ICCJ. Decizia nr. 1778/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Falsul intelectual (art. 289 C.p.), falsul în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 C.p.), uzul de fals (art. 291 C.p.). Recurs

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1778/2014

Dosar nr. 16228/3/2010*

Şedinţa publică din 26 mai 2014

Prin sentinţa penală 887 din 17 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, (Dosar nr. 16228/3/2010), s-au dispus următoarele:

În baza art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului N.I. din infracţiunile prevăzute de art. 276 lit. a) din Legea nr. 31/1990, art. 10 din Legea nr. 87/1994, art. 290 C.pen, art. 40 din Legea nr. 82/1991 combinat cu art. 289 C. pen. şi art. 291 C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. în infracţiunile prevăzute de art. 143 alin. (2) lit. a) şi lit. b) din Legea nr. 85/2006, de art. 9 alin. (1) lit. b) şi lit. c) al Legii nr. 241/2005, art. 290 C. pen. şi art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

În temeiul art. 301-art. 302 C. proc. pen., a fost admisă excepţia prescripţiei răspunderii penale şi în consecinţă:

În baza art. 11 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., raportat la art. 122 alin. (1) lit. b) C. pen. cu referire la art. 124 C. pen. şi cu reţinerea art. 13 C. pen. s-a dispus încetarea procesului penal pornit faţă de inculpatul N.I. sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 143 alin. (2) lit. a) şi lit. b) din Legea nr. 85/2006, art. 10 din Legea nr. 87/1994, art. 290 C. pen., art. 40 din Legea nr. 82/1991 combinat cu art. 289 C. pen. şi art. 291 C. pen., constatându-se împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale.

S-a constatat că inculpatul N.I. a fost arestat preventiv în cauză în perioada 8 octombrie 2002-8 ianuarie 2004.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea civilă formulată de A.N.A.F. prin D.G.F.P. Ialomiţa împotriva inculpatului N.I. şi a părţii responsabile civilmente SC K. SRL Urziceni.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de instituire a măsurilor asigurătorii asupra bunurilor inculpatului şi părţii responsabile civilmente SC K. SRL Urziceni.

În baza art. 192 alin. (1) pct. 3 lit. b) raportat la art. 13 alin. (3) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 150 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut:

Prin sentinţa penală nr. 276, pronunţată de către Judecătoria Buftea la data de 11 mai 2007, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului R.C. (decedat), pentru infracţiunea prevăzută de art. 26 C, pen. raportat la art. 215 alin. (1), alin. (2), alin. (3) şi alin. (4) C. pen. ca urmare a decesului inculpatului.

Prin aceeaşi sentinţă, în baza art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea de încadrare juridică dată faptei prin rechizitoriu în sarcina inculpatului C.F.C. din infracţiunile prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), alin. (2), alin. (3) şi alin. (4) C. pen. în art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), alin. (2), alin. (3) şi alin. (4) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., texte de lege în baza cărora s-a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă de 3 ani închisoare.

În baza art. 83 C. pen., s-a revocat suspendarea condiţionată a pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 1626 din 4 iunie 2001 a Judecătoriei sector 4 Bucureşti, pedeapsă care se contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune, astfel încât s-a stabilit ca inculpatul să executa pedeapsa de 5 ani închisoare.

În baza art. 215 alin. (1), alin. (2), alin. (3) şi alin. (4) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. a fost condamnat inculpatul P.G. la o pedeapsă de 7 ani închisoare cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

În baza art. 288 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 4 ani închisoare.

În baza art. 292 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., a mai fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 1 an şi 8 luni închisoare.

În baza art. 293 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., s-a dispus condamnarea aceluiaşi inculpat la o pedeapsă de 1 an şi 2 luni închisoare.

În baza art. 35 alin. (1) şi alin. (2) din Decretul nr. 328/1966 republicat cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul la o pedeapsă de 1 an şi 3 luni închisoare.

În baza art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966 republicat cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., acelaşi inculpat a mai fost condamnat la o pedeapsă de 1 an şi o lună închisoare.

În baza art. 33 lit. a)-art. 34 lit. b) C. pen. s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea şi anume pedeapsa de 7 ani închisoare.

În baza art. 276 lit. a) din Legea nr. 31/1990, prin aceeaşi sentinţă a fost condamnat inculpatul N.I. la o pedeapsă de 5 ani închisoare.

În baza art. 10 din Legea nr. 87/1994, acelaşi inculpat a mai fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani şi 8 luni închisoare.

În baza art. 290 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 1 an şi 3 luni închisoare.

În baza art. 40 din Legea nr. 82/1991 combinat cu art. 289 C. pen., inculpatul N.I. a fost condamnat la o pedeapsă de 2 ani închisoare.

În baza art. 291 C. pen., a condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsă de 1 an şi 8 luni închisoare, iar în baza art. 33 lit. a) C. pen.-art. 34 lit. b) C. pen. s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea stabilită în sarcina sa şi anume pedeapsa de 5 ani închisoare.

Prin aceeaşi sentinţă, a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de apărătorul inculpatului L.M. din art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), alin. (2), alin. (3) şi alin. (4) C. pen. în art. 264 C. pen. ca neîntemeiată, rap. la disp. art. 334 C. pr. pen., iar în baza art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), alin. (2), alin. (3) şi alin. (4) C. pen. a fost condamnat inculpatul L.M. la o pedeapsă de 4 şi 3 luni închisoare.

În baza art. 10 din Legea nr. 87/1994, acelaşi inculpat a mai fost condamnat la pedeapsa de 2 ani şi 8 luni închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. b) şi lit. c) C. pen.

În baza art. 40 din Legea nr. 82/1991 combinat cu art. 289 C. pen., a mai condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsă de 2 ani şi 3 luni închisoare.

În baza art. 291 C. pen., a mai condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsă de 1 an şi 8 luni închisoare, iar în baza art. 33 lit. a)-art. 34 lit. b) C. pen., s-a stabilit ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea stabilită în sarcina sa şi anume 4 ani şi 3 luni închisoare.

Sub aspectul laturii civile, au fost admise acţiunile civile şi s-a dispus obligarea inculpaţilor P.G., L.M., N.I. şi C.F.C. în solidar la despăgubiri civile, după cum urmează:

1. la 6.008 RON, către parte civilă SC N.P.C. SRL;

2. la 33.730 RON despăgubiri către parte civilă SC Z. SA;

3. la 24.740 RON despăgubiri către parte civilă SC S.I. SRL;

4. la 13.340 RON despăgubiri către parte civilă SC C.G. SRL;

5. la 17.668 RON despăgubiri către parte civilă SC T.M. SA;

6. la 5.616 RON despăgubiri către parte civilă SC B.D. SA.

S-a luat act că parte civilă SC C.M.G. SA şi-a rezervat dreptul la o acţiune civilă separată.

În baza art. 445 C. proc. pen., instanţa a dispus anularea următoarelor înscrisuri falsificate:

- chitanţa din 31 iulie 2002;

- chitanţa din 30 iulie 2002;

- chitanţa din 3 august 2002;

- chitanţa din 1 august 2002;

- chitanţa din 22 august 2002;

- factura fiscală din 30 iulie 2002;

- factura fiscală din 31 iulie 2002;

- carte de identitate

- CEC original emis de către Banca C.R. B.;

- factura fiscală din 13 iulie 2002;

- chitanţa din 29 iulie 2002;

- CEC original emis de Banca C.R. Sucursala Sinaia;

- CEC original din 26 august 2002 emis de Banca C.R., Sucursala Sinaia şi CEC original din 24 august 2002 emis de Banca C.R. Sucursala Sinaia.

De asemenea, au fost obligaţi fiecare dintre cei patru inculpaţi la câte 5.000 RON fiecare, cheltuieli judiciare către stat.

Judecătoria Buftea a reţinut situaţia de fapt descrisă în actul de sesizare, în sensul că, în cursul anului 2002, inculpatul P.G., folosind o carte de identitate falsă, sub numele de S.D., a cumpărat părţile sociale ale SC G. SRL Sinaia, cu scopul vădit de a înşela diferite persoane juridice şi, astfel, emitea file CEC false pentru achiziţionarea de bunuri.

În vederea punerii în executare a hotărârii infracţionale luate, inculpatul a fost ajutat de către coinculpaţii R.C., C.F.C. şi N.I., în sensul ca aceştia să verifice părţile vătămate acceptante de CEC-uri pentru mărfurile ce urmau a fi achiziţionate.

În actul de sesizare al Parchetului, însuşit întocmai de către instanţa fondului, se reţine că inculpatul P.G. a încheiat cu complicii săi o societate comercială, cu scopul de a crea părţilor vătămate o mai mare credibilitate în ceea ce îi privea şi complicii să beneficieze de un comision de 2% din valoarea facturilor fiscale.

