comercializarea bunurilor pe care partea vătămată N.F. le sustrăgea din magazine la îndemnul inculpatului.
Prima instanţă a constatat că aceste solicitări sunt neîntemeiate şi le-a respins, întrucât, pe de o parte, suma de 2.500 euro nu a fost încasată de inculpatul R.A., ci de numita C.A., astfel cum s-a reţinut din probele analizate mai sus, iar suma de 50.000 euro menţionată de minorul N.F. este una estimativă, subiectivă şi imprecisă, nesusţinută de alte argumente.
În dosarul de urmărire penală există un proces-verbal de percheziţie domiciliară, din cuprinsul căruia rezultă că de la domiciliul părinţilor inculpatului au fost ridicate mai multe bunuri şi sume de bani, evidenţiate şi în ordonanţa din 25 noiembrie 2005 a Parchetului, iar restituirea lor a fost solicitată de numita R.M., mama, respectiv soţia inculpaţilor, întrucât acestea îi aparţin.
Unele din aceste bunuri nu au legătură cu cauza, astfel că, în baza art. 169 C. proc. pen., raportat la art. 109 alin. (4) C. proc. pen., s-a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit prin ordonanţa nr. 119/D/2004 din data de 22 noiembrie 2005 şi restituirea bunurilor către inculpatul R.A. şi către inculpatul R.G., precum şi orice alte bunuri aparţinând celor 3, ridicate de la aceştia şi neconfiscate prin prezenta hotărâre.
În ceea ce priveşte celelalte bunuri mobile indisponibilizate cu prilejul aceleiaşi percheziţii, prima instanţă a reţinut că inculpatul R.G. a afirmat cu prilejul audierii că suma de 3.850 euro (din care 2.150 euro ai lui, iar 1.700 ai soţiei), provine din economiile privind creşterea porcilor de către R.M. începând cu anul 1990, iar partea lui a justificat-o prin munca pe care a prestat-o mai mulţi ani în Serbia în domeniul construcţiilor; tot astfel, celelalte bunuri găsite în locuinţa sa au fost trimise de fiii săi din Italia, fiind achiziţionate de aceştia prin muncă cinstită.
Susţinerile inculpatului sunt, însă, infirmate de cele relatate de părţile vătămate N.C., N.F., A.S., J.N., S.D. care au subliniat în repetate rânduri că toate bunurile sustrase din magazine (parfumuri, treninguri, adidaşi, camere de luat vederi, DVD-uri etc.) sau banii obţinuţi de pe urma practicării prostituţiei, au fost predate atât inculpatului R.A., cât şi celorlalţi coinculpaţi. Părţile vătămate au menţionat că o parte din bunurile sustrase şi din sumele de bani au fost trimise în România, la imobilul părinţilor inculpatului.
Aceste declaraţii se coroborează şi cu cele arătate de martora N.A. care a afirmat că a văzut de mai multe ori la poarta lui G.R. mai multe microbuze cu numere de Italia ce descarcă marfă.
Nu în ultimul rând, prima instanţă a mai observat şi stenograma convorbirii telefonice purtată de inculpatul R.A. cu tatăl său R.G., din care reiese că la data de 04 februarie 2005 inculpatul R.A. apelează pe R.G., cerându-i să aibă mare grijă de bani, iar pentru siguranţă, să-şi păstreze circa 2.000 euro la el, iar restul să-i învelească în folie de aluminiu pe care să-i introducă într-un borcan plin cu orez, iar apoi borcanul să-l înfăşoare în foarte mult aluminiu şi să-l îngroape la baza unui copac la circa 2 m sub pământ în aşa fel ca maşinile să nu descopere, iar poliţia să nu poată detecta cu aparatul de metale. R.G. l-a asigurat pe R.A. că nu este nicio problemă şi că el va avea grijă ce trebuie să facă cu banii. Inculpatul R.G. a recunoscut că a existat această discuţie telefonică, iar analizând conţinutul acesteia prima instanţă a apreciat că dacă banii ar fi avut provenienţă licită, aşa cum susţine inculpatul, discuţia dintre tată şi fiu nu-şi avea rostul.
Prima instanţă a apreciat că toate aceste bunuri, care nu au acte de provenienţă, sunt dobândite prin activităţi ilicite, inclusiv suma de bani, natura bunurilor găsite la percheziţie fiind aceeaşi cu cea a bunurilor furate, astfel că, în baza art. 329 alin. (4) C. pen., rap. la art. 19 din Legea nr. 678/2001, art. 12 din Legea nr. 39/2003, art. 25 din Legea nr. 656/2002, toate cu aplicarea art. 118 lit. e) C. pen., a dispus confiscarea de la inculpatul R.A. a bunurilor individualizate în dispozitivul hotărârii. În baza aceluiaşi temei de drept, prima instanţă a confiscat şi imobilul situat în localitatea Moraviţa, judeţul Timiş, având în vedere următoarele argumente:
Martorul B.F., un vechi prieten al inculpatului R.G., aşa cum s-a mai menţionat, a declarat că a ajutat la edificarea acestui imobil din luna martie 2003, până în luna iulie 2003, când inculpatul R.A. a plecat în Italia, aspect confirmat şi de copia paşaportului depusă la dosar cu privire la acest inculpat, din care reiese că acesta a părăsit ţara în data de 03 septembrie 2003. Acest martor, alături de martorul R.C. (fost N.) şi de inculpatul R.G., au susţinut faptul că vila din Moraviţa ce aparţine inculpatului R.A. a fost edificată în baza unui împrumut de 65.000 euro pe care inculpatul l-a obţinut de la numitul C.M. Inculpatul R.G. a mai menţionat că actul scris cu privire la împrumut a fost întocmit doar în momentul în care au demarat cercetările în acest dosar, banii fiind daţi pe încredere, întrucât C.M. este naşul nepoţilor săi şi patronul firmei la care a fost angajat la vremea respectivă R.A., astfel cum reiese şi din adresa depusă la dosar, întocmită la data de 01 septembrie 2003, prin care se confirmă angajarea inculpatului la firma lui C.A., în calitate de zidar, cu o retribuţie lunară de cca. 1.800 euro.
Susţinerile acestor persoane se coroborează şi cu declaraţia autentică notarială din data de 08 februarie 2005 a numitei C.A.G., soţia lui C.M., din care reiese că a împrumutat suma de 65.000 euro finului său, R.A., pentru a finaliza lucrările de reabilitare aflate în curs la casa din Moraviţa, judeţul Timiş. Totodată, la dosar mai este depusă şi dovada împrumutului bancar făcută de C.G. şi C.M. în data de 07 mai 2004 pentru suma de 115.000 euro, ca o justificare a posibilităţii de acordare a acestui împrumut.
