ICCJ. Decizia nr. 1841/2014. Penal. Violul (art.197 C.p.). Recurs

Decizii penale ICCJ 2014


R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1841/2014

Dosar nr. 12488/118/2012

Şedinţa publică din 29 mai 2014

Deliberând asupra recursului declarat de partea vătămată I.S.M. împotriva deciziei penale nr. 20/MP din 22 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, constată următoarele:

I. Prin sentinţa penală nr. 285 din 25 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul penal nr. 12488/118/2012 s-au hotărât următoarele:

„În baza art. 334 C. proc. pen.:

Schimbă încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului M.L. din infracţiunea de viol prev. de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen. în infracţiunea de act sexual cu un minor, prev. de art. 198 alin. (1) C. pen.

În baza art. 198 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen.:

Condamnă pe inculpatul M.L. la pedeapsa închisorii de 2 ani şi 6 luni.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen.:

Aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 1 an şi 6 luni după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen.:

Interzice inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

În baza art. 88 C. pen.:

Deduce din pedeapsa închisorii aplicate inculpatului, perioada reţinerii şi arestării preventive, cu începere de la 27 septembrie 2012 până la 05 octombrie 2012.

În baza art. 81 C. pen.:

Dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii aplicate inculpatului.

În baza art. 82 C. pen.:

Stabileşte termen de încercare de 4 ani şi 6 luni compus din durata pedepsei închisorii aplicate, la care se adaugă intervalul de timp de 2 ani. în baza art. 359 C. proc. pen.

Atrage atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 83 şi 84 C. pen., privind cazurile de revocare a suspendării executării pedepsei, şi anume comiterea unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare şi neexecutarea obligaţiilor civile stabilite prin prezenta hotărâre.

În baza art. 359 alin. (2) C. proc. pen.:

Dispune comunicarea, de îndată, către inculpat, a dispoziţiilor din prezenta minută, privind cazurile de revocare a suspendării condiţionate a executării pedepsei.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen.:

Constată suspendată executarea pedepsei accesorii, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii.

În baza art. 357 alin. (2) lit. b) C. proc. pen.:

Menţine măsura obligării inculpatului de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea instanţei, dispusă prin încheierea de şedinţă din data de 02 noiembrie 2012 a Tribunalului Constanţa.

Admite, în parte, acţiunea civilă formulată de către partea vătămată I.S.M.

În baza art. 14, art. 346 C. proc. pen., art. 1357, art. 1366 alin. (2), art. 1372 alin. (1) C. civ.:

Obligă pe inculpatul M.L. către partea vătămată I.S.M., reprezentată legal de I.M.I. şi I.M.A. la plata sumei de 5.000 RON, reprezentând despăgubiri civile - daune morale.

Respinge, ca nefondate, celelalte pretenţii civile formulate de către partea vătămată.

În baza art. 357 alin. (2) C. proc. pen., art. 353 alin. (1) C. proc. pen., art. 163 alin. (5) teza a II-a şi alin. (6) lit. b) C. proc. pen.:

Instituie sechestrul asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului M.L. până la concurenţa sumei de 5.000 RON. Dispoziţia privind măsura asigurătorie este executorie de la data pronunţării, urmând a se comunica de îndată Camerei Executorilor Judecătoreşti.

În baza art. 191 alin. (1) C. pen.:

Obligă pe inculpat la plata sumei de 1.700 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat”.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că inculpatul M.L. şi partea vătămată I.S.M., care se cunoşteau din satul R.J., au început să comunice pe o reţea de socializare din luna august 2012, inculpatul locuind de o perioadă de timp şi lucrând în Germania. Partea vătămată a confirmat faptul că îl cunoştea de mai mulţi ani pe inculpat, familia acestuia locuind la câteva case distanţă de domiciliul său.

La începutul lunii septembrie 2012, partea vătămată a aflat că inculpatul M.L. a revenit în localitate, dar nu s-a întâlnit şi nu a vorbit cu acesta până în data de 25 septembrie 2012.

La data de 25 septembrie 2012, părţile au comunicat pe reţeaua de socializare, prilej cu care partea vătămată s-a arătat interesată de situaţia personală şi familială a inculpatului, atitudinea acesteia fiind provocatoare, inculpatul percepând intenţia ei de a avea împreună o relaţie.

În aceste împrejurări, inculpatul a invitat-o pe partea vătămată să meargă împreună cu el la un suc, întrebând-o însă dacă o lasă părinţii la Cogealac, minora răspunzând negativ. Referirea inculpatului la localitatea Cogealac şi faptul că a întrebat-o pe partea vătămată dacă părinţii îi dau voie să plece din sat conduc la concluzia că, la momentul discuţiilor, intenţia inculpatului a fost de a merge într-adevăr la un suc cu aceasta.

Întrebându-l pe inculpat când pleacă înapoi în Germania, acesta i-a comunicat că „sâmbăta aceasta”, moment în care partea vătămată s-a arătat a fi dezamăgită, întrebându-l totodată dacă se pot vedea a doua zi. La răspunsul negativ al inculpatului, minora a insistat, întrebându-l dacă poate în altă zi.

Constatând că nu se pot întâlni în altă zi, inculpatul a întrebat-o dacă poate ieşi în seara respectivă, fiind aproape de ora 21.00, partea vătămată spunându-i că vine în 5 minute la poartă. Inculpatul a întrebat-o dacă vine singură, iar la răspunsul negativ al acesteia, M.L. i-a precizat „dacă nu eşti singură, nu vin”. Întrebându-l de cine îi este frică, inculpatul a răspuns că se teme de tatăl ei.

După ce i-a dat de înţeles inculpatului că urmează a justifica ieşirea din casă spunând că va ieşi cu prietenele, partea vătămată a fost cea care a propus ora de întâlnire ca fiind 22.30, întrucât atunci avea posibilitatea de a ieşi singură.

Inculpatul i-a spus încă de la acel moment că nu o va aştepta la poartă întrucât poate fi văzut, propunându-i să o aştepte în spate „nu pe asfalt”, propunere cu care partea vătămată a fost de acord, discuţiile rămânând în „suspans” cu privire la ce urma să se întâmple când se vor întâlni.

Din cuprinsul acestor comunicări rezultă, contrar celor susţinute în rechizitoriu, că partea vătămată a fost cea care a insistat să se întâlnească cu inculpatul, lansându-se în discuţii cu subînţeles, şi totodată că ea a fost cea care a stabilit ora de întâlnire ca fiind 22.30, fără presiuni sau solicitări repetate din partea inculpatului, ştiind că la acea oră poate să iasă din casă fără ca membrii familiei sale să observe, plănuind acest lucru încă de la momentul respectiv.

Totodată, aceste discuţii relevă faptul că partea vătămată nu este o persoană „naivă” astfel cum s-a susţinut de către procuror şi, totodată, că, la faţa locului, partea vătămată nu a fost luată prin surprindere de comportamentul inculpatului şi nici de propunerea acestuia de a întreţine relaţii sexuale.