În acest sens, inculpaţii R.C., C.F.C. şi N.I., trebuiau, ca activitate infracţională, să identifice furnizorii de mărfuri, încheiau contracte cu aceştia, ridicau apoi marfa, efectuau plata/plăţile cu file CEC primite de la inculpatul P.G. Mărfurile erau cumpărate de către inculpatul L.M., care returna plata în numerar.

Inculpaţii R.C., C.F.C., N.I. şi L.M. primeau de la inculpatul P.G. facturi, chitanţe, aparţinând SC G. SRL Sinaia semnate şi ştampilate în alb.

Împotriva acestei sentinţe, inculpaţii L.M., C.F.C. şi N.I. au declarat apel. Prin decizia penală nr. 260 din 9 aprilie 2008 (Dosar nr. 230/94/2007) a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, s-au admis apelurile inculpaţilor, s-a desfiinţat în integralitate sentinţa penală şi s-a dispus rejudecarea cauzei de către Tribunalul Bucureşti, căruia îi revenea potrivit competenţei materiale, soluţionarea pe fond a pricinii.

S-a reţinut în esenţă, că normele de procedură sunt de imediată aplicare, cu excepţia cazurilor în care legea nouă cuprinde dispoziţii tranzitorii, norma tranzitorie derogând de la principiul aplicării imediate a legii noi, făcând ca cea veche să ultraactiveze. Or în cauză, Legea nr. 85/2006 nu conţine dispoziţii tranzitorii care să reglementeze situaţia cauzelor aflate pe rolul altor instanţe decât cele declarate competente prin legea nouă, astfel încât stabilirea competenţei materiale are loc prin raportare la principiul aplicării imediate a legii de procedură penală, iar potrivit acestuia, date fiind dispoziţiile art. 148 din Legea nr. 85/2006, tribunalului îi revine competenţa de judecare pe fond a prezentei cauze.

Reţinând că în prezent dispoziţiile art. 276 alin. (1) al Legii nr. 31/1990 au fost abrogate, iar infracţiunea de bancrută frauduloasă prevăzută de art. 143 alin. (2) al Legii nr. 85/2006 este dată în competenţa de primă instanţă a Tribunalului, instanţa de apel a admis apelurile formulate de cei trei inculpaţi, a desfiinţat integral sentinţa penală apelată şi a reţinut cauza în vederea judecării cauzei pe fond.

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului de urmărire penală a rezultat că singura persoană trimisă în judecată sub aspectul infracţiunii de bancrută frauduloasă prevăzută de art. 143 alin. (2) al Legii nr. 85/2006 este inculpatul N.I., activitatea specifică elementului material al acestei infracţiuni fiind independentă de activităţile ilicite în sarcina celorlalţi 2 inculpaţi şi fiind descoperită incidental de organul de urmărire penală la momentul efectuării de cercetări în cauză. Un asemenea aspect rezultă şi din faptul că inculpatul C.F.C., a fost trimis în judecată sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), alin. (2), alin. (3), alin. (4) C. pen., iar inculpatul L.M. sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), alin. (2), alin. (3), alin. (4) C. pen., art. 10 al Legii nr. 87/1994, art. 40 al Legii nr. 82/1991 raportat la art. 289 şi art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., în timp ce în sarcina inculpatului N.I. nu s-a reţinut o infracţiune de înşelăciune sau după caz, o complicitate la comiterea acestei infracţiuni.

Prin urmare, faptul că în sarcina inculpatului N.I. s-a reţinut şi o infracţiune de bancrută frauduloasă prevăzută de art. 143 alin. (2) al Legii nr. 85/2006, nu impune ca soluţionarea celorlalte acuzaţii aduse inculpaţilor C.F.C. şi L.M. să fie în sarcina Tribunalului, nefiind necesară extinderea competenţei materiale de soluţionare a cauzei.

Potrivit art. 38 C. proc. pen. „în cazul de indivizibilitate prevăzut în art. 33 lit. a) C. proc. pen., precum şi în toate cazurile de conexitate, instanţa poate dispune în interesul bunei judecăţi, disjungerea cauzei, astfel ca judecarea unora dintre infractori sau dintre infracţiuni să se facă separat”.

În cauză, s-a reţinut că măsura disjungerii este în interesul bunei judecăţi, cauza privind pe inculpatul N.I., rămânând pe rolul Tribunalului, având în vedere că la momentul analizat infracţiunea de bancrută frauduloasă prevăzută de Legea nr. 85/2006 era în competenţa materială a tribunalului. Cu referire la infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor C.F.C. şi L.M., s-a mai reţinut că acestea sunt în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, astfel încât s-a admis excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului cu consecinţa declinării competenţei de soluţionare în favoarea Judecătoriei Buftea.

Aşadar, prin sentinţa penală nr. 243 din 29 martie 2010, în baza art. 38 C. proc. pen., s-a disjuns cauza privind pe inculpaţii C.F.C. şi L.M. de aceea privind pe inculpatul N.I., declinând competenţa de soluţionare pe fond a cauzei, în favoarea Judecătoriei Buftea, judeţul Ilfov.

În cauza privindu-l pe inculpatul N.I., s-a reţinut:

Prin actul de sesizare a instanţei, respectiv prin rechizitoriul nr. 4789/P/2002 întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea la data de 2 decembrie 2002, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului N.I. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 276 lit. a) din Legea nr. 31/1990, art. 10 al Legii nr. 87/1994, art. 290 C. pen., art. 40 al Legii nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen. şi art. 291 C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Sub aspectul situaţiei de fapt, în raport de situaţia incidentelor de plată, comunicată de Banca Naţională a României, s-a statuat că SC G. SRL Sinaia a emis o filă CEC şi două bilete la ordin către SC K. SRL Urziceni, în speţă societate administrată de inculpatul N.I., care au fost refuzate la plată.

La solicitarea organului de cercetare penală, inculpatul N.I. a refuzat să detalieze modul de lucru, în raport de relaţiile comerciale cu SC G. SRL Sinaia, cu motivarea că îşi va recupera singur suma de 994.165.000 ROL.

Din declaraţia dată de inculpatul P.G. a rezultat că acesta îl cunoaşte pe inculpatul N.I. din anul 2000, însă nu cunoaşte că ar avea datorii la SC K. SRL. A mai arătat că a fost vizitat de către inculpatul N.I. şi, la solicitarea acestuia, i-a dat 2 bilete la ordin semnate şi ştampilate în alb, cu SC G. SRL Sinaia, motivându-i că ar avea nevoie de acestea pentru a-şi ascunde activele societăţii şi i-a prezentat o somaţie de plată. A precizat că, a doua zi după vizită, a observat că din carnetul CEC îi lipsea o filă CEC, ceea ce l-a condus la ideea conform căreia i-a fi fost sustrasă de către inculpatul N.I.

Inculpatul N.I., în apărarea sa, a prezentat un contract de vânzare-cumpărare de mărfuri încheiat între SC K. SRL şi SC G. SRL Sinaia, precum şi un număr de 4 avize de însoţire a mărfii, însă inculpatul P.G. a susţinut constant că nu are cunoştinţă despre acestea, recunoscându-şi totuşi semnătura şi ştampila SC G. SRL Sinaia.

Poziţia procesuală a inculpatului N.I. a fost una oscilantă, în sensul că nu l-ar cunoaşte pe inculpatul P.G.

Din verificarea documentelor contabile ale SC K. SRL Urziceni, se reţine că această societate figurează cu datorii către furnizori în valoare de 1.689.222.751 ROL, la finalul lunii iulie 2002 şi de 1.305.537.704 ROL la sfârşitul lunii august 2002.

În cauză s-a procedat şi la verificarea unor creditori ai SC K. SRL Urziceni, rezultând că o parte dintre aceştia sunt firme care figurează ca înregistrate la Registrul Comerţului, dar care nu pot fi identificate pe teren.

Contrar celor afirmate în apărare, cu privire la inexistenţa unor creditori ai SC K. SRL, instanţa a reţinut că, în cauză, s-a reuşit identificarea companiei SC E. SA, cu sediul în Bucureşti, sector 2, căreia SC K. SRL îi datora suma de 143.961.910 ROL.

De asemenea, ca urmare a unor relaţii comerciale desfăşurate în folosul SC K. SRL de către SC F. SRL, în intervalul iunie-septembrie 2002, administratorul acesteia, respectiv martorul F.G., cu privire la care instanţa a făcut aplicarea art. 327 alin. (3) C. proc. pen., a declarat că SC K. SRL este datoare către SC F. SRL cu suma de 250.000.000 ROL, însă nu a reuşit să obţină factura fiscală de la SC K. SRL.