Prima instanţă a mai constatat din celelalte înscrisuri şi imagini foto depuse la dosar că imobilul tip vilă a obţinut autorizaţia de construcţie la data de 11 decembrie 2003, iar recepţia finală s-a făcut în data de 04 noiembrie 2004, valoarea scriptică fiind de cca. 30.000 euro, iar cea de pe piaţă, posibil dublă. Din extrasul de carte funciară reiese că imobilul a fost intabulat în anul 2004, pe numele lui R.A. şi a soţiei sale, fiind bun comun.
Având în vedere relaţiile de prietenie, afinitate sau rudenie dintre B.F., C.M., R.G. şi R.C., prima instanţă a înlăturat afirmaţiile acestora, pe care le-a apreciat ca fiind subiective, alături de înscrisurile aduse în apărare de către inculpaţi, pro causa, observând în susţinerea acestei concluzii conţinutul stenogramelor, din care rezultă că: la data de 06 februarie 2005, R.G. îl apelează pe R.A. şi îi spune că lipseşte un document foarte important şi nu poate să facă act de vânzare-cumpărare cu privire la imobil, iar apoi îi spune să se gândească la un mod în care să facă un document din care să rezulte că banii necesari construcţiei vilei provin din muncă cinstită sau că provin din împrumut; după două zile de la această discuţie telefonică, respectiv la data de 08 februarie 2005, se întocmeşte fictiv actul de împrumut precitat, iar în aceeaşi zi, R.M., soţia lui R.A. îl apelează telefonic pe R.G. şi îi spune că A. a reuşit să facă un document în care să arate că s-a angajat la o firmă de construcţii pentru a demonstra cum şi-a câştigat banii şi că a reuşit să facă un act de împrumut cu C.G., împrumut necesar pentru finalizarea lucrărilor la vila din Moraviţa. Că acesta este adevărul, o confirmă atât susţinerile inculpatului R.G., atunci când afirmă că înscrisul privind împrumutul s-a întocmit doar la demararea cercetărilor privindu-l pe R.A., cât şi susţinerile părţilor vătămate care au arătat cu au fost trimişi bani lui Grigore R. prin transfer sau prin diverse persoane, bani care provin din furturi sau prostituţie.
Împotriva sentinţei penale nr. 357 din 07 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 8443/30/2010 din 15 octombrie 2010 au declarat apeluri în termen inculpaţii R.A. şi R.G., înregistrate pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, sub nr. 8443/30/2010 din 26 septembrie 2011.
Prin decizia penală nr. 54/A din 19 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 8443/30/2010, în baza art. 198 alin. (3) C. proc. pen., a fost aplicată avocatului L.M. din cadrul Baroului Bucureşti amendă judiciară în sumă de 1.000 RON.
În baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de inculpaţii R.A. şi R.G. împotriva sentinţei penale nr. 357 din 07 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 8443/30/2010 din 15 octombrie 2010.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii apelanţi la plata a câte 200 RON cheltuieli judiciare către stat în apel.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a apreciat criticile celor doi apelanţi ca fiind nefondate.
Cu privire la excepţia puterii de lucru judecat, invocată de inculpatul R.G., instanţa a considerat-o nefondată, întrucât prin sentinţa penală nr. 423 din 23 iunie 2006 a Tribunalului Timiş, definitivă prin decizia penală nr. 3382 din 22 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane şi trafic de minori, în timp ce în prezenta cauză a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de sprijinire a unui grup infracţional organizat.
Instanţa apel a apreciat că inculpaţii R.A. şi R.G. au săvârşit infracţiunile reţinute în sarcina lor, sprijinirea unui grup infracţional organizat (inculpatul R.G.) şi respectiv constituirea unui grup infracţional organizat, trafic de persoane, trafic de minori şi spălare de bani (R.A.), relevante, în opinia Curţii, fiind declaraţiile părţilor vătămate N.F., N.C., S.D., A.S., J.L., J.N., ale martorilor N.A., R.M., A.E., T.A.E., B.M.O., B.S. şi B.E., procesul-verbal de constatare prin care au fost preluate date şi informaţii obţinute de autorităţile italiene cu ocazia desfăşurării anchetei lor.
Referitor la sancţiuni, instanţa de apel le-a apreciat just individualizate în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., neimpunându-se modificarea cuantumului acestora şi nici schimbarea modalităţii de executare.
Măsura confiscării a fost considerată justificată, banii şi bunurile în discuţie fiind dobândite în mod vădit în urma săvârşirii infracţiunii de trafic de persoane.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs inculpaţii R.A. şi R.G. Instanţa de apel a transmis către Înalta Curte cererea de reexaminare, formulată de avocat L.M., cu privire la amenda judiciară în sumă de 1.000 RON, aplicată de instanţa de apel.
În motivele de recurs, scrise şi susţinute oral de către apărătorul inculpatului R.A., s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii instanţei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât nu au fost audiate toate părţile vătămate, deşi s-a solicitat acest lucru, iar în subsidiar achitarea inculpatului, întrucât faptele nu există, din nicio probă a dosarului nu rezultă vinovăţia inculpatului. În drept au fost invocate dispoziţiile art. 3859 pct. 9, 10, 18 C. proc. pen.
Inculpatul R.G. a solicitat achitarea sa, în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen., iar în subsidiar reducerea cuantumului pedepsei. De asemenea, prin notele scrise depuse la dosar, inculpatul R.G. a solicitat trimiterea dosarului spre rejudecare, întrucât instanţa nu a manifestat rol activ pentru audierea părţilor vătămate.
Prin decizia penală nr. 224 din 23 ianuarie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., a admis recursurile declarate de inculpaţii R.A. şi R.G. împotriva deciziei penale nr. 54/A din 19 martie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, a casat decizia penală atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru ca aceasta să răspundă tuturor criticilor invocate de către inculpaţi, să analizeze apărările acestora, să ia toate măsurile procesuale legale, în legătură cu prezenţa părţilor vătămate şi a martorilor la proces, în vederea audierii acestora, astfel încât să se dea posibilitatea inculpaţilor de a-i interoga, garantându-le celor doi inculpaţi R.A. şi R.G. dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
S-a dispus de asemenea ca instanţa de apel să aibă în vedere şi soluţionarea cererii de scutire a amenzii, aplicată prin decizia penală din 19 martie 2012 formulată de avocat L.M., cerere care a fost înaintată Înaltei Curţi de către instanţa de apel.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că instanţa de apel nu a răspuns în mod expres şi motivat criticilor aduse, manifestând în acest fel lipsa de rol activ şi totodată a încălcat dreptul la un proces echitabil al inculpaţilor. Astfel, în opinia Înaltei Curţi, încălcând principiul aflării adevărului, prevăzut de art. 3 C. proc. pen. şi nemanifestând rol activ, deşi inculpaţii se judecau într-o cale de atac devolutivă, instanţa de apel a respins în mod nejustificat cererea inculpatului R.G. şi nici nu s-a pronunţat cu privire la solicitarea inculpatului R.A. din cererea de apel, privind reaudierea tuturor persoanelor din rechizitoriu. Pentru a servi drept temei de condamnare, probele strânse în cursul urmăririi penale trebuie verificate în activitatea de judecată de către instanţă, în şedinţă publică în mod nemijlocit, oral şi în contradictoriu şi numai după verificarea efectuată, în aceste condiţii, instanţa poate reţine motivat, că exprimă adevărul, fie probele de la urmărirea penală, fie cele administrate în cursul judecăţii.