Astfel, la ora stabilită, partea vătămată, care dormea cu bunica sa, în altă cameră şi care până la acea oră se afla în cameră cu părinţii săi şi cu frăţiorul cel mic, şi-a minţit părinţii că pleacă la culcare şi a ieşit din casă la întânire.

Cei doi s-au întâlnit, partea vătămată urcând pe locul din faţă, convenind să meargă mai departe de casă cu maşina, oprindu-se la vreo 300 m.

După ce câteva minute au discutat, apoi s-au sărutat, partea vătămată a acceptat să meargă împreună pe bancheta din spate, pentru aceasta coborând din maşină, aspecte recunoscute de ambele părţi.

Instanţa nu poate reţine însă explicaţia oferită în declaraţia sa de către partea vătămată, potrivit căreia s-a mutat pe bancheta din spate a maşinii în speranţa că se inculpatul se va „potoli”, aceasta nefiind plauzibilă.

La propunerea inculpatului de a avea relaţii sexuale, partea vătămată nu a replicat, astfel încât pe bancheta din spate a maşinii între cei doi au avut loc acte sexuale.

Instanţa a considerat că, dacă nu ar fi fost de acord cu acţiunile inculpatului, partea vătămată ar fi putut pleca în momentul în care s-au dat jos din maşină pentru a se muta în spate.

Astfel cum s-a arătat, pe bancheta din spate, inculpatul şi partea vătămată au întreţinut acte sexuale orale, începând şi un raport sexual care a fost întrerupt de comun acord în momentul în care partea vătămată i-a spus inculpatului că nu se simte bine şi are „ameţeli”.

Inculpatul şi partea vătămată au rămas în maşină pe bancheta din spate şi au stat de vorbă (aspect confirmat şi de partea vătămată în declaraţia dată în instanţă) fără însă ca aceasta din urmă să se îmbrace.

În acest timp ducându-se la bucătărie, întrucât băiatul îi ceruse un pahar de suc, şi, trecând pe lângă camera bunicii, mama părţii vătămate a observat prin geam că fata nu se afla acolo.

Întrebând-o pe bunică unde este fata, I.M.A. a aflat că fiica ei nu instrase acolo, l-a anunţat pe soţul acesteia şi împreună au plecat în căutarea minorei, pe care au găsit-o ascunsă în maşina inculpatului după bancheta din faţă.

Latura obiectivă a infracţiunii de viol se realizează printr-un act sexual, de orice natură, care are loc fără consimţământul victimei.

Lipsa consimţământului victimei rezultă din împrejurarea că actul sexual se realizează prin constrângere fizică ori psihică ori profitând de neputinţa victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.

Este în neputinţă de a se apăra persoana care, datorită infirmităţii fizice, a unei stări maladive, de leşin, de somn hipnotic, de oboseală excesivă, a aflării sub influenţa puternică a alcoolului, încât această ipoteză fiind exclusă de plano în prezenta cauză.

În cazul constrângerii fizice a victimei, împotrivirea acesteia este înfrântă prin acte de violenţă ori prin orice alte acte care presupun folosirea. forţei fizice a făptuitorului.

În cazul constrângerii morale, împotrivirea victimei la actul sexual este înfrântă cu ameninţarea cu producerea unui rău acesteia ori unei persoane apropiate, rău care nu poate fi evitat decât prin acceptarea actului sexual, aptitudinea arneninţării de a constrânge apreciindu-se în raport cu rezistenţa morală a victimei, precum şi în raport cu gravitatea pericolului la care aceasta s-a văzut expusă.

Probatoriul administrat în cauză exclude şi ipoteza constrângerii fizice ori psihice a victimei.

În opinia instanţei, deşi s-a demonstrat caracterul provocator al abordării inculpatului de către partea vătămată în cadrul discuţiilor de pe reţeaua de socializare, nu este esenţial a se stabili scopul cu care partea vătămată a ieşit din casă, fiind posibil ca iniţial să fi ieşit cu scopul doar de a discuta cu inculpatul, însă ulterior să se fi hotărât, chiar în maşină, să întreţină cu acesta acte sexuale.

Este necesar a se stabili dacă, la faţa locului, hotărârea părţii vătămate de a întreţine cu inculpatul acte sexuale a fost luată de către aceasta de bună-voie ori constrânsă fizic ori psihic de inculpat.

Astfel, este de remarcat faptul că, la momentul coborârii din maşină, partea vătămată nu s-a plâns părinţilor că ar fi fost forţată în vreun fel de inculpat să întreţină relaţiile sexuale.

În cuprinsul plângerii penale şi în prima declaraţie dată la poliţie (la data de 26 septembrie 2013 - a doua zi după incident), partea vătămată nu a făcut nicio referire la vreo constrângere fizică ori vreo ameninţare ce ar fi fost exercitată asupra ei de către inculpat.

Nici la prezentarea sa la data de 26 septembrie 2013 la medicul legist partea vătămată nu a menţionat acte de constrângere fizică ori psihică, la rubrica „Mijloace de constrângere” din partea introductivă a raportului de constatare medico-legală din 02 octombrie 2013 consemnându-se „jocuri erotice, seducţie”.

Într-o declaraţie ulterioară care nu este datată, partea vătămată a revenit şi a precizat organelor de poliţie că în momentul în care s-a opus la întreţinerea actului sexual, inculpatul a bruscat-o şi a strâns-o de mâini, spunându-i să nu povestească nimănui şi că trebuie să accepte întrucât pe câmp nu o aude nimeni dacă ţipă, răstindu-se la ea.

În declaraţia dată în faţa procurorului la 26 septembrie 2013, partea vătămată a menţionat că, încercând să scape din strânsoarea inculpatului, s-a smucit şi i s-a rupt brăţara şi totodată că, încercând să iasă din maşină, nu a reuşit întrucât inculpatul blocase uşile, că i-a cerut acestuia să deblocheze uşile, însă a fost refuzată.

În concluziile primului raport de constatare tehnico-ştiinţifică poligraf s-a stabilit că întrebările relevante adresate inculpatului (dacă a întreţinut relaţii sexuale cu I.S. împotriva voinţei acesteia, dacă a blocat uşile maşinii în scopul de a nu-i permite acesteia să iasă din maşină, dacă I.S. i-a cerut să deblocheze uşile pentru a ieşi din maşină) nu au provocat modificări specifice comportamentului simulat.

Relevante sunt în opinia instanţei şi scrisorile şi biletele emanând de la partea vătămată, aflate la dosarul cauzei (declaraţiile martorei D.A. fiind lămuritoare sub aspectul împrejurărilor în care acestea au fost redactate), care, coroborate cu elementele oferite de partea vătămată în referire la persoana şi conduita inculpatului cu prilejul evaluării sale psihologice, conduc la concluzia că aceasta a consimţit la actele sexuale pe care le-a avut cu inculpatul, fiind exclusă aşadar ipoteza constrângerii fizice ori psihice şi aceea a imposibilităţii de a se apăra.

În referire la cea de a treia ipoteză care poate constitui latura obiectivă a infracţiunii de viol - profitarea de imposibilitatea victimei de a-şi exprima voinţa.