Din analiza evidenţelor contabile ale SC K. SRL, s-a reţinut că au fost înregistrate: un contract de prestări servicii, cinci facturi fiscale şi mai multe chitanţe fiscale emise de SC S. SRL, cu sediul în Bucureşti, sector 2.

Această situaţie de fapt este demonstrată şi prin depoziţiile martorului M.D. care, audiat atât în cursul urmăririi penale cât şi în faţa instanţei de judecată la termenul din 18 octombrie 2010 a susţinut că facturile şi chitanţele prezentate sun false, deoarece SC S. SRL nu a avut niciodată relaţii comerciale cu SC K. SRL, iar seriile şi numerele acestora nu corespund cu plaja de numere alocată de RTC H. SA, unicul distribuitor al documentelor contabile cu regim special de pe raza Municipiului Bucureşti. De asemenea, s-a mai arătat că ştampila şi semnătura aplicate pe contractul de prestări servicii, pe cele cinci facturi fiscale, precum şi pe chitanţele aferente nu aparţin SC S. SRL sau reprezentanţilor acesteia.

Aceste aspecte sunt demonstrate şi prin depoziţiile martorilor B.I., P.C., E.C., S.M.A., N.E., T.F., F.G., D.F. şi M.T.D.

Astfel, din depoziţia martorului T.F., care a prestat servicii de contabilitate către SC K. SRL rezultă că societatea administrată de inculpat era profitabilă, câştigând chiar şi o licitaţie cu Primăria oraşului V. Aceste susţineri sunt confirmate prin depoziţiile martorului F.G., asociat la SC M. SRL şi la SC F. SRL, în patrimoniul acestor societăţi aflându-se utilaje de construcţii. După prezentarea ofertelor, a mai arătat acelaşi martor, firma inculpatului N.I., respectiv SC K. SRL a fost angajată de Primăria comunei V. să repare străzile C. şi R.L., precum şi să amenajeze oborul de animale de pe raza comunei V. La începutul lunii iulie 2002, a mai arătat acelaşi martor, societăţile pe care le are, i-au furnizat firmei administrate de inculpat piatră macadam şi i-au închiriat utilaje de transport, aceasta fiind singura legătură cu SC K. SRL. Cu ocazia prezentării de către organele de poliţie a documentelor contabile, respectiv a statelor de plată, a foii de prezenţă din care rezultă că a fost angajatul firmei SC K. SRL, martorul F.G. a susţinut că nu a încasat niciun leu de la N.I. ca salariat ala acestuia şi nici nu cunoaşte de scopul pentru care a procedat în acest fel.

Totodată, martorul M.D. a susţinut, la rândul său, atât în faţa organului de urmărire penală cât şi în faza de cercetare judecătorească, faptul că organul de poliţie i-a prezentat o factură pe care SC S. SRL ar fi emis-o, factură reprezentând valoarea unor servicii prestate în favoarea SC K. SRL Urziceni. Acea factură era extrem de mare, de ordinul sutelor milioanelor de RON, a mai arătat martorul M.D., însă după ce a privit-o cu atenţie, a realizat că era vorba de un fals, nici ştampila şi nici semnătura aplicate, neaparţinând acestei firme. La sediul organului de poliţie, a mai arătat martorul, a aplicat şi ştampila originală a SC S. SRL, care se deosebea clar de ştampila aplicată pe factură. Cu aceeaşi ocazie, a mai arătat martorul, la sediul organului de poliţie i-au fost prelevate mai multe specimene de semnătură rezultând extrem de clar că factura în cauză nu fusese semnată de reprezentantului SC S. SRL.

Cu referire la martorul F.G., M.D. a arătat că acesta a apelat la serviciile firmei sale, cu scopul de a închiria un utilaj, care putea fi folosit inclusiv la repararea drumurilor.

Rezultă, aşadar, că în ceea ce îl priveşte pe inculpatul N.I. sunt probe certe care să conducă la faptul că situaţiile financiare ale SC K. SRL Urziceni înfăţişează datorii inexistente, sume nedatorate, cu scopul de a frauda interesele creditorilor.

Astfel, martorul F.G. apărea în evidenţele SC K. SRL Urziceni ca salariat şi societatea avea obligaţia de a-i plăti contribuţiile aferente la bugetul statului, fiind creată astfel o datorie inexistentă.

Martorul M.D. a declarat că nu a semnat nici un contract cu firma inculpatului, însă, la dosar există o factură cu valoare mare pe care ar fi semnat-o şi ştampilat-o un reprezentant al SC S. SRL, în realitate aceasta reprezintă o formă de falsificare a evidenţelor debitorului, tot cu scopul înfăţişării unei datorii inexistente.

Prin urmare, în cauză, există probe de natură a reţine în sarcina inculpatului N.I. existenţa unei infracţiuni, constând în înfăţişarea unor datorii inexistente, respectiv prezentarea în cadrul situaţiilor financiare a unor sume nedatorate, cu scopul de a frauda interesele creditorilor.

Astfel, împrejurarea că în evidenţele SC K. SRL Urziceni s-a precizat că martorul F.G. ar fi avut calitatea de salariat în cadrul acestei firme nu reprezintă altceva decât înfăţişarea unei datorii inexistente, în condiţiile în care pentru fiecare salariat societatea comercială are obligaţia de plăti contribuţiile aferente bugetului de stat. De asemenea, prezentarea unei facturi cu valoare extrem de mare pe care ar fi semnat-o şi ştampilat-o un reprezentant al SC S. SRL, corespunzător unor servicii prestate către SC K. SRL, în condiţiile în care reprezentantul SC S. SRL, respectiv martorul M.D. a demonstrat că nu a încheiat un astfel de contract cu SC K. SRL reprezintă de asemenea o formă de falsificare a evidenţelor debitorului cu scopul înfăţişării unei datorii inexistente. Faptul că martorul F.G. ar fi efectuat o lucrare către SC K. SRL, în regim de subantrepriză, nu este de natură a înlătura răspunderea inculpatului N.I., în condiţiile în care SC K. SRL a fost declarată câştigătoarea licitaţiei şi deci toate avantajele efectuării unei astfel de lucrări, inclusiv rambursarea de TVA, reveneau societăţii câştigătoare şi nu unor eventuali subcontractanţi. De altfel, existenţa unor relaţii specifice subcontractării este demonstrată chiar prin depoziţia martorului F.G., acesta afirmând că la începutul lunii iulie 2002 societăţile sale au furnizat firmei administrate de inculpat piatra macadam şi i-au închiriat utilaje de transport. Prin urmare, nu rezultă că societăţile administrate de martorul F.G. ar fi efectuat lucrările pe care SC K. SRL le-a contractat cu Primăria V.

Instanţa de fond a reţinut că, prin întocmirea de facturi fiscale şi ulterior a ordinelor de plată - acte care nu reflectă realitatea, întrucât societatea comercială a inculpatului nu datora nicio sumă de bani SC S. SRL, inculpatul N.I. ar fi săvârşit infracţiunea de bancrută frauduloasă [art. 276 lit. a) din Legea nr. 31/1990, republicată, iar în reglementarea actuală art. 143 din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenţei].

Împotriva sentinţei penale nr. 887 din 17 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a declarat apel de către Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti (Dosar nr. 16228/3/2010), partea civilă D.G.F.P. Ialomiţa pentru A.N.A.F., ca reprezentant al Statului Român şi inculpatul N.I.

Parchetul a criticat soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie, vizând neconcordanţa dintre dispozitiv şi considerentele hotărârii, cu consecinţa unei defectuoase motivări, sub aspectul înţelegerii datei de la care s-ar fi împlinit termenul de prescripţie pentru infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1), lit. b) şi lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Se susţine în motivele de apel ale Parchetului că insuficienta motivare a hotărârii, după schimbarea încadrării juridice a faptelor, a condus la o ambiguitate cu privire la stabilirea datei împlinirii termenului de prescripţie pentru fiecare infracţiune în parte.

Partea civilă D.G.F.P. Ialomiţa a criticat soluţia fondului pentru nelegalitate, apreciind că, în mod greşit, s-a respins acţiunea civilă, precum şi cererea de instituire a sechestrului asigurător, asupra bunurilor proprii ale inculpatului şi asupra bunurilor părţii responsabile civilmente SC K. SRL Urziceni.

Prin apelul formulat, A.N.A.F. reprezentată de către D.G.F.P. Ialomiţa a criticat soluţia fondului pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul greşitei respingeri a acţiunii civile, cu consecinţa ne instituirii sechestrului asigurător asupra bunurilor inculpatului şi ale SC K. SRL Urziceni. S-a invocat faptul că, prin respingerea de către instanţa fondului a pretenţiilor civile ale statului prin A.N.A.F., D.G.F.P. Ialomiţa a blocat astfel calea unui proces civil prin care să se recupereze creanţa.