Dificultăţile privind localizarea părţilor vătămate nu pot fi imputate inculpaţilor, iar instanţa de apel, la rândul său, trebuia să depună diligenţe (la fel ca instanţa de fond) cu privire la asigurarea prezenţei părţilor civile şi a martorilor la şedinţa de judecată şi numai după epuizarea acestor demersuri din care reieşea imposibilitatea localizării şi audierii acestora să se procedeze la judecarea cauzei.
Or, instanţa de apel s-a limitat la a constata că „instanţa de fond a făcut suficiente demersuri (fără a efectua, la rândul său aceleaşi demersuri) şi nu au intervenit elemente noi”, fără a depune toate diligenţele pentru asigurarea dreptului la un proces echitabil inculpaţilor, în sensul prevederilor art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De asemenea, inculpatul R.A. a depus la dosarul cauzei un set de înscrisuri prin care demonstrează că, atât el cât şi soţia, realizează venituri constante în Italia (1.800 euro lunar), astfel încât măsura confiscării bunurilor şi banilor, în opinia sa, este nelegală, probă asupra căreia instanţa de control judiciar nu s-a pronunţat.
La rândul său, inculpatul R.G. a solicitat instanţei de prim control judiciar să lămurească şi aspectul greşit, reţinut de instanţa de fond, în sensul că numita C.A. ar fi concubina inculpatului R.A., în realitate aceasta fiind concubina lui R.G., fapt neanalizat de către instanţă.
Împotriva sentinţei penale nr. 357 din 07 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 8443/30/2010 din 15 octombrie 2010 au declarat apel inculpaţii R.A. şi R.G., înregistrate pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 07 februarie 2013, sub nr. 8443/30/2010*, ca urmare a casării cu trimitere spre rejudecare a apelurilor dispusă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 224 din 23 ianuarie 2013.
Apelurile nu au fost motivate în scris.
Printr-un memoriu depus de inculpatul R.A. prin apărătorul ales la termenul din 12 decembrie 2011, acesta a solicitat achitarea în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen. şi restituirea bunurilor confiscate, arătând că instanţa de fond nu a audiat toate persoanele implicate, părţi vătămate şi martori, acestea fiind plecate din ţară; din declaraţiile părţilor vătămate audiate de prima instanţă nu rezultă participaţia lui la vreo infracţiune; lipseşte modalitatea de determinare a structurii de comandă şi a celei de execuţie; grupul pretins nu este stabilit precis ca roluri şi funcţii şi nici măcar ca şi componenţă.
Pentru motivarea apelului său, inculpatul R.G. a depus la termenul din 12 decembrie 2011 un memoriu, prin care a invocat puterea de lucru judecat prin decizia penală nr. 3382 din 22 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, arătând că pedeapsa aplicată prin sentinţa apelată trebuie contopită, aceasta fiind în final executată.
Din analiza sentinţei apelate, prin prisma motivelor de apel invocate şi analizate din oficiu, în limitele prev. de art. 371 alin. (2) C. proc. pen. instanţa de apel a constatat următoarele:
În rejudecarea apelurilor după casarea cu trimitere, instanţa a dispus citarea, cu mandat de aducere cu executare efectivă, în vederea audierii, a tuturor părţilor vătămate şi a martorilor din rechizitoriu potrivit deciziei de casare, a procedat la audierea celor prezenţi şi a constatat imposibilitatea audierii unora dintre aceştia potrivit proceselor-verbale privind executarea mandatelor de aducere. De asemenea, a fost audiat inculpatul prezent R.G., s-au efectuat demersuri pentru aflarea domiciliilor părţilor vătămate la Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date Bucureşti, a fost încuviinţată şi administrată proba cu înscrisuri şi cu audierea martorului O.A.G., solicitată de către inculpatul R.G.
Instanţa de apel şi-a însuşit starea de fapt reţinută de prima instanţă, precum şi raţionamentele de interpretare a probatoriului administrat folosite în ambele faze ale procesului penal, respectiv urmărire penală şi judecată şi din care rezultă vinovăţia inculpaţilor sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de sprijinirea unui grup infracţional organizat (inculpatul R.G.), respectiv constituirea unui grup infracţional organizat, trafic de persoane, trafic de minori şi spălare de bani (inculpatul R.A.).
Vinovăţia inculpatului R.A. cu privire la infracţiunile de trafic de persoane şi de trafic de minori reţinute prin actul de sesizare al instanţei a fost dovedită potrivit declaraţiilor părţilor vătămate N.F. (minor), N.C., S.D. (minoră), A.S., J.L. (minoră) şi J.N. (minoră), declaraţiile martorilor N.A., R.M., A.E., T.A.E., B.M.O., B.S. şi B.E., procesul-verbal de constatare prin care au fost preluate date şi informaţii obţinute de autorităţile italiene cu ocazia desfăşurării anchetei lor. În acelaşi sens este şi condamnarea în Italia a numitului N.R.C. (fratele inculpatului R.A. şi fiul inculpatului R.G., inculpat într-un dosar disjuns) pentru vătămare corporală împotriva părţii vătămate J.L., care a fost găsită de o patrulă de carabinieri dezbrăcată şi prezentând urme de lovituri. Prima instanţă a făcut o analiză amănunţită a acestor declaraţii, arătând sub care aspecte se coroborează şi motivând înlăturarea unor declaraţii din probatoriul avut în vedere la soluţionarea cauzei. De asemenea, Tribunalul a precizat ce pasaje din convorbirile telefonice interceptate de autorităţile judiciare italiene se referă la activitatea ilicită a inculpaţilor. Totodată, prima instanţă a verificat şi susţinerile inculpatului R.G. (inculpatul R.A. neputând fi audiat, sustrăgându-se procesului penal) şi ale martorului N.R.C. (fratele inculpatului R.A. şi fiul inculpatului R.G.), considerând în mod corect că acestea sunt nereale şi argumentând în acest sens.
