ICCJ. Decizia nr. 2508/2014. Penal. Contestaţia la executare (art.598 NCPP). Contestaţie(NCPP)

Decizii penale ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2508/2014

Dosar nr. 101/42/2014

Şedinţa publică din 09 septembrie 2014

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 114 din 24 iunie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admisă contestaţia formulată de condamnatul N.B.E, împotriva sentinţei penale nr. 565 din 28 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, precum şi a sentinţei penale nr. 342 din 20 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, iar în temeiul Deciziei nr. 13 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, au fost desfiinţate în parte sentinţele penale mai sus menţionate şi în temeiul disp. art. 23 alin. 7 din Legea nr. 255/2013 coroborat cu art. 6 alin. (1) C. pen., a fost descontopită pedeapsa principală rezultantă de 20 de ani închisoare, aplicată condamnatului N.B.E. prin sentinţa penală nr. 16 din data de 08 iunie 2004 a Tribunalului de Audienţă Provincială din Castellion, secţiunea a II-a, Regatul Spaniei, definitivă la data de 03 octombrie 2005 şi recunoscută prin sentinţa penală nr. 342 din 20 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, astfel cum a fost modificată prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din 22 iulie 2010 a aceleiaşi instanţe şi modificată prin sentinţa penală nr. 565 din 28 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 36/A din 03 martie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în pedepsele principale componente şi anume:

- 13 ani şi 6 luni de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 197 alin. (1) şi (2) lit. a) şi c) vechiul C. pen., actualmente infracţiunea prev. de art. 218 alin. (1) şi (3) lit. f) C. pen.;

- 4 ani de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 189 alin. (2) vechiul C. pen., actualmente infracţiunea prev. de art. 205 alin. (1) şi (3) lit. c) C. pen.

- 3 ani şi 6 luni de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 26 vechiul C. pen. rap la art. 182 alin. (2) vechiul C. pen., actualmente infracţiunea prev. de art. 48 C. pen. rap la art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen.

A fost redusă pedeapsa principală aplicată condamnatului N.B.E. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 218 alin. (1) şi (3) lit. f) C. pen. la 12 ani închisoare.

Au fost recontopite pedepsele principale mai sus menţionate, astfel cum au fost reindividualizate şi s-a constatat, că potrivit regulii cumulului aritmetic, intrat în puterea lucrului judecat prin recunoaşterea hotărârii penale spaniole, condamnatul N.B.E. ar avea de executat o pedeapsă principală totală de 19 ani şi 6 luni închisoare.

În temeiul Deciziei nr. 1 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, a fost redusă pedeapsa principală rezultantă mai sus menţionată la maximul la care se poate ajunge în baza disp. art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. şi anume la: 14 ani şi 6 luni de închisoare.

Au fost menţinute celeilalte dispoziţii ale sentinţelor penale contestate.

S-a dedus din pedeapsa principală rezultantă aplicată, durata arestării preventive şi durata executată de către condamnatul N.B.E. începând cu data de 28 iunie 2002 la zi.

S-a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii din data de 04 martie 2014, întocmit de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza sentinţei penale nr. 565 din 28 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti şi emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei conform prezentei.

Cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut următoarele:

Prin contestaţia formulată de condamnatul N.B.E. împotriva sentinţei penale nr. 565 din 28 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, precum şi a sentinţei penale nr. 342 din 20 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, acesta a solicitat recalcularea pedepsei principale rezultante de 20 de ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 16 din data de 08 iunie 2004 a Tribunalului de Audienţă Provincială din Castellion, secţiunea a II-a, Regatul Spaniei, definitivă la data de 03 octombrie 2005 şi recunoscută prin sentinţa penală nr. 342 din 20 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, ca urmare a intervenirii unei noi legi penale mai favorabile şi anume a noului C. pen. român.

În contestaţia sa acesta a solicitat admiterea pe fond a contestaţiei şi reevaluarea judiciară conform noilor reglementări, conform principiului aplicării legii mai favorabile.

S-au depus la dosarul cauzei sentinţele penale mai sus invocate, mandatul de executare a pedepsei închisorii din 04 martie 2014 emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, şi fişa de evaluare a condamnatului.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel Ploieşti a constatat următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 342 din 20 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin nerecurare, a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, iar în temeiul art. 116 alin. (1) rap. la art. 117 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 a fost recunoscută sentinţa penală nr. 16 din data de 08 iunie 2004 a Tribunalului de Audienţă Provincială din Castellon, secţiunea a II-a, Regatul Spaniei, rămasă definitivă la data de 03 octombrie 2005, iar în temeiul disp. art. 129 din Legea nr. 302/2004 s-a dispus transferarea condamnatului N.B.E. depus în Penitenciarul Castellon II, Regatul Spaniei, într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 21 ani închisoare în felul şi durata stabilite de autorităţile judiciare spaniole, potrivit art. 145 din Legea nr. 302/2004 şi s-a dedus durata arestării preventive şi perioada executată începând cu data de 28 iunie 2002 la zi, dispunându-se emiterea unui mandat de executare a pedepsei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că prin Rezoluţia din data de 3 martie 2009, din Dosarul nr. 1026/II-5/2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a sesizat instanţa de judecată, în vederea recunoaşterii sentinţei penale nr. 16 din data de 8 iunie 2004 a Tribunalului de Audienţă Provincială din Castellon - secţiunea a II-a, Regatul Spaniei, rămasă definitivă pe data de 3 octombrie 2005, precum şi transferarea condamnatului N.B.E. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 21 ani închisoare.

