ICCJ. Decizia nr. 2509/2014. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2509/2014
Dosar nr. 11706/99/2013*
Şedinţa publică din 09 septembrie 2014
Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 112 din 20 mai 2014 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul dispoziţiilor art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul condamnat P.I. împotriva sentinţei penale nr. 71/NCPP din 21 februarie 2014 pronunţată de Tribunalul Iaşi în Dosarul nr. 11706/99/2013*, sentinţă care a fost menţinută.
În baza dispoziţiilor art. 272 C. proc. pen., suma de 100 RON, reprezentând onorariu avocat oficiu, s-a dispus a fi avansată Baroului Iaşi din fondurile speciale ale Ministerului Justiţiei, urmând a fi inclusă în cuantumul cheltuielilor judiciare avansate de stat.
În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat contestatorul condamnat P.I. să plătească satului suma de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 100 RON reprezintă onorariu avocat oficiu.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Iaşi a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 71/NCPP din 21 februarie 2014 pronunţată de Tribunalul Iaşi în Dosarul nr. 11706/99/2013*, s-a dispus respingerea contestaţiei la executare formulată de contestatorul condamnat P.I. împotriva sentinţei penale nr. 323 din 14 mai 2007 a Tribunalului Iaşi, menţinută prin decizia penală nr. 155 din 17 septembrie 2007 a Curţii de Apel Iaşi şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 5787 din 04 decembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul condamnat fiind obligat la plata, cu titlu de cheltuieli judiciare, a sumei de 200 RON, din care suma de 100 RON, reprezenta onorariul apărătorului desemnat din oficiu.
În motivarea sentinţei penale sus-menţionată, instanţa de fond a reţinut următoarele:
La data de 25 noiembrie 2013 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, contestaţia la executare formulată de către contestatorul-condamnat P.I. împotriva sentinţei penale nr. 323 din 14 mai 2007 pronunţată de Tribunalul Iaşi în Dosarul nr. 49/99/2006, menţinută prin decizia nr. 155 din 17 septembrie 2007 a Curţii de Apel Iaşi şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 5787 din 04 decembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţi şi Justiţie.
S-a arătat că cererea nu a fost motivată, iar pe parcursul judecării cauzei contestatorului i s-au acordat, la cerere, mai multe termene de judecată în acest sens, în final contestatorul precizând, la termenul din data de 23 ianuarie 2014, că solicită să fie pus în libertate întrucât durata mandatului de executare emis în puterea sentinţei contestate a expirat.
Pe baza actelor şi lucrărilor existente la dosar, Tribunalul a reţinut următoarea situaţie cronologică:
Prin sentinţa penală nr. 677 din 21 septembrie 2004 a Tribunalului Iaşi, inculpatul P.I. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 18 ani şi 6 luni închisoare pentru comiterea, la data de 11 din 12 ianuarie 2003, a infracţiunii de omor calificat, iar în baza art. 88 C. pen. anterior s-a computat prevenţia din data de 13 ianuarie 2003 la zi. Sentinţa penală menţionată a fost menţinută prin decizia penală nr. 186 din 10 mai 2005 a Curţii de Apel Iaşi, însă prin decizia penală nr. 5560 din 03 octombrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost admis recursul inculpatului P.I., dispunându-se rejudecarea cauzei de către prima instanţă, iar măsura arestării preventive a fost revocată, la data de 03 octombrie 2005, inculpatul fiind pus în libertate.
În rejudecarea cauzei după casare, prin sentinţa penală nr. 323 din 14 mai 2007 a Tribunalului Iaşi, inculpatul P.I. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 18 ani şi 6 luni închisoare pentru comiterea, la data de 11/12 ianuarie 2003, a infracţiunii de omor calificat asupra victimei B.M., iar în baza art. 88 C. pen. anterior s-a computat prevenţia din data de 13 ianuarie 2003 până la 03 octombrie 2005.