Faptele inculpatului R.A. de a recruta şi caza părţile vătămate N.C., A.S., N.F., S.D., J.L. şi J.N. (ultimele patru minore la data săvârşirii faptelor), prin înşelăciune, promiţându-le găsirea unor locuri de muncă bine plătite în Italia, în scopul exploatării lor prin obligarea la practicarea prostituţiei sau la comiterea unor acte de sustragere de bunuri din magazine întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de trafic de persoane şi de trafic de minori.
Cu toate că părţile vătămate şi-au schimbat declaraţiile în cursul cercetării judecătoreşti, instanţa de apel a constatat că de regulă - atunci când s-au respectat regulile procedurale - aşa cum este cazul în speţă - declaraţiile care reflectă cel mai exact adevărul sunt cele pe care părţile le-a scris în momentele iniţiale ale urmăririi penale, precum şi cele în care acesta a relatat liber faptele într-un moment când nu a fost încă în măsură să conceapă strategii de apărare, raţionament valabil şi pentru depoziţiile martorilor cu menţiunea că sunt veridice acelea în care s-au redat propriile percepţii, în mod liber, cu mâna personală, într-un moment când nu s-au aliniat unor scenarii construite în apărarea inculpaţilor.
De asemenea, părţile vătămate N.C. şi N.F., cât şi mama acestora, martora N.A., au precizat că declaraţiile notariale aflate la dosarul de urmărire penală prin care au arătat că au dat declaraţii împotriva inculpaţilor din răzbunare pentru că aceştia nu le-au găsit un loc de muncă, nu corespund adevărului, fiind rezultatul presiunilor exercitate asupra lor de tatăl inculpatului, R.G. care le-a oferit bani pentru a-şi schimba declaraţiile, ulterior recurgând la ameninţări grave la adresa familiei lor şi aceasta în condiţiile în care surorile lor se aflau încă în Italia, astfel că au fost nevoiţi să dea acele declaraţii.
De altfel, chiar şi în rejudecarea apelurilor toate părţile vătămate şi martorii audiaţi au arătat că nu au nicio pretenţie de la inculpatul prezent R.G., considerându-l nevinovat, instanţa de apel pentru considerentele arătate dând eficienţă declaraţiilor iniţiale date de către părţile vătămate şi martorii din dosar, aceştia neindicând o motivare credibilă pentru care şi-au schimbat declaraţiile.
Art. 7 din Legea nr. 39/2003 reglementează infracţiunea de iniţiere sau constituire a unui grup infracţional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup şi se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Potrivit art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003 prin grup infracţional organizat se înţelege „grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infiracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material; nu constituie grup infracţional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracţiuni şi care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului”.
Constituirea unui grup presupune o activitate de asociere a mai multor persoane, a unui nucleu autonom care sa fiinţeze în timp, să aibă o structură determinată şi roluri prestabilite în planurile de comitere a unor infracţiuni. Grupul organizat presupune ca infractorii să fie supuşi unei discipline interne, guvernată de instituirea unor reguli privind ierarhia şi rolul fiecăruia din membri în realizarea obiectivului şi planurilor infracţionale adoptate.
În cauză, faptele săvârşite de cei doi inculpaţi, instanţa de apel a considerat că întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat sau de sprijinire a unui astfel de grup, întrucât aceştia şi-au exprimat consimţământul de a face parte din structura infracţională, care a existat pe o perioadă, începând cu luna august 2003, când s-a demarat activitatea de racolare şi până în momentul revenirii părţilor vătămate în ţară sau plecării către alte destinaţii străine, ianuarie 2005, acest grup era format din mai mult de trei persoane, respectiv inculpatului R.A. de a iniţia constituirea unui grup infracţional organizat, din care fac parte şi concubina sa C.A., fratele său N.C. şi tatăl său R.G., acesta din urmă sprijinindu-i pe ceilalţi în sensul găzduirii la locuinţa sa pe numitele S.D. şi J.L., până la întocmirea actelor şi ducerea lor în Italia în vederea exploatării, cunoscând, totodată, modul în care fiii săi îşi asigurau sursele de venit, structura infracţională nu reprezintă o grupare ocazională, ci a acţionat în mod coordonat, fiecare inculpat era conştient că activitatea sa se împleteşte cu a celorlaţi membri şi că-şi aduce aportul la realizarea obiectivelor grupului.
Acest grup infracţional era supus unei discipline interne, guvernată de instituirea unor reguli privind ierarhia şi rolul fiecăruia dintre membri în realizarea obiectivului infracţional în direcţia racolării unor tineri care proveneau din familii cu probleme financiare evidente, pe care, profitând de naivitatea lor şi de dorinţa de a câştiga sume mari de bani şi sub promisiunea găsirii unor locuri de muncă în Italia, i-au transportat la Genova unde i-au exploatat în folosul lor personal. Astfel, R.A., C.A. şi N.C. se ocupau de racolarea victimelor şi exploatarea lor prin obligarea la comiterea de furturi din magazine sau la practicarea prostituţiei, colectând banii rezultaţi din aceste activităţi ilicite. Inculpatul R.G. a găzduit victimele minore S.D. şi J.L. până la rezolvarea documentelor necesare deplasării lor în Italia la fiii săi, despre care avea cunoştinţă că îşi vor asigura venituri din exploatarea minorelor.
Instanţa de apel consideră că vinovăţia celor doi inculpaţi cu privire la această infracţiune este probată tot prin declaraţiile părţilor vătămate şi ale martorilor amintiţi mai sus. Instanţa de apel înlătură apărările inculpatului R.G. referitoare la faptul că este nevinovat şi că nu a găzduit în locuinţa sa pe numitele V.M., S.D. şi J.L. cu scopul de a fi duse la fii săi în Italia pentru a fi exploatate, autoarea fiind C.A., iar datorită configuraţiei încăperilor din imobil, astfel cum reiese din schiţa depusă de inculpat la ultimul termen de judecată în primă instanţă, camerele necomunicând între ele nici direct, nici indirect, nu avea cum să ştie ce se întâmplă în camera alăturată a fiului său, aceasta având intrare separată.
Astfel, aşa cum rezultă din schiţa despre care s-a făcut vorbire anterior, cele două încăperi în care locuia inculpatul R.G. şi, respectiv C.A. şi N.C. comunică printr-un hol comun cu baia şi bucătăria de la imobil, iar cazarea părţilor vătămate era necesară pentru întocmirea actelor pentru ca acestea să poată ajunge în Italia, operaţiune ce presupune o anumită durată de timp, de exemplu, partea vătămată S.D. afirmând că după cca. 2 săptămâni după ce a stat la casa socrilor numitei C.A., a plecat în Italia, astfel că prezenţa unor persoane străine în imobil era imposibil să treacă neobservată. Solicitările inculpatului privind achitarea sa potrivit art. 10 lit. d) C. proc. pen. sunt astfel nefondate.
