ICCJ. Decizia nr. 2195/2014. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Luare de mită (art. 254 C.p.), dare de mită (art. 255 C.p.). Recurs

Decizii penale ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2195/2014

Dosar nr. 8582/107/2011

Şedinţa publică din 27 iunie 2014

Deliberând asupra recursurilor penale de faţă constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 127 din 20 mai 2013, pronunţată de Tribunalul Alba în Dosarul nr. 8582/107/2011, s-au hotărât următoarele:

Au fost condamnaţi, fiecare din inculpaţii S.M.I. şi I.D.I. la câte 3 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de luare de mită, prev. de art. 7 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 254 alin. (1) C. pen.

Le-au fost interzise celor doi inculpaţi drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. pe durata prev. de art. 71 C. pen.

În baza art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepselor principale şi a celor accesorii aplicate inculpaţilor pe o durată de 5 ani şi li s-a atras acestora atenţia cu privire la dispoziţiile art. 83 C. pen.

Potrivit art. 254 alin. (3) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpaţi a sumei de 5.000 lei, câte 2.500 lei de la fiecare.

A fost menţinută măsura asiguratorie a disponibilizării luate la 14 iunie 2011 cu privire la suma de 5.000 lei (în vederea confiscării speciale) avansată de inculpaţi şi depusă la C. SA - Sucursala Alba Iulia, prin recipisa din 14 iunie 2011.

A fost condamnat inculpatul L.E. la 2 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de dare de mită prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 255 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen. şi art. 76 C. pen.

I s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen., pe durata prev. de art. 71 C. pen.

În baza art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepselor principale şi accesorii pe o durată de 2 ani şi 2 luni, termen de încercare şi i s-a atras atenţia inculpatului asupra disp. art. 83 C. pen.

În baza art. 191 C. proc. pen. au fost obligaţi inculpaţii să plătească în favoarea statului suma de 4.500 lei, cheltuieli judiciare, câte 1.500 lei fiecare.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a constatat următoarele:

Prin Rechizitoriul din 20 iunie 2011 a DNA - Serviciul Teritorial Alba Iulia, înregistrat la prima instanţă sub Dosarul nr. 8582/107/2011, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor S.M.I. şi I.D.I. pentru comiterea infracţiunii de luare de mită prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. şi a inculpatul L.E. pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 255 C. pen.

În sarcina primilor doi inculpaţi s-a reţinut că, în calitate de consilieri în cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Alba - Biroul de control fiscal, la data de 5 iunie 2009 au acceptat promisiunea primirii de 5.000 lei, iar la data de 10 iunie 2009 au primit efectiv folosul material acceptat anterior de la inculpatul L.E. pentru a-şi îndeplini în mod defectuos un act legat de atribuţiile acestora de serviciu, faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen.

În sarcina inculpatului L.E. s-a reţinut că, la data de 5 iunie 2009, a promis inculpaţilor S.M.I. şi I.D.I. suma de 5.000 lei, iar la data de 10 iunie 2009 a remis efectiv acestora suma promisă cu scopul ca funcţionarii publici să-şi îndeplinească în mod defectuos un act legat de atribuţiile lor de serviciu, faptă ce constituie dare de mită prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 255 C. pen.

Examinând actele şi lucrările dosarului prima instanţă a reţinut următoarele:

În cursul anului 2009 inculpaţii S.M.I. şi I.D.I. îndeplineau funcţia de consilieri în cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Alba - Biroul de control fiscal.

În perioada 3 - 6 martie 2009 cei doi inculpaţi au efectuat un control la SC E. SRL Alba Iulia, la care inculpatul L.E. are calitatea de administrator, cu privire la modul de respectare a prevederilor legale privind taxa pentru activitatea de prospecţiuni, explorare şi exploatare a resurselor minerale precum şi a redevenţelor miniere. Cei doi inculpaţi au constatat că societatea nu avea întocmită la acel moment contabilitatea de gestiune, pe baza căreia trebuiau calculate redevenţele pentru activităţile miniere (aspect ce face obiectul controlului). În consecinţă, cei doi au dispus completarea contabilităţii de gestiune şi au suspendat activitatea de control până la începutul lunii iunie când au revenit la sediul firmei.

S-a precizat că societatea desfăşura o activitate de extracţie de nisip şi pietriş, produse pe care le comercializa şi pentru care avea obligaţia de a plăti statului anumite sume de bani cu titlu de redevenţă.

Controlul s-a reluat pe data de 3 iunie 2009, iar în data de 4 iunie 2009 cei doi inculpaţi au avut o discuţie cu inculpatul L.E., inclusiv cu privire la activitatea de control la firmă, pe care aceasta din urmă a înregistrat-o cu o cameră video miniaturală montată pe un pix. Existenţa camerei nu a putut fi sesizată de către cei doi consilieri, astfel că înregistrările s-au făcut fără ştirea lor.

În cadrul discuţiilor cu privire la activitatea de control, inculpatul I.D.I. afirmă iniţial că "nu picăm pe o cifră" şi că din ce au scos din contabilitate "diferenţa dintre noi şi voi îi dă un miliard şi vreo trei sute, patru sute de milioane". Această diferenţă la care se referă inculpatul constituie valoarea redevenţei pe care societatea trebuia să o plătească, conform calculelor contabile.

Interesul inculpatului L.E. era ca sumele plătite cu titlu de redevenţă să fie cât mai scăzute, aspect pe care cei doi consilieri l-au înţeles foarte bine, acestea fiind premisele următoarelor discuţii ale celor trei inculpaţi din ziua de 5 mai 2009, înregistrată în aceeaşi modalitate.

Iniţial a avut loc un schimb de replici între inculpatul I.D.I. şi L.E. Primul face referiri evazive la o eventuală eroare de calcul, arătând că ar putea să încerce cu M., colegul său, (rezultă că ar fi vorba despre o modificare de calcul) şi că dacă există voinţă, se poate.

În continuare, arată că la două trimestre nu s-ar fi calculat corect, că ei au calculat şi a ieşit o sumă de vreo 30 de milioane debit plus majorări. De menţionat că sumele la care se face referire sunt în lei vechi - ROL.

Inculpatul I.D.I. concluzionează: "Aia vom scrie şi gata"". Faţă de suma de care se vorbise iniţial de peste un miliard de lei, se poate observa că acum se vehiculează o sumă atât de redusă încât, în contextul respectiv, poate fi considerată chiar modică.

În acest moment urmează o discuţie deosebit de relevantă între cei doi. Inculpatul L.E. întreabă de "partea a doua", faţă de care se ajunge la un acord şi vorbeşte în mod expres despre "datoria asta faţă de voi" stabilind data la care va fi plătită. În concret s-a stabilit să le plătească inculpaţilor I. şi S. suma de 50 milioane lei (ROL).

La un moment dat în discuţie intervine inculpatul S. (care probabil că a intrat atunci în încăpere pentru că anterior ceilalţi doi vorbeau ca şi cum n-ar fi fost de faţă). Inculpatul L. îi spune şi acestuia "marţi să vă achit io partea voastră" şi inculpatul S. se declară implicit ce acord să încaseze acea parte spunând "no stai liniştit".

În continuare se face referire la faptul că se va scrie actul final de control, iar inculpatul S. afirmă din nou că ei vor umbla la preţ.

Inculpaţii S. şi I. au contestat faptul că ar fi acceptat promisiunea şi că ar fi primit efectiv 50 milioane lei pentru a întocmi actul cu o valoare redusă a redevenţei. Aceştia afirmă că nu puteau lua ca bază de calcul decât preţul de vânzare care rezultă din facturi, iar preţul maximal de 8,95 lei (RON)/tonă este cel stabilit de societate ca fiind preţ maximal printr-o declaraţie dată către organul financiar, fără relevanţă în privinţa calculului redevenţei.

Suma de peste 1 miliard lei s-a menţionat cu titlu de exemplu sau în mod aleatoriu, iar ei nu au convenit să primească suma de 50 milioane lei.

În demersul de stabilire corectă a semnificaţiei convorbirilor înregistrate s-a considerat relevant faptul că discuţiile înregistrate şi transcrise - confirmate de altfel printr-un raport de expertiză criminalistică efectuat în faza de judecată - conţin elemente concrete legate strâns de exercitarea atribuţiilor de serviciu ale inculpaţilor S. şi I. Se vorbeşte despre cifra pe care se pică, despre o eroare de calcul, o recalculare, o suma mult mai mică şi de o parte a doua constând într-o datorie pe care inculpatul L. ar avea-o faţă de cei doi, urmare a întocmirii actului de control, aspect deosebit de relevant din punct de vedere juridic. S-a menţionat că orice dubiu a fost înlăturat prin declaraţiile inculpatului L. care arată clar că a convenit cu cei doi să le dea suma de 50 de milioane de lei, iar aceştia, în schimb, să calculeze o redevenţă mai mică.

Avându-se în vedere poziţia şi implicarea inculpatului L.E. În contextul sus-menţionat, s-a apreciat că declaraţiile acestuia coroborate cu conţinutul înregistrărilor dovedesc dincolo de orice îndoială rezonabilă faptele celorlalţi doi inculpaţi, aşa cum au fost descrise în rechizitoriu.

