ICCJ. Decizia nr. 2084/2014. Penal. Alte cereri privind judecata în fond. Contestaţie(NCPP)
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2084/2014
Dosar nr. 333/42/2014
Şedinţa publică din 19 iunie 2014
Asupra contestaţiei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 98 din 8 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia formulată de către condamnatul D.C.L., privitor la executarea pedepsei de 11 ani închisoare stabilită prin Sentinţa penală nr. 517 din 13 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin nerecurare, de recunoaştere a Sentinţei penale nr. 240/2008 din data de 19 mai 2008 pronunţată de Judecătoria Penală nr. 3 din Alcala de Henares - Spania, rămasă definitivă conform Ordinului executoriu nr. 552/2008 şi a Sentinţei penale nr. 384/2010 din 30 septembrie 2010 pronunţată de aceeaşi instanţă, rămasă definitivă conform Ordinului executoriu nr. 490/2010.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că prin contestaţia înregistrată sub nr. 333/42/2014, condamnatul D.C.L. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să îi fie reţinute dispoziţiile art. 6 C. pen. intrat în vigoare la 1 februarie 2014, relativ la pedeapsa de 11 ani închisoare stabilită prin Sentinţa penală nr. 517 din 13 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin nerecurare, de recunoaştere a Sentinţei penale nr. 240/2008 din data de 19 mai 2008 pronunţată de Judecătoria Penală nr. 3 din Alcala de Henares - Spania, rămasă definitivă conform Ordinului executoriu nr. 552/2008 şi a Sentinţei penale nr. 384/2010 din 30 septembrie 2010 pronunţată de aceeaşi instanţă, rămasă definitivă conform Ordinului executoriu nr. 490/2010.
Condamnatul a precizat că art. 228 - 229 C. pen. în vigoare, corespondenţele art. 208 - 209 C. pen. (1969), stabilesc că maximul special al pedepsei ce poate fi aplicat pentru infracţiunea de furt calificat (pentru comiterea căreia a fost condamnat de instanţa spaniolă), este în prezent de 5 ani închisoare, inferior pedepsei stabilite de instanţa spaniolă, şi, ca urmare, doreşte reducerea pedepsei până la această limită.
La dosarul cauzei au fost ataşate fotocopii de pe hotărârile judecătoreşti mai sus amintite.
Examinând contestaţia la executare formulată, instanţa de fond a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 517 din 13 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin nerecurare, a fost recunoscută condamnarea numitului D.C.L. la 11 ani închisoare conform Sentinţei penale nr. 240/2008 din data de 19 mai 2008 pronunţată de Judecătoria Penală nr. 3 din Alcala de Henares - Spania, rămasă definitivă prin Ordinul executoriu nr. 552/2008 şi a Sentinţei penale nr. 384/2010 din 30 septembrie 2010 pronunţată de aceeaşi instanţă, rămasă definitivă prin Ordinul executoriu nr. 490/2010. În temeiul sentinţei de recunoaştere a fost emis de către Curtea de Apel Ploieşti, mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 579/2012 din 29 aprilie 2013.
Instanţa de fond a reţinut că din aceste înscrisuri rezultă că pedeapsa cumulată de 11 ani închisoare este alcătuită din pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea unui delict continuat de furt cu violenţe din casă locuită, prevăzută de art. 237, art. 238 alin. (2), art. 240 şi art. 241 C. pen. spaniol şi două pedepse de câte 3 ani şi 6 luni închisoare comise de asemenea pentru două delicte de furt continuat cu violenţă prevăzute de art. 241 alin. (1), (2), (3) C. pen. spaniol. Ca şi situaţie de fapt s-a reţinut că, la data de 2 noiembrie 2007, D.C.L., pe timp de noapte, prin escaladare şi efracţie a pătruns în locuinţele a două părţi vătămate şi a sustras mai multe bunuri precum şi un autovehicul iar la datele de 8 - 9 noiembrie 2009 şi 11 noiembrie 2009 pe timp de noapte prin escaladarea gardului şi prin efracţie a pătruns în două locuinţe, din interiorul cărora a sustras mai multe bunuri.
Prima instanţă a arătat că hotărârea de recunoaştere pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a stabilit că aceste infracţiuni îşi găsesc corespondent în art. 208 alin. (1) şi (4) - art. 209 alin. (1) lit. g) şi i) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (1969).