În motivare, s-a arătat că, prin adresa din 9 noiembrie 2009, Ministerul Justiţiei - Direcţia Drept Internaţional şi Tratate a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti cererea prin care se solicită transferarea condamnatului N.B.E., căruia, prin sentinţa penală nr. 16 din data de 8 iunie 2004 a Tribunalului de Audienţă Provincială din Castellon - secţiunea a II-a, Regatul Spaniei, rămasă definitivă pe data de 3 octombrie 2005, i-a fost aplicată pedeapsa de 21 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor de sechestru de persoane, prev. de art. 163¹ C. pen. spaniol, de agresiune sexuală, prev. de art. 179 C. pen. spaniol şi de provocare de leziuni, prev. de art. 148 C. pen. spaniol, reţinându-se în sarcina sa că în perioada 27 iunie 2002-28 iunie 2002, împreună cu alţi inculpaţi, au lipsit-o de libertate în mod ilegal pe partea vătămată C.L., pe care au violat-o şi lovit-o, cauzându-i leziuni, pentru a căror vindecare au fost necesare 300 zile de îngrijiri medicale, cu deducerea arestării preventive de la data de 28 iunie 2002 la zi, iar condiţia dublei incriminări este îndeplinită.

În dovedire, au fost depuse adresa din 9 noiembrie 2009 a Ministerului Justiţiei - Direcţia Drept Internaţional şi Tratate către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în fotocopie (filele 8 şi 9), fotocopia adresei din 25 noiembrie 2009 a M.A.I. - I.N.E.P. (fila 7), fotocopia adresei din 24 noiembrie 2009 a M.A.I. - D.G.P. (fila 6), adresa din data de 23 noiembrie 2009, privind înaintarea actelor de către autorităţile judiciare spaniole, în limbile spaniolă (fila 10) şi română (fila 88), sentinţa penală nr. 16 din data de 8 iunie 2004 a Tribunalului de Audienţă Provincială din Castellon - Secţiunea a II-a, Regatul Spaniei, în limbile spaniolă (filele 12-71), engleză (77-84) şi română (filele 89-104), extrase C. pen. spaniol, în limbile spaniolă (filele 73 şi 74), engleză (filele 86 şi 87) şi română (fila 105), fişa de executare, în limbile spaniolă (fila 72), engleză (fila 85) şi română (fila 104 verso), date referitoare la condamnat, în limbile spaniolă (fila 11) şi română (fila 88 verso), certificat din data de 26 octombrie 2005, întocmit de Consulatul Român la Barcelona, privind datele de identitate ale condamnatului, în limbile spaniolă (fila 75) şi română (fila 105 verso), cererea de transferare din data de 24 octombrie 2008, în limbile spaniolă (fila 76) şi română (filele 106 şi 107), declaraţie de consimţământ din data de 17 noiembrie 2009, în limba română (fila 110), referat privind situaţia familială şi socială a condamnatului, întocmit pe data de 20.111.2009 de către Ambasada României la Madrid, secţia consulară (fila 111).

La solicitarea Curţii, a fost depusă fişa de cazier judiciar a condamnatului (fila.12, dosar instanţă).

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a reţinut că prin sentinţa penală nr. 16 din data de 8 iunie 2004 a Tribunalului de Audienţă Provincială din Castellon, secţiunea a Il-a, Regatul Spaniei, rămasă definitivă pe data de 3 octombrie 2005, condamnatului N.B.E., zis „C.", i-a fost aplicată pedeapsa rezultantă de 21 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor de sechestru de persoane, prev. de art. 163.1. C. pen. spaniol, de agresiune sexuală, prev. de art. 179, C. pen. spaniol, şi de provocare de leziuni, prev. de art. 148, C. pen. spaniol, reţinându-se în sarcina sa că în perioada 27 iunie 2002-28 iunie 2002, aflându-se în locuinţa sa din Str. Pintor Murillo, din Benicasim, împreună cu inculpaţii C.C., C.C. şi N.R.F., fratele său, au lipsit-o de libertate în mod ilegal pe partea vătămată C.L., lovită crunt, cu un par, de inculpatul C.C., apoi violată, pe rând, de inculpaţi, până când aceasta a reuşit să scape, prin escaladarea ferestrei de la baie, aruncându-se, de la o înălţime de cinci metri, în curtea vecinului, astfel că a suferit leziuni, pentru a căror vindecare a fost necesar un număr 300 zile de îngrijiri medicale, fiind dedusă perioada arestului preventiv cu începere de la data de 28 iunie 2002 la zi. Curtea a reţinut că, potrivit declaraţiei din data de 17 noiembrie 2009, condamnatul, aflat în prezent la Penitenciarul Castellon II, a consimţit la transferarea sa într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 21 ani închisoare.