De asemenea, s-a considerat dovedită şi împrejurarea că suma s-a remis efectiv către cei doi la data de 10 iunie 2009, chiar dacă aspectul nu s-a înregistrat, întrucât este confirmată de inculpatul L. şi de faptul că procesul-verbal de control s-a încheiat în forma convenită, la aceeaşi dată, cuantumul restanţelor societăţii către bugetul de stat fiind de 2.153 de lei.

Ulterior inculpatul L.E. i-a cerut martorului V.V.C., care îi este prieten, să descarce înregistrările de pe acel dispozitiv. Martorul a descărcat înregistrarea pe laptopul său şi a făcut o copie pe un CD pe care l-a dat inculpatului L. împreună cu pixul care conţine dispozitivul de înregistrare.

Înregistrările au rămas stocate pe hard-disk-ul laptopului şi au fost descoperite de organele judiciare cu ocazia unei percheziţii informatice efectuate într-o altă cauză.

S-a considerat relevant faptul că inculpatul L. i-a spus martorului că cei de la finanţe îl stresează şi îi cer bani - aici martorul arată că nu este foarte sigur - şi că se gândeşte să îi denunţe.

Instanţa de fond a apreciat că starea de fapt reţinută rezultă din următoarele mijloace de probă:

- procesul-verbal de sesizare din oficiu cu privire la inculpaţii S.M.I. şi I.D.I.;

- procesul-verbal de sesizare din oficiu cu privire la inculpatul L.E.;

- fotocopia procesului-verbal de control din data de 13 septembrie 2007 încheiat de către inculpaţii S.M.I. şi I.D.I.;

- fotocopia raportului de inspecţie fiscală din data de 10 iunie 2009 încheiat de către inculpaţii S.M.I. şi I.D.I.;

- declaraţiile martorului V.V.C.;

- procesele-verbale de percheziţie în mediu informatic asupra unui calculator aparţinând martorului V.V.C.;

- procesul-verbal de redare a discuţiilor din mediul ambiental din data de 4 iunie 2009 dintre inculpaţii S.M.I. şi I.D.I. şi inculpatul L.E.;

- procesul-verbal de redare a discuţiilor din mediul ambiental din data de 5 iunie 2009;

- planşe fotografice cu aspecte ale întâlnirilor din zilele de 4 şi 5 iunie 2009 dintre inculpaţii S.M.I. şi I.D.I. şi inculpatul L.E.;

- raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 22 februarie 2011 încheiat de către institutul pentru Tehnologii Avansate;

- declaraţiile inculpatului L.E. care a recunoscut integral învinuirea şi a indicat în detaliu modul în care a procedat;

- declaraţiile inculpatului I.D.I. care nu a recunoscut comiterea faptei;

- declaraţiile inculpatului S.M.I. care nu a recunoscut comiterea faptei;

- procesul-verbal de confruntare între inculpatul L.E., care şi-a menţinut poziţia de recunoaştere a faptei şi inculpaţii S.M.I. şi I.D.I., care şi-au menţinut poziţia de a nu recunoaşte fapta reţinută în sarcina acestora.

- declaraţiile martorei T.M.;

- raportul de expertiză criminalistică din 28 martie 2013 întocmit de Laboratorul interjudeţean de expertize criminalistice Cluj.

Raport de expertiză ultim menţionat concluzionează faptul că nu au fost depistate urme de intervenţie, întreruperi, ştersături, suprapuneri, adăugiri, mixaje asupra celor două înregistrări din 4 iunie 2009 şi 5 iunie 2009 şi că există o probabilitate ridicată ca vocile de pe înregistrări să aparţină inculpaţilor I.D. şi S.M.

Martora T.M., audiată în cursul judecăţii, a confirmat că cei doi inculpaţi aflaţi în control la SC E. SRL (unde martora este contabilă) au menţionat că valoarea redevenţei calculată de societate în funcţie de preţul de vânzare nu era corect stabilită şi că redevenţa trebuia calculată la preţul maximal de 8,9 lei /tonă.

În drept, prima instanţă a reţinut următoarele:

Fapta inculpaţilor S.M.I. şi I.D.I. care, în calitate de consilieri în cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Alba Iulia - Biroul de control fiscal, la data de 5 iunie 2009, au acceptat promisiunea primirii sumei de 5.000 lei iar, la data de 10 iunie 2009, de a primi efectiv folosul material acceptat anterior de la învinuitul L.E. spre a-şi îndeplini în mod defectuos un act legat de atribuţiile de serviciu, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 254 alin. (1) C. pen.

Fapta inculpatului L.E. care, la data de 5 iunie 2009, a promis învinuiţilor S.M.I. şi I.D.I. suma de 5.000 lei iar la data de 10 iunie 2009 a remis efectiv acestora suma promisă cu scopul ca funcţionarii publici să-şi îndeplinească în mod defectuos un act legat de atribuţiile de serviciu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 255 C. pen.

Prin procesul-verbal de sesizare din oficiu din data de 6 decembrie 2010, s-a reţinut în mod eronat că numitul L.C.I. este persoana care a promis şi ulterior remis învinuiţilor S.M.I. şi I.D.I. suma de 5.000 lei. Din cercetări a rezultat însă că infracţiunea de dare de mită a fost comisă de către L.E.

Faţă de apărările inculpatului L.E. în legătură cu existenţa cauzei de impunitate prevăzută de art. 255 alin. (3) C. pen., prima instanţă a reţinut că acesta nu a denunţat fapta autorităţilor înainte ca acestea să fie sesizate, aşa cum cere textul delege.

Lămurirea cu privire la împrejurarea că pe înregistrare apărea el şi nu o altă persoană (L.C., cum s-a crezut iniţial) s-a considerat că nu echivalează cu un denunţ şi nu schimbă cu nimic situaţia existentă, respectiv descoperirea înregistrărilor cu ocazia unei percheziţii informatice şi sesizarea din oficiu cu privire la fapte înainte ca inculpatul să facă vreun denunţ.

Sesizarea ulterioară, din oficiu, a organului de urmărire penală cu privire la inculpatul L.E. se datorează faptului că nu i s-a stabilit de la început identitatea, însă sesizarea cu privire la faptă a fost prealabilă audierii acestuia ca martor.

S-a menţionat că este adevărat că fapta de remitere efectivă a sumei de 5.000 lei nu a fost înregistrată ambiental, fiind pentru prima dată menţionată de inculpat, însă este vorba doar despre un act infracţional, consecinţa unor alte acte anterioare, respectiv promisiunea că va da acea sumă de bani surprinsă de înregistrări.

A mai reţinut instanţa de fond că întrucât întreaga activitate infracţională se încadrează în textul de incriminare de la art. 255 alin. (1) C. pen., nu este incident art. 255 alin. (3) C. pen.

Cu privire la incidenţa art. 64 alin. (2) C. proc. pen. invocată de inculpaţi cu privire la înregistrările ambientale, respectiv nelegalitatea acestora datorată lipsei autorizării prealabile date de instanţă, se reţine de către prima instanţă că mijlocul de probă menţionat este obţinut în mod legal, întrucât este vorba despre înregistrări efectuate de părţi, în condiţiile art. 91 ind. 6 alin. (2) C. proc. pen. (care privesc comunicări ale inculpatului care a făcut înregistrarea cu alte persoane) care nu sunt condiţionate de autorizarea prealabilă a judecătorului.

Cu privire la incidenţa cauzei care înlătură caracterul penal al faptei prevăzută de art. 255 alin. (2) C. proc. pen. invocată de inculpatul L.E., instanţa a reţinut că în speţă nu s-a realizat vreo constrângere în sensul avut în vedere de acest text de lege.

Inculpatul a făcut referire la anumite consecinţe negative pe care le-ar fi avut asupra societăţii sale stabilirea unei redevenţe constând într-o sumă mare de bani, însă este vorba despre un efect pecuniar specific faţă de un debitor al unei creanţe fiscale. S-a arătat că nu implică în sine o acţiune de constrângere pentru darea sumei de bani cu titlul de mită, mai ales că inculpatul L. a vorbit primul despre "partea a doua". Sugestiile făcute anterior de către cei doi inculpaţi nu constituie constrângere.

Cu privire la cererea în probaţiune formulată de apărătorul inculpaţilor S. şi I., formulată la ultimul termen de judecată şi respinsă de instanţă, prin care s-a dorit să se probeze modalitatea legală a calculului redevenţelor, prima instanţă a precizat că, iniţial inculpaţii au vehiculat varianta calculului redevenţei la nivel maximal, rezultând o sumă de 1.300.000.000 - 1.400.000.000 lei şi au acceptat o altă modalitate de calcul după ce s-a convenit în legătură cu "partea a doua". Art. 254 C. pen. face referire atât la îndeplinirea unor acte privitoare la atribuţiile de serviciu cât şi la îndeplinirea unor acte contrare acestor îndatoriri. S-a menţionat că, din această perspectivă, chiar dacă calculul la valoarea maximală ar fi fost incorect şi valoarea stabilită în actul de control ar fi cea legală, calificarea juridică a faptei ar fi identică. A considerat instanţa că nu prezintă o relevanţă deosebită aspectul de ordin tehnic ce ţine de modalitatea de calcul, ci disponibilitatea inculpaţilor de a abuza de funcţie pentru obţinerea de venituri ilicite.

Procedând la individualizarea juridică a pedepselor potrivit criteriilor stabilite de art. 72 C. pen. prima instanţă a reţinut că inculpaţii S. şi I. au comis o faptă gravă, nu atât sub aspectul valorii sumei încasate ilicit, cât sub aspectul vătămării relaţiilor normale dintre autorităţi şi agenţii economici.