De asemenea, inculpatul R.G. a fost condamnat definitiv pentru infracţiunile de trafic de persoane şi minori, prin sentinţa penală nr. 423 din 23 iunie 2006 de Tribunalul Timiş, definitivă prin decizia penală nr. 3382 din 22 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel că această hotărâre beneficiază de autoritate de lucru judecat, iar faptele nu mai pot fi puse în discuţie.
Mai mult decât atât, inculpatul R.G. a încercat să intimideze părţile vătămate prin exercitarea direct şi indirect a unor presiuni asupra acestora, în acest sens fiind explicabile schimbările de declaraţii ale martorilor şi părţilor vătămate date la prima instanţă şi în rejudecarea apelului cu privire la activitatea infracţională a acestui inculpat. În ceea ce priveşte depoziţia martorului O.A.G., propus de către inculpat în rejudecarea apelului, instanţa o înlătură, considerând-o subiectivă, acesta nerelatând aspecte percepute personal cu privire la activitatea infracţională din dosar.
În ceea ce priveşte solicitarea inculpatului R.G. pentru a clarifica aspectul greşit reţinut de către prima instanţă cu privire la concubinul inculpatei C.A., instanţa de apel constată că potrivit declaraţiilor părţilor şi martorilor din dosar concubinul acesteia a fost inculpatul R.C., iar nu inculpatul R.A. cum dintr-o eroare de tehnoredactare s-a reţinut de către prima instanţă.
În ceea ce priveşte infracţiunea de spălare de bani, fapta inculpatului R.A. de a primi bunurile sustrase din magazinele din Italia, cunoscând provenienţa acestora, instanţa de apel consideră că întruneşte elementele constitutive ale acesteia.
Vinovăţia inculpatului a fost dovedită potrivit declaraţiilor părţilor vătămate N.C., N.F., A.S., J.N., S.D., care au arătat că toate bunurile sustrase din magazine sau banii obţinuţi de pe urma practicării prostituţiei au fost predate atât inculpatului R.A., cât şi celorlalţi coinculpaţi. Părţile vătămate au mai indicat faptul că inculpatul cunoştea provenienţa acestor bunuri, chiar el fiind cel care îi trimitea la furat sau le obliga pe fete să practice prostituţia şi că o parte din bunurile sustrase şi din sumele de bani au fost trimise în România, la imobilul părinţilor inculpatului.
De asemenea, potrivit procesului-verbal de percheziţie domiciliară efectuat la imobilul aparţinând părinţilor inculpatului la acest imobil au fost descoperite o serie de bunuri şi o sumă mare de bani a căror provenienţă nu a putut fi justificată. În condiţiile în care tatăl inculpatului, R.G., care face parte din grupul infracţional, a declarat că aceste bunuri au fost trimise de fiii săi din Italia, este suficient pentru a forma convingerea instanţei că în detenţia inculpatului s-au aflat bunuri provenite din comiterea de infracţiuni.
Instanţa de apel a considerat că criticile inculpaţilor cu privire la individualizarea pedepselor în sensul reducerii cuantumului acestora şi aplicării dispoziţiilor art. 81 C. pen. privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei sunt nefondate.
Referitor la acţiunea civilă, instanţa de apel consideră că aceasta a fost corect soluţionată, fiind obligat inculpatul R.A. la 4.000 euro cu titlu de daune morale către părţile vătămate minore, ca urmare a infracţiunilor săvârşite.
Instanţa de apel consideră că şi măsura confiscării este justificată, banii şi bunurile în discuţie fiind dobândite în mod vădit în urma săvârşirii infracţiunii de trafic de persoane, care a constituit infracţiunea scop a celei de constituire sau sprijinire a unui grup infracţional organizat.
Referitor la suma de 3.850 euro indisponibilizată cu prilejul percheziţiei, inculpatul R.G. a afirmat cu prilejul audierii că suma de 3.850 euro (din care 2.150 euro ai lui, iar 1.700 ai soţiei) provine din economiile privind creşterea porcilor de către R.M. începând cu anul 1990, iar partea lui a justificat-o prin munca pe care a prestat-o mai mulţi ani în Serbia în domeniul construcţiilor; tot astfel, celelalte bunuri găsite în locuinţa sa au fost trimise de fii săi din Italia, fiind achiziţionate de aceştia prin muncă cinstită.
Susţinerile inculpatului sunt, însă, infirmate de cele relatate de părţile vătămate N.C., N.F., A.S., J.N., S.D. în faza de urmărire penală, precum şi de către martora N.A. care a afirmat că a văzut de mai multe ori la poarta lui R.G. mai multe microbuze cu numere de Italia ce descarcă marfă (declaraţie urmărire penală).
Aceleaşi aspecte privind provenienţa ilicită a bunurilor rezultă şi din stenograma convorbirii telefonice purtată de inculpatul R.A. cu tatăl său R.G., din care reiese că la data de 04 februarie 2005 inculpatul R.A. apelează pe R.G. cerându-i să aibă mare grijă de bani, iar pentru siguranţă, să-şi păstreze circa 2.000 euro la el, iar restul să-i învelească în folie de aluminiu pe care să-i introducă într-un borcan plin cu orez, iar apoi borcanul să-l înfăşoare în foarte mult aluminiu şi să-l îngroape la baza unui copac la circa 2 m sub pământ în aşa fel ca maşinile să nu descopere, iar poliţia să nu poată detecta cu aparatul de metale. R.G. l-a asigurat pe R.A. că nu este nicio problemă şi că el va avea grijă ce trebuie să facă cu banii. Inculpatul R.G. a recunoscut că a existat această discuţie telefonică.
Referitor la confiscarea imobilul situat în localitatea Moraviţa, judeţul Timiş, instanţa de apel consideră că în mod corect prima instanţă a înlăturat probele pro causa aduse în apărare de către inculpaţi respectiv martorii B.F., C.M. şi înscrisurile depuse, deoarece, aşa cum rezultă din conţinutul stenogramelor, la data de 06 februarie 2005 R.G. îl apelează pe R.A. şi îi spune că lipseşte un document foarte important şi nu poate să facă act de vânzare-cumpărare cu privire la imobil, iar apoi îi spune să se gândească la un mod în care să facă un document din care să rezulte că banii necesari construcţiei vilei provin din muncă cinstită sau că provin din împrumut; după două zile de la această discuţie telefonică, respectiv la data de 08 februarie 2005, se întocmeşte fictiv actul de împrumut precitat, iar în aceeaşi zi, R.M., soţia lui R.A. îl apelează telefonic pe R.G. şi îi spune că A. a reuşit să facă un document în care să arate că s-a angajat la o firmă de construcţii pentru a demonstra cum şi-a câştigat banii şi că a reuşit să facă un act de împrumut cu C.G., împrumut necesar pentru finalizarea lucrărilor la vila din Moraviţa.