Inculpatul N.I., prin apelul declarat şi motivat în scris, a criticat soluţia fondului pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul greşitei sale condamnări, solicitând, în temeiul prevăzut de art. 13 alin. (1) C. proc. pen., sub aspectul infracţiunii de bancrută frauduloasă prevăzută de art. 143 alin. (2) lit. b) şi lit. c) din Legea nr. 85/2006, achitarea în temeiul prevăzut de art. 10 alin. (1), lit. b) C. proc. pen. şi în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1), lit. b) şi lit. c) din Legea nr. 241/2005 achitarea în baza prevederilor art. 11 pct. 2, lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

În susţinerea nevinovăţiei sale, apelantul inculpat a învederat faptul că au existat relaţii comerciale între SC S. SRL Bucureşti şi SC K. SRL şi că simplele afirmaţii făcute de către reprezentantul societăţii SC S. SRL nu înseamnă că el se face vinovat de vreo faptă penală. A mai arătat că facturile fiscale pe care le-a primit au fost obţinute în condiţii de deplină legalitate de la SC S. SRL, care au lucrat efectiv cu utilajele la amenajările contractate şi plătite de SC K. SRL Urziceni, cu Primăria V., că societatea nu a fost indusă în eroare.

Se mai susţine în motivele scrise că „în condiţiile în care cei ce au semnat contractul de prestări servicii facturi fiscale, chitanţele, deconturile de lucrări, au prestat efectiv aceste servicii, au adus utilajele şi au lucrat efectiv cu ele (...) Chiar dacă respectivele facturi ar fi fost false, nu avea nici un motiv să se îndoiască de seriozitatea celor care le-au prezentat şi de autenticitatea acestor facturi.”.

S-au făcut aprecieri cu privire la faptul că, în conţinutul rechizitoriului, nu a fost descrisă fapta, elementele constitutive ale acesteia, iar susţinerea Parchetului, prin rechizitoriul întocmit că evaziunea fiscală s-a datorat şi faptului că se înregistrau chitanţe şi facturi fiscale false în contabilitatea societăţii.

Cât priveşte soluţionarea greşită a laturii civile, apărătorul inculpatului a susţinut că neexistând evaziune fiscală, nu există nici prejudiciu.

Prin decizia penală nr. 367 din 21 decembrie 2011, pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală (Dosar nr. 16228/3/2010), s-au dispus următoarele:

Au fost admise apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de apelantul-intimat-inculpat N.I. împotriva sentinţei penale nr. 887 din 17 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, din Dosarul nr. 16228/3/2010; a fost desfiinţată în parte sentinţa penală şi, rejudecând în fond:

În temeiul art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor penale din infracţiunile prevăzute de art. 276 lit. a) din Legea nr. 31/1990, de art. 10 din Legea nr. 87/1994, de art. 290 C. pen., de art. 40 din Legea nr. 82/1991, cu aplicarea art. 289 C. pen., şi de art. 291 C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., în infracţiunile prevăzute de art. 143 alin. (2) lit. a) şi lit. b) din Legea nr. 85/2006, cu aplicarea art. 13 C. pen., de art. 9 alin. (1) lit. b) şi lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen., de art. 290 C. pen. şi de art. 291 C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului N.I., pentru comiterea infracţiunii de bancrută frauduloasă, prevăzută de art. 143 alin. (2) lit. a) şi lit. b) din Legea nr. 85/2006, cu aplicarea art. 13 C. pen.

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a fost achitat acelaşi inculpat, pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen.

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost achitat acelaşi inculpat, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen.

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. pen. a fost achitat acelaşi inculpat, pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-parte civilă Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, A.N.A.F., D.G.F.P. Ialomiţa.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a constatat că judecătorul fondului a apreciat că a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale, fără a stabili momentul de la care începe să curgă termenul prescripţiei şi că între considerente şi dispozitiv există neconcordanţe cu referire la această prescripţie.

Se susţine că este întemeiată critica Parchetului cu privire la încadrarea juridică, cu referire la faptul că infracţiunea prevăzută de art. 276 lit. a) din Legea nr. 31/1990 este absorbită în conţinutul complex al infracţiunii de bancrută frauduloasă, iar infracţiunea prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991 (legea contabilităţii), cu aplicarea art. 289 C. pen., aşa cum s-a statuat constant, este absorbită în infracţiunea complexă prevăzută de art. 9 lit. b) şi lit. c) din Legea nr. 241/2005.

S-a apreciat că, în raport cu limitele de pedeapsă mai reduse din reglementarea în vigoare la momentul săvârşirii faptelor, se impune a fi reţinute prevederile art. 13 C. pen. (legea mai favorabilă).

Instanţa de apel, însă, a dat eficienţă art. 13 alin. (2) C. proc. pen., referitor la „continuarea procesului penal în caz de amnistie, prescripţie (...)”, sens în care, instanţa, prin reexaminarea probelor, poate să pronunţe o soluţie de achitare, dacă constată vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. a)-lit. e) C. proc. pen.

Se mai susţine că singurele probe ale acuzării constau în atestarea caracterului nereal al înscrisurilor urmare a depoziţiilor martorilor F.G., M.D., T.F. şi a coinculpatului P.G., care a contestat existenţa semnăturii, a ştampilei, a încheierii contractelor cu SC K. SRL, administrată de inculpatul N.I.

Cât priveşte contractul cu Primăria V., instanţa de apel a menţionat că este cert, întrucât martorul F.G. a recunoscut implicare sa, în sensul că a pus la dispoziţia SC K. SRL oameni şi utilaje pentru efectuarea de lucrări.

Aşadar, susţinerile inculpatului N.I. au fost probate nu numai pe acest aspect, ci se probează şi faptul că martorul a închiriat utilaje SC S. SRL, aşa încât realitatea înscrisurilor contestate este contracarată de depoziţia unor martori „în contrapondere cu însăşi înscrisurile prezentate a căror existenţă nu a fost contestată.”

S-a făcut referire la declaraţia martorului T.F., care a confirmat existenţa relaţiei contractuale cu Primăria V. şi care a menţionat că firma SC K. SRL nu avea datorii către stat, astfel că s-ar fi procedat la o compensare între sumele datorate şi cele pe care le avea de încasat de la Trezorerie societatea inculpatului ca urmare a contractului cu primăria respectivă.

În ceea ce priveşte biletele la ordin solicitate de către inculpat, semnate şi ştampilate în alb de către coinculpatul P.G., care îl bănuia că i-a sustras şi un carnet CEC cu file semnate şi ştampilate în alb pe numele societăţii comerciale SC G. SRL Sinaia, s-a constatat că această susţinere nu se coroborează cu nici un mijloc de probă. Inculpatul P.G., deşi avea suspiciuni, nu a anunţat organele de poliţie, rămânând în pasivitate.

Pentru a-l incrimina pe inculpatul N.I. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 288 C. pen., Parchetul, astfel cum se susţine de către instanţa de apel în motivare, face referire la declaraţia martorului M.D. care a arătat că „facturile şi chitanţele fiscale ar fi false pentru că SC S. SRL nu a avut niciodată relaţii comerciale cu SC K. SRL, iar seriile şi numerele acestora nu corespund cu plaja de numere alocate de către RTC H. SA”.

Întrucât în cauză pe acest aspect nu există nicio altă probă şi nici o expertiză grafoscopică, se arată că veridicitatea susţinerilor în raport cu înscrisurile respective nu au cum să servească temei în dovedirea caracterului nereal şi, deci, în cauză, s-a dispus achitarea în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Ca urmare a nedovedirii caracterului fals, instanţa de apel a apreciat că n-a avut cum să influenţeze nici bilanţul contabil al societăţii neexistând premiza existenţei infracţiunii de evaziune fiscală şi bancrută frauduloasă, neexistând prejudiciu, aşa încât formularea unei acţiuni civile în cauză şi instituirea unui sechestru asigurător sunt fără temei, sens în care s-a dispus achitarea aceluiaşi inculpat în baza temeiului juridic prevăzut de art. 10 lit. d) C. proc. pen. (inexistenţa laturii obiective).

Împotriva acestei soluţii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi A.N.A.F., prin D.G.F.P. Ialomiţa.

Parchetul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen., susţinând că soluţia este nelegală, întrucât instanţa de apel a soluţionat cauza fără să dispună ataşarea întregului material de urmărire penală, a stabilit greşit data la care s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale şi a dat o rezolvare greşită laturii civile.