După comunicarea dispozitivului sentinţei penale sus-menţionate inculpatului care a lipsit la dezbaterile asupra fondului, acesta a declarat apel pe care l-a depus la Curtea de Apel Iaşi, contrar prevederilor art. 367 alin. (1) C. proc. pen. din 1969, situaţie în care declaraţia de apel a fost restituită, cu menţiunea de a fi depusă la instanţa a cărei hotărâre se atacă.
În acest interval, nefiind înregistrat nici un apel în termenul legal, Tribunalul Iaşi a emis la data de 04 iunie 2007, mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 401/2007, în care s-a menţionat faptul că sentinţa penală nr. 323 din 14 mai 2007, de condamnare la pedeapsa de 18 ani şi 6 luni închisoare, a rămas definitivă prin neapelare. La data de 09 iunie 2007, condamnatul P.I. a fost arestat în baza mandatului nr. 401/2007 emis de Tribunalul Iaşi.
Ca urmare a declaraţiei de apel formulată de condamnat şi depusă la instanţa competentă, instanţa de control judiciar învestită a apreciat că apelul dedus judecăţii de către inculpatul P.I. a fost declarat în termenul legal de 10 zile.
Prin decizia penală nr. 155 din 27 septembrie 2007 a Curţii de Apel Iaşi, a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul P.I., însă chestiunea privării de libertate a apelantului nu a fost examinată.
Împotriva acestei decizii, inculpatul P.I. a declarat recurs şi, prin decizia penală nr. 5787 din 04 decembrie 2007, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de inculpat, tranşând în mod definitiv asupra vinovăţiei acestuia şi a dispus deducerea din pedeapsa aplicată atât a timpului arestării preventive de la 13 ianuarie 2003 până la 03 octombrie 2005, cât şi de la 09 iunie 2007 la zi (04 decembrie 2007).
La data de 28 aprilie 2009, Tribunalul Iaşi a fost învestit cu soluţionarea unei contestaţii la executare formulate de contestatorul P.I., prin care acesta a reclamat faptul că sentinţa penală nr. 323 din data de 14 mai 2007 a Tribunalului Iaşi nu a rămas definitivă prin neapelare, aşa cum se arată în mandatul nr. 401 din data de 04 iunie 2007, susţinând că, la data la care mandatul a fost pus în executare - 09 iunie 2007 - hotărârea respectivă nu era definitivă.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 461 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. anterior.
Având în vedere că pe rolul instanţei a mai fost înregistrată o contestaţie la executare formulată de aceeaşi persoană, ce făcea obiectul Dosarului nr. 3994/99/2009, cele două cauze, având ca obiect „contestaţie la executare”, acestea au fost reunite sub nr. 3141/99/2009.
Prin sentinţa penală nr. 480 din 24 iulie 2009 pronunţată în Dosarul nr. 3141/99/2009, Tribunalul Iaşi a admis contestaţia la executare formulată de condamnatul P.I. şi, în consecinţă, în temeiul art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. anterior a dispus anularea în parte a mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 401/2007 din 04 iunie 2007 emis de Tribunalul Iaşi în Dosarul nr. 49/99/2006, în baza sentinţei penale nr. 323 din 14 mai 2007 a Tribunalului Iaşi, sub aspectul menţiunilor referitoare la data şi modul rămânerii definitive a sentinţei de condamnare, precum şi la perioadele deduse din pedeapsă.
A constatat că sentinţa penală nr. 323 din data de 14 mai 2007 a Tribunalului Iaşi a devenit definitivă la data de 04 decembrie 2007, prin decizia penală nr. 5787 din data de 04 decembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, şi a dedus din pedeapsă şi perioada executată de către condamnat din data de 09 iunie 2007 la zi şi în continuare până la expirarea pedepsei.
A dispus efectuarea cuvenitelor menţiuni pe marginea formelor de executare iniţiate în baza sentinţei penale nr. 323 din 14 mai 2007 a Tribunalului Iaşi, conform sentinţei.