De asemenea, provenienţa ilicită a banilor rezultă şi din declaraţiile părţilor vătămate, care au arătat cu au fost trimişi bani lui R.G. prin transfer sau prin diverse persoane, bani care provin din furturi sau prostituţie.
Pentru aceleaşi motive instanţa de apel a înlăturat şi apărarea inculpatului R.A. referitoare la faptul că măsura confiscării este nelegală, deoarece el şi soţia sa realizează venituri constante în Italia (1.800 euro lunar), având în vedere şi faptul că nu s-a făcut dovada câştigurilor în perioada în care s-a desfăşurat activitatea infracţională (înscrisul depus la dosar apel nr. 84443/30/2010 confirmând acest venit începând cu data de 31 ianuarie 2007) şi nici dovada cheltuielilor de întreţinere, chirie, etc efectuate de familie în Italia.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. instanţa de apel a respins ca nefondate apelurile declarate de inculpaţii R.A. şi R.G. împotriva sentinţei penale nr. 357 din 07 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 8443/30/2010 din 15 octombrie 2010.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul legal, inculpaţii R.A. şi R.G.
Examinând cauza în raport de criticile formulate, dar şi din oficiu conform art. 3856 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
În primul rând, vom constata faptul că recursul vizează o decizie ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, astfel încât sunt avute în vedere cazurile de casare limitativ prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., modificate prin această lege.
De asemenea, este de precizat faptul că recursul s-a judecat după intrarea în vigoare a noului C. proc. pen., aplicabil din data de 01 februarie 2014.
Confom dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, recursurile în curs de judecată Ia data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs.
Recurenţii-inculpaţi R.A. şi R.G. au depus motivele de recurs în data de 30 septembrie 2013 în termenul prevăzut de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen.
Inculpatul recurent R.G. într-un memoriu depus la instanţa de recurs în data mai sus arătată a solicitat admiterea recursului formulat susţinând faptul că instanţele de fond şi apel în mod greşit au dispus condamnarea lui fără ca el să se facă vinovat de comiterea infracţiunilor respective dând o altă interpretare probelor, decât cea reală.
Inculpatul recurent R.G. a susţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor de trafic de persoane sau grup infracţional organizat şi a solicitat instanţei de recurs să aibă în vedere faptul că părţile vătămate nu au dat nici o declaraţie în instanţă precum şi faptul că probele aduse de către inculpaţi nu au fost acceptate de către instanţă.
În subsidiar inculpatul a solicitat să aibă în vedere reducerea pedepsei dată de prima instanţă aplicând o pedeapsă mai blândă faţă de el.
Inculpatul recurent R.A. a depus şi el un memoriu cuprinzând motivele de recurs în aceeaşi dată precizând faptul că nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost condamnat.
Inculpatul R.A. solicită să se ţină cont de faptul că este plecat din România din luna martie 2003 el desfăşurându-şi activitatea în Italia.
De asemenea doreşte să se ţină cont de faptul că nu are niciun fel de încălcări ale legii fiind un cetăţean model în Italia, contestă confiscarea imobilului care aparţine familiei sale, confiscare dispusă de către instanţă în lipsa unor probe concludente.
În final inculpatul R.A. solicită instanţei de recurs achitarea sa în condiţiile în care nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii pentru care a fost condamnat.
În data de 12 februarie 2014 inculpaţii R.A. şi R.G. au depus motive de recurs în completarea celor depuse în data de 30 septembrie 2013.
Motivele de recurs, depuse fac trimitere la dispoziţiile art. 3859 pct. 12 şi 172 C. proc. pen.
În baza primului motiv de recurs care se circumscrie dispoziţiilor art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. inculpaţii au susţinut că hotărârile pronunţate sunt contrare legii făcându-se o greşită aplicare a legii datorită faptului că au fost luate în considerare stenogramele unor convorbiri telefonice din dosarul de urmărire penală, în condiţiile în care la această filă din dosar se află un proces-verbal încheiat de procurorul de caz, proces-verbal în care apar două date diferite astfel încât în opinia inculpaţilor nu s-ar putea stabili cu certitudine data acestuia.
Un alt aspect de nelegalitate, invederat instanţei vizează acelaşi proces-verbal, acesta referindu-se la faptul că la lipsesc din conţinut menţiunile obligatorii prevăzute de art. 91 şi 913 C. proc. pen., cu privire la ora la care a început şi s-a terminat încheierea lui, semnătura pe fiecare pagina a celui care l-a întocmit, autorizaţia judecătorului numele posturilor telefonice, numărul de ordine al suportului pe care s-a realizat imprimarea, redarea integrală a convorbirilor.
Al doilea motiv de recurs invocat este cel în baza dispoziţiilor art. 3859 pct. 12 C. proc. pen. şi se referea la faptul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care ce doi inculpaţi au fost condamnaţi situaţia în care s-ar impune achitarea acestora în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Trebuie reamintit faptul că instanţa de recurs desfăşoară judecata în limitele investirii potrivit art. 3859 C. proc. pen. - din perspectiva cazurilor de casare invocate şi a celor ce pot fi luate în considerare din oficiu, aşa încât în speţă, nu este abilitată să reanalizeze situaţia de fapt, ci, pe baza situaţiei de fapt stabilită de instanţa de fond şi de apel, urmează să verifice legalitatea hotărârilor din perspectiva procedurii desfăşurată la prima instanţă, şi în apel.
Avându-se în vedere faptul că motivele de recurs depuse iniţial în termenul prevăzut de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. se pot circumscrie cazului de recurs prev. de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte urmează să analizeze recursul doar prin prisma acestui caz de casare cu luarea în considerare inclusiv a menţiunilor suplimentare făcute în data de 12 februarie 2014.
Motivele de recurs formulate prima dată la data de 12 februarie 2014 după primul termen de judecată (14 octombrie 2013), motive care au fost cicumscrise cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., nefiind enumerate de norma procesuală ca fiind cele care pot fi luate în considerare din oficiu, nu mai pot fi analizate de către instanţa de recurs.
De asemenea, Înalta Curte, în baza art. 5 C. pen., privind aplicarea legii penale mai favorabile va verifica care din normele penale aplicabile inculpaţilor sunt mai favorabile.
1. Înalta Curte constată că în speţă inculpaţii au invocat cazul de recurs prev. de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen., respectiv faptul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care ei doi au fost condamnaţi, în baza căruia cei doi inculpaţi au solicitat instanţei de recurs să reanalizeze situaţia de fapt.
Aşa cum s-a precizat anterior acest aspect este imposibil de realizat în această fază procesuală de către instanţa de recurs întrucât aceasta nu are posibilitatea de a examina situaţia de fapt şi de a da o nouă apreciere probelor administrate.