S-a mai reţinut că au negat comiterea faptelor; sunt judecaţi în altă cauză pentru fapte în legătură cu serviciul, fără legătură cu prezenta cauză; au studii superioare şi nu au antecedente penale; au o vârstă matură până la care se poate considera că au avut o bună conduită în societate.

Pentru toate acestea, prima instanţă a aplicat pedepse minime de câte trei ani închisoare.

A mai reţinut prima instanţă că gravitatea faptelor justifică aplicarea pedepselor accesorii prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.

Date fiind aspectele evidenţiate mai sus, prima instanţă a considerat că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea ei în cazul ambilor inculpaţi, astfel că a făcut aplicarea art. 81 C. pen.

Cu privire la inculpatul L. prima instanţă a reţinut că acesta a comis o faptă relativ gravă cu scopul de a crea o situaţie favorabilă din punct de vedere financiar pentru firma sa. A fost sincer în cursul procesului, a recunoscut de bunăvoie că el este persoana care apare pe înregistrări, a prezentat corect contextul discuţiilor şi a facilitat în mod decisiv stabilirea faptelor. Nu are antecedente penale. Are o vârstă matură până la care a avut o conduită bună în societate şi în consecinţă, prima instanţă, a reţinut circumstanţele atenuante prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen., cu consecinţa aplicării unei pedepse de două luni închisoare.

Faţă de gravitatea concretă a faptei a considerat că se impune aplicarea pedepselor accesorii prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

Faţă de aspectele reţinute mai sus prima instanţă a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea ei, astfel că a făcut aplicarea art. 81 C. pen.

În conformitate cu art. 254 alin. (3) C. pen. prima instanţă a arătat că se impune confiscarea de la inculpaţi a sumei de 5.000 lei, care a făcut obiectul luării de mită, câte 2.500 de la fiecare.

De -asemenea, instanţa de fond a menţinut măsura asiguratorie a indisponibilizării luate la 14 iunie 2011 cu privire la suma de 5.000 lei (în vederea confiscării speciale) avansată de inculpaţi şi depusă la C.B. SA - Sucursala Alba Iulia, prin recipisa din 14 iunie 2011.

În final, s-a făcut aplicarea art. 191 C. proc. pen., obligând inculpaţii să plătească în favoarea statului suma de 4.500 lei, cheltuieli judiciare, câte 1.500 lei fiecare.

Împotriva acestei sentinţe au declarat, în termen, apel Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia şi inculpaţii.

Prin Decizia penală nr. 191 din 11 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost admis apelul declarat de Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia împotriva Sentinţei penale nr. 127/20 mai 2013, pronunţată de Tribunalul Alba în Dosarul nr. 8582/107/2011, pe care a desfiinţat-o doar sub aspectul încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina celor trei inculpaţi, sub aspectul omisiunii aplicării pedepselor complementare inculpaţilor S.M.I. şi I.D.I. şi sub aspectul individualizării pedepsei aplicate inculpatului L.E. şi, rejudecând în aceste limite:

În baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică dată faptelor pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii, astfel:

- cu privire la inculpatul S.M.I., din infracţiunea de luare de mită prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 254 alin. (1) C. pen. în infracţiunea de luare de mită prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu raportare la art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen.;

- cu privire la inculpatul I.D.I., din infracţiunea de luare de mită prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 254 alin. (1) C. pen. în infracţiunea de luare de mită prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu raportare la art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen.;

- cu privire la inculpatul L.E., din infracţiunea de dare de mită prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 255 C. pen. în infracţiunea de dare de mită prev. de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 255 alin. (1) C. pen.

A înlăturat, circumstanţa atenuantă prev. de art. 74 lit. a) C. pen., reţinută în favoarea inculpatului L.E. A condamnat pe inculpaţi astfel:

1. Pe inculpatul S.M.I., la pedeapsa principală de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu raportare la art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen.

A aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii pe timp de 3 ani a exerciţiului drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) şi lit. c) (dreptul de a ocupa funcţii de control fiscal) C. pen.

A interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) şi lit. c) (dreptul de a ocupa funcţii de control fiscal) C. pen., pe durata şi în condiţiile art. 71 alin. (2) C. pen.

În baza art. 81 alin. (1) şi art. 82 alin. (1) C. pen., a suspendat condiţionat executarea pedepsei principale de 3 ani închisoare pe durata unui termen de încercare de 5 ani.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării executării pedepsei principale a suspendat şi executarea pedepsei accesorii.

A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. cu privire la revocarea suspendării în cazul săvârşirii de noi infracţiuni.

2. Pe inculpatul I.D.I., la pedeapsa principală de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu raportare la art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen.

În baza art. 81 alin. (1) şi art. 82 alin. (1) C. pen., a suspendat condiţionat executarea pedepsei principale de 3 ani închisoare pe durata unui termen de încercare de 5 ani.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării executării pedepsei principale a suspendat şi executarea pedepsei accesorii.

A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. cu privire la revocarea suspendării în cazul săvârşirii de noi infracţiuni.

3. Pe inculpatul L.E. la pedeapsa de 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită prev. art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 255 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 74 lit. c) şi art. 76 lit. e) C. pen.

A interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice) şi lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) C. pen., pe durata şi în condiţiile art. 71 alin. (2) C. pen.

În baza art. 81 alin. (1) şi art. 82 alin. (1) C. pen., a suspendat condiţionat executarea pedepsei principale de 4 luni închisoare pe. durata unui termen de încercare de 2 ani şi 4 luni.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării executării pedepsei principale a suspendat şi executarea pedepsei accesorii.

A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. cu privire la revocarea suspendării în cazul săvârşirii de noi infracţiuni.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate, în măsura în care nu contravin deciziei din apel.

A respins ca nefondate apelurile declarate de inculpaţii S.M.I., I.D.I. şi L.E. împotriva aceleiaşi sentinţe.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat pe fiecare inculpat apelant să plătească statului câte 175 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate în apel.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., restul cheltuielilor avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.

A acordat onorariile apărătorului din oficiu al inculpaţilor în apel în cuantum de câte 75 lei pentru asistenţa fiecărui inculpat (în total 225 lei), sume ce urmau să fie avansate din fondul special destinat al Ministerului Justiţiei.

Prin apelul său Direcţia Naţională Anticorupţie a solicitat desfiinţarea sentinţei şi, în rejudecare, a se dispune:

- schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care sunt trimişi în judecată inculpaţii în infracţiunea prev. de art. 254 alin. (1), (2) C. pen. cu raportare la art. 7 alin. (1) (se arată în apelul scris), alin. (2) (se arată cu ocazia concluziilor orale) din Legea nr. 78/2000 cu privire la inculpaţii S.M.I. şi I.D.I. şi condamnarea acestora la pedepse legale;

- schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care este trimis în judecată inculpatul L.E. în infracţiunea prev. de art. 255 alin. (1) C. pen. cu raportare la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000;

- aplicarea unor pedepse legale în raport cu noua încadrare juridică a faptelor;

- cât priveşte pe inculpaţii S.M.I. şi I.D.I., a se dispune aplicarea dispoziţiilor art. 65 C. pen., respectiv a pedepsei complementare privind interzicerea exercitării profesiei;

- schimbarea modalităţii de executare a pedepselor aplicate inculpaţilor S.M.I. şi I.D.I. din suspendare condiţionată în suspendare sub supraveghere, prev. de art. 81⁶ C. proc. pen.

Prin apelul lor inculpaţii S.M.I. şi I.D.I. au solicitat desfiinţarea sentinţei şi, în rejudecare, a se pronunţa o soluţie de achitare pe temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., reiterând apărările din faţa primei instanţe.

Prin apelul său inculpatul L.E. a solicitat desfiinţarea sentinţei penale şi, în rejudecare:

- în principal, a se acorda eficienţă dispoziţiilor prev. de art. 255 alin. (3) C. proc. pen. care reglementează o cauză de nepedepsire şi a se dispune achitarea acestuia conform dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. i) C. proc. pen.;

- în subsidiar, a se acorda eficienţă dispoziţiilor privind constrângerea morală a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, a se face aplicarea dispoziţiilor art. 255 alin. (3) C. proc. pen. şi a se dispune achitarea acestuia în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. e) C. proc. pen.

Instanţa de apel a constatat că motivarea reprezintă o reiterare a apărărilor din faţa primei instanţe.

Analizând apeluri prin prisma dispoziţiilor art. 371 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Curtea de Apel a reţinut că inculpaţii S.M.I. şi I.D.I. au formulat criticile cele mai drastice asupra sentinţei de primă instanţă, afirmând că soluţia ar fi trebuit să fie una de achitare pentru motivul că fapta de care sunt acuzaţi nu există în materialitatea ei.

În primul rând, s-a avut în vedere că, în sprijinul afirmaţiei lor, inculpaţii au solicitat a se constata că probele principale pe care se bazează hotărârea de condamnare, anume aspectele ce reies din înregistrările ambientale de imagini şi convorbirii între ei, pe de o parte şi inculpatul L., pe de alta, sunt obţinute prin mijloace nelegale de probă, susţinând că acestea nu sunt prevăzute de legea penală, că au fost preconstituite în scop de şantaj (se afirmă în memoriul scris de apel) şi că nu au fost autorizate, în prealabil, de judecător (se afirmă cu ocazia concluziilor orale).