Este în neputinţă de a-şi manifesta voinţa persoana care, datorită vârstei, datorită unei maladii sau altor împrejurări (de exemplu starea de beţie completă, leşin, somn hipnotic etc.), nu îşi dă seama de ceea ce se petrece şi nu îşi poate manifesta acordul sau dezacordul cu privire la acţiunea făptuitorului.

Aşadar, imposibilitatea victimei de a-şi exprima voinţa presupune lipsa aptitudinilor de a înţelege şi de a voi.

Latura subiectivă a infracţiunii de viol în modalitatea în discuţie în prezenta cauză - profitând de neputinţa victimei de a-şi exprima voinţa - presupune ca, în momentul săvârşirii faptei, făptuitorul să fi cunoscut că victima nu îşi dă seama de ceea ce se petrece şi nu îşi poate manifesta acordul sau dezacordul cu privire la actul sexual, că acesteia îi lipsesc aptitudinile de a înţelege şi de a voi şi totodată să fi profitat, în sensul de a exploata această stare a victimei.

În cauză există o evaluare retrospectivă a părţii vătămate care nu decelează imaturitatea psiho-emoţională şi anticipativă corespunzătoare vârstei de 13 ani.

Dimpotrivă, raportul de evaluare psihologică întocmit în cauză a evidenţiat faptul că partea vătămată prezintă aspect somatic normal, scop în acţiune, comportament anticipativ, procese cognitive senzoriale dezvoltate în limitele largi ale normalităţii vârstei cronologice, capacitate de înţelegere de nivel bun.

Martora G.G. - vecina familiei părţii vătămate - a caracterizat-o pe minoră ca fiind „dezgheţată”, fiind şi colegă de clasă cu băieţelul său.

Martora I.A.E. - diriginta părţii vătămate şi totodată profesoara sa de matematică - a subliniat că minora este dezvoltată, atât fizic, cât şi intelectual corespunzător vârstei.

Din declaraţia părţii vătămate dată în cursul cercetării judecătoreşti rezultă că aceasta cunoştea ce presupune un act sexual, aceasta precizând că colegele ei şi-au început viaţa sexuală şi i-au povestit.

Având în vedere că partea vătămată nu este imatură din punct de vedere psiho-emoţional, prezintă capacitatea anticipativă şi este dezvoltată normal din punct de vedere psiho-somatic, dar şi faptul că aceasta cunoştea implicaţiile unui act sexual, nu se poate susţine că minora I.S.M., chiar dacă avea vârsta de 13 ani şi 8 luni la data la care a întreţinut actele sexuale cu inculpatul, ar fi fost lipsită de aptitudinile de a înţelege şi de a voi, nu şi-ar fi dat seama de ceea ce se petrece şi nu şi-ar fi putut manifesta acordul sau dezacordul cu privire la actele sexuale.

Se impune a fi subliniat faptul că vârsta rninoratului (mai ales că partea vătămată avea vârsta de aproape 14 ani), nu este singurul element în baza căruia, se poate trage concluzia că victima nu şi-ar putea exprima în mod valabil consimţământ pentru un act sexual. Dacă s-ar accepta o asemenea interpretare, incriminarea prin dispoziţiile art. 198 C. pen. a faptei de act sexual cu un minor care nu a împlinit 15 ani, nu şi-ar mai găsi raţiunea.

Relevant, în sensul concluziei instanţei, este şi faptul că, pe reţeaua de socializare, la profilul părţii vătămate, aceasta a precizat că este născută la data de 13 ianuarie 1994, deci a indicat că are vârsta de 18 ani, creând impresia falsă că este majoră.

De asemenea, pe acelaşi site de socializare, partea vătămată, a indicat la „situaţia amoroasă” ca fiind singură, ceea ce poate indica sau induce ideea că ar vrea să aibă o relaţie.

Chiar dacă ar fi reală susţinerea părţii vătămate în sensul că profilul pe reţeaua de socializare i-a fost creat de către o vecină, partea vătămată a cunoscut datele cu care figura şi a acceptat să le folosească, potrivit propriei declaraţii.

Totodată, este de precizat şi faptul că, partea vătămată, referindu-se, în conversaţia sa cu inculpatul, la persoana sa, spune că a crescut şi că este mare, şi îi adresează complimente inculpatului, privind aspectul fizic, constată că este singur deşi este frumos, se interesează de locul unde va locui inculpatul, la răspunsul acestuia că împreună cu părinţii, partea vătămată este mirată că doar cu aceştia, lăsând impresia că ar vrea să locuiască cu el, arătând chiar că numai în ziua respectivă aceasta ar fi o glumă.

Relevant este de asemenea faptul că partea vătămată a fost cea care, a stabilit cu inculpatul ca oră de întâlnire 22.30, oră la care posibilitatea de a bea un suc într-un local din acel sat era foarte redusă, l-a întrebat pe inculpat dacă este disponibil la acea oră, l-a invitat să se vadă, a fost de acord cu locul stabilit de inculpat, respectiv în spatele curţii, luând totodată măsuri pentru a nu fi văzută de bunica sa.

Toate aspectele relevate conduc la concluzia caracterului provocator al conversaţiei purtate de partea vătămată, a tendinţei acesteia dea arăta că este mare şi că se poate întâlni cu inculpatul în secret, că poate avea o relaţie cu acesta, ceea ce creează convingerea instanţei că, la momentul la care au avut loc actele sexuale, inculpatul a avut reprezentarea faptului că manifestarea de voinţă a părţii vătămate a fost una valabilă.

Lipsa constrângerilor şi prezenţa consimţământului rezultă şi din faptul că, aflând că mama sa se apropie de autoturism, partea vătămată, deşi dacă ar fi fost constrânsă ar fi fost logic să iasă atunci din maşină, s-a ascuns sub bancheta din spate a autoturismului, în condiţiile în care inculpatul a trecut pe scaunul din faţă, iar în momentul în care mama sa a întrebat de ea, aceasta nu a răspuns şi nici nu a ieşit din autoturism deşi avea posibilitatea, portierele nefiind blocate, continuând să stea ascunsă, inculpatul neavând nici o posibilitate să exercite vreo violenţă asupra părţii vătămate.

În plus, cu prilejul evaluării psihologice, partea vătămată l-a descris pe inculpat ca fiind înalt cât ea, frumos, având o fire muncitoare, a menţionat că vorbea frumos cu ea, o alinta şi-i spunea că vor fi împreună, precizând că o cunoaşte foarte bine pe mama acestuia, caracterizare care exclude orice fel de teamă pe care minora să o fi resimţit în raport cu inculpatul şi care ar fi împiedicat-o să reacţioneze prompt şi să refuze actele sexuale.

În primele declaraţii date în ziua de 26 septembrie 2013, inclusiv în faţa procurorului, partea vătămată nu a făcut nicio referire la faptul că la un moment dat a acceptat să se mute împreună cu inculpatul pe bancheta din spate a maşinii, ieşind pentru aceasta afară din autoturism, prilej cu care, având posibilitatea să anticipeze ce va urma (întrucât astfel cum ambele părţi au declarat, se sărutaseră şi inculpatul o mângâiase încă de când se aflau pe scaunele din faţă) şi să plece acasă, partea vătămată a acceptat să treacă pe bancheta din spate.