Din analiza ansamblului materialului probator, Curtea a apreciat că sesizarea este întemeiată.

Astfel, Curtea a constatat că sunt îndeplinite atât condiţiile pentru recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti penale străine, enumerate la art. 116, alin. (1), lit. a)-g) din Legea nr. 302/2004, cât şi cerinţele referitoare la transferarea condamnatului, prevăzute de art. 129, lit. a)-f) din aceeaşi Lege, şi anume condamnatul este cetăţean al statului de executare, hotărârea judecătorească de condamnare este definitivă, la data primirii cererii de transferare condamnatul mai are de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei stabilită, transferul este consimţit de către condamnat, dubla incriminare, şi anume faptele penale întrunesc elementele constitutive ale complicităţii la comiterea infracţiunii de vătămare corporală gravă, prev. de art. 26 C. pen., raportat la art. 182, alin. (2) C. pen., pentru care legea penală română prevede pedeapsa închisorii de la 2 ani la 10 ani, ale .infracţiunilor de viol, în variante agravate, prev. de art. 197, alin. (1), alin. (2), literele a şi c C. pen., pentru care legea penală română prevede limite speciale de pedeapsă cuprinse între 5 ani şi 18 ani închisoare şi de lipsire de libertate în mod ilegal, în variantă agravată, prev. de art. 189, alin. (2) C. pen., pentru care, în legea penală română, este prevăzută pedeapsa închisorii cuprinsă între 7 ani şi 15 ani închisoare, toate cu aplicarea art. 33, lit. a) C. pen., statul de condamnare şi statul de executare sunt de acord asupra transferării.

De asemenea, Curtea a apreciat nu există nici una dintre cauzele pentru refuzul opţional al transferării, prevăzute, în mod limitativ, de art. 152, lit. a)-d) din Legea nr. 302/2004. In ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 152, lit. c) din Legea nr. 302/2004, privind stabilirea domiciliului în străinătate şi lipsa legăturilor semnificative ale condamnatului cu statul român, Curtea a constatat că, deşi în sentinţa penală de condamnare nu se face menţiunea stabilirii domiciliului în Regatul Spaniei, ci doar se reţine împrejurarea că persoana condamnată locuia, în sărăcie, împreună cu concubina sa, condamnatul N.R.F., fratele său, şi soţia acestuia, într-o vilă situată pe Str. Pintor Murillo, din Benicasim, Regatul Spaniei, legăturile condamnatului cu statul român nu au dispărut, atâta vreme cât, potrivit referatului privind situaţia familială şi socială a condamnatului, întocmit pe data de 20 decembrie 2009 de către Ambasada României la Madrid, secţia consulară, concubina acestuia şi minorul N.C.Ş., în vârstă de 7 ani, rezultat din relaţia de concubinaj, doresc să se întoarcă în România (fila 111, Dosar nr. 1026/11-5/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti), unde se află Tudose Victor, tatăl concubinei sale, persoană de contact, pe care condamnatul a indicat-o în cererea sa de transferare din data de 24 octombrie 2008 (fila 106 din Dosarul nr. 026/11-5/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti).

În ceea ce priveşte efectul transferării, potrivit art. 145, raportat la art. 144, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 302/2004, condamnatul a executat pedeapsa de 21 ani închisoare, în natura şi durata stabilite de organele judiciare spaniole.

Ulterior, prin sentinţa penală nr. 565 din 28 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 36/A din 03 martie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a fost admisă contestaţia la executare formulată de către condamnatul N.B.E., împotriva sentinţei penale nr. 342 din 20 decembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 3314/2/2009.

S-a constată că, prin sentinţa penală nr. 16 din data de 8 iunie 2004 a Tribunalului de Audienţă Provincială din Castellon, secţiunea a II-a Regatul Spaniei, rămasă definitivă pe data de 3 octombrie 2005, s-a stabilit pedeapsa rezultantă de 20 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor de sechestru de persoane, prev. de art. 163¹. C. pen. spaniol, de agresiune sexuală, prev. de art. 179, C. pen. spaniol şi de provocare de leziuni, prev. de art. 148, C. pen. spaniol, de către condamnatul N.B.E.

A fost anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii emis în baza sentinţei penale nr. 342 din 20 decembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, şi s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii.

În motivarea acesteia s-au învederat următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 177 din 25 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.