Analizând respectivele înregistrări prin prisma criticilor mai sus relevate, instanţa de apel a reţinut următoarele:

- înregistrările audio şi video, ca mijloace de probă, sunt expres prevăzute în art. 64 alin. (1) C. proc. pen.;

- un eventual scop de şantaj (de altfel, neprobat în vreun fel în speţă, ba chiar fiind infirmat de faptul că înregistrările nu au fost puse la dispoziţia organelor de anchetă de către cel care le-a efectuat, inculpatul L., fiind descoperite întâmplător, cu ocazia unor percheziţii informatice în alte cauze) în care au fost efectuate înregistrările nu este în măsură, în sine, să infirme caracterul legal al mijloacelor de probă;

- condiţiile autorizării prealabile de către judecător se referă doar la înregistrările din mediul ambiental pe care intenţionează să le facă procurorul, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 91 alin. (1), art. 91 şi art. 91⁵ C. proc. pen.; când înregistrările de imagine şi sunet sunt efectuate, ca şi în speţă, de către părţi sau alte persoane, deci nu de către procuror, condiţia autorizării prealabile nu se mai cere, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 91⁶ alin. (2) C. proc. pen.; de altfel, ar fi şi imposibil de închipuit o autorizare a judecătorului pentru înregistrări efectuate de alte persoane decât procurorul; prin dispoziţiile art. 91⁶ alin. (2) C. proc. pen. legiuitorul a dorit tocmai să permită folosirea ca mijloace de probă a unor înregistrări valoroase din punct de vedere probatoriu, instituind o singură condiţie de admisibilitate a lor, anume aceea ca înregistrările să privească propriile convorbiri sau comunicări pe care persoanele care efectuează înregistrările le-au purtat cu terţii, condiţie care este îndeplinită în speţă.

Aşadar, criticile mai sus analizate, referitoare la legalitatea înregistrărilor efectuate de inculpatul L., au fost apreciate a fi neîntemeiate.

În legătură cu aceleaşi înregistrări inculpaţii S. şi I. au mai adus critici referitoare la faptul că au fost obţinute cu un mijloc de înregistrare care nu a mai fost găsit şi că, din această cauză, nu se poate verifica autenticitatea înregistrărilor, procurorul procedând nelegal atunci când le-a autentificat.

Instanţa de apel a apreciat că nici această critică nu s-a dovedit a fi întemeiată, din moment ce prin raportul de expertiză criminalistică din 28 martie 2013 întocmit de Laboratorul interjudeţean de expertize criminalistice Cluj s-a concluzionat în sensul că nu au fost depistate urme de intervenţie, întreruperi, ştersături, suprapuneri, adăugiri, mixaje asupra celor două înregistrări din 4 iunie 2009 şi 5 iunie 2009 şi că există o probabilitate ridicată ca vocile de pe înregistrări să aparţină inculpaţilor I.D. şi S.M. Cât priveşte autentificarea realizată de procuror, s-a apreciat că acest procedeu este perfect legal, fiind prevăzut de dispoziţiile art. 91³ alin. (2) C. proc. pen., aplicabil prin analogie înregistrărilor efectuate de părţi sau de alte persoane şi referindu-se la certificarea transcrierilor înregistrărilor şi nu la înregistrările înseşi, a căror autenticitate a fost confirmată de expertiza criminalistică.

Dacă precedentele critici s-au referit la aspecte exterioare conţinutului probatoriu al înregistrărilor, anume la aspecte privind legalitatea şi autenticitatea, în continuare instanţa de apel a analizat critica celor doi inculpaţi referitoare la conţinutul probatoriului.

Cei doi inculpaţi au afirmat că din înregistrările în discuţie nu reiese că ei ar fi săvârşit fapta de luare de mită de care sunt acuzaţi, că din cuvintele folosite de ei nu rezultă acest lucru.

Procedând la o proprie analiză a înregistrărilor, prin rularea lor pe calculator în etapa deliberării şi prin lecturarea transcrierilor efectuate de organele de urmărire penală, instanţa de apel a considerat că prima instanţă a ajuns la concluzii valide cu privire la faptele probante cuprinse în înregistrări.

Astfel, a apreciat că este neîndoielnic că inculpaţii S. şi I., pentru a-şi îndeplinii într-un anume fel îndatoririle de serviciu, au acceptat promisiunea inculpatului L. în sensul remiterii unei sume de bani cu titlu de mită, astfel cum rezultă din următoarele părţi ale convorbirilor înregistrate:

- între momentul 17.11.53 şi momentul 17.13.04, în înregistrarea ce poartă data de 5 iunie 2009 (perioadă redată în scris la dosarul de urmărire penală), după ce inculpatul I. îi explică inculpatului L. cum se va ajunge la suma de aproximativ 3.000 RON pe care firma administrată de acesta din urmă şi supusă controlului va trebui să o plătească statului, are loc discuţia relevantă prin care inculpatul L. se referă la "partea a doua", adică la mită, întrebându-l sugestiv pe inculpatul I. "Şi partea a doua?", acesta răspunzând la fel de sugestiv "Păi partea a doua ai zis-o tu"; urmează o continuare la fel de relevantă, conţinând detalii legate de momentul la care va fi remisă suma cu titlu de mită ("Şi datoria asta faţă de voi dacă sunteţi de acord să v-o achit marţi", spune L., iar I. răspunde "Nici o problemă"), la cuantumul acesteia şi la necesitatea încunoştinţării şi a inculpatului S. ("Deci marţi, în cursu zilei, eu reţin aici cincizeci de milioane; indiferent cine vine, nu contează", spune L., după care I. spune, "Da să-i zici şi lui M.!"); deşi această discuţie se poartă doar între inculpatului I. şi L., inculpatul S. va fi informat în scurt timp şi el;

- între momentul 17.15.28 şi momentul 17.16.19, în aceeaşi înregistrare, care poartă data de 5 iunie 2009 (perioadă redată în scris la dosarul de urmărire penală), la foarte scurt timp de la discuţia la care s-a făcut referire mai sus, este informat şi inculpatul S. despre modul în care va fi remisă mita, "partea voastră", "Da, da rugămintea mea era să, marţi să vă achit io partea voastră." îi spune L. lui S., iar acesta răspunde, "No, stai liniştit"; L. se explică, mai departe, de ce nu poate remite mita pe loc "Pentru că azi am vândut nişte terenuri cu cheş şi" iar S. îl asigură, "Nu-i problemă asta, vezi de treabă".

Toate discuţiile de mai sus, în contextul în care au fost purtate, reprezentat de controlul fiscal pe care inculpaţii I. şi S. îl efectuau la societatea condusă de inculpatul L., s-a reţinut că relevă că cei doi inculpaţi inspectori fiscali au acceptat promisiunea inculpatului L. de a primi suma de 5.000 RON pentru a-şi îndeplini într-un anume mod îndatoririle de serviciu.

Tot astfel, s-a apreciat că nu reprezintă o piedică pentru a reţine elementul material al infracţiunii de luare de mită faptul că limbajul folosit de inculpaţi este unul eliptic, insidios, indirect, specific apropoului. S-a menţionat că de cele mai multe ori acesta este limbajul folosit în astfel de împrejurări şi el relevă tocmai intenţia celor implicaţi de a se ascunde, conştienţi fiind că săvârşesc fapte penale. În ciuda acestor caracteristici, s-a apreciat că limbajul este deosebit de sugestiv dacă se ia în considerare contextul folosirii lui. De altfel, s-a arătat că sensul infracţional al discuţiilor analizate este confirmat şi de declaraţiile de recunoaştere ale inculpatului L.

De asemenea, instanţa de apel a considerat că nu este relevant nici modul în care cei doi inculpaţi inspectori şi-au îndeplinit, în cele din urmă, atribuţiile de serviciu, legea necondiţionând infracţiunea de luare de mită de îndeplinirea defectuoasă a acestor atribuţii, ci presupunând doar ca inculpaţii să pretindă, să primească, să accepte promisiunea sau să nu refuze promisiunea de bani sau alte foloase pentru a-şi îndeplini, chiar şi în mod corect, atribuţiile de serviciu.

Totodată, s-a apreciat că nu este foarte relevant nici a se proba dincolo de orice dubiu că inculpaţii I. şi S. au şi primit suma promisă de inculpatul L. S-a arătat că legiuitorul prevede o serie de modalităţi alternative de săvârşirea a infracţiunii de luare de mită în art. 254 alin. (1) C. pen., anume: pretinderea de bani sau alte foloase; primirea de bani sau alte foloase; acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase; nerespingerea promisiunii de bani sau alte foloase. S-a considerat că pentru a se reţine existenţa elementului material al infracţiunii, este suficient a se proba doar săvârşirea uneia dintre acţiunile (sau inacţiunile) pe care legea le prevede ca modalităţi alternative, în speţă fiind dovedit că cei doi inculpaţi inspectori nu numai că nu au respins promisiunea inculpatului controlat dar şi că au acceptat-o, atât sub aspectul cuantumului cât. şi sub aspectul modalităţii de remitere.