Parchetul a mai susţinut că, în cauză, instanţa de apel a pronunţat o soluţie de achitare pentru infracţiunile de fals şi uz de fals, pentru lipsa expertizei grafoscopice care, însă, a fost efectuată în cursul urmăririi penale.

Greşit s-a reţinut că luna aprilie 2002 a fost data comiterii faptelor deduse judecăţii cu consecinţa stabilirii eronate a datei la care s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, căci perioada infracţională reţinută este iunie-septembrie 2002.

Sub aspectul laturii civile, s-a arătat că nu poate fi primită motivarea instanţei de apel, în sensul că în perioada 2 octombrie 2002-8 ianuarie 2004, inculpatul a fost arestat preventiv şi nu poate fi răspunzător de nemdeplinirea unor obligaţii fiscale către stat, căci instanţa de apel era obligată să verifice dacă inculpatul a plătit contribuţiile fiscale la bugetul de stat în perioada 1 ianuarie 2000-8 octombrie 2002 şi să soluţioneze şi latura civilă.

S-a solicitat admiterea recursului; casarea deciziei penale nr. 367 din 21 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, şi trimiterea spre rejudecare la aceeaşi instanţă. Oral, procurorul de şedinţă a invocat şi cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen.

Partea civilă a criticat soluţia instanţei de apel ca nelegală, vizând greşita soluţionare a laturii civile, solicitând obligarea inculpatului la plata despăgubirilor civile.

Soluţionând recursurile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a constatat că în motivarea deciziei de achitare a inculpatului, instanţa de apel a reţinut că pentru dovedirea infracţiunilor de fals şi uz de fals, organul de urmărire trebuia să dispună efectuarea unei expertize grafoscopice sau cel puţin o constatare tehnico ştiinţifică. Parchetul a susţinut că o astfel de expertiză s-a făcut, însă dosarul de urmărire penală nu a fost ataşat la dosarul instanţei de apel.

Se reţine de către instanţa de recurs că trebuia ataşat întregul dosar de urmărire penală, (Dosar nr. 31651/3/2008) pentru justa soluţionare a cauzei. Aceasta se impunea pentru că instanţa de fond a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, o soluţie contrară concluziei la care a ajuns instanţa de apel, care a pronunţat o soluţie de achitare.

Cât priveşte latura civilă a cauzei, instanţa de recurs a constatat că instanţa de apel şi-a însuşit concluzia instanţei de fond, pe motiv că inculpatul N.I. nu poate să răspundă pentru neplata de către SC K. SRL Urziceni a obligaţiilor pentru bugetul statului, întrucât perioada înscrisă în raportul de inspecţie fiscală coincide cu perioada în care inculpatul a fost arestat preventiv (1 ianuarie 2000-31 decembrie 2004), iar din fişa de cazier judiciar rezultă că a fost arestat preventiv în perioada 8 octombrie 2002-8 ianuarie 2004.

Se arată că, în mod greşit instanţa de apel nu a verificat susţinerile părţii civile privind neplata de către firma administrată de inculpat a obligaţiilor fiscale datorate statului pentru perioada 1 ianuarie 2000-8 octombrie 2002, când inculpatul se afla în libertate.

Se concluzionează că „în lipsa întregului material de urmărire penală, respectiv cele 4 volume în care se află raportul de expertiză grafoscopică, raportul de inspecţie fiscală şi celelalte mijloace de probă pe care s-a fundamentat trimiterea în judecată a inculpatului a fost imposibil de a verifica toate susţinerile şi apărările părţilor care se constituie probe şi cereri esenţiale pentru acestea de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului în sensul prevederilor art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen”.

Prin decizia penală nr. 515 din 13 februarie 2013, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în majoritate, au fost admise recursurile declarate de către Parchet şi partea civilă formulate împotriva deciziei penale nr. 367 din 21 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind pe inculpatul N.I.

A fost casată decizia recurată în integralitate şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor declarate de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi partea civilă D.G.F.P. Ialomiţa, aceleiaşi instanţe, Curtea de Apel Bucureşti.

În opinia separată, s-a susţinut de asemenea, admiterea „tuturor căilor de atac şi reţinerea cauzei spre rejudecare”.

Curtea, în apel după casare cu trimitere spre rejudecare, examinând apelurile declarate, prin prisma criticilor aduse soluţiei fondului, cât şi din oficiu, potrivit art. 371 alin. (2) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt şi de drept, având în vedere şi dispoziţiile instanţei supreme referitoare la stabilirea corectă a datei împlinirii termenului de prescripţie, a stabilirii corecte a laturii civile şi având în vedere că apelul este o cale devolutivă de atac, constată că apelurile sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:

Sub aspectul situaţiei de fapt reţinută în sarcina inculpatului, din ansamblul probator administrat, rezultă că există probe de natură a se reţine existenţa unei infracţiuni care să înfăţişeze datorii inexistente, dar care să apară în situaţiile financiare ca sume nedatorate, cu scopul de a frauda interesele creditorilor. Astfel, martorul F.G. nu a avut calitatea de angajat al SC K. SRL. Cu ocazia încheierii contractului cu Primăria V., în vederea efectuării unor prestări servicii, societatea martorului F.G. i-a furnizat materiale de construcţii firmei inculpatului şi utilaje de construcţii, însă nu a fost salariatul SC K. SRL.

Chiar dacă martorul F.G. a efectuat în regim de subantrepriză o lucrare pentru SC K. SRL, aceasta nu înlătură răspunderea penală a inculpatului întrucât firma care câştigă licitaţia, aceasta este plătitoare de TVA, rambursare TVA.

Evidenţele contabile ale SC K. SRL atestă şi faptul că aceasta ar fi avut relaţii comerciale cu SC S. SRL, întrucât au fost înregistrate: un contract de prestări servicii, cinci facturi fiscale, chitanţe fiscale. Martorul M.D., audiat în această chestiune atât la urmărirea penală, cât şi la cercetarea judecătorească (termenul din 18 octombrie 2010) a susţinut că respectivele chitanţe şi facturi sunt false, întrucât nu corespund seriile şi numerele acestora cu cele eliberate de RTC H. SA, unicul distribuitor al documentelor contabile cu regim special pe municipiul Bucureşti, iar ştampila şi semnătura aplicată pe contractul de prestări servicii pe cele 5 facturi fiscale şi chitanţele aferente nu aparţin societăţii susmenţionate.

Aşadar, inculpatul N.I. întocmea facturi fiscale, apoi ordine de plată din care rezulta o situaţie neconformă cu realitatea, adică SC K. SRL datora o sumă de bani SC S. SRL, în realitate nu era aşa. Acest aspect realizează latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 143 alin. (2), lit. a) şi lit. b) din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenţei.

Corect a reţinut instanţa fondului cu privire la elementul material al laturii obiective a acestei infracţiuni, pentru că „întotdeauna există ca premiză o intenţie frauduloasă ce rezultă din diminuarea valorii activelor”, în scopul neonorării (chiar viitoare) a creditorilor şi o intenţie frauduloasă (manifestă), prin înstrăinarea în dauna creditorilor. Premiza acestei infracţiuni este înşelarea, fraudarea creditorilor indiferent cât de mici, chiar şi statul.

Rezultă că scopul inculpatului, cât a fost administratorul SC K. SRL, a fost să realizeze venituri ilicite, prin fraudă de la bugetul statului, falsificând înscrisurile şi încasând sume de bani, prin inducerea în eroare a administraţiei finanţelor publice, solicitând rambursarea de TVA urmare a operaţiunilor comerciale fictive, prin factura arătată emisă de SC S. SRL.

Însă, activitatea inculpatului constă şi în întocmirea necorespunzătoare a documentelor primare, cu consecinţa diminuării veniturilor, a surselor impozabile, existând astfel probe în sensul reţinerii art. 10 al Legii nr. 87/1994, privind evaziunea fiscală.

În mod intenţionat întocmea acte pe baza cărora efectua înregistrări inexacte cu consecinţa denaturării veniturilor, cheltuielilor, reţinându-se în sarcina inculpatului şi infracţiunea prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991, cu referire la art. 289 C. pen.

Pentru a înfăţişa datorii inexistente cu scopul fraudării creditorilor, inculpatul, astfel cum s-a expus, falsifica înscrisurile sub semnătură privată şi le folosea ulterior, ceea ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 C. pen.) şi uz de fals (art. 291 C. pen.).

De asemenea, a fost dovedit caracterul fals al înscrisurilor, care a influenţat şi bilanţul contabil al societăţii.

Concluzionând, Curtea îşi însuşeşte în totalitate situaţia de fapt reţinută de către instanţa fondului, activitatea infracţională a inculpatului fiind descrisă şi în rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea.