În temeiul art. 42 C. proc. pen. rap. la art. 163, art. 159 şi art. 162 din Legea nr. 302/2004 republicată, combinat cu art. 461 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) C. proc. pen. a fost declinată competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare formulată de condamnatul N.B.E., deţinut în Penitenciarul Mărgineni, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel Ploieşti a arătat că prin cererea înregistrată sub nr. 782/42/2012 condamnatul N.B.E. a formulat contestaţie la executarea pedepsei de 21 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 16 din data de 8 iunie 2004 a Tribunalului de Audienţă Provincială din Castellon, secţiunea a II-a, Regatul Spaniei, rămasă definitivă pe data de 3 octombrie 2005 şi recunoscută prin sentinţa penală nn 342/20 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în camera Consiliu şi încheierea de îndreptare a erorii materiale din 22 iulie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Curtea de Apel Ploieşti a mai reţinut că prin contestaţia la executare formulată condamnatul N.B.E. a invocat o serie de impedimente privind executarea sentinţei penale nr. 342 din 20 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, de natură a conduce la micşorarea cuantumului pedepsei de 21 ani închisoare, pentru care s-a dispus continuarea executării în statul resortisant şi în cadrul procedurii de acceptare a transferării persoanei condamnate într-un alt stat conform dispoziţiilor art. 116 alin. (1) rap. la art. 117 alin. (4), art. 129 şi art. 145 din Legea nr. 302/2004 republicată.

În raport de dispoziţiile art. 159 şi art. 162 din Legea nr. 302/2004 modificată şi a prevederilor art. 461 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) C. proc. pen., Curtea de Apel Ploieşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, faţă de motivele contestaţiei la executare formulată condamnatul N.B.E.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 05 noiembrie 2012 sub nr. 8226/2/2012.

În şedinţa publică din 03 decembrie 2012 Curtea a admis cererea reprezentantului parchetului şi a dispus emiterea unei adrese către autorităţile spaniole, prin intermediul Ministerului Justiţiei - Direcţia Drept Internaţional şi Tratate - Serviciul Cooperare Judiciară Internaţională în Materie Penală, pentru a comunica hotărârea prin care s-a limitat pedeapsa aplicată condamnatului N.B.E. la 20 de ani închisoare.

Prin adresa din data de 10 aprilie 2013 Direcţia Drept Internaţional şi Tratate - Serviciul Cooperare Judiciară Internaţională în Materie Penală a comunicat instanţei de judecată că autorităţile spaniole solicită formularea cererii printr-o comisie rogatorie sau direct instanţei spaniole emitente a Hotărârii nr. 16 din data de 8 iunie 2004.

Pentru termenul de judecată din 11 septembrie 2013 au fost înaintate de către Administraţia de Justiţie, Curtea de Apel Provincială (Audiencia Provincial) secţia a II-a Castellon hotărârea din 2002, precum şi o serie de acte care privesc hotărârea nr. 16 din data de 8 iunie 2004 a Tribunalului de Audienţă Provincială din Castellon, secţiunea a II-a, Regatul Spaniei, rămasă definitivă pe data de 3 octombrie 2005. din care rezultă următoarele:

În conformitate cu art. 76 C. pen. limita de îndeplinire efectivă a condamnării privative de libertate impuse prin sentinţă numitului N.B.E. este de 20 de ani şi că încheierea condamnării s-a făcut considerând limita de 20 de ani, astfel cum se poate determina prin „pedeapsa de îndeplinit" limita maximă conform art. 76 C. pen. de 7.300 zile şi astfel, „pedeapsa se va considera încheiată în data de 22 iunie 2022".

În şedinţa publică din data de 11 septembrie 2013 având în vedere cazul de contestaţia la executare prev. de art. 461 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., s-a dispus înaintarea dosarului la Completul 11 F care a pronunţat sentinţa penală nr. 342 din 20 noiembrie 2009.

Prin încheierea din data de 09 octombrie 2013 preşedinta Completului 10/F, judecător D.P. a dispus trimiterea dosarului pentru soluţionare, completului de iniţial învestit, respectiv Completul 10 F.

Pentru a se dispune astfel, s-a apreciat că motivul invocat de contestator în cererea dedusă judecăţii priveşte un incident ivit în cursul executării, iar nu vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută, astfel că se circumscrie cazului prev. de art. 461 alin. (1) lit. d0 C. proc. pen., iar nu celui prev. de art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

În şedinţa publică din 28 octombrie 2013 apărătorul condamnatului N.B.E. a solicitat admiterea contestaţiei şi stabilirea unei pedepse de 20 de ani închisoare şi nu a unui cuantum de 21 de ani închisoare, cum greşit s-a stabilit prin Hotărârea nr. 342 din 20 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

În schimb, condamnatul N.B.E. a solicitat să-i fie contopite pedepsele potrivit legislaţiei române, acesta fiind motivul pentru care a fost de acord cu transferarea sa în România.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat incidenţa cazului de casare prev. de art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. invocat de către condamnatul N.B.E. pentru următoarele considerente:

Potrivit acestui text de lege se poate face contestaţie contra executării hotărârii când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident invit în cursul executării.