Deşi criticile inculpaţilor I. şi S. au fost doar în sensul că fapta reţinută de instanţă în sarcina lor nu există, critici ale căror netemeinicie a fost demonstrată în cele ce preced, instanţa de apel, văzând dispoziţiile art. 371 alin. (2) C. proc. pen., a analizat cauza şi cu privire la celelalte elemente constitutive ale infracţiunii de luare de mită, reţinând că sunt toate îndeplinite, în special cele referitoare la calitatea de funcţionari publici cerută în persoana inculpaţilor şi la scopul cerut de lege, care relevă şi intenţia directă ca şi formă şi modalitate a vinovăţiei.

S-a menţionat în decizia instanţei de apel că toate cele ce preced sunt argumente care au făcut să apară nefondate criticile inculpaţilor I. şi S., cu consecinţa respingerii apelurilor lor.

S-a avut în vedere că principalele critici ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie sunt legate de greşita încadrare juridică dată faptelor de către prima instanţă. În legătură cu acest aspect Curtea de Apel a ţinut să arate că, după ce a realizat propria analiză asupra stării de fapt, a remarcat că nu doar încadrarea juridică dată de prima instanţă este greşită ci şi cea dată de procurorul care a întocmit rechizitoriul.

S-a arătat că atât procurorul care a dispus trimiterea în judecată cât şi prima instanţă au reţinut, în ceea ce priveşte infracţiunea de luare de mită, încadrarea juridică a formei simple prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen. Această încadrare a fost apreciată greşită deoarece omite a valorica, ca şi element de calificare, calitatea de funcţionari cu atribuţii de control a inculpaţilor I. şi S., calitate care rezultă atât din declaraţiile martorilor audiaţi în faza de apel (martorii O.C.N. şi martorul B.A.Ş.) cât şi din actul de control întocmit de cei doi (raportul de inspecţie fiscală de la dosarul de urmărire penală) şi care atrage reţinerea la încadrarea juridică şi a alin. (2) de la art. 254 C. pen.

A mai menţionat instanţa de apel că din dispoziţiile art. 94 alin. (2) lit. c) şi alin. (3) lit. j) C. proc. fisc., rezultă că cei doi inculpaţi care au realizat inspecţia fiscală aveau şi atribuţii de constatare şi de sancţionare a contravenţiilor, ceea ce face ca la încadrarea juridică a faptei săvârşite de ei să fie incidente şi dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

S-a considerat că aceste din urmă calităţi ale inculpaţilor I. şi S. atrag, la încadrarea juridică a faptei de dare de mită, de care este acuzat inculpatul L., reţinerea dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2009.

Pentru aceste considerente, sub aspectul încadrării juridice a faptelor, criticile Direcţiei Naţionale Anticorupţie au fost apreciate ca fiind fondate, astfel încât apelul a fost admis sub acest aspect.

S-a mai reţinut că inculpatul L. nu a contestat starea de fapt în ceea ce-l priveşte, el recunoscând că a promis şi apoi a remis celorlalţi doi inculpaţi suma de 5.000 Ron pentru ca aceştia să-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu într-un sens favorabil societăţii la care era administrator:

Verificând cauza prin prisma dispoziţiilor art. 371 alin. (2) din C. proc. pen., făcând trimitere la cele reţinute cu ocazia analizei înregistrărilor, instanţa de apel a considerat că prima instanţă a reţinut o corectă stare de fapt în ceea ce-l priveşte pe inculpatul L., constând în acea că inculpatul, cel puţin, a promis celorlalţi doi inculpaţi suma de 5.000 RON pentru ca aceştia să-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu într-un sens favorabil societăţii la care era administrator. S-a apreciat că modalitatea alternativă a promisiunii este, ca şi în cazul infracţiunii corelative a luării de mită, suficientă pentru a fi în prezenţa elementului material al infracţiunii de dare de mită prev. de art. 255 alin. (1) C. pen.

S-a mai menţionat că ceea ce critică inculpatul L. este faptul că prima instanţă nu a făcut aplicarea cauzei speciale de înlăturare a caracterului penal al faptei, prev. de art. 255 alin. (2) C. pen. sau a cauzei speciale de nepedepsire, prev. de art. 255 alin. (3) C. pen.

În acord cu cele reţinute de prima instanţă, instanţa de apel a reţinut la rândul său că în speţă nu a existat vreo constrângere din partea celor doi inculpaţii inspectori pentru ca inculpatul L. să promită mita. Faptul că cei doi au dat de înţeles, la un moment dat al controlului fiscal, că ar putea să constate existenţa unor obligaţii fiscale consistente, de ordinul a 130.000 - 140.000 RON, în sarcina societăţii administrate de inculpatul L., a fost apreciat că nu este de natură a duce la constrângerea pe care o presupune art. 255 alin. (2) C. pen. deoarece constatarea în discuţie ar fi putut fi contestată în procedura prev. de art. 205 şi urm. C. proc. fisc. şi, astfel, nu ar fi împiedicat accesarea unor finanţări din fonduri europene.

Cât priveşte cauza de nepedepsire, instanţa de apel a constatat şi ea că autosesizarea organelor de cercetare penală s-a produs la data de 6 decembrie 2010, astfel cum rezultă din procesul-verbal de la dosarul de urmărire penală, iar audierea inculpatului L. a avut loc la data de 14 martie 2011. Faptul că în procesul-verbal de autosesizare se face referire la o altă persoană decât inculpatul L., s-a apreciat că nu are relevanţă atâta timp cât organele de urmărire s-au sesizat cu privire la faptă. Art. 255 alin. (3) C. pen. nu se referă la o sesizare in personam ci doar la o sesizare in rem, care, aşa cum s-a arătat, a avut loc în cauză. Confuzia între persoana inculpatului L. şi ce a numitului L.C.I. s-a apreciat că este explicabilă prin faptul că ancheta penală, în fazele incipiente, operează cu date şi indicii mai puţin caracterizate din punct de vedere calitativ, fiind tocmai rolul administrării unui probatoriu mai vast de a lămurii cauza sub toate aspectele, între care şi identitatea reală a făptuitorilor. Lipsită de relevanţă sub acest aspect s-a considerat că şi întocmirea, la data de 19 mai 2011 (dosarul de urmărire penală) a procesului-verbal intitulat de sesizare din oficiu cu privire la inculpatul L., acesta nefiind decât o precizare a cadrului procesual sub aspect subiectiv, sub aspectul obiectiv cadrul procesual fiind stabilit încă de la data autosesizării din data de 6 decembrie 2010.

În ceea ce priveşte individualizarea pedepselor, având în vedere că în urma judecăţii în apel s-a reţinut o nouă încadrare juridică a faptelor dar nu una fundamental diferită de cea dată de prima instanţă, instanţa de apel a ţinut să adauge un propriu proces de individualizare a pedepselor, ţinând cont şi că unele critici ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie se referă tocmai la acest aspect.

Luând în considerare criteriile prev. de art. 72 C. pen. şi având în vedere şi scopurile prev. de art. 52 C. pen., cu privire la inculpaţii I. şi S., care se află în situaţii similare, ţinând cont, pe de o parte, de gravitatea concretă a faptei, care aduce atingere unor relaţii de serviciu ce au devenit deosebit de importante în societatea românească prezentă, aducând grave prejudicii valorii sociale a încrederii publice în funcţionarii cu atribuţii de inspecţie fiscală iar, pe de altă parte, de aspectele ce caracterizează în mod pozitiv persoana inculpaţilor, absolvenţi de studii superioare, familişti, fără antecedente penale, instanţa de apel a considerat că aplicarea unor pedepse de câte 3 ani închisoare, la minimul special prevăzut de lege, este suficientă pentru a asigura îndeplinirea scopurilor de prevenţie specială şi generală.

Ţinând cont de natura infracţiunii de luare de mită săvârşită de cei doi inculpaţi, caracterizată de încălcarea unor norme ce reglementează o funcţie publică, ce presupune o încredere a membrilor societăţii în integritatea celor însărcinaţii cu astfel de funcţii, din moment ce inculpaţii au înşelat această încredere prin comiterea infracţiunii de luare de mită, instanţa de apel le-a aplicat şi câte o pedeapsă complementară a interzicerii pe timp de 3 ani a exerciţiului drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) şi lit. c) (dreptul de a ocupa funcţii de control fiscal) C. pen.

Pentru aceleaşi considerente instanţa le-a interzis inculpaţilor aceleaşi drepturi şi ca pedeapsă accesorie.

Ca modalitate de individualizare a executării pedepsei principale, instanţa de apel a apreciat că pregătirea intelectuală superioară a celor doi inculpaţi le permite acestora să conştientizeze gravitatea faptelor lor şi necesitatea de a se abţine pe viitor de la săvârşirea altor infracţiuni şi numai prin pronunţarea condamnări, nefiind necesară o încarcerare necondiţionată a lor la acest moment, drept pentru care, a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Luând în considerare criteriile prev. de art. 72 C. pen. şi având în vedere şi scopurile prev. de art. 52 C. pen., ţinând cont şi de criticile Direcţiei Naţionale Anticorupţie sub acest aspect, cu privire la inculpatul L., instanţa de apel a menţinut circumstanţa atenuantă prev. de art. 74 lit. c) C. pen., fiind incontestabilă atitudinea lui sinceră din punct de vedere al laturii obiective a faptei, a înlăturat circumstanţa atenuantă prev. de art. 74 lit. a) C. pen., simpla lipsă a antecedentelor penale nefiind suficientă, ca regulă, pentru reţinerea acestei circumstanţe atenuante dacă nu este însoţită şi de alte elemente care să o facă să se ridice peste nivelul unei conduite normale în societate şi, totodată, ţinând cont şi de celelalte criterii de individualizare, între care gravitatea relativ ridicată a faptei dar şi aspectele ce caracterizează pozitiv persoana inculpatului, studii superioare, lipsa antecedentelor penale, a aplicat acestuia o pedeapsă de 4 luni închisoare, considerată ca suficientă pentru a asigura scopurile de prevenţie specială şi generală.