Faptul că, după ce au avut loc actele sexuale, partea vătămată - potrivit propriei declaraţii - a mai stat „de vorbă” cu inculpatul pe bancheta din spate timp de 20 de minute (aspect confirmat şi de către acesta), însă dezbrăcată, iar nu îmbrăcată cum aceasta a precizat în mod nereal (din declaraţiile părinţilor rezultând că atunci când a ieşit din maşină era „îmbrăcată doar în chiloţi, rochiţa ţinând-o pe lângă corp, în condiţiile în care plecase de acasă şi cu colanţi şi o bluză de trening obiecte vestimentare care au fost găsit ulterior în maşină de către organele de poliţie), demonstrează încă o dată că actele sexuale au avut loc cu consimţământul acesteia.

Mai mult, la momentul ieşirii din maşină, partea vătămată nu a reclamat niciun viol, niciun fel de constrângere.

Cele două părţi au prezentat variante diferite cu privire la persoana care a avut iniţiativa ca minora să se ascundă jos, după bancheta din faţă, însă instanţa consideră că acest aspect nu este relevant, important fiind faptul că în loc să se considere salvată de venirea părinţilor şi să încerce să fugă din maşină, să reclame de îndată constrângerea şi agresiunea ce ar fi fost exercitate asupra sa, a rămas în maşină şi nici după ce a ieşit nu a făcut vreo referire la faptul că ar fi fost violată.

Este de subliniat faptul că, pentru existenţa infracţiunii de viol, este esenţial ca, şi în situaţia în care se demonstrează că victima nu a fost în măsură a exprima un consimţământ valabil pentru a întreţine actele sexuale, a se dovedi în cauză că, la momentul comiterii faptei, inculpatul M.L. avea convingerea că minora nu îşi dădea seama de ceea ce se petrece şi nu îşi putea manifesta acordul sau dezacordul cu privire la actul sexual.

Această analiză se efectuează din perspectiva unor elemente factuale cunoscute inculpatului la acel moment, a percepţiei acestuia raportată şi la vârsta sa, la nivelul de instruire.

Or dat fiind comportamentul anterior al părţii vătămate, care a fost unul provocator după cum s-a stabilit, vârsta inculpatului care la acel moment nu împlinise 24 de ani, neputând fi astfel considerată o vârstă a deplinei maturităţi, instanţa consideră că nu există elemente în baza cărora se poate concluziona că inculpatul M.L., la momentul comiterii faptei, ar fi avut convingerea că minora nu îşi dădea seama de ceea ce se petrece şi nu îşi putea manifesta acordul sau dezacordul cu privire la actul sexual şi că ar fi profitat de lipsa valabilităţii consimţământului acesteia.

Prin prisma acestor elemente nu se poate concluziona, în mod neechivoc, fără nici un dubiu, că la momentul săvârşirii faptei, inculpatul cunoştea că părţii vătămate îi lipsea aptitudinea de a voi şi de a înţelege semnificaţia unui raport sexual, că nu îşi putea da seama de ceea ce se petrece şi nu îşi putea manifesta acordul sau dezacordul cu acţiunile inculpatului şi totodată că ar fi profitat de această stare a victimei.

Pentru toate aceste considerente, instanţa a considerat că fapta inculpatului M.L., care, la data de 25 septembrie 2013 a întreţinut acte sexuale cu partea vătămată I.S.M., cunoscând că aceasta nu a împlinit 15 ani, nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol prev. de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., ci ale infracţiunii de act sexual cu un minor, prev. de art. 198 alin. (1) C. pen.

În legătură cu vârsta părţii vătămate astfel cum a fost cunoscută de către inculpat, se impun următoarele precizări:

În mod constant partea vătămată a declarat că inculpatul a cunoscut că nu a împlinit 14 ani, precizând că a discutat despre vârsta sa inclusiv pe reţeaua de socializare.

Declaraţiie minorei sunt susţinute prin depoziţiile părinţilor săi, instanţa apreciind că acestea sunt credibile datorită argumentaţiei oferite, aceştia precizând că fiica sa şi inculpatul se cunosc de mult, familiile lor locuind chiar în apropiere.

În prima declaraţie dată în faţa organelor de poliţie, prin care inculpatul a negat că ar fi avut relaţii sexuale cu partea vătămată, acesta a negat şi faptul că ar fi cunoscut vârsta acesteia, precizând că, deşi cunoştea că este minoră, nu ştia că are 13 ani.

În cea de-a doua declaraţie din cursul urmăririi penale prin care inculpatul a recunoscut comiterea actelor sexuale, acesta a precizat că o cunoştea din copilărie pe partea vătămată, dar şi pe părinţii acesteia, întrucât a copilărit în localitate, locuind la câteva case depărtare de familia părţii vătămate.

Inculpatul a precizat şi faptul că la data la care a întreţinut cu minora acte sexuale cunoştea că aceasta nu împlinise 14 ani.

În declaraţia dată în faţa procurorului în prezenţa apărătorului său ales, inculpatul a recunoscut că a întreţinut cu partea vătămată acte sexuale orale şi normale, menţionând însă că a aflat că minora are 13 ani numai după consumarea actelor sexuale, poziţie procesuală pe care a manifestat-o şi în cursul judecăţii.

Instanţa a apreciat ca fiind sinceră declaraţia inculpatului prin care a arătat că a cunoscut faptul că minora nu împlinise 14 ani, explicaţiile oferite coroborându-se cu susţinerile părţii vătămate şi ale părinţilor acesteia.

Date fiind şi Constituţia astenică a părţii vătămate, aspectul general al acesteia, instanţa consideră că inculpatul nu putea fi indus în eroare pe inculpat cu privire la vârsta minorei.

Având în vedere declaraţiile coroborate ale părţii vătămate, părinţilor acesteia şi ale inculpatului reţinute mai sus, instanţa nu poate da valenţă probatorie concluziei specialistului exprimată în cel de-al doilea raport de constatare tehnico-ştiinţifică poligraf în sensul că, la întrebarea «Ştiai că I.S.M. avea mai puţin de 15 ani» nu au fost constatate note ale comportamentului simulat.

Instanţa a avut în vedere şi faptul că întrebarea a fost adresată generic şi nu a avut ca referinţă un anumit moment ori o anumită perioadă de timp. În plus, această întrebare a fost adresată cu prilejul celei de a doua testări, când inculpatul cunoştea ce presupune un asemenea experiment, cunoştea întrebările care au fost discutate cu acesta cu prilejul primei testări, întrebări printre care a fost şi cea în discuţie, dar care nu a fost adresată în mod corespunzător de către tehnicianul poligraf, acesta întrebându-l pe inculpat dacă cunoştea că partea vătămată avea sub 18 ani, acesta fiind şi motivul pentru care instanţa a dispus retestarea inculpatului.