Primul motiv al contestaţiei la executare formulat de către condamnatul N.B.E. priveşte stabilirea unei pedepse în cuantum de 20 de ani închisoare conform art. 76 C. pen. spaniol, astfel cum rezultă din sentinţa penală nr. 16 din data de 8 iunie 2004 a Tribunalului de Audienţă Provincială din Castellon, secţiunea a II-a, Regatul Spaniei, rămasă definitivă pe data de 3 octombrie 2005.

Ca urmare a cererii formulată de către Curte, Administraţia de Justiţie, Curtea de Apel Provincială (Audiencia Provincial) secţia a II-a Castellon prin hotărârea din 2002, a stabilit că prin raportare la art. 76 C. pen. pedeapsa ce urmează a fi executată de către condamnatul N.B.E. este de 20 de ani închisoare conform sentinţei penale nr. 16 din data de 8 iunie 2004 a Tribunalului de Audienţă Provincială din Castellon, secţiunea a II-a, Regatul Spaniei, rămasă definitivă pe data de 3 octombrie 2005.

De asemenea, a fost depusă la dosar şi fişa de lichidare a pedepsei condamnatului prin care se precizează că pedeapsa de 20 de ani închisoare se consideră a fi executată la data de 22 iunie 2022.

În ceea ce priveşte solicitarea condamnatului N.B.E. de conversiune a pedepselor, Curtea a respins, în şedinţa publică de astăzi 28 octombrie 2013 cererea de a se solicita autorităţilor din regatul Spaniei să încuviinţeze procedura cumulului juridic reglementată de legislaţia din România.

Potrivit art. 158 din Legea nr. 302/2004 modificată în cazul în care Statul Român optează pentru continuarea executarea pedepsei aplicată în starul de condamnare, el trebuie să respecte felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare.

La dosarul cauzei se află cererea autorităţilor spaniole prin care solicită instanţei române, recunoaşterea şi punerea în executare a hotărârii nr. 16 din data de 8 iunie 2004 a Tribunalului de Audienţă Provincială din Castellon, secţiunea a II-a, Regatul Spaniei, rămasă definitivă pe data de 3 octombrie 2005 privind transferarea persoanei condamnate N.B.E., fiind îndeplinitei dispoziţiile art. 157 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004 modificată.

Mai mult, la fila 110 dosar, se află declaraţia condamnatului N.B.E. în care se precizează că este de acord să fie transferat într-o închisoare din România pentru executarea restului de pedeapsă, fiind informat asupra consecinţelor juridice care decurg din transferarea sa în România.

Aşa fiind, Curtea a constatat că motivul contestaţiei la executare privind contopirea pedepselor potrivit legislaţiei române nu constituie un incident ivit în cursul executării, atâta timp cât hotărârea nr. 16 din data de 8 iunie 2004 a Tribunalului de Audienţă Provincială din Castellon, secţiunea a II-a, Regatul Spaniei, rămasă definitivă pe data de 3 octombrie 2005 a fost recunoscută prin 342/20 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, fiind respectate felul şi durata pedepselor prevăzute în hotărârea de condamnare.

Faţă de cererea - contestaţie formulată de către condamnatul N.B.E., contestaţie ce se sprijină pe noţiunea de lege penală mai favorabilă, Curtea a constatat că aceasta este întemeiată întrucât, odată cu apariţia Deciziei nr. 13 din data de 5 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, dispoziţiile art. 6 alin. (1) C. pen., privitoare la legea mai favorabilă după judecarea definitivă a cauzei, sunt aplicabile şi cu privire la hotărârea de condamnare pronunţată de un alt stat faţă de cetăţeni români, dacă aceasta a fost recunoscută în procedura reglementată de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.

Prin urmare, a desfiinţat în parte sentinţele penale mai sus menţionate şi în temeiul disp. art. 23 alin. 7 din Legea nr. 255/2013 coroborat cu art. 6 alin. (1) C. pen., a descontopit pedeapsa principală rezultantă de 20 de ani închisoare, aplicată condamnatului N.B.E. prin sentinţa penală nr. 16 din data de 08 iunie 2004 a Tribunalului de Audienţă Provincială din Castellon, secţiunea a II-a, Regatul Spaniei, definitivă la data de 03 octombrie 2005 şi recunoscută prin sentinţa penală nr. 342 din 20 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, astfel cum a fost modificată prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din 22 iulie 2010 a aceleiaşi instanţe şi modificată prin sentinţa penală nr. 565 din 28 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 36/A din 03 martie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în pedepsele principale componente şi anume: 13 ani şi 6 luni de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 197 alin. (1) şi (2) lit. a) şi c) vechiul C. pen., actualmente infracţiunea prev. de art. 218 alin. (1) şi (3) lit. f) C. pen.; 4 ani de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 189 alin. (2) vechiul C. pen., actualmente infracţiunea prev. de art. 205 alin. (1) şi (3) lit. c) C. pen.; 3 ani şi 6 luni de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 26 vechiul C. pen. rap la art. 182 alin. (2) vechiul C. pen., actualmente infracţiunea prev. de art. 48 C. pen. rap la art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen.