Ca modalitate de individualizare a executării pedepsei principale, instanţa a apreciat că pregătirea intelectuală superioară a inculpatului L. îi permite acestuia să conştientizeze gravitatea faptelor lui şi necesitatea de a se abţine pe viitor de la săvârşirea altor infracţiuni şi numai prin pronunţarea condamnări, nefiind necesară o încarcerare necondiţionată a lui la acest moment, drept pentru care, a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Ţinând cont de natura infracţiunii de dare de mită săvârşită de inculpat, caracterizată de un anume dispreţ manifestat faţă de normele ce reglementează o funcţie publică, instanţa de apel a considerat că inculpatului trebuie să-i fie interzis, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice) şi lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) C. pen., pe durata şi în condiţiile art. 71 alin. (2) C. pen.

Analizând şi celelalte aspecte ale cauzei, prin prisma prevederilor art. 371 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de apel nu a identificat alte motive care să impună desfiinţarea sentinţei şi pentru alte neregularităţi.

Împotriva acestei Deciziei penale nr. 191 din 11 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori au declarat recurs, în termen, inculpaţii L.E. (la 19 noiembrie 2013), S.M.I. (la 18 noiembrie 2013) şi I.D.I. (la 14 noiembrie 2013).

Motive scrise de recurs au fost înregistrate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 14 aprilie 2014 şi 17 aprilie 2014 (cele depuse de inculpatul S.M.I.) şi la 22 aprilie 2014 (cele depuse de inculpatul I.D.I.) fiind apreciate, prin raportare la faptul că primul termen a fost stabilit la 2 mai 2014, ca fiind depuse în termenul prev. de art. 385¹⁰ alin. (2) C. proc. pen. anterior.

Prin motivele depuse inculpaţii S.M.I. şi I.D.I. au invocat incidenţa cazului de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. anterior, solicitând achitarea întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită pentru care au fost condamnaţi.

În motivare inculpatul S.M.I. a arătat că, "analizând starea de fapt, astfel cum a fost prezentată în rechizitoriu şi nemodificată sub nici un aspect de instanţa de fond şi cea de apel", se poate observa că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, atât în ceea ce priveşte latura subiectivă cât şi în ceea ce priveşte latura obiectivă.

Acelaşi recurent inculpat a învederat că prin raportare la lipsa celor două elemente constitutive ale infracţiunii pentru care a fost condamnat "este necesar a analiza în amănunt şi temeinic starea de fapt."

Inculpatul I.D.I., în cuprinsul motivelor de recurs face referire la greşita interpretare a probatoriului administrat în cauză împrejurare care a condus la reţinerea unei situaţii de fapt eronate.

Sub acest ultim aspect, ambii recurenţi inculpaţi au precizat că actul de control, materializat prin raportul final, a rămas un act valabil, nefiind contestat, împrejurare care denotă că şi-au exercitat atribuţiile de serviciu într-un mod corect şi legal.

Totodată, au învederat că cele două instanţe au ajuns în mod eronat la concluzia că din conţinutul discuţiei din 5 iunie 2009, din biroul lui L.E., înregistrată fraudulos, rezultă că nu au respins promisiunea acestuia din urmă, ci a acceptat-o, atât sub aspectul cuantumului, cât şi al modalităţii de remitere.

Sub aspectul laturii subiective, au susţinut că din nicio probă a dosarului nu rezultă că au urmărit, în cadrul activităţii de control fiscal efectuate la S.C. E. SRL obţinerea pentru sine sau pentru altul, a vreunui folos material.

Inculpatul S.M.I. a mai arătat că acceptarea promisiunii trebuia sa fie una clară şi expresă în contextul în care discuţia a fost una directă şi nu prin telefon. Erau trei persoane în birou şi în cazul în care se accepta o promisiune aceasta trebuia sa fie făcută în mod direct adică inculpatul L. trebuia să indice suma ce urma să o plătească. Reţinerea instanţei că ar fi luat suma de bani este una fără nici un suport probator. Acea suma de bani a fost pomenita doar de L., ea putând fi oricât.

Totodată, a arătat că infracţiunea de luare de mită în regim clasic este o infracţiune de flagrant, iar în situaţia în care se folosesc declaraţii şi înregistrări acestea trebuie sa fie clare şi precise, ceea ce în dosarul de faţă nu s-a întâmplat.

În concluzie, ambii inculpaţi au solicitat instanţei de recurs să dispună achitarea, în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen. anterior.

Cu prilejul dezbaterilor în recurs, inculpatul S.M.I., prin apărător ales, a invocat incidenţa cazurilor de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 12, 13 şi 17² C. proc. pen. anterior. Totodată, a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 5 C. pen. şi ca efect al aplicării legii penale mai favorabile să se constate că fapta de care este acuzat recurentul inculpat, potrivit noilor reglementări, nu mai există.

Astfel, a susţinut că se impune achitarea inculpatului având în vedere, pe de o parte, că fapta nu mai există potrivit noilor reglementări, nemaifiind incriminată nerespingerea promisiunii ca modalitate de săvârşire a infracţiunii de luare de mită, iar pe de altă parte, că infracţiunea comisă de un funcţionar public poate fi reţinută dacă este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar îndatoririlor legale, or, aşa cum s-a arătat şi-a îndeplinit corect atribuţiile de serviciu, putându-i-se imputa cel mult fapta de primire de foloase necuvenite.

A mai arătat apărătorul recurentului inculpat că a fost vorba de o provocare, respectiv o faptă preconstituită de şantaj, că nu a existat un plic şi nici bani, fapta de luare de mită neexistând în materialitatea ei.

De asemenea, a invocat nelegalitatea convorbirilor înregistrate întrucât au constituit un şantaj.

A mai menţionat apărătorul că motivarea instanţei de apel este nulă de drept având în vedere că se face o motivare generică şi nu s-a făcut o analizare a situaţiei de fapt prin raportare la probele existente în cauză.

S-a mai arătat că activitatea de control a avut loc cu mult anterior datei la care a avut loc discuţia respectivă şi că momentul remiterii sumei de bani nu există, ba mai mult inculpatul S. nici măcar nu se afla în birou când s-a menţionat acea sumă de bani. De asemenea, a învederat că atitudinea inculpatului spunând "vezi-ţi de treabă" a fost o punere la punct şi nu o acceptare, fiind mai degrabă stânjenit de situaţie. Totodată, s-a solicitat să se constate că singura probă împotriva inculpatului S. este declaraţia denunţătorului care însă nu este coroborată cu nicio altă probă din dosar.

Cu prilejul dezbaterilor, apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat I.D.I. a solicitat admiterea recursului în temeiul cazurilor de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 12 şi pct. 17 C. proc. pen. anterior, rejudecarea cauzei de către instanţă de recurs şi achitarea inculpatului I.D.I., având în vedere că nu sunt probe suficiente care să ducă la condamnarea acestuia. Aşadar, a arătat că nu există probe din care să rezulte că inculpatul ar fi pretins sau că a acceptat vreo promisiune, mai mult chiar, acesta nu a făcut decât saşi îndeplinească atribuţiile de serviciu. A mai menţionat că proba cu înregistrarea trebuie să fie înlăturată de la dosar. Concluzionând, având în vedere că nu există probe care să dovedească vinovăţia inculpatului, a arătat că se impune achitarea acestuia.

Inculpatul L.E. nu a depus motive scrise de recurs, însă la data de 29 aprilie 2014 a fost înregistrată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie declaraţia acestuia prin care a solicitat să se ia act de retragerea recursului în această cauză, semnătura de pe acest înscris fiind legalizată prin încheierea din 28 aprilie 2014 de notarul public S.R.M. (dosar).

Având în vedere manifestarea de voinţă a inculpatului L.E., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 385⁴ C. proc. pen. anterior, va lua act de retragerea recursului formulat de acest inculpat.

Cauza a fost înregistrata pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 10 ianuarie 2014, stabilindu-se termen de judecată a recursului la data de 2 mai 2014.

Având în vedere că la data judecării cauzei în recurs, respectiv la 27 iunie 2014, era în vigoare noul C. proc. pen. ale cărui dispoziţii sunt de imediată aplicare, a fost necesar să se stabilească cadrul procesual în raport cu împrejurarea că, în prezent, recursul nu mai este o cale ordinară de atac, iar Înalta Curte nu mai are competenţa funcţională de a judeca recursul.

Situaţia tranzitorie expusă anterior este reglementată prin art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, care stabileşte atât competenţa de soluţionare cât şi dispoziţiile procesuale aplicabile în cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi.

Astfel, în conformitate cu dispoziţia tranzitorie anterior menţionată, "recursurile în curs de judecată la intrarea în vigoarea a legii noi declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelurilor potrivit legii vechi rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor, legii vechi privitoare la recurs."