Cât priveşte întinderea perioadei infracţionale reţinută în sarcina inculpatului, se constată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea din 2 decembrie 2002, se reţine iunie-septembrie 2002, iar cu privire la încadrarea juridică, corect instanţa fondului a făcut trimitere la recursul în interesul legii nr. 4/2008.

Potrivit acestui recursului în interesul legii, „omisiunea în tot sau în parte ori evidenţierea în actele contabile sau în documente legale a cheltuielilor care au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, constituie infracţiunea complexă de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 lit. b) şi lit. c) din Legea nr. 241/2005.”

La data judecării în fond a cauzei, se constată că, în mod corect, instanţa fondului a dispus, în raport de data săvârşirii faptelor şi succesiunea în timp a legilor, pe lângă schimbarea încadrării juridice a faptelor şi aplicarea prevederilor art. 13 C. pen., având în vedere limitele de pedeapsă mai reduse din reglementarea în vigoare la momentul comiterii faptelor.

Curtea constată că termenul prescripţiei speciale a răspunderii penale, de 7 ani şi 6 luni, calculat conform art. 124 raportat la art. 122 alin. (1), lit. d) C. pen., în raport de perioada infracţională iunie-septembrie 2002, se împlineşte în martie 2010.

Aşadar, Curtea de Apel a apreciat că se impune încetarea procesului penal.

Sub aspectul laturii civile a cauzei, reţine că, într-adevăr, din cazierul judiciar al inculpatului rezultă că a fost arestat preventiv în perioada 8 octombrie 2002-8 ianuarie 2004, pentru care inculpatul nu poate fi obligat la plata vreunei despăgubiri civile către stat, însă el trebuie obligat la plata către bugetul de stat a obligaţiilor fiscale neachitate la scadenţă, pentru perioada 1 februarie 2000-8 octombrie 2002, reprezentând debit impozit pe profit, în cuantum de 3.735 RON (conform adresei din 2 octombrie 2013 a A.N.A.F., D.G.F.P. Ialomiţa), inclusiv dobânzile legale aferente, penalităţile de întârziere de la data la care suma a devenit exigibilă şi până la achitarea integrală a acesteia.

Pentru acest motiv, în baza art. 11 din Legea nr. 241/2005, Curtea a apreciat că se impune şi instituirea sechestrului asigurător pe bunurile inculpatului, până la concurenţa sumei la care a fost obligat prin prezenta hotărâre.

În raport cu cele învederate mai sus, apelul declarat de către inculpatul N.I. a fost apreciat ca nefondat. Curtea de Apel a constatat că nu poate fi primită cererea de achitare, ca urmare a solicitării continuării procesului penal (conform art. 13 C. proc. pen. invocat în motivele scrise de apel), faţă de aceleaşi considerente, în sensul că probele administrate în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti au dovedit vinovăţia inculpatului.

Drept urmare, prin decizia penală nr. 293 din 20 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi partea civilă A.N.A.F., D.G.F.P. Ialomiţa, împotriva sentinţei penale nr. 887 din 17 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală.

A fost desfiinţată, în parte, sentinţa şi, în baza art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului N.I. din infracţiunile prevăzute de art. 276 lit. a) din Legea nr. 31/1990, art. 10 din Legea nr. 87/1996, art. 290 C. pen., art. 40 din Legea nr. 82/1991 combinat cu art. 289 C. pen. şi art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., în infracţiunile prevăzute de art. 143 alin. (2) lit. a) şi lit. b) din Legea nr. 85/2006, cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 9 alin. (1) lit. b) şi lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 290 C. pen. şi art. 291 C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., raportat la art. 122 alin. (1) lit. b) C. pen., cu referire la art. 124 C. pen., s-a încetat procesul penal pornit faţă de inculpatul N.I. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 143 alin. (2), lit. a) şi lit. b) din Legea nr. 85/2006, cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 9 alin. (1) lit. b) şi lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 290 C. pen. şi art. 291 C. pen., constatând împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale.

S-a constatat că inculpatul a fost arestat preventiv, în perioada 8 octombrie 2002-8 ianuarie 2004.

A fost admisă, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă A.N.A.F., D.G.F.P. Ialomiţa şi inculpatul a fost obligat la 3.735 RON, plus dobânzile legale aferente şi penalităţile de întârziere de la data la care suma a devenit exigibilă şi până la achitarea integrală a acesteia.

În baza art. 11 din Legea nr. 241/2005, s-a instituit sechestrul asigurător pe bunurile inculpatului, până la concurenţa sumei la care a fost obligat prin prezenta hotărâre.

Au fost menţinute, în rest, dispoziţiile sentinţei apelate.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul N.I. împotriva aceleiaşi sentinţe, cu obligarea acestuia la 250 RON cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul N.I.

Parchetul a criticat hotărârea pentru nelegalitate, în temeiul art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen. doar sub aspectul greşitei încadrări juridice a faptelor. Astfel, se susţine că Curtea de Apel a dispus în mod greşit schimbarea de încadrare juridică reţinând infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi lit. c) din Legea nr. 241/2005, corect fiind să se reţină infracţiunea prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994.

Mai mult, instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile legii penale mai favorabile deoarece apreciind că faptele întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală în varianta prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi lit. c) din Legea nr. 241/2005, erau incidente dispoziţiile concursului real de infracţiuni cu posibilitatea aplicării unui spor de pedeapsă, situaţie ce contravine principiului legii penale mai favorabile.

De asemenea, reţinând pe de o parte dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) şi lit. c) din Legea nr. 241/2005, iar pe de altă parte limitele de pedepse mai reduse din reglementarea în vigoare la momentul comiterii faptelor în raport de care instanţa de apel a calculat termenul de prescripţie specială a răspunderii penale, instanţa de apel a creat o lex tertia, pentru că a avut în vedere un maxim al pedepsei de 5 ani, deşi maximul pedepsei prevăzut de art. 9 alin. (1) lit. b) şi lit. c) din Legea nr. 241/2005 este de 8 ani închisoare.

Pe cale de consecinţă, se solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii şi pronunţarea unei decizii legale prin corecta schimbare a încadrării juridice şi încetarea procesului penal raportat la toate aceste infracţiunii, fiind împlinit termenul de prescripţie al răspunderii penale.

Inculpatul a depus în scris motivele de recurs, transmiţându-le prin fax în data de 7 mai 2014.

A criticat decizia în latură penală în temeiul art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen. pe motiv că din întregul material probator reiese că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor nici sub forma elementului material, dar nici sub forma laturii subiective. Susţine că soluţia de condamnare are la bază afirmaţii nedovedite, instanţa de apel reţinând în mod greşit că inculpatul a fraudat statul prin solicitarea nelegală a rambursării de TVA, că se face confuzie între infracţiunea de brancută frauduloasă şi fraudarea creditorilor care nu există, iar în ceea ce priveşte infracţiunile de fals, nu se poate considera că au fost dovedite, în condiţiile în care raportul de expertiză se referă la alt inculpat iar falsul este justificat numai pe declaraţia unui martor. Cât priveşte prejudiciul de 3.735 RON cu care societatea comercială SC K. SRL figurează ca fiind restantă la plata impozitului pe profit pe perioada 1 februarie 2000-8 octombrie 2002, se arată că suma nu reprezintă în niciun caz prejudiciu din săvârşirea unei infracţiuni şi că perioada de timp excede perioadei pe care instanţa de apel a considerat-o ca fiind de referinţă pentru săvârşirea infracţiunilor, şi anume iunie-octombrie 2002.

Drept urmare, se solicită pronunţarea unei soluţii de achitare în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Cu ocazia dezbaterilor, apărătorul recurentului inculpat a precizat solicitarea de achitare în ceea ce priveşte infracţiunile de fals şi uz de fals, prin indicarea unui alt temei de achitare, respectiv art. 10 lit. a) C. proc. pen.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, hotărârea a fost criticată de inculpat în temeiul art. 385 pct. 17 C. proc. pen., pe motiv că s-a făcut o greşită aplicare a legii, soluţia corectă fiind aceea de respingere a despăgubirilor civile ca nefiind dovedite, fiind criticată şi greşita instituire a sechestrului judiciar.

Examinând cauza în temeiul art. 385 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. pen. Curtea apreciază că recursurile sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Având în vedere data pronunţării deciziei atacate, intrarea în vigoare a unui nou cod de procedură penală şi dispoziţiile tranzitorii prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 potrivit cărora „recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecată potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs”, se constată că în cauză sunt incidente dispoziţiile C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013.

Din această perspectivă, se constată că ambele recursuri au fost exercitate în termen legal şi au fost motivate cu respectarea dispoziţiilor art. 385¹⁰ alin. (1) şi alin. (2) C. proc. pen., respectiv cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, iar cazurile de casare invocate, respectiv art. 385⁹ pct. 12 şi pct. 17² C. proc. pen., sunt prevăzute de legea de procedură aplicabilă în cauză.