A redus pedeapsa principală aplicată condamnatului N.B.E. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 218 alin. (1) şi (3) lit. f) C. pen. la 12 ani închisoare.

A recontopit pedepsele principale mai sus menţionate, astfel cum au fost reindividualizate şi a constatat, că potrivit regulii cumulului aritmetic, intrat în puterea lucrului judecat prin recunoaşterea hotărârii penale spaniole, condamnatul N.B.E. ar avea de executat o pedeapsă principală totală de 19 ani şi 6 luni închisoare.

În continuare, Curtea a observat că Decizia nr. 23 din 12 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată de secţiile unite în recurs în interesul legii nu îşi (mai) găseşte aplicabilitatea în cauza de faţă pentru următoarele argumente de necontestat.

Astfel, se impune interpretarea strictă a acestei decizii care menţionează că instanţa, în soluţionarea unei cereri având ca obiect conversiunea condamnării, trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracţiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de C. pen. român.

Ori, după intrarea în vigoare a noului C. pen. care nu mai prevede noţiunea de cumul juridic în cazul sancţionării concursului de infracţiuni, ci un sistem mixt juridico-aritmetic stabilit prin disp. art. 39 care are ca scop tocmai încercarea de compatibilizare a legislaţiei penale române cu aceea de referinţă occidentală, apar ca fiind caduce consecinţele obligatorii ale respectivului recurs în interesul legii.

Că este aşa, o spune explicit Curtea Constituţională a României în considerentele Deciziei nr. 1092 din 18 decembrie 2012 în care se remarcă faptul că potrivit jurisprudenţei sale, Curtea a consacrat posibilitatea şi obligaţia sa de a interveni, ori de câte ori este sesizată, în cazul în care un text legal poate genera interpretări de natură a aduce atingere prevederilor constituţionale. în practica sa recentă, Curtea a statuat că „fără a nega rolul constituţional al instanţei supreme, a cărei competenţă este circumscrisă situaţiilor de practică neunitară, Curtea Constituţională a reţinut că, în cazul în care un text legal poate genera interpretări diferite, este obligată intervină ori de câte ori acele interpretări generează încălcări ale prevederilor Legii fundamentale. Constituţia reprezintă cadrul şi măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi pot acţiona; astfel şi interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să ţină cont de această exigenţă de ordin constituţional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituţiei şi a supremaţiei este obligatorie".

În plus, acest lucru este valabil şi în ipoteza în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în realizarea atribuţiilor constituţionale prevăzute de art. 126 alin. (3), a pronunţat o decizie pentru interpretarea şi aplicarea unitară a legii cu ocazia soluţionării unui recurs în interesul legii. Prin aceasta instanţa de contencios constituţional nu intră în sfera de competenţă a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie, deoarece „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (3), are competenţa exclusivă de a se pronunţa asupra problemelor ce ţin de interpretarea şi aplicarea unitară a legii ori de câte ori practica judiciară impune acest lucru. Aşa fiind, o decizie pronunţată într-o astfel de procedură nu poate constitui eo ipso obiect al cenzurii instanţei de contencios constituţional" (a se vedea Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003 a Curţii Constituţionale).

Cu toate acestea, împrejurarea că printr-o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură a fi convertită într-un fine de neprimire care să oblige Curtea, în pofida rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, să nu mai analizeze textul în cauză în interpretarea dată de instanţa supremă (a se vedea Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011 şi Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011).

Prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale s-a menţionat că aceleaşi raţiuni subzistă şi în ce priveşte consacrarea unei anumite interpretări legale prin hotărâri prealabile pronunţate în temeiul art. 475 şi următoarele C. proc. pen., deoarece şi aceste din urmă norme sunt, în concepţia legiuitorului, o reflexie a dispoziţiilor constituţionale ale art. 126 alin. (3) potrivit cărora „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale". Ori, cap. VI al titlului II C. proc. pen. instituie „Dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare" care se poate realiza fie prin recursuri în interesul legii, fie prin hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. De aceea, conţinutul normei juridice, în interpretarea dată prin aceste din urmă hotărâri, este supus controlului de constituţionalitate, asemenea interpretărilor date prin deciziile care soluţionează recursurile în interesul legii, aşa cum s-a stabilit prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale arătată mai sus.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a mai pronunţat într-o situaţie aproape identică ca cea din prezenta cauză prin Decizia nr. 1088 din 27 martie 2014 în Dosarul nr. 148/42/2014, provenit tot de la Curtea de Apel Ploieşti şi în care s-a desfiinţat hotărârea instanţei de fond.