Prin urmare, constatând că recursul în prezenta cauză se afla în curs de judecată la data intrării în vigoare a C. proc. pen., fiind declarat împotriva unei hotărâri supuse apelului potrivit legii vechi, Înalta Curte a apreciat că este competentă să soluţioneze calea de atac, fiind aplicabile, în materia recursului, prevederile C. proc. pen. anterior.

Cu privire la aplicarea prevederilor C. proc. pen. anterior privind judecarea recursului, Înalta Curte notează că în raport cu data pronunţării deciziei recurate sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti.

Sub acest aspect, se constată că decizia penală recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia la data de 11 noiembrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare, la 15 februarie 2013, a Legii nr. 2/2013, fiind supusă casării exclusiv în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 385 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat.

Din examinarea cazurilor de casare expres prevăzute de textul de lege anterior menţionat, rezultă că prin limitarea obiectului judecăţii în recurs legiuitorul a urmărit ca nu orice încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanţiale să constituie temeiuri pentru a casa hotărârea atacată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

În consecinţă, Înalta Curte notează că sfera controlului judiciar a fost limitată prin adoptarea Legii nr. 2/2013, astfel că, nu poate examina decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, fără a putea examina şi netemeinicia deciziei atacate.

Examinând recursurile formulate de inculpaţii S.M.I. şi I.D.I. conform dispoziţiilor art. 385⁹ C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, dar şi a prevederilor art. 5 C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele motive:

În recurs, reiterând criticile din apel, inculpaţii S.M.I. şi I.D.I. au invocat lipsa probatoriului care să demonstreze că, pe de o parte, au realizat elementul material al laturii obiective constând în acceptarea promisiunii formulate de inculpatul L.E. şi, pe de altă parte, din punct de vedere subiectiv, au urmărit obţinerea vreunui folos material, şi analizarea acestor critici au invocat incidenţa cazului de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. anterior şi au solicitat achitarea.

Or, contrar susţinerilor recurenţilor inculpaţi S.M.I. şi I.D.I., instanţele de fond şi apel au stabilit sub aspectul situaţiei de fapt că din ansamblul întregului material probator rezultă că aceştia, în calitate de consilieri în cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Alba -Biroul, cu prilejul efectuării unui control fiscal la firma inculpatului L.E., la data de 5 iunie 2009, au acceptat promisiunea primirii sumei de 5.000 lei de la acesta din urmă iar, la data de 10 iunie 2009, de a primi efectiv folosul material acceptat anterior pentru a-şi îndeplini în mod defectuos un act legat de atribuţiile de serviciu, în sensul calculării unei redevenţe mai mici datorate statului de către societatea inculpatului anterior menţionat.

Totodată, s-a reţinut că iniţial inculpaţii S.M.I. şi I.D.I. au vehiculat varianta calculului redevenţei la nivel maximal, rezultând o sumă de 1.300.000,000 - 1.400.000.000 lei şi au acceptat o altă modalitate de calcul după ce s-a convenit în legătură cu "partea a doua", acceptând promisiunea primirii sumei de 5.000 lei de la inculpatului L.E. De asemenea, s-a considerat dovedită şi împrejurarea că suma de 5.000 lei a fost remisă efectiv către cei doi inculpaţi la data de 10 iunie 2009, fiind confirmată prin declaraţia inculpatului L.E. şi de faptul că procesul-verbal de control s-a încheiat în forma convenită, la aceeaşi dată, cuantumul restanţelor societăţii către bugetul de stat fiind de 2.153 de lei.

S-a menţionat că, din această perspectivă, chiar dacă calculul la valoarea maximală ar fi fost incorect şi valoarea stabilită în actul de control ar fi cea legală, calificarea juridică a faptei ar fi identică. A considerat instanţa de apel că nu prezintă o relevanţă deosebită aspectul de ordin tehnic ce ţine de modalitatea de calcul, ci împrejurarea că inculpaţii au abuzat de funcţie pentru obţinerea de venituri ilicite.

Pentru a examina criticile inculpaţilor vizând lipsa elementului material al laturii, obiective şi a intenţiei de a comite fapta, instanţa de recurs este ţinută de situaţia de fapt deja stabilită de prima instanţă şi cea de apel.

Din examinarea acesteia rezultă, contrar susţinerilor inculpaţilor, că aceştia au săvârşit infracţiunea de luare de mită cu intenţie, în modalitatea faptică descrisă în hotărârile atacate.

Totodată, Înalta Curte observă că nemulţumirile inculpaţilor, vizând insuficienţa probatoriului administrat ori nelegalitatea administrării unor mijloace de probă, tind către o reapreciere a probelor cu consecinţa modificării situaţiei de fapt.

Aşadar, prin motivele de recurs se solicită, de fapt, o rejudecare a cauzei prin reaprecierea şi cenzurarea probelor, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt, diferită de cea reţinută cu caracter definitiv de către instanţa de apel.

Aceasta, în condiţiile în care, prin modificările aduse cazurilor de casare prin Legea nr. 2/2013, starea de fapt reţinută în cauză şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei de recurs.

Ca atare, din perspectiva finalităţii avute în vedere, recursul nu are drept scop soluţionarea unei cauze penale prin aprecierea faptelor, stabilirea vinovăţiei şi a pedepsei aplicate, ci doar sancţionarea sentinţelor ori a deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.

Aşa cum s-a precizat anterior, examinarea cauzei în recurs se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost recurată sub aspectul soluţionării cauzei prin aplicarea şi interpretarea corectă a legii, niciunul dintre cazurile de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) C. proc. pen. anterior nepermiţând cenzurarea situaţiei de fapt, respectiv verificarea concordanţei dintre cele reţinute în hotărârea de condamnare şi probele administrate.

Aşa cum s-a arătat în Decizia penală nr. 815 din 20 martie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cazul de casare prevăzut în art. 385 alin. (1) pct. 12 teza I C. proc. pen. - "nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni" - este incident, dacă instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare, reţinând o situaţie de fapt corectă, însă în mod greşit a apreciat că fapta constituie o anumită infracţiune, deşi în realitate lipseşte unul din elementele constitutive ale acesteia, soluţia fiind contrară legii. Situaţia de fapt, -verificarea concordanţei dintre cele reţinute în hotărârea de condamnare şi probele administrate, poate fi cenzurată numai prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., referitor la eroarea gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.

Teoretic, cazul de casare prev. de pct. 18 permitea instanţei de recurs de a cenzură modul în care au fost reţinute faptele şi împrejurările de fapt ale cauzei însă, chiar şi sub imperiul legii de procedură, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, cazul de casare prev. la pct. 18 presupunea o eroare gravă de fapt, care nu echivala cu o apreciere greşită a faptelor, astfel cum solicită, la acest moment, recurenţii inculpaţi. Însă, prevederile pct. 18 al art. 385 C. proc. pen. anterior au fost abrogate prin intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, astfel încât netemeinicia deciziei penale atacate nu mai poate fi cenzurată în calea de atac a recursului.

Concluzionând, Înalta Curte constată că criticile inculpaţilor vizând lipsa elementului material al laturii obiective şi a intenţiei de a comite fapta de luare de mită, precum şi omisiunea de a reţine existenţa provocării sunt în contradicţie cu datele ce caracterizează situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond şi pentru a analiza temeinicia lor instanţa de recurs ar trebui să cenzureze situaţia de fapt, să verifice concordanţa dintre cele reţinute în hotărârea de condamnare şi probele administrate, ceea ce nu este permis prin prisma niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ alin. (1) C. proc. pen. anterior.

Totodată, Înalta Curte notează că motivele invocate de către recurenţii inculpaţi privind greşita interpretare a probelor de către instanţele de fond şi de apel nu se circumscriu noţiunii de "greşită aplicare a legii" şi nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs prin prisma cazului de casare prev. de 385⁹ pct. 17² C. proc. pen. anterior.

Criticile vizând legalitatea şi autenticitatea înregistrărilor ambientale de imagini şi convorbirii făcute de inculpatul L. constituie o reiterare a celor formulate în apel şi pot fi examinate prin prisma cazului de casare prev. de 385⁹ pct. 17 C. proc. pen. anterior.

Examinând hotărârea instanţei de apel sub acest aspect, Înalta Curte constată că în mod just s-a apreciat că sunt neîntemeiate.

Astfel, în acord cu instanţa de apel, Înalta Curte constată că înregistrările audio şi video, ca mijloace de probă, sunt expres prevăzute în art. 64 alin. (1) C. proc. pen. anterior şi tot legea procesual penală prevede condiţiile autorizării prealabile de către judecător şi acestea se referă doar la înregistrările din mediul ambiental pe care intenţionează să le facă procurorul, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 91¹ alin. (1), art. 91 şi art. 91⁵ C. proc. pen. anterior. Prin urmare, când înregistrările de imagine şi sunet sunt efectuate, ca şi în speţă, de către părţi sau alte persoane, şi nu de către procuror, condiţia autorizării prealabile nu se mai cere, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 91⁶ alin. (2) C. proc. pen. anterior. Astfel, prin dispoziţiile art. 91⁶ alin. (2) C. proc. pen. anterior legiuitorul a dorit tocmai să permită folosirea ca mijloace de probă a unor înregistrări valoroase din punct de vedere probatoriu, instituind o singură condiţie de admisibilitate a lor, anume aceea ca înregistrările să privească propriile convorbiri sau comunicări pe care persoanele care efectuează înregistrările le-au purtat cu terţii, condiţie care este îndeplinită în speţă.