În temeiul art. 189 C. proc. pen. anterior, onorariul în sumă de 100 RON, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, s-a dispus a se plăti din fondurile speciale ale Ministerului Justiţiei, iar în baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. anterior cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Iaşi a reţinut, în esenţă, că cererea contestatorului condamnat, având ca obiect contestaţie la executare este întemeiată doar în parte, din următoarele considerente:
I. Situaţia reclamată de către contestator nu a putut fi dezlegată în cuprinsul art. 461 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. anterior.
S-a constatat că este evident că la acel moment, după data de 04 decembrie 2007, când s-a pronunţat decizia definitivă nr. 5787/2007, condamnatul nu mai putea invoca faptul că execută o pedeapsă aplicată în baza unei hotărâri nedefinitive. Această chestiune, pendinte fondului cauzei, ar fi trebuit rezolvată în cursul judecăţii, în căile ordinare de atac, de către instanţele de control judiciar, singurele în măsură să găsească remediile juridice corespunzătoare situaţiei particulare a inculpatului P.I. Prin urmare, s-a apreciat că instanţa nu are căderea să statueze retroactiv şi pe calea contestaţiei la executare asupra unor împrejurări intrate în autoritate de lucru judecat.
II. Situaţia reclamată de contestator nu îşi putea găsi rezolvarea nici în condiţiile art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. anterior, întrucât executarea hotărârii de condamnare nu este împiedicată de nici un incident de natura celor enumerate în acest text de lege.
III. Pe de altă parte, este indubitabil că mandatul în fiinţă, nr. 401/2007, emis de Tribunalul Iaşi la data de 04 iunie 2007, nu reflectă fidel o realitate juridică, consfinţită prin pronunţarea celor două decizii din apel şi recurs (pct. 3 şi 4).
S-a apreciat că această lipsă de corespondenţă, între adevărul judiciar şi formele de executare, trebuie şi poate fi îndreptată, iar singura cale este cea oferită de dispoziţiile art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. anterior, în teza nelămuririi cu privire la hotărârea care se execută.
Aşa fiind, apreciind că este necesară punerea de acord a mandatului de executare - ca act subsecvent hotărârii de condamnare - cu însăşi hotărârea din care emană, Tribunalul a admis contestaţia la executare formulată de condamnatul P.I., iar în temeiul art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. anterior s-a dispus anularea în parte a mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 401/2007 din 04 iunie 2007 emis de Tribunalul Iaşi în Dosarul nr. 49/99/2006 sub aspectul menţiunilor referitoare la data şi modul rămânerii definitive a sentinţei de condamnare, precum şi la perioadele deduse din pedeapsă. Practic, mandatul a fost corectat prin înlăturarea menţiunilor privitoare la rămânerea definitivă a sentinţei penale nr. 323 din 14 mai 2007 „prin neapelare” şi înscrierea menţiunilor corecte referitoare la parcurgerea căilor ordinare de atac: respingerea ca nefondat a apelului prin decizia penală nr. 155 din data de 27 septembrie 2007 a Curţii de Apel Iaşi, respectiv respingerea ca nefondat a recursului prin decizia penală nr. 5787 din data de 04 decembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin urmare, în conformitate cu dispoziţiile art. 416-417 C. proc. pen. anterior, s-a luat act de faptul că data corectă la care hotărârea primei instanţe - sentinţa penală nr. 323 din data de 14 mai 2007 a Tribunalului Iaşi - a rămas definitivă, este data de 04 decembrie 2007, prin decizia penală nr. 5787 din data de 04 decembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
S-a dat eficienţă şi celorlalte dispoziţii din decizia penală nr. 5787 din data de 04 decembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, referitoare la deduceri, care nu se regăseau ca atare în mandat, în sensul întregirii formelor de executare cu dispoziţia de deducere suplimentară din pedeapsă şi a perioadei executate de către condamnat din data de 09 iunie 2007 la zi şi în continuare până la expirarea pedepsei. S-a dispus efectuarea cuvenitelor menţiuni pe marginea formelor de executare iniţiate în baza sentinţei penale nr. 323 din 14 mai 2007 a Tribunalului Iaşi, conform sentinţei.