Această decizie de speţă a instanţei supreme este însă anterioară Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale prin care s-a stabilit că dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale numai în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, prin care, cu alte cuvinte, s-a consfinţit aplicarea globală a legii penale, iar nu pe instituţii de drept autonome.

Chiar dacă prezenta cauză dedusă judecăţii nu pune problema art. 5 C. pen., deoarece ne aflăm în situaţia unor cauze definitiv judecate şi chiar dacă această decizie nu se referă la o cauză cu elemente de extraneitate, se constată că prin eventuala neaplicare a Deciziei nr. 1 din 14 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-ar ajunge la o condamnare de natură mixtă, ca urmare a unor legi diferite, una care a guvernat concursul de infracţiuni - prin cumul aritmetic, conform sentinţei statului de condamnare şi una care guvernează limitele pedepselor aplicate, conform sentinţei statului de executare.

Apreciem că acest aspect ar încălca în mod evident disp. art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privitoare la judecarea oricărei persoane în mod echitabil, care conţine printre alte componente şi pe aceea la previzibilitatea pedepsei ce se poate aplica persoanei vizate de instrucţia penală.

Faţă de cele astfel reţinute, în temeiul Deciziei nr. 1 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, a fost redusă pedeapsa principală rezultantă mai sus menţionată la maximul la care se poate ajunge în baza disp. art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. şi anume la: 14 ani şi 6 luni de închisoare.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţelor penale contestate.

S-a dedus din pedeapsa principală rezultantă aplicată, durata arestării preventive şi durata executată de către condamnatul N.B.E. începând cu data de 28 iunie 2002 la zi.

Împotriva acestei sentinţe penale a formulat contestaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, motivele acesteia fiind expuse în partea introductivă a hotărârii.

Analizând sentinţa contestată din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Prin Decizia nr. 13 din 05 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a admis sesizarea formulată de Tribunalul Harghita în Dosarul nr. 530/258/2014, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) C. pen. cu privire la hotărârile de condamnare pronunţate de un alt stat faţă de cetăţeni români aflaţi în executarea acelei pedepse pe teritoriul României.

S-a stabilit că dispoziţiile art. 6 alin. (1) C. pen., privitoare la legea mai favorabilă după judecarea definitivă a cauzei, sunt aplicabile şi cu privire la hotărârea de condamnare pronunţată de un alt stat faţă de cetăţenii români, dacă aceasta a fost recunoscută în procedura reglementată de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Având în vedere decizia anterior menţionată, Înalta Curte constată că sentinţa penală nr. 114 din 24 iunie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, contestată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, a fost dată cu greşita aplicareL a legii, respectiv a art. 6 C. pen., astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea nr. 13/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

În cuprinsul acestei decizii se arată că aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive trebuie analizată prin prisma a două principii fundamentale, şi anume principiul legalităţii incriminării, respectiv principiul autorităţii de lucru judecat.

Potrivit primului principiu, nicio pedeapsă nu poate fi aplicată decât dacă era prevăzută de legea penală în momentul săvârşirii infracţiunii (nulla poena sine lege). De asemenea, nu pot fi aplicate alte pedepse decât cele prevăzute de lege pentru infracţiunea respectivă.

Principiul autorităţii de lucru judecat (care are două efecte de natură diferită: un efect pozitiv, şi anume acela că hotărârea care a dobândit autoritate de lucru judecat poate fi pusă în executare şi un efect negativ care constă în faptul că hotărârea cu autoritate de lucru judecat, datorită faptului că dobândeşte valoare de adevăr în ceea ce priveşte fapta şi persoana judecată, creează un obstacol în reanalizarea, de către instanţă, a conflictului soluţionat definitiv) sau principiul intangibilităţii lucrului judecat poate fi influenţat doar prin apariţia unei legi noi unde maximul special prevăzut de aceasta este mai mic decât pedeapsa aplicată în baza legii vechi.

Totodată, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile speciale prevăzute de Legea nr. 302/2004, care sunt aplicabile în cauză. Astfel, recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine este prevăzută în art. 135 al Legii menţionate.

Conform art. 135 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, obiectul procedurii de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine îl constituie verificarea condiţiilor prevăzute la art. 136, iar în cazul în care acestea sunt îndeplinite, se atribuie hotărârii judecătoreşti străine efecte juridice pe teritoriul României şi se dispune transferarea într-un penitenciar sau unitate medicală din România a persoanei condamnate.

În cazul în care persoana a fost condamnată pentru mai multe infracţiuni, verificarea condiţiilor se face pentru fiecare infracţiune în parte, aşa cum se prevede în cuprinsul art. 135 alin. (4) din acelaşi act normativ.