Criticile formulate de inculpat sunt apreciate ca nefondate.

Deşi Parchetul nu a contestat soluţia de încetare a procesului penal, criticile formulate de inculpat prin care stinde la obţinerea unei soluţii de achitare urmează a fi analizate de instanţa de recurs, având în vedere că inculpatul a solicitat continuarea procesului penal.

Potrivit, art. 385⁹ pct. 12 teza I C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni, iar cazul de casare prevăzut de art. 385 pct. 17 C. proc. pen. vizează situaţia în care hotărârea este contrară legii, sau prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii.

Prin modificarea adusă C. proc. pen. prin Legea nr. 2/2013, caracterul devolutiv al recursului ca a doua cale de atac a fost mult limitat, recursul fiind restrâns doar la aspecte de drept. Aceasta rezultă cu evidenţă în principal din abrogarea expresă a cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., dar şi din conţinutul cazurilor de casare astfel cum sunt prevăzute de art. 385⁹ C. proc. pen. după modificarea intervenită prin Legea nr. 2/2013, precum şi din prevederile art. 385⁶, art. 385⁹ şi art. 385¹⁰ C. proc. pen.

Legea nr. 2/2013 a instituit astfel o limitare a cazurilor de casare, implicit, a criticilor ce pot fi formulate împotriva hotărârilor pronunţate de instanţa de fond şi de instanţa de apel, limitând pe cale de consecinţă şi posibilităţile pe care instanţa de recurs le are în examinarea cauzei.

Luând în considerare dispoziţiile ce reglementează soluţionarea recursului ca a doua cale de atac, potrivit noii reglementări, instanţa de recurs nu are posibilitatea de a reexamina situaţia de fapt şi de a da o nouă apreciere probelor administrate.

În realitate, deşi a criticat soluţia pronunţată pe latură penală invocând cazul prevăzut de art. 385⁹ pct. 12 teza I C. proc. pen., inculpatul a contestat situaţia de fapt stabilită de instanţa de fond şi însuşită de instanţa de apel, pe baza căreia ambele instanţe au apreciat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului.

În concret, aşa cum rezultă din motivarea recursului şi din dezbateri, inculpatul a invocat aspecte ce exced cazului de casare mai sus menţionat, deoarece a contestat chiar situaţia de fapt stabilită de instanţa de fond şi menţinută de instanţa de apel, respectiv modul în care aceste două instanţe au apreciat probele. Inculpatul solicită stabilirea unei situaţii de fapt diferite, care să conducă la pronunţarea unei soluţii de achitare. Acest lucru este cu atât mai evident în cazul infracţiunilor de fals şi uz de fals, căci inculpatul solicită achitarea pe motiv că fapta nu există, ceea ce implică o analiză a existenţei faptei în materialitatea sa, prin verificarea materialului probator.

Or, aşa cum s-a arătat, Înalta Curte nu poate proceda la un asemenea examen, nu poate analiza conţinutul mijloacelor de probă, nu poate da o nouă apreciere materialului probator şi nu poate stabili o altă situaţie de fapt, acestea fiind atributul exclusiv al instanţei de fond şi al instanţei de apel.

Drept urmare, Înalta Curte nu poate examina criticile referitoare la greşita reţinere, pe baza probelor administrate în cauză, a anumitor elemente faptice ce corespund conţinutului constitutiv al infracţiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

Invocarea de către recurent a nevinovăţiei prin contestarea comiterii faptelor nu constituie o critică care poate fi încadrată în cazul de casare invocat de recurent, după cum nu poate fi încadrată nici în cazul prevăzut de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen., sau în celelalte cazuri limitativ prevăzute de lege.

Aspectele invocate de către inculpat nu vizează nelegalitatea probelor, ci modul de apreciere al acestora, or, se constată că ambele instanţe au stabilit situaţia de fapt în urma analizei probelor, făcând referire la mijloacele de probă administrate în cauză, examinând întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunilor şi analizând apărările formulate de către inculpat.

Se constată, într-adevăr, că în motivarea deciziei atacate, se face referire şi la faptul că inculpatul a solicitat rambursare de TVA ca urmare a operaţiunilor comerciale fictive, însă aceasta nu este de natură să afecteze legalitatea soluţiei, căci nu rezultă că instanţa de apel a avut în vedere o altă faptă decât cea descrisă în rechizitoriu, deoarece s-a raportat permanent la acuzaţia formulată în actul de sesizare şi a precizat de mai multe ori că îşi însuşeşte argumentele primei instanţe atât în ce priveşte stabilirea situaţiei de fapt, cât şi referitor la întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunilor.

Mai mult, se constată că deşi instanţa de apel a desfiinţat în parte sentinţa şi a dispus din nou schimbarea încadrării juridice a faptelor, a reluat în totalitate soluţia primei instanţe în ce priveşte încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului N.I., raportându-se permanent la situaţia de fapt şi încadrarea juridică expuse în rechizitoriu.

Trebuie precizat că, deşi inculpatul nu a formulat critici punctuale referitoare la greşita încadrare juridică, instanţa de recurs urmează să analizeze acest aspect din perspectiva criticilor invocate de parchet, care profită şi inculpatului, motiv pentru care Înalta Curte va admite şi recursul acestuia.

În ce priveşte celelalte motive invocate în temeiul art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen. raportat la soluţionarea laturii civile, se constată că au un caracter general, lipsit de concreteţe, căci inculpatul nu a invocat punctual în ce anume constă nelegalitatea soluţionării acţiunii civile şi a instituirii sechestrului asigurător, aşa încât nu pot fi examinate de către instanţa de recurs.

De altfel, dată fiind soluţia de încetare a procesului penal şi incidenţa art. 25 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen. în vigoare, criticile referitoare la soluţionarea laturii civile au devenit lipsite de interes şi finalitate, din moment ce instanţa de recurs va lăsa nesoluţionată acţiunea civilă.

În final, se constată că niciuna din criticile formulate de către inculpat nu se încadrează în alte cazuri de casare din cele care pot fi avute în vedere din oficiu, în conformitate cu dispoziţiilor art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen.

Critica formulată de Parchet este fondată şi, aşa cum s-a arătat, determină şi admiterea recursului declarat de către inculpat.

Deşi Legea nr. 2/2013 a abrogat pct. 17 al art. 385⁹ C. proc. pen, care se referea în mod expres la casarea hotărârilor „când faptei săvârşite i s-a dat o greşită încadrare juridică”, în opinia instanţei de recurs o atare critică poate fi examinată după modificarea C. proc. pen. în temeiul art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen., fiind vorba despre o greşită aplicare a legii.

Nu se poate considera că voinţa legiuitorului a fost aceea de a exclude posibilitatea instanţei de recurs de a examina corecta încadrare juridică a faptei, aceasta fiind prima chestiune de drept ce trebuie dezlegată de către instanţe ulterior stabilirii situaţiei de fapt.

În speţă, inculpatul N.I. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 276 lit. a) din Legea nr. 31/1990, art. 10 din Legea nr. 87/1994, art. 40 din Legea nr. 82/1991 combinat cu art. 289 C. pen., art. 290 C. pen. şi art. 291 C. pen.

Instanţa de fond a analizat în mod detaliat elementele constitutive ale tuturor infracţiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi a stabilit în mod corect că, în ce priveşte infracţiunea de bancrută frauduloasă sunt incidente dispoziţiile art. 143 alin. (2) lit. a) şi lit. b) din Legea nr. 85/2006, deoarece dispoziţiile art. 276 lit. a) din Legea nr. 31/1990 reţinute în actul de sesizare au fost abrogate, conţinutul constitutiv fiind preluat în noua dispoziţie legală, fără să fi intervenit modificări.

De asemenea, instanţa de fond a apreciat în mod corect că în sarcina inculpatului nu poate fi reţinută săvârşirea în concurs real a infracţiunilor prevăzute de art. 10 din Legea nr. 87/1994 şi prevăzute de art. 40 din Legea nr. 82/1991 combinat cu art. 289 C. pen. ci, în conformitate cu decizia în interesul legii nr. 4/2008, trebuie reţinută o singură infracţiune complexă de evaziune fiscală.

Soluţia şi argumentele primei instanţe au fost însuşite de către instanţa de apel, care a păstrat aceeaşi încadrare juridică a faptelor.