Mai mult, potrivit propriilor declaraţii din cursul judecăţii, inculpatul cunoştea că răspunde penal pentru acte sexuale cu un minor sub 18 ani, cu atât mai mult pentru actele sexuale cu un minor de 14 ani.

Pentru toate, aceste considerente nu poate fi primită apărarea inculpatului potrivit căreia la momentul comiterii faptei nu ar fi ştiut că minora nu împlinise 15 ani.

La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului instanţa a ţinut seama de criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. anterior.

Astfel, în ceea ce priveşte gradul de pericol social al faptei, instanţa a avut în vedere împrejurările, modul de comitere, caracterul singular al acţiunii inculpatului, valoarea socială ocrotită de lege care a fost lezată prin fapta săvârşită, urmările acesteia, apreciate şi prin prisma vârstei părţii vătămate.

În referire la datele care caracterizează persoana inculpatului, instanţa a avut în vedere faptul că acesta nu a mai intrat în conflict cu legea penală şi totodată că, la data comiterii faptei, avea un loc de muncă stabil, elemente ce vor fi reţinute cu drept circumstanţe atenuante.

Din declaraţiile date de inculpat în faţa organelor de urmărire penală, cât şi în cursul judecăţii, acesta recunoscând comiterea actelor sexuale (modificarea poziţiei procesuale în referire la cunoaşterea vârstei minorei intervenind după angajarea avocatului ales), precum şi din prezentarea inculpatului la toate termenele de judecată după momentul punerii sale în libertate, se evidenţiază o conduită procesuală în general corectă.

Partea vătămată I.S.M. s-a constituit la data de 03 decembrie 2012 parte civilă în cadrul procesului penal, solicitând obligarea inculpatului la plata sumei de 20.000 RON, cu titlu de daune morale.

Având în vedere că acţiunile inculpatului exercitate asupra părţii vătămate la o vârstă fragedă când personalitatea acesteia este în formare, au fost de natură a avea un efect traumatic asupra acesteia, efect care va fi resimţit de partea vătămată pe măsura maturizării sale, de a determina modificări în structura sa psiho-emoţională, instanţa constată că în cauză se justifică acordarea unor daune morale, însă într-un cuantum redus faţă de cel solicitat.

Il. Împotriva sentinţei penale nr. 285 din 25 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul penal nr. 12488/118/2012 au declarat apel inculpatul M.L. şi partea vătămată I.S.M.

Inculpatul M.L. a criticat greşita sa condamnare, susţinând că nu cunoştea care este vârsta părţii vătămate, fiind în eroare asupra vârstei reale a părţii vătămate, solicitând achitarea în temeiul art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. raportat la art. 51 C. pen. şi respingerea acţiunii civile, în subsidiar, inculpatul a solicitat reducerea pedepsei, prin reţinerea circumstanţelor atenuante prev. de art. 74 alin. (1) lit. a), b), c) C. pen.

Partea vătămată I.S.M. a criticat greşita schimbare a încadrării juridice în infracţiunea prev. de art. 198 alin. (1) C. pen., susţinând că fapta inculpatului constituie infracţiunea de viol, a mai solicitat majorarea despăgubirilor acordate de prima instanţă.

Examinând sentinţa penală apelată prin prisma criticilor formulate de apelanţi, precum şi din oficiu, conform art. 378 C. proc. pen. anterior, Curtea a constatat că apelurile formulate în cauză sunt nefondate.

Prin rechizitoriul nr. 1440/P/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa s-a dispus trimiterea in judecată a inculpatului M.L. pentru săvârşirea infracţiunii de viol prev. de art. 197 alin. (1) şi alin. (3) C. pen., reţinând că la data de 25 septembrie 2012 a întreţinut prin constrângere acte sexuale cu partea vătămată minoră I.S.M. în vârstă de 13 ani. Din actul de sesizare a instanţei rezultă că inculpatul ar fi exercitat constrângeri de natură fizică şi psihică asupra părţii vătămate, pe fondul cărora ar fi avut loc actul sexual.

Prima instanţă a stabilit în mod întemeiat starea de fapt, vinovăţia şi încadrarea juridică pentru inculpatul M.L., ajungând la concluzia că actele sexuale ce au avut loc între inculpat şi partea vătămată au fost unul liber consimţite, deoarece mijloacele de probă administrate în cauză nu confirmă că partea vătămată a fost supusă unei acţiuni de constrângere fizică sau psihică din partea inculpatului M.L., astfel cum se afirma în actul de sesizare a instanţei.

În cauză nu se contestă de către inculpat şi partea vătămată că au avut loc un raport sexual normal şi un act sexual oral, în timp ce se aflau în autoturismul inculpatului, diferenţele intervenind cu privire la împrejurările în care au avut loc actele sexuale, partea vătămată susţine că a fost constrânsă de inculpat să întreţină actele sexuale, în timp ce inculpatul afirmă că partea vătămată a acceptat voluntar să întreţină actele sexuale.

Prima instanţă a analizat împrejurările în care au avut loc actele sexuale, ajungând la concluzia corectă că partea vătămată a avut reprezentarea exactă a actelor pe care le-a realizat şi nu a fost constrânsă de inculpat să întreţină actele sexuale.

Întâlnirea dintre inculpat şi partea vătămată din seara de 25 septembrie 2012 a fost precedată de discuţia pe care cei doi au purtat-o pe site-ul de socializare; din conţinutul discuţiei reiese cu evidenţă că partea vătămată a propus inculpatului să se întâlnească în zilele următoare, acesta din urmă acceptând, cu condiţia să nu fie văzut de rudele părţii vătămate; în continuare, inculpatul îi propune să se întâlnească în seara respectivă, iar partea vătămată acceptă şi propune ora 22.30 pentru întâlnire; partea vătămată insistă ca inculpatul să îi spună ce vrea să vorbească, să facă, din scurtele discuţii reieşind că partea vătămată anticipa că întâlnirea nu va consta doar într-o simplă discuţie.

Partea vătămată a părăsit pe ascuns locuinţa părinţilor săi în jurul orei 22.30, profitând de faptul că stătea în altă cameră şi a ieşit din curte către o stradă mărginaşă, iar nu către o stradă principală, curtea având două ieşiri. Din acest loc, cei doi s-au deplasat cu autoturismul inculpatului către marginea localităţii, partea vătămată acceptând propunerea făcută în acest sens de inculpat.

Autoturismul a fost oprit lângă un pod, la aproximativ 300 m. de locuinţa părţii vătămate, loc ales chiar de către aceasta.

În autoturismul părţii vătămate au avut loc actele sexuale recunoscute de ambele părţi, iar în ceea ce priveşte circumstanţele factuale privind întreţinerea actelor sexuale Curtea are în vedere că părţile au fost descoperite în autoturismul inculpatului de către părinţii părţii vătămate, care plecaseră în căutarea acesteia, după ce au constatat lipsa de la domiciliu.