La art. 135 alin. (6) lit. a) şi b) din Legea nr. 302/2004 se prevede că instanţa examinează hotărârea judecătorească străină, verifică lucrările dosarului şi, în baza celor constatate, poate dispune, prin sentinţă, recunoaşterea şi executarea pedepsei aplicate de instanţa străină, iar în cazul în care natura sau durata pedepsei aplicate de instanţa străină nu corespunde cu natura sau durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracţiuni similare poate adapta, prin sentinţă, pedeapsa privativă de libertate aplicată de instanţa străină, potrivit alin. (7) şi (8) sau, atunci când adaptarea nu este posibilă, stabileşte şi aplică, prin sentinţă, pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită.

În cuprinsul art. 135 alin. (7) din Legea menţionată, se arată că instanţa de judecată adaptează pedeapsa aplicată de instanţa străină, atunci când natura acesteia nu corespunde, sub aspectul denumirii sau al regimului, cu pedepsele reglementate de legea penală română, precum şi atunci când durata acesteia depăşeşte, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeaşi infracţiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română sau atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracţiuni depăşeşte totalul pedepselor stabilite pentru infracţiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română.

După cum se poate observa, în procedura de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine, instanţa română procedează la adaptarea pedepsei rezultante aplicate de instanţa străină în cazul unui concurs de infracţiuni în situaţia în care aceasta depăşeşte totalul pedepselor stabilite pentru infracţiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română.

Având în vedere prevederile menţionate, în mod corect a procedat prima instanţă, în sensul reducerii pedepsei principale aplicată condamnatului N.B.E. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 218 alin. (1) şi (3) lit. f) C. pen. de la 13 ani şi 6 luni la 12 ani închisoare, fiind respectat astfel principiul incriminării.

Însă, la momentul recontopirii pedepselor principale, instanţa de fond în mod greşit a aplicat Decizia nr. 1/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Reducerea pedepsei principale rezultante la maximul la care se poate ajunge în baza disp. art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. (4 ani şi 6 luni de închisoare), conform deciziei anterior menţionate, încalcă principiul autorităţii de lucru judecat al cumulului aritmetic, aplicat de instanţele spaniole.

Hotărârea de condamnare îşi păstrează caracterul de extraneitate şi după recunoaşterea sa de către autorităţile judiciare române astfel că nu poate fi convertită în hotărâre a unei instanţe judecătoreşti din România, întrucât s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti căreia prin recunoaştere i se conferă doar puterea de a-şi produce efectele juridice recunoscute de legea română.

În plus, cu privire la concursul de infracţiuni, dispoziţiile legii române privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală se referă la incompatibilitatea duratei pedepsei rezultante cu legislaţia naţională, iar nu la incompatibilitatea sistemelor prin care se determină pedeapsa rezultantă.

În acelaşi sens a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin Decizia nr. 23 din 12 octombrie 2009 pronunţată într-un recurs în interesul legii, în sensul că instanţa, în soluţionarea unei cereri având ca obiect conversiunea condamnării, trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracţiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de C. pen. român. Această decizie este aplicabilă în speţă, contrar celor reţinute de instanţa de fond.

Totodată, practica Înaltei Curţi este în acelaşi sens, conform deciziei nr. 1088 din 27 martie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 148/42/2014.

Conform cumulului aritmetic, condamnatul N.B.E. are de executat o pedeapsă principală totală de 19 ani şi 6 luni închisoare.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte urmează să admită contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti împotriva sentinţei penale nr. 114 din 24 iunie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, să desfiinţeze în parte sentinţa penală contestată şi, rejudecând, să înlăture dispoziţia primei instanţe de reducere, în temeiul Deciziei nr. 1 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, a pedepsei principale rezultante de la 19 ani şi 6 luni închisoare la 14 ani şi 6 luni închisoare, maximul la care se putea ajunge în baza art. 39 alin. (1) litb C. pen.

Astfel, intimatul N.B.E. urmează să execute pedeapsa principală totală de 19 ani şi 6 luni închisoare.

Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei contestate.

Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a intimatului inculpat N.B.E., în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGn

D E C I D E

Admite contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti împotriva sentinţei penale nr. 114 din 24 iunie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Desfiinţează în parte sentinţa penală contestată şi, rejudecând:

Înlătură dispoziţia primei instanţe de reducere, în temeiul Deciziei nr. 1 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, a pedepsei principale rezultante de la 19 ani şi 6 luni închisoare la 14 ani şi 6 luni închisoare, maximul la care se putea ajunge în baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen.

Contestatorul N.B.E. urmează să execute pedeapsa principală totală de 19 ani şi 6 luni închisoare.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei contestate. Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a intimatului inculpat N.B.E., în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 09 septembrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 244/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215...		ICCJ. Decizia nr. 253/2014. Penal. Furtul (art.228 NCP). Furtul... →

ICCJ. Decizia nr. 2508/2014. Penal. Contestaţia la executare (art.598 NCPP). Contestaţie(NCPP)

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2508/2014. Penal. Contestaţia la executare (art.598 NCPP). Contestaţie(NCPP)