În apel, cu privire la aceleaşi înregistrări inculpaţii S. şi I. au mai adus critici referitoare la faptul că au fost obţinute cu un mijloc de înregistrare care nu a mai fost găsit şi că, din această cauză, nu se poate verifica autenticitatea înregistrărilor, procurorul procedând nelegal atunci când le-a autentificat.

Instanţa de apel a apreciat, în mod just, că nici această critică nu s-a dovedit a fi întemeiată, din moment ce prin raportul de expertiză criminalistică din 28 martie 2013 întocmit de Laboratorul interjudeţean de expertize criminalistice Cluj s-a concluzionat (la dosarul de primă instanţă) în sensul că nu au fost depistate urme de intervenţie, întreruperi, ştersături, suprapuneri, adăugiri, mixaje asupra celor două înregistrări din 4 iunie 2009 şi 5 iunie 2009 şi că există o probabilitate ridicată ca vocile de pe înregistrări să aparţină inculpaţilor I.D. şi S.M. Cât priveşte autentificarea realizata de procuror, s-a apreciat că acest procedeu este perfect legal, fiind prevăzut de dispoziţiile art. 91³ alin. (2) C. proc. pen. anterior, aplicabil prin analogie înregistrărilor efectuate de părţi sau de alte persoane şi referindu-se la certificarea transcrierilor înregistrărilor şi nu la înregistrările înseşi, a căror autenticitate a fost confirmată de expertiza criminalistică.

Totodată, examinând dispoziţiile art. 139 C. proc. pen., se constată că acestea le-au preluat, fără nicio modificare, pe cele prevăzute de art. 91⁶ alin. (2) C. proc. pen. anterior.

Prin motivele de recurs, inculpaţii s-au limitat la reiterarea nelegalităţii înregistrărilor şi nu au invocat date suplimentare care să contrazică argumentele instanţei de apel la care Înalta Curte achiesează întrutotul, apreciind, în acest context, critica neîntemeiată.

Examinând incidenţa legii penale mai favorabile, Înalta Curte constată că în timpul judecării cauzei în calea de atac exercitată de inculpaţi, a intrat în vigoare noul C. pen.

Modificările ivite în cursul judecării cauzei în recurs, ca urmare a succesiunii în timp a celor două legi penale, C. pen. anterior şi C. pen. în vigoare, impun soluţionarea acestui conflict al legilor în timp în scopul determinării legii penale aplicabile în această situaţie tranzitorie.

Cu toate acestea, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţia României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.

Excepţia înscrisă în art. 15 alin. (2) din Constituţie impune ca într-o situaţie tranzitorie cum este cea din prezenta cauză, să se facă aplicarea dispoziţiei constituţionale.

Expresie a acestui principiu constituţional este dispoziţia din art. 5 alin. (1) C. pen. potrivit căreia, în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

Principiul constituţional, chiar în lipsa unui caz de casare prin prisma căruia hotărârea devenită nelegală să fie casată, impune aplicarea retroactivă a legii noi mai favorabile şi restabilirea legalităţii sub acest aspect.

Cu privire la mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, Curtea Constituţională, sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 C. pen. din 17 iulie 2009 (Legea nr. 286/2009), a pronunţat Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în M. Of. nr. 372/20.05.2014, prin care a statuat aplicarea globală a legii penale mai favorabile.

Determinarea legii penale mai favorabile şi alegerea acesteia dintre legile succesive implică, în prealabil, evaluarea, prin comparare, a dispoziţiilor penale din legi succesive care îşi găsesc aplicarea în speţă, utilizând aşadar criteriul aprecierii in concrete.

Pentru a deveni aplicabile dispoziţiile mai favorabile din legile succesive, în afara condiţiei de existenţă a unei situaţii tranzitorii, care a fost anterior constatată în cuprinsul acestor considerente, mai este necesar ca fapta ce face obiectul acuzaţiei să fie infracţiune atât potrivit legii sub imperiul căreia a fost comisă cât şi conform legii în vigoare la data judecării cauzei, iar dintre legile penale succesive una să fie mai favorabilă.

Examinând cauza sub aspectul îndeplinirii ultimelor două condiţii, Înalta Curte constată următoarele:

Din perspectiva îndeplinirii condiţiilor de incriminare se constată că fapta de luare de mită pentru care au fost condamnaţi inculpaţii au corespondent în noul C. pen., nefiind incidente dispoziţiile prevăzute de art. 3 din Legea nr. 187/2012 privind dezincriminarea, care reglementează situaţia în care fapta comisă sub imperiul legii vechi nu mai constituie infracţiune sub imperiul legii noi datorită lipsei unui element constitutiv ori a formei de vinovăţie cerută de lege.

Prin motivele de recurs, inculpaţii S.M.I. şi I.D.I. au susţinut că fapta nu mai există potrivit noilor reglementări, nemaifiind incriminată nerespingerea promisiunii ca modalitate de săvârşire a infracţiunii de luare de mită, iar pe de altă parte, că infracţiunea comisă de un funcţionar public poate fi reţinută dacă este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar îndatoririlor legale, or, ei şi-au îndeplinit corect atribuţiile de serviciu, putându-li-se imputa cel mult fapta de primire de foloase necuvenite.

Potrivit art. 254 alin. (1) C. pen. anterior, fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.

Alin. (2) al textului de lege anterior menţionat prevede că fapta prevăzută în alin. (1), dacă a fost săvârşită de un funcţionar cu atribuţii de control, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

În conformitate cu art. 289 C. pen., fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.

Este adevărat că textul în vigoare a renunţat la modalitatea alternativă de comitere constând în nerespingerea promisiunii însă, în ceea ce-i priveşte pe inculpaţii S.M.I. şi I.D.I., nu a fost reţinută o astfel de modalitate de comitere a faptei ci împrejurarea că au acceptat promisiunea şi au primit suma de 5.000 lei, aceste două modalităţi fiind preluate în noua incriminare.

Cu privire la caracterul legal al atribuţiei de serviciu obiect al tranzacţiei de mituire, ambele legi penale succesive incriminează luarea de mită comisă pentru a îndeplini legal atribuţiile de serviciu.

Aşadar, examinând cauza din perspectiva îndeplinirii condiţiilor de încriminare, se constată că infracţiunea de luare de mită, în modalitatea concretă în care a fost comisă de inculpaţi, continuă să fie incriminată în noul C. pen., având, aşadar, corespondent în noua reglementare.

Potrivit noului C. pen. nu mai constituie variantă agravată a infracţiunii luarea de mită de către un funcţionar public cu atribuţii de control.

Cu toate acestea, la încadrarea juridică instanţa de apel a reţinut şi agravanta prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 ţinând seama de împrejurarea că inculpaţii aveau atribuţii de constatare şi sancţionare a contravenţiilor.

Art. 7 din Legea nr. 78/2000 a fost modificat integral, prin art. 79 pct. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, însă varianta agravată de săvârşire a infracţiunii de luare de mită de către o persoană având atribuţii de constatare şi sancţionare a contravenţiilor a fost menţinută, prevăzându-se că se sancţionează pedeapsa prev. de art. 289, ale cărei limite se majorează cu o treime.

Infracţiunea de luare de mită reţinută în sarcina inculpaţilor, prev. de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 era sancţionată cu închisoarea de la 3 la 15 ani, acestora aplicându-li-se câte o pedeapsă de 3 ani închisoare reprezentând minimul special prevăzut de lege.

În prezent, fapta ar corespunde infracţiunii de luare de mită prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, sancţionată în condiţiile reţinerii variantei agravate cu închisoarea de la 4 ani la 13 ani şi 4 luni.

Astfel, deşi maximul special al pedepsei închisorii este mai redus în legea penală nouă (13 ani şi 4 luni faţă de 15 ani), minimul special al pedepsei este mai mare ca efect al reţinerii variantei agravate.

Or, în condiţiile în care pedeapsa aplicată prin decizia atacată a fost de 3 ani închisoare, reprezentând minimul special, şi prin aplicarea legii noi şi respectarea principiului proporţionalităţii pedeapsa ar urma să fie de 4 ani închisoare, se constată că legea veche este mai favorabilă inculpaţilor şi a fost aplicată acestora.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 385¹⁵ alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, va respinge ca nefondate recursurile declarate de inculpaţii S.M.I. şi I.D.I.

Totodată, va lua act de retragerea recursului declarat de inculpatul L.E.

În baza art. 275 alin. (2) C. pen. îi va obliga pe recurenţii inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii S.M.I. şi I.D.I. împotriva Deciziei penale nr. 191 din 11 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Ia act de retragerea recursului declarat de inculpatul L.E. împotriva aceleiaşi decizii şi îl obligă la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 200 lei reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului din oficiu se plăteşte din fondul Ministerului Justiţie.

Obligă recurentul inculpat S.M.I. la plata sumei de 375 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 75 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

Obligă recurentul inculpat I.D.I. la plata sumei de 600 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 2084/2014. Penal. Alte cereri privind judecata...		ICCJ. Decizia nr. 2151/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2195/2014. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Luare de mită (art. 254 C.p.), dare de mită (art. 255 C.p.). Recurs