Este adevărat că prin decizia nr. 4 din 21 ianuarie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of., Partea I nr. 868/22.12.2008, a fost admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit că „Fapta de omisiune, în tot sau în parte, ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive constituie infracţiunea complexă de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi lit. c) din Legea nr. 241/2005 [fost art. 11 lit. c), fost art. 13 din Legea nr. 87/1994], nefiind incidente dispoziţiile art. 43 (fost art. 37, fost art. 40) din Legea nr. 82/1991, legea contabilităţii, raportat la art. 289 C. pen., aceste activităţi fiind cuprinse în conţinutul constitutiv al laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală.”

În speţă, trebuie avute însă în vedere şi dispoziţiile legale referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile. Decizia în interesul legii s-a raportat la infracţiunea de evaziune fiscală astfel cum era reglementată la momentul pronunţării, respectiv în anul 2008, însă faptele inculpatului au fost comise în anul 2002, aşa încât nu se poate face o aplicare automată a deciziei în interesul legii, ci trebuie stabilită legea penală mai favorabilă prin evaluarea tuturor modificărilor intervenite de la data comiterii faptei şi până în prezent.

Astfel, potrivit art. 16 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, Legea nr. 87/1994 a fost abrogată, însă unele din faptele incriminate ca infracţiuni au fost preluate în Legea nr. 241/2005.

Cu toate că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 87/1994 nu au fost preluate întocmai în Legea nr. 241/2005, se constată că nu a avut loc o dezincriminare, deoarece acestea se regăsesc în dispoziţiile art. 9 lit. b) şi lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Pe de altă parte, se constată că această nouă dispoziţie legală ce reglementează o infracţiune complexă are ca şi corespondent în legea veche, în vigoare la data comiterii infracţiunilor, dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 87/1994, care constituie legea penală mai favorabilă având în vedere tratamentul sancţionator mai blând.

Astfel, potrivit art. 9 lit. b) şi lit. c) din Legea nr. 241/2005, infracţiunea de evaziune fiscală este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 2 la 8 ani, pe când infracţiunea prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994 prevede sancţiunea închisorii de la 6 luni la 5 ani.

Faţă de cele reţinute, având în vedere data săvârşirii faptelor, modalitatea concretă în care se reţine că au fost comise faptele, încadrate iniţial în infracţiunile de evaziune fiscală şi fals intelectual, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel trebuia să dispună schimbarea încadrării juridice din art. 10 din Legea nr. 87/1994 şi art. 40 din Legea nr. 82/1991 combinat cu art. 289 C. pen., în infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994.

Este fondată şi critica referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor privind legea penală mai favorabilă căci, aşa cum rezultă din decizia instanţei de apel, cu toate că a reţinut infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 C. pen., Curtea a avut în vedere sancţiunea prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994, creând o lex tertia.

Drept urmare, în temeiul art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursurile, va casa în parte decizia penală, în totalitate încheierea din 27 noiembrie 2013 de îndreptare a erorii materiale şi în totalitate sentinţa şi rejudecând:

Conform art. 386 alin. (1) C. proc. pen. în vigoare, va schimba încadrarea juridică a faptelor prin reţinerea infracţiunilor prevăzute de art. 143 alin. (2) lit. a) şi lit. b) din Legea nr. 85/2006, art. 13 din Legea nr. 87/1994, ambele cu aplicarea art. 13 C. pen. şi a infracţiunilor prevăzute de art. 290 C. pen. şi art. 291 C. pen.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen. în vigoare cu referire la art. 122 alin. (1) lit. d) şi art. 124 C. pen. anterior, va înceta procesul penal pornit împotriva inculpatului N.I. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor mai sus menţionate.

Aşa cum s-a reţinut, inculpatul a solicitat continuarea procesului penal, însă în urma examinării criticilor formulate, nu se poate pronunţa o soluţie de achitare, aşa încât se impune încetarea procesului penal.

Referitor la prescripţie, Înalta Curte are în vedere aplicarea legii penale mai favorabile pe instituţii autonome, aşa încât termenul prescripţiei speciale a răspunderii penale este de 7 ani şi 6 luni, fiind calculat în conformitate cu dispoziţiile art. 122 alin. (1) lit. d) şi art. 124 C. pen. anterior.

Este adevărat că, înainte de soluţionarea recursului, mai precis la 20 mai 2014, a fost publicată în M. Of. Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 265/2014 referitoare la excepţia de neconstitutionalitate a dispoziţiilor art. 5 C. pen. intrat în vigoare la 1 februarie 2014. Prin această decizie, s-a admis excepţia de ne constituţionalitate ridicată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală şi Curtea Constituţională a constatat că „dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile”, consacrând în acest mod, aplicarea legii penale mai favorabile prin apreciere globală şi nu.pe instituţii autonome.

Cu toate acestea, pentru a respecta dreptul la un proces echitabil, Înalta Curte nu poate avea în vedere această decizie la soluţionarea cauzei de faţă, deoarece este ulterioară închiderii dezbaterilor şi nu a fost pusă în discuţie.

Mai mult, se constată că prin recursul declarat, Parchetul nu a contestat soluţia de încetare a procesului penal, iar termenul de prescripţie specială a răspunderii penale s-a împlinit indiferent de legea aplicabilă.

Niciuna din infracţiunile reţinute nu sunt sancţionate cu pedeapsa închisorii care să depăşească 5 ani. Potrivit legii vechi, art. 122 alin. (1) lit. d) şi art. 124 C. pen. anterior, termenul prescripţiei speciale este de 7 ani şi 6 luni şi s-a împlinit în luna martie 2010, iar potrivit legii noi, art. 154 alin. (1) lit. c) raportat la art. 155 alin. (4) C. pen. în vigoare, termenul este de 10 ani şi s-a împlinit în luna octombrie 2012.

Având în vedere soluţia de încetare a procesului penal, se impune aplicarea dispoziţiile art. 25 alin. (5) C. proc. pen. (dispoziţii în vigoare şi care, în lipsa unor norme tranzitorii sunt de imediată aplicare), urmând ca acţiunea civilă să fie lăsată nesoluţionată.

În temeiul art. 397 alin. (5) C. proc. pen. (de asemenea, dispoziţii de imediată aplicare în lipsa unor norme tranzitorii), va menţine măsurile asigurătorii dispuse prin dcizia instanţei de apel, doar pentru o perioadă de 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

Conform art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile j|odiciare determinate de soluţionarea recursurilor declarate de Parchet şi de inculpat rămân în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul N.I.

Casează în parte decizia penală nr. 293/A din 20 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în totalitate încheierea din 27 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală şi în totalitate sentinţa penală nr. 887 din 17 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală şi, rejudecând:

Conform art. 386 alin. (1) C. proc. pen. schimbă încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului N.I. din infracţiunile prevăzute de art. 276 lit. a) din Legea nr. 31/1990, art. 10 din Legea nr. 87/1994, art. 40 din Legea nr. 82/1991 combinat cu art. 289 C. pen., art. 290 C. pen. şi art. 291 C. pen., în infracţiunile:

- prevăzute de art. 143 alin. (2) lit. a) şi lit. b) din Legea nr. 85/2006, cu aplicarea art. 13 C. pen.;

- prevăzute de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13 C. pen.;

- prevăzute de art. 290 C. pen;

- prevăzute de art. 291 C. pen.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen., cu referire la art. 122 alin. (1) lit. d) şi art. 124 C. pen. anterior, încetează procesul penal pornit împotriva inculpatului N.I., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 143 alin. (2) lit. a) şi lit. b) din Legea nr. 85/2006, cu aplicarea art. 13 C. pen.; art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13 C. pen.; art. 290 C. pen; art. 291 C. pen.

În baza art. 25 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen., lasă nesoluţionată acţiunea civilă exercitată de partea civilă Statul Român prin A.N.A.F., D.G.F.P. Ialomiţa împotriva inculpatului N.I.

În baza art. 397 alin. (5) C. proc. pen., menţine măsura asiguratorie luată asupra bunurilor inculpatului N.I., în condiţiile prevăzute de dispoziţiile mai sus menţionate, respectiv aceste măsuri încetează de drept în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Cheltuielile judiciare determinate de soluţionarea recursurilor declarate de Parchet şi de inculpat rămân în sarcina statului.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul intimat inculpat, în sumă de 50 RON, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 mai 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 1795/2014. Penal		ICCJ. Decizia nr. 1750/2014. Penal. Intervenirea unei legi... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 1739/2014. Penal. Iniţiere, constituire de grup infracţional organizat, aderare sau sprijinire a unui asemenea grup (Legea 39/2003 art. 7). Recurs ICCJ. Decizia nr. 1750/2014. Penal. Intervenirea unei legi penale noi (art.595 NCPP). Contestaţie(NCPP) ICCJ. Decizia nr. 1779/2014. Penal. Omorul deosebit de grav (art. 176 C.p.). Lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 189 C.p.), tâlhărie (art.211 C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 1795/2014. Penal