În cadrul recursului Înalta Curte, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 teza I C. proc. pen., poate verifica corespondenţa între situaţia de fapt (stabilită de către instanţa de fond şi de instanţa de apel) şi elementele constitutive ale infracţiunii.
Instanţa de recurs în baza stării de fapt reţinută de prima instanţă şi de instanţa de apel, consideră corectă încadrarea juridică dată faptelor comise de cei doi inculpaţi cu consecinţa stabilirii vinovăţiei acestora pentru săvârşirea infracţiunilor de sprijinirea unui grup infracţional organizat (inculpatul R.G.), respectiv constituirea unui grup infracţional organizat, trafic de persoane, trafic de minori şi spălare de bani (inculpatul R.A.).
Faptele inculpatului R.A. de a recruta şi caza părţile vătămate N.C., A.S., N.F., S.D., J.L. şi J.N. (ultimele patru minore la data săvârşirii faptelor), prin înşelăciune, promiţându-le găsirea unor locuri de muncă bine plătite în Italia, în scopul exploatării lor prin obligarea la practicarea prostituţiei sau la comiterea unor acte de sustragere de bunuri din magazine întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de trafic de persoane şi de trafic de minori.
Fapta inculpatului R.A. de a primi bunurile sustrase din magazinele din Italia, cunoscând provenienţa acestora, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de spălare de bani.
De asemenea, Înalta Curte consideră că faptele săvârşite de cei doi inculpaţi, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat sau de sprijinire a unui astfel de grup, întrucât aceştia şi-au exprimat consimţământul de a face parte din structura infracţională, care a existat pe o perioadă, începând cu luna august 2003, când s-a demarat activitatea de racolare şi până în momentul revenirii părţilor vătămate în ţară sau plecării către alte destinaţii străine, ianuarie 2005, acest grup era format din mai mult de trei persoane, respectiv fapta inculpatului R.A. de a iniţia constituirea unui grup infracţional organizat, din care fac parte şi concubina sa C.A., fratele său N.C. şi tatăl său R.G., acesta din urmă sprijinindu-i pe ceilalţi în sensul găzduirii la locuinţa sa pe numitele S.D. şi J.L., până la întocmirea actelor şi ducerea lor în Italia în vederea exploatării.
Inculpatul R.G. cunoştea modul în care fiii săi îşi asigurau sursele de venit, faptul că structura infracţională nu reprezintă o grupare ocazională.
Ambii inculpaţi erau conştienţi că activitatea lor se împleteşte cu a celorlaţi membri şi că-şi aduce aportul la realizarea obiectivelor grupului.
Având în vedere cele arătate Înalta Curte, constată că există o corespondenţa între situaţia de fapt (stabilită de către instanţa de fond şi de instanţa de apel) şi elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care au fost condamnaţi inculpaţii R.A. şi R.G.
2. În ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte constată că legea veche este mai favorabilă inculpaţilor.
Conform Deciziei nr. 265 din 06 mai 2014, referitoare la excepţia.de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 C. pen., publicată în M. Of. nr. 372/20.05.2014, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 din actualul C. pen., în interpretarea care permite instanţelor de judecată, în determinarea legii penale mai favorabile, să combine dispoziţiile C. pen. din 1969 cu cele ale actualului C. pen., contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind separaţia şi echilibrul puterilor în stat, precum şi ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării.
Astfel, în parag. 56 al deciziei, Curtea Constituţională a constatat că prin decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a conferit art. 5 C. pen., prin interpretarea dată, valenţe neconstituţionale întrucât a decis că, în aplicarea acestui articol, „prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei”, motiv pentru care s-a stabilit că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 4771 C. proc. pen., efectele acestei hotărâri pronunţată de instanţa supremă încetează odată cu publicarea în M. Of. al României a prezentei decizii.
Pe de altă parte, pornind de la împrejurarea că noţiunea de instituţie autonomă nu este reglementată legislativ, Curtea a statuat că este inadmisibil a se înţelege prin caracterul autonom al anumitor instituţii de drept penal (n.n.) faptul că acestea au o existenţă de sine stătătoare şi nu depind de ansamblul normativ în care sunt integrate pentru a-şi îndeplini finalitatea, întrucât „nu se poate reţine că o normă C. pen. care reglementează cu privire la o anumită instituţie de drept penal (recidivă, concurs de infracţiuni, prescripţie etc.) este independentă de legea căreia îi aparţine”, o asemenea distincţie având „o deosebită importanţă pentru înţelegerea conceptului de lege, pentru că numai aşa se poate conferi noţiunii de lege penală mai favorabilă un înţeles constituţional” (parag. 46).
Corelativ, în parag. 49 al aceleiaşi decizii, instanţa de contencios constituţional, în contextul situaţiilor tranzitorii determinate de intrarea în vigoare a noului C. pen., cu consecinţa abrogării în totalitate a celui din 1969, a subliniat că, prin combinarea dispoziţiilor penale din mai multe legi succesive se creează, pe cale judiciară, o a treia lege, care neagă raţiunea de politică penală concepută de legiuitor, încălcându-se, astfel, dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi art. 61 alin. (1) din Constituţie. Ca atare, a concluzionat că „numai interpretarea prevederilor art. 5 C. pen. în sensul că legea penală mai favorabilă se aplică în ansamblul ei este singura care poate înlătura viciul de neconstituţionalitate”.
Deşi în art. 5 alin. (2) C. pen. se prevede că „Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale (...) dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile”, în speţă nu este incidentă această reglementare, dat fiind faptul că nu s-a declarat neconstituţionalitatea unei prevederi legale, ci s-a stabilit un unic înţeles constituţional al art. 5 C. pen., cum, de altfel, a reţinut Curtea în parag. 57, arătând că, într-o atare situaţie (în care nu s-a declarat neconstituţională o dispoziţie legală), nu se produc consecinţe asupra existenţei normative în ordinea juridică a prevederii supuse controlului.
Deşi Ministerul Public susţine că decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală reprezintă un act cu putere de lege, asimilând-o, astfel, conceptului de lege penală şi, ca urmare, fiind mai favorabilă, va continua să-şi producă efectele, chiar dacă Decizia Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of., instanţa de recurs apreciează că, prin raportare la definiţia dată de art. 173 C. pen. noţiunii de lege penală, aceasta nu se subsumează înţelesului dat respectivei noţiuni de legiuitor, neputând fi considerată ca fiind lege penală mai favorabilă.
Astfel, enumerarea făcută în art. 173 C. pen. cuprinde, pe lângă legile organice şi ordonanţele de urgenţă, orice alte acte normative care, la data adoptării lor, aveau putere de lege.