Astfel, a arătat că prin reglementarea art. 6 C. pen., vizând aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a unei cauze penale, legiuitorul a stabilit mai concis decât reglementarea C. pen. anterior (art. 14 şi 15) relaţia care trebuie să existe între principiul autorităţii de lucru judecat şi aplicarea legii mai favorabile în cazul pedepselor definitive, reducând la minimul necesar atingerile puterii lucrului judecat dat de o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, respectând astfel principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat.
S-a apreciat că din hotărârea mai sus amintită rezultă că D.C.L. a fost condamnat pentru comiterea a trei infracţiuni pentru care a primit spre executare pedepse de 4 ani închisoare şi două de câte 3 ani şi 6 luni închisoare, instanţa spaniolă aplicând în final cumulul aritmetic şi stabilind o rezultantă de 11 ani închisoare. Privind separat, instanţa de fond a constatat că nici una dintre pedepsele componente ale celei principale nu sunt superioare limitei impusă de art. 228 rap. la art. 229 alin. (1) lit. b), d), alin. (3) lit. e) teza I C. pen. care este de 10 ani.
În acest context, prima instanţă a arătat că problema de drept invocată de condamnat şi incidentă este dacă cumulul aritmetic folosit de instanţa spaniolă poate fi convertit în cumul juridic - sistem de sancţionare al concursului de infracţiuni stabilit de legiuitorul român.
S-a arătat că, în afara art. 598 C. proc. pen. în baza cărora condamnatul şi-a întemeiat prezenta cerere, instanţa trebuie să aibă în vedere şi Titlul V din Legea nr. 302/2004 modificată şi completată prin Legea nr. 300 din 15 noiembrie 2013, privind "Recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale şi a actelor judiciare străine", cu practica judiciară în materie, dar şi cu recursurile în interesul legii când acestea există şi interesează legislaţia aplicabilă în speţa de faţă.
Coroborând textele de lege înscrise în Titlul V din Legea nr. 302/2004 modificată şi completată privind Recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale şi a actelor judiciare străine, (atât textele în vigoare la data pronunţării sentinţei de recunoaştere cât şi cele în vigoare la data prezentei), instanţa a constatat că nu există o dispoziţie care să stabilească, cu certitudine soluţia ce trebuie adoptată în situaţia în care instanţa străină adoptă sistemul cumulului aritmetic, sistem ce nu este reglementat de legislaţia română.
În această situaţie, instanţa a considerat că, în vederea soluţionării pertinente a cauzei, devin incidente dispoziţiile Deciziei în interesul legii nr. 23/2009 dată de Secţiile Unite ale I.C.C.J. conform căreia, instanţa, în soluţionarea unei cereri având ca obiect conversiunea condamnării, trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracţiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de Codul penal român.
În lumina acestor dispoziţii, prima instanţă a apreciat că prezenta contestaţie la executare este nefondată deoarece pedepsele aplicate condamnatului fiecare în mod individual nu depăşesc maximul special prevăzut de legea nouă, iar sistemul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni comise de acesta, este tot cumulul aritmetic aşa cum a stabilit instanţa spaniolă şi nu cel juridic reglementat de legislaţia romană.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat contestaţie condamnatul D.C.L., în motivarea căii de atac, cu ocazia dezbaterilor şi în concluziile scrise depuse la dosar, reiterând susţinerile din faţa instanţei de fond şi arătând că pedeapsa rezultantă de 11 ani, aplicată pe teritoriul Spaniei şi recunoscută de autorităţile române, depăşeşte maximul prevăzut prin art. 228 - art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) şi alin. (3) lit. e) C. pen., respectiv de până la 10 ani închisoare. Făcând trimitere la cuantumul pedepselor în individualitatea lor, a arătat că, în prezent, acestea nu ar mai putea fi recunoscute în forma actuală, fiind necesară conversiunea lor, cu atât mai mult cu cât legislaţia română nu prevede cumulul aritmetic ci cumulul juridic al pedepselor în cazul infracţiunilor concurente.
Examinând contestaţia formulată, prin raportare la criticile condamnatului şi dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte, în complet constituit potrivit art. 23 alin. (10) din Legea nr. 255/2013, apreciază că aceasta este nefondată.