Părinţii părţii vătămate au observat autoturismul inculpatului şi l-au întrebat pe acesta despre partea vătămată, inculpatul a negat că partea vătămată se află în autoturism, însă părinţii părţii vătămate au cerut să fie lăsaţi să verifice în interior, ocazie cu care au descoperit-o pe partea vătămată ascunsă în maşina inculpatului după scaunele din faţă. Partea vătămată era dezbrăcată parţial, fiind doar în chiloţi, rochiţa ţinând-o pe lângă corp, în condiţiile în care plecase de acasă şi cu colanţi şi o bluză de trening, obiecte vestimentare care au fost găsit ulterior în maşină de către organele de poliţie. Se remarcă faptul că partea vătămată nu a relatat părinţilor, la momentul depistării, că ar fi fost constrânsă să întreţină relaţii sexuale cu inculpatul şi nici părinţii inculpatului nu au cerut explicaţii asupra celor întâmplate, mai ales că partea vătămată era parţial dezbrăcată, ceea ce conducea la posibilitatea întreţinerii unor acte sexuale.â

Din aceste circumstanţe se deduce că părinţii părţii vătămate nu au suspectat săvârşirea unei infracţiuni de viol, altfel apare inexplicabilă lipsa unei reacţii faţă de inculpat şi depunerea plângerii abia a doua zi. Singura referire apare în declaraţia tatălui părţii vătămate, care arată că partea vătămată a fost întrebată de mamă dacă s-a întâmplat ceva, dar nu a primit niciun răspuns, astfel că rninora şi părinţii au plecat către locuinţa lor.

Curtea a reţinut că circumstanţele descrise mai sus nu au condus la concluzia că partea vătămată ar fi fost constrânsă de inculpat, în condiţiile în care la apariţia părinţilor săi lângă autoturism s-a ascuns, nu le-a cerut ajutorul, rezultând că nu dorea să fie descoperită, iar după ce a fost găsită nu a relatat că ar fi fost violată. Nu se confirmă că autoturismul inculpatului ar fi avut portierele blocate, aşa cum susţine partea vătămată, în condiţiile în care părinţii părţii vătămate au putut verifica interiorul autoturisrnului. Conduita părţii vătămate de a sta ascunsă în autoturism după apariţia părinţilor săi nu are nici justificare obiectivă, în mod firesc o persoană ce a fost victimă a infracţiunii de viol trebuind să încerce să scape de agresor; apariţia părinţilor săi ar fi trebuit să o determine să-şi facă simţită prezenţa în autoturism, iar nu să stea ascunsă, mai ales că prezenţa inculpatului nu mai putea constitui un factor de presiune psihică asupra părţii vătămate, dat fiind că tatăl părţii vătămate era înarmat cu un băţ, deci nu erau elemente a considera că inculpatul ar fi putut să înfrângă vreo acţiune de ajutorare a părţii vătămate.

Relevantă este şi poziţia părţii vătămate în prima declaraţie dată în faţa organelor de urmărire penală, în care a susţinut că inculpatul a mângâiat-o, a strâns-o în braţe, a sărutat-o şi i-a propus să întreţină relaţii sexuale, dar a refuzat, după care inculpatul a dezbrăcat-o şi au început să întreţină relaţii sexuale: din această primă declaraţie a părţii vătămate nu rezultă acţiuni de constrângere exercitate de inculpat asupra părţii vătămate ori blocarea portierelor autoturismului, aşa cum declară partea vătămată în declaraţiile ulterioare. La examinarea medico-legală s-a declarat medicului legist că mijloacele de constrângere au constat în „jocuri erotice, seducţie”, ceea ce exclude existenţa constrângeri, în sensul art. 197 alin. (1) C. pen.

Martora D.A., colegă de şcoală cu partea vătămată, a declarat că partea vătămată i-a relatat că a întreţinut actele sexuale cu inculpatul de bunăvoie, iar mărturisirile făcute acestei martore sunt credibile, întrucât cele două aveau o relaţie apropiată, astfel cum rezultă din declaraţia martorei I.A.E., diriginta clasei unde învăţa partea vătămată.

Pe parcursul procesului penal partea vătămată a redactat înscrisuri sub semnătură privată în care arată că nu a fost constrânsă de inculpat să întreţină actele sexuale, ceea ce contrazicea susţinerile din declaraţiile date în faţa organelor judiciare.

Inculpatul a fost supus testării comportamentului simulat, iar rezultatul a fost că nu au identificate modificări specifice comportamentului. simulat la întrebările vizând constrângerea părţii vătămate, ceea ce susţine suplimentar soluţia primei instanţe.

Starea de fapt descrisă mai sus şi argumentele prezentate determină Curtea să aprecieze, întocmai ca şi prima instanţă, că partea vătămată nu a fost constrânsă fizic sau psihic de inculpat să întreţină actele sexuale.

Sub aspectul laturii obiective, infracţiunea de viol se comite act sexual, realizat prin constrângere fizică sau psihică a victimei ori profitând de neputinţa victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.

Ipoteza săvârşirii infracţiunii prin constrângere este exclusă, având în vedere argumentele expuse mai sus, dar nu se poate reţine nici ipoteza realizării actului sexual prin profitarea de neputinţa victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.

Starea de neputinţă de a se apăra are în vedere imposibilitatea fizică sau psihică a victimei dea se opune în mod obiectiv actului ilicit, urmare a unor stări fiziologice sau patologice, în timp ce neputinţa de a-şi exprima voinţa are în vedere imposibilitatea victimei dea avea reprezentarea reală a semnificaţiei actului pe care îl va realiza şi de a exprima un consimţământ valabil.

Curtea a reţinut că starea de neputinţă a părţii vătămate de a se apăra nu poate fi reţinută, întrucât aceasta avea aptitudinile fizice şi psihice de a exercita o acţiune de opunere la eventualele acţiuni de constrângere exercitate de inculpat; de altfel, o astfel de modalitate de săvârşire a faptei nu a fost reţinută nici în actul de sesizare a instanţei.

De asemenea, ultima variantă - săvârşirea faptei prin profitarea de imposibilitatea victimei de a-şi exprima voinţa - nu este confirmată de mijloacele de probă administrate în cauză.

La data săvârşirii faptei partea vătămată avea vârsta de 13 ani şi 8 luni, apropiată de vârsta de 15 ani de la care legiuitorul, în raport cu dispoziţiile art. 198 alin. (1) C. pen., a considerat că un major poate întreţine un act sexual, fără ca fapta să mai aibă caracter infracţional; în considerarea faptului că un minor de 15 ani are aptitudinea de a dispune în cunoştinţă de cauză asupra drepturilor sale privind viaţa sexuală.