Or, decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 a instanţei supreme nu este un act normativ, în înţelesul dat acestei noţiuni de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, care, în art. 11, face o enumerare limitativă a emitenţilor unor asemenea acte, printre care nu se regăseşte Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin hotărârile date în interpretarea şi aplicarea unitară a legii.
Definind noţiunea de lege penală, în art. 173 C. pen., legiuitorul nu a înţeles să includă în această categorie orice act cu putere de lege, aşa cum califică Ministerul Public decizia Înaltei Curţi, ci doar actele normative, adoptate cu respectarea principiilor generale de legiferare proprii sistemului dreptului românesc, astfel cum sunt reglementate în Legea nr. 24/2000.
Hotărârile Înaltei Curţi date în recurs în interesul legii sau pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu constituie acte normative sau acte cu putere de lege, întrucât nu reglementează relaţii de apărare socială, nu instituie reguli de conduită şi norme de încriminare sau care se referă la răspunderea penală, la temeiurile şi limitele acesteia, ci reflectă doar o interpretarea a unor asemenea dispoziţii cuprinse în acte normative elaborate şi adoptate conform procedurii de tehnică legislativă aplicabilă în materie.
Nu poate fi reţinută nici susţinerea Ministerului Public în sensul că însăşi Curtea Constituţională a dat valenţe de izvor de drept deciziilor pronunţate în recurs în interesul legii sau pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, având în vedere că, în toate cazurile, au fost supuse controlului de constituţionalitate exclusiv dispoziţii legale cuprinse, aşa cum prevede art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, într-o lege sau ordonanţă, în interpretarea dată de instanţa supremă, aşa cum se arată chiar în parag. 51 al Deciziei nr. 265 din 06 mai 2014. În acest sens, instanţa de contencios constituţional a arătat că, „în pofida rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei”, este obligată să analizeze textul în cauză (art. 5 C. pen. - n.n.). În interpretarea dată de instanţa supremă, făcând trimitere şi la jurisprudenţa sa relevantă (decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011, publicată în M. Of. nr. 186/17.03.2011 şi decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 672/21.09.2011). Ca urmare, în niciuna dintre situaţii, obiectul verificării conformităţii cu legea fundamentală a ţării nu a fost o hotărâre a instanţei supreme, ci un text de lege a cărui interpretare a dobândit valenţe de neconstituţionalitate.
Nici argumentul referitor la încălcarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului din perspectiva schimbării jurisprudenţei naţionale prin efectele Deciziei Curţii Constituţionale nu are fundament juridic, în condiţiile în care practica instanţelor vizează o perioadă foarte scurtă, de doar trei luni, şi nu a fost constantă nici din punctul de vedere al aprecierii legii penale mai favorabile în mod global sau pe instituţii autonome şi nici în cadrul acestei din urmă orientări întrucât nu a existat o viziune unitară sub aspectul considerării ca autonome a diferitelor instituţii de drept penal.
Prin sentinţa penală nr. 357 din 07 septembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 8443/30/2010, în baza art. 7 din Legea nr. 39/2003, inculpatul R.G. a fost condamnat la o pedeapsă de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de sprijinire a unui grup infracţional organizat.
S-a constatat că infracţiunea de mai sus este concurentă cu infracţiunile pentru care a fost condamnat inculpatul prin sentinţa penală nr. 423 din 23 iunie 2006 de Tribunalul Timiş, definitivă prin decizia penală nr. 3382 din 22 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, condiţii în care s-a decontopit pedeapsa rezultantă aplicată prin sentinţa penală nr. 423 din 23 iunie 2006 de Tribunalul Timiş şi au fost repuse în individualitatea lor pedepsele componente de: 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), pedeapsă aplicată în baza art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; 7 ani închisoare, şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), pedeapsă aplicată în baza art. 13 alin. (1), (2) din Legea nr. 678/2001, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Prin aceeiaşi sentinţa penală în baza art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul R.A. la o pedeapsă de: 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane în formă continuată.
În baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de: 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori în formă continuată.
În baza art. 7 din Legea nr. 39/2003, a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de: 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat.
În baza art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de: 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani.
în baza art. 33 lit. a) C. pen., raportat la art. 34 lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, aceea de 6 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1 an închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie, prevăzut de art. 57 C. pen.
Înalta Curte constată că în situaţia în care ar aplica inculpaţilor R.A. şi R.G. pedepsele din legea nouă, care prevede limite mai mici decât legea penală veche, procedând conform deciziei Curţii Constituţionale mai sus amintite, ar trebui aplicat inculpaţilor şi tramentul sancţionator mai aspru referitor la concursul de infracţiuni prevăzut de art. 39 C. pen.
Art. 39 C. pen. prevede că în cazul concursului de infracţiuni, când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.
De asemenea, trebuie ţinut cont şi de faptul că, potrivit prevederilor noului C. pen., în speţă nu mai avem o infracţiune continuată.
Conform art. 35 C. pen. infracţiunea continuată există când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Observăm faptul că pluralitatea actelor materiale reţinute celor doi inculpaţi nu vizează un singur subiect pasiv situaţie în care aceste acte ar trebui tratate ca şi infracţiuni distincte, pentru care ar trebui aplicat inculpaţilor şi tratamentul sancţionator mai aspru referitor la concursul de infracţiuni, prevăzut de art. 39 C. pen.
Având în vedere cele arătate mai sus, Înalta Curte consatată că, în condiţiile în care dacă am aplica inculpaţilor legea penală nouă, inclusiv tratamentul sancţionator prev. de art. 39 C. pen. s-ar ajunge în concret la pedepse mai mari decât cele primite de aceştia înainte de declararea recursului, circumstanţe în care stabileşte că legea penală mai favorabilă inculpaţilor este legea veche.
Înalta Curte nu a identificat încălcări prevăzute de dispoziţiile art. 3859 pct. 1, 3-6, 13, 14 şi 15 C. proc. pen., care pot fi luate în considerare din oficiu, referitoare la respectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau calitatea persoanei, compunerea şi continuitatea completului de judecată, cazurile de incompatibilitate, publicitatea şedinţei de judecată, participarea procurorului, avocatului sau a inculpatului la judecată, precum şi condamnarea inculpatului pentru o faptă neprevăzută de legea penală.
Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat inculpaţii R.A. şi R.G. împotriva deciziei penale nr. 83/A din 19 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, şi va obliga recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 800 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 75 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu şi suma de câte 525 RON, reprezentând onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimatele părţi vătămate şi intimata parte civilă, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii R.A. şi R.G. împotriva deciziei penale nr. 83/A din 19 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 800 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 75 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu şi suma de câte 525 RON, reprezentând onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimatele părţi vătămate şi intimata parte civilă, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1750/2014. Penal. Intervenirea unei legi... | ICCJ. Decizia nr. 1632/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