Astfel, analizând prevederile art. 6 C. pen., se observă că aplicarea obligatorie a legii mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei operează atunci când sunt îndeplinite mai multe condiţii, respectiv: există o hotărâre de condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, a închisorii, a amenzii sau o hotărâre de aplicare a unei măsuri educative; înainte de executarea pedepsei sau a măsurii educative, în timpul executării acestora, dar înainte de executarea lor integrală intervine o lege penală nouă care prevede o pedeapsă sau măsură educativă mai uşoară decât cea prevăzută de legea în temeiul căreia s-a pronunţat hotărârea definitivă; pedeapsa sau măsura educativă aplicată prin hotărârea judecătorească definitivă depăşeşte maximul pedepsei prevăzute de legea nouă sau este mai grea.
Aşadar, în ceea ce priveşte pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excede maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă. Prin urmare, mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, în cazul pedepselor definitive, este limitat la asigurarea legalităţii pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare conform legii penale anterioare, în raport cu legea penală nouă. Această soluţie a fost adoptată de legiuitor pentru a se limita atingerile aduse principiului autorităţii de lucru judecat prin aplicarea legii penale mai favorabile.
În aceste condiţii, în concordanţă cu dispoziţiile Deciziei nr. 1 din 14 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în M. Of. nr. 349 din 13 mai 2014, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 C. pen., în ipoteza unui concurs de infracţiuni, instanţa trebuie să parcurgă două etape. Într-o prima etapă se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 6 C. pen. cu privire la pedepsele individuale, prin compararea pedepsei aplicate pentru fiecare dintre infracţiunile săvârşite care compun pluralitatea de infracţiuni, cu maximul special prevăzut de legea penală nouă, iar, în cazul în care se constată că acest maxim special este depăşit, fiecare pedeapsă trebuie redusă până la maxim.
În cea de a doua etapă, separat de soarta pedepselor aplicate pentru infracţiunile concurente, se procedează la analizarea pedepsei rezultante aplicată prin hotărârea de condamnare, iar, în situaţia în care are un cuantum ce depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 C. pen., ea se va reduce la acest maxim. În această etapă se porneşte de la premisa că pedeapsa rezultantă aplicată prin hotărârea de condamnare, intrată în autoritate de lucru judecat şi care reprezintă sancţiunea efectivă pusă în executare, urmează a fi modificată doar prin raportare la tratamentul sancţionator cel mai greu pe care legea nouă îl prevede pentru pluralitatea de infracţiuni sub forma concursului.
Însă, având în vedere că pedepsele din prezenta cauză au fost aplicate de autorităţile spaniole şi ulterior recunoscute de instanţele române, în această a doua etapă judecătorul trebuie să ţină cont şi de dispoziţiile Deciziei pronunţate în interesul legii nr. 23/2009 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, publicată în M. Of., Partea I, nr. 850/08.12.2009, conform căreia, instanţa, în soluţionarea unei cereri având ca obiect conversiunea condamnării, trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracţiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de Codul penal român. Totodată, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile cuprinse în Titlul VI din Legea nr. 302/2004 modificată şi completată privind Recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale şi a actelor judiciare străine.
În acest context, Înalta Curte constată că prin Sentinţa penală nr. 517 din 13 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin nerecurare, a fost recunoscută condamnarea numitului D.C.L. la 11 ani închisoare conform Sentinţei penale nr. 240/2008 din data de 19 mai 2008 pronunţată de Judecătoria Penală nr. 3 din Alcala de Henares - Spania, rămasă definitivă prin Ordinul executoriu nr. 552/2008 şi a Sentinţei penale nr. 3 84/2010 din 30 septembrie 2010 pronunţată de aceeaşi instanţă, rămasă definitivă prin Ordinul executoriu nr. 490/2010. În temeiul sentinţei de recunoaştere a fost emis de către Curtea de Apel Ploieşti, mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 579/2012 din 29 aprilie 2013.
Din acest mandat rezultă că pedeapsa cumulată de 11 ani închisoare este alcătuită din pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea unui delict continuat de furt cu violenţe din casă locuită, prevăzută de art. 237, art. 238 alin. (2), art. 240 şi art. 241 C. pen. spaniol şi două pedepse de câte 3 ani şi 6 luni închisoare comise de asemenea pentru două delicte de furt continuat cu violenţă prevăzute de art. 241 alin. (1), (2), (3) C. pen. spaniol.