Din evaluarea psihologică a minorei a rezultat că aceasta este dezvoltat psihic normal pentru vârsta sa, prezintă afectări cu caracter ireversibil în sfera afectiv - emoţională de tip traumatic, tulburări de imagine de sine şi percepţia în sfera relaţional-socială datorate experienţei traumatizante de supunere la acte de violenţă fizică şi sexuală. Concluziile menţionate au avut ca situaţie premisă declaraţia părţii vătămate privind constrângerea la întreţinerea actelor sexuale, însă această ipoteză nu este confirmată de probele administrate în cauză (de altfel, în raportul de evaluare psihologică se menţionează susţinerea părţii vătămate că inculpatul i-a trimis un mesaj pe telefonul mobil la ora 21.30, invitând-o la un suc, afirmaţie care este vădit contrazisă de probele administrate); în condiţiile în care situaţia premisă avută în vedere la evaluarea părţii vătămate este nereală, nu pot fi reţinute nici constatările psihologului privind cauzele afectării stării psihologice a părţii vătămate. După ce actele sexuale au ajuns la cunoştinţă părinţilor, a colegilor de şcoală, a comunităţii, este firesc ca partea vătămată să fi fost influenţată la nivel afectiv, dar nu pot fi reţinute ca urmări ale unui act de violenţă fizică şi sexuală, în condiţiile în care actele sexuale au fost liber consimţite.

În opinia curţii, raportul de evaluare prezintă relevanţă, întrucât arată nivelul normal de dezvoltare al părţii vătămate, confirmat de altfel şi prin declaraţiile martorilor I.A.E. şi G.G.

Cunoaşterea semnificaţiei unui act sexual de către partea vătămată rezultă chiar şi din declaraţia dată de aceasta în primă instanţă, unde arată că a aflat detalii de la colegele de şcoală care îşi începuseră viaţa sexuală.

Având în vedere vârsta părţii vătămate, gradul de dezvoltare psihică al acesteia, modalitatea provocatoare în care a acţionat în raport cu inculpatul, descrisă pe larg de prima instanţă, percepţia celorlalte persoane privind dezvoltarea părţii vătămate, declaraţiile acesteia în care arată că are reprezentarea semnificaţiei unui act sexual, situaţie normală pentru vârsta părţii vătămate, nu se poate susţine întemeiat că partea vătămată nu şi-a putut exprima un consimţământ valabil şi inculpatul a profitat de imposibilitatea părţii vătămate de a-şi exprima voinţa.

Elementele extrinseci legate de dezvoltarea psihică a părţii vătămate, conduita acesteia şi atitudinea pe care a avut-o faţă de inculpat nici nu puteau să-l determine pe inculpat să aprecieze că partea vătămată nu are reprezentarea actelor sexuale realizate de cei doi.

Ca atare, nu poate fi primită susţinerea părţii vătămate privind comiterea infracţiunii de viol în varianta profitării de imposibilitatea victimei de a-şi exprima voinţa, care nu a fost reţinută nici în actul de acuzare.

În consecinţă, prima instanţă a stabilit în mod corect încadrarea juridică a faptei, fiind în prezenţa comiterii infracţiunii de act sexual cu un minor prev. de art. 109 alin. (1) C. pen. anterior, constând în întreţinerea unor acte sexuale normale şi orale cu o minoră care nu a împlinit vârsta de 15 ani.

De asemenea, nu poate fi primită nici critica inculpatului privind greşita sa condamnare, pe motiv că nu cunoştea vârsta părţii vătămate, având reprezentarea că are vârsta „peste 15 ani”.

Curtea a avut în vedere că inculpatul şi partea vătămată se cunoşteau de mici copii, au locuit în aceeaşi localitate mică, la o distanţă redusă, doar că în ultima perioadă inculpatul fusese plecat din ţară, inculpatul îi cunoştea pe părinţii părţii vătămate, astfel că erau elemente pentru ca inculpatul să aibă reprezentarea vârstei reale a părţii vătămate. În plus, partea vătămată are o constituţie fizică astenică, nu are o înălţime mare ori o dezvoltare care să iasă din tiparele specifice vârstei biologice, astfel că inculpatul nu putea fi indus în eroare asupra vârstei părţii vătămate de trăsăturile fizice ale acesteia.

Faptul că pe site-ul de socializare partea vătămată menţionase că are vârsta de 18 ani este irelevant, în condiţiile în care chiar şi inculpatul recunoaşte că ştia că partea vătămată nu avea această vârstă, ci doar 15-16 ani.

Inculpatul nu rupsese total şi pentru o perioadă mare de timp legăturile cu comunitatea din care plecase pentru a munci în străinătate, pentru a considera că nu mai avea reprezentarea corectă a datelor personale ale unor membrii ai comunităţii.

Testarea poligraf a confirmat că nu au identificate modificări specifice comportamentului simulat la întrebarea privind cunoaşterea vârstei părţii vătămate, însă acest fapt este explicabil prin aceea că inculpatul nu cunoştea cu exactitate vârsta părţii vătămate, deoarece nu avusese anterior o relaţie apropiată cu aceasta.

Pentru existenţa infracţiunii prev. de art. 198 alin. (1) C. pen. anterior, sub aspectul laturii obiective, este necesar că făptuitorul să cunoască ori să fi acceptat posibilitatea ca victima să aibă sub vârsta de 15 ani. Răspunsul la testarea pentru detectarea comportamentului simulat poate exprima lipsa intenţiei directe, dar nu exclude existenta intenţiei indirecte, suficientă pentru existenţa infracţiunii.

Curtea a apreciat că, în raport cu datele pe care inculpatul le cunoştea despre partea vătămată, cu aspectul fizic şi dezvoltarea părţii vătămate, specifică unei persoane sub 15 ani, aşa cum rezultă şi din declaraţiile unora dintre persoanele audiate în cauză (D.A., G.G.), inculpatul a acceptat posibilitatea ca victima să aibă vârsta sub 15 ani, fiind realizată condiţia necesară pentru existenţa infracţiunii, sub aspectul laturii subiective.

Astfel, nu se poate susţine întemeiat că inculpatul a fost în eroare asupra vârstei părţii vătămate, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 51 alin. (1) C. pen., care şi-ar fi găsit aplicabilitatea doar în ipoteza în care inculpatul ar fi avut credinţa că partea vătămată are vârsta sub 15 ani.

Drept urmare, a fost considerată neîntemeiată solicitarea inculpatului de pronunţare a unei soluţii de achitare pe motivul incidenţei unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei - eroarea de fapt.

În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, raportat la fapta şi încadrarea juridică reţinute de prima instanţă, Curtea a apreciat că pedeapsa stabilită corespunde criteriilor generale de individualizare prev. de art. 72 C. pen. anterior.

Potrivit art. 72 C. pen. anterior, la stabilirea şi aplicarea pedepselor s-a ţinut seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

În stabilirea unei pedepse care să reflecte scopul şi funcţiile pedepsei, prin raportare la aceste criterii generale de individualizare, este necesar a se examina cumulativ circumstanţele reale de comitere a faptei, urmările produse, circumstanţele personale ale inculpatului.

Curtea a mai avut în vedere că în procesul de stabilire a pedepsei trebuie să asigure un just echilibru în tratamentul sancţionatoriu al infracţiunii, pe baza criteriilor legale de individualizare, în vedere asigurării finalităţii urmărite de art. 52 C. pen. anterior. Pedeapsa are în principal scopul prevenirii de infracţiuni, potrivit art. 52 C. pen. anterior, care însă nu se formează exclusiv pe baza caracterului puternic represiv al sancţiunii penale.

Scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni, atât din punct de vedere al prevenţiei speciale, cât şi a prevenţiei generale, se realizează prin intermediul funcţiilor pedepsei, care are un caracter de constrângere, de reeducare, de exemplaritate şi de eliminare, pedeapsă care însă trebuie adaptată şi persoanei făptuitorului şi finalităţii urmărite prin pedepsirea persoanei - formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială.

În raport cu scopul pedepsei, astfel cum este reglementat în art. 52 C. pen. anterior, circumstanţele concrete în care a fost comisă fapta, inclusiv atitudinea părţii vătămate faţă de inculpat, gradul de pericol social al faptei, poziţia psihică a inculpatului, datele personale favorabile ale inculpatului, conduita sa procesuală, Curtea a apreciat că pedeapsa şi modalitatea de executare stabilite de prima instanţă sunt suficiente pentru asigurarea prevenţiei speciale şi generale şi nu se impune majorarea (cum a solicitat partea vătămată) sau reducerea pedepsei (cum a solicitat inculpatul) ori schimbarea modalităţii de executare.

Inculpatul a solicitat şi reţinerea circumstanţelor atenuante judiciare prev. de art. 74 alin. (1) lit. b), c) C. pen. anterior, însă Curtea a constatat că inculpatul nu a contribuit la repararea prejudiciului cauzat părţii vătămate şi nu a avut o conduită sinceră, în condiţiile în care a negat săvârşirea faptei, susţinând că nu avea reprezentarea că partea vătămată are vârsta peste 15 ani, aşa încât nu şi-a asumat responsabilitatea pentru fapta comisă. În consecinţă, nu sunt argumente pentru reţinerea acestor circumstanţe atenuante judiciare, în timp ce dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior au fost valorificate suficient prin coborârea cu 6 luni a pedepsei, sub minimul special prevăzut de lege şi nu se justifică o reducere mai accentuată a pedepsei, pentru a se asigura atingerea scopului şi funcţiilor prevăzute de art. 52 C. pen. anterior.

Prima instanţă a soluţionat temeinic şi acţiunea civilă formulată de partea civilă I.S.M., dat fiind că daunele morale în sumă de 5.000 RON compensează în mod echitabil prejudiciul nepatrimonial cauzat părţii civile.

Curtea, în baza propriului examen, a considerat că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, ceea ce este de esenţa unui proces de apreciere, nefiind expresia unei realităţi materiale, susceptibilă de o constatare obiectivă, însă pot fi avute în vedere o serie de criterii, şi anume consecinţele negative suferite de cel în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor sociale lezate, măsura în care au fost atinse aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, iar celui care le pretinde îi revine sarcina să producă un minimum de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură i-a fost produs un prejudiciu nepatrimonial.

Partea civilă I.S.M. a întreţinut un raport sexual normal, dar şi un act sexual oral cu inculpatul, dar acestea au avut loc cu acordul său, aşa încât nu se poate susţine că partea civilă a suferit un prejudiciu nepatrimonial în mod direct prin săvârşirea actelor sexuale, în condiţiile în care actele sexuale au avut loc pentru plăcerea fiecăruia dintre participanţi. Cu toate acestea, actele sexuale au ajuns ulterior la cunoştinţa publică şi au pus partea vătămată într-o postură neplăcută în comunitate şi în şcoală, stârnind comentarii răutăcioase, aşa cum declară martora I.A.E., ceea ce a afectat negativ comportamentul părţii civile în comunitate şi la unitatea şcolară.

Pentru suferinţele psihice cauzate părţii civile în această modalitate, existenţa unor suferinţe fizice fiind exclusă, în raport cu starea de fapt reţinută, Curtea a stabilit că este întemeiată acordarea daunelor morale în cuantumul stabilit de prima instanţă, care însă nu se impune a fi majorat. Contribuţia părţii civile la rezultatul păgubitor produs, caracterul trecător al afectării psihice a părţii civile, confirmat de martora I.A.E., a determinat Curtea să aprecieze caracterul proporţional dintre intensitatea suferinţelor psihice create părţii civile şi cuantumul daunelor morale acordate.

În consecinţă, nu a fost apreciată ca întemeiată nici solicitarea părţii civile de majorare a daunelor morale stabilite de prima instanţă.

Pentru aceste considerente, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, Curtea a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul M.L. şi partea vătămată I.S.M. împotriva sentinţei penale nr. 285 din 25 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul penal nr. 12488/118/2012.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. anterior au fost obligaţi inculpatul şi parte vătămată (prin reprezentant legal) la plata a câte 300 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 189 C. proc. pen., onorariul de avocat oficiu I.M., în sumă de 100 RON, s-a avansat din fondul Ministerului Justiţiei.

Împotriva deciziei penale nr. 20/MP din 22 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, a declarat recurs, în termenul legal, partea vătămată I.S.M.

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 255/2013, conform cărora recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a C. proc. pen., declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs.

C. proc. pen. anterior al României a fost modificat prin Legea nr. 2 din 01 februarie 2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., lege care a fost publicată în M. Of. nr. 89/12.02.2013.

Având în vedere data pronunţării deciziei recurate, se constată că sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, situaţie în care decizia recurată este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 3859 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat.

Verificând îndeplinirea cerinţelor formale prevăzute de art. 38510 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. anterior, se constată că recurenta-parte vătămată I.S.M. nu a depus motive de recurs în termenul legal, ultima zi pentru depunerea motivelor de recurs fiind 23 mai 2014, iar motivele au fost depuse la data de 26 mai 2014. În această situaţie se va analiza numai incidenţa cazurilor de casare care se iau în considerare din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. anterior.

În ce priveşte cazul de casare invocat tardiv, respectiv cel prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. anterior, acesta nu se regăseşte printre cazurile de casare care se iau în considerare din oficiu conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. anterior, motiv pentru care acesta nu va fi analizat.

Înalta Curte, analizând dosarul cauzei, constată că în cauză nu sunt incidente niciunul din cazurile de casare care se iau în considerare din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. anterior.

Faţă de tardiva invocare a cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. anterior şi faţă de lipsa oricărui alt caz de casare care se ia în considerare din oficiu conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. anterior, Înalta Curte constată că în cauză nu este incident niciun caz de casare din cele prevăzute de art. 3859 C. proc. pen. anterior, care să permită valorificarea criticilor învederate instanţei de recurs de către recurenta-parte vătămată I.S.M.

Faţă de aceste considerente, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea vătămată I.S.M. împotriva deciziei penale nr. 20/MP din 22 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Văzând şi dispoziţiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea vătămată I.S.M. împotriva deciziei penale nr. 20/MP din 22 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Obligă recurenta parte vătămată I.S.M. la plata sumei de 250 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 150 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat M.L., în sumă de 200 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 mai 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 1846/2014. Penal. Infracţiuni de corupţie...  ICCJ. Decizia nr. 1839/2014. Penal. Omorul (art. 174 C.p.).... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1841/2014. Penal. Violul (art.197 C.p.). Recurs