Ca situaţie de fapt s-a reţinut că numitul D.C.L., la data de 2 noiembrie 2007, pe timp de noapte, prin escaladare şi efracţie a pătruns în locuinţele a două părţi vătămate şi a sustras mai multe bunuri precum şi un autovehicul, iar, la datele de 8 - 9 noiembrie 2009 şi 11 noiembrie 2009, pe timp de noapte, prin escaladarea gardului şi prin efracţie, a pătruns în două locuinţe, din interiorul cărora a sustras mai multe bunuri, prin hotărârea de recunoaştere pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti stabilindu-se că aceste infracţiuni îşi găsesc corespondent în dispoziţiile art. 208 alin. (1) şi (4) - art. 209 alin. (1) lit. g) şi i) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969).
În contextul intrării în vigoare la data de 1 februarie 2014 a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, acestor fapte le corespunde infracţiunea prevăzută de art. 228 raportat la art. 229 alin. (1) lit. b), d), alin. (3) lit. e) teza I C. pen.
Verificând susţinerile apărării şi procedând conform dispoziţiilor Deciziei nr. 1 din 14 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în M. Of. nr. 349/13.05.2014, Înalta Curte constată că în noua reglementare sancţiunea aplicabilă pentru furtul calificat în forma sa cea mai gravă (art. 229 alin. (3) lit. e) teza I C. pen.) este cuprinsă între 3 şi 10 ani închisoare, deci cu limită maximă mai mică decât în vechea reglementare (art. 209 alin. (1) C. pen. 1969), iar pedepsele aplicate de autorităţile spaniole, individual pentru fiecare faptă, şi anume o pedeapsă de 4 ani şi respectiv două pedepse de 3 ani şi 6 luni închisoare, sunt mai mici decât acest nou maxim special.
În ce priveşte cea de a doua etapă, de analizare a pedepsei rezultante prin prisma dispoziţiilor art. 6 C. pen., instanţa arată că, în concordanţă cu dispoziţiile Deciziei pronunţate în interesul legii nr. 23/2009 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, publicată în M. Of., Partea I, nr. 850/08.12.2009, dacă pedeapsa rezultantă a fost aplicată prin cumul aritmetic, în conformitate cu legislaţia statului de condamnare, instanţa nu poate înlocui cumulul aritmetic cu regulile cumulului juridic stabilite în Codul penal român.
Totodată, se constată că, potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (8) lit. b) din Legea nr. 302/2004 privind Recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale şi a actelor judiciare străine, instanţa română este obligată să adapteze pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare atunci când durata acesteia depăşeşte, după caz, limita maximă specială prevăzută în legea penală română pentru faptele care au atras condamnarea sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzută în legea penală română ori în situaţia în care durata pedepsei rezultante aplicată prin hotărârea de condamnare pentru un concurs de infracţiuni depăşeşte totalul pedepselor stabilite pentru infracţiunile concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă în legea penală română. în aceste situaţii, adaptarea pedepsei constă în reducerea pedepsei aplicate doar până la limita maximă admisă de legea penală română.
Raportat la aceste dispoziţii legale, se observă că totalul celor trei pedepse aplicate de instanţele spaniole pentru infracţiunile concurente (o pedeapsă de 4 ani închisoare şi două pedepse de câte 3 ani şi 6 luni închisoare) este de 11 ani închisoare, deci egal cu pedeapsa cumulată aplicată.
Ca atare, Înalta Curte constată că, în mod corect prima instanţă a apreciat că dispoziţiile art. 6 C. pen. nu sunt incidente, întrucât, analizând individual cele trei pedepse aplicate condamnatului, se observă că niciuna dintre ele nu depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă, ba mai mult, sunt mai mici decât acest maxim. Totodată, pentru motivele expuse pe larg mai sus, şi în ceea ce priveşte pedeapsa rezultantă soluţia primei instanţe este corectă.
Faţă de cele de mai sus, în conformitate cu dispoziţiile art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul D.C.L. împotriva Sentinţei penale nr. 98 din 8 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, iar în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. îl va obliga la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul D.C.L. împotriva Sentinţei penale nr. 98 din 8 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 19 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2083/2014. Penal. Alte cereri privind judecata... | ICCJ. Decizia nr. 2195/2014. Penal. Infracţiuni de corupţie... → |
|---|