În temeiul art. 189 C. proc. pen. anterior, onorariul în sumă de 100 RON, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, s-a dispus a se plăti din fondurile speciale ale Ministerului Justiţiei. în baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. anterior, cheltuielile judiciare au fost lăsate în sarcina statului.
Analizând contestaţia la executare ce formează obiectul dosarului, prin prisma motivelor invocate de contestatorul-condamnat P.I., instanţa de fond a constatat că aceasta este nefondată, motivat de următoarele considerente:
Potrivit art. 461 C. proc. pen. contestaţia contra executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare Ia executare; d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în cursul executării.
Persoana condamnată P.I. a mai învestit instanţa cu soluţionarea unor cereri similare, având acelaşi obiect în sprijinul cărora au fost invocate diferite motive, aşa cum se poate observa din conţinutul copiilor acestor sentinţe depuse de contestator la dosarul cauzei.
Rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii şi poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat.
De principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări şi schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunţării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. în aceste situaţii apare necesitatea de a se pune de acord conţinutul hotărârii puse în executare cu situaţia obiectivă şi a se aduce modificările corespunzătoare în desfăşurarea executării.
Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care enunţă supremaţia dreptului ca clement al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, că soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în cauza Brumărescu împotriva României, parag. 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare şi nu pentru a proceda la o nouă analiză.
Contestatorul condamnat P.I. este în eroare atunci când susţine (cum a făcut-o prin precizarea motivului contestaţiei) că durata mandatului de executare emis în puterea sentinţei contestate, a expirat.
Această eroare derivă din faptul că acesta a perceput incorect conţinutul sentinţei penale nr. 480 din 24 iulie 2009 a Tribunalului Iaşi, pronunţată în Dosarul nr. 3141/99/2009, prin care i s-a admis contestaţia la executare şi s-a dispus anularea în parte a mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 401/2007 din 04 iunie 2007 emis de Tribunalul Iaşi în Dosarul nr. 49/99/2006, în baza sentinţei penale nr. 323 din 14 mai 2007 a Tribunalului Iaşi, doar sub aspectul menţiunilor referitoare la data şi modul rămânerii definitive a sentinţei de condamnare, precum şi la perioadele deduse din pedeapsă, constatându-se că sentinţa penală nr. 323 din data de 14 mai 2007 a Tribunalului Iaşi a devenit definitivă la data de 04 decembrie 2007, prin decizia penală nr. 5787 din data de 04 decembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală şi deducându-i-se din pedeapsă şi perioada executată de către condamnat din data de 09 iunie 2007 la zi şi în continuare până la expirarea întregii pedepse de 18 ani şi 6 luni închisoare, în executarea căreia se află şi a cărei durată nu expirat până la acel moment.
În termenul legal de 3 zile, împotriva sentinţei penale mai sus arătată a fost declarată calea de atac a contestaţiei de către contestatorul condamnat P.I.
În motivarea căii de atac promovate, contestatorul condamnat P.I., în esenţă, a solicitat ca instanţa de control judiciar să constate că a executat integral pedeapsa ce i-a fost aplicată prin hotărârea definitivă de condamnare, impunându-se lăsarea sa în libertate. Astfel, a solicitat admiterea căii de atac, desfiinţarea hotărârii instanţei de fond, rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei noi soluţii în sensul admiterii contestaţiei la executare.
Examinând sentinţa penală apelată, pe baza tuturor actelor şi lucrărilor existente la dosarul cauzei, atât prin prisma motivelor de contestaţie invocate, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în limitele conferite de normele de procedura penală incidente în materie, Curtea a constatat nefondată contestaţia pentru motivele ce vor fi redate în continuare.
Prin sentinţa penală nr. 323 din 14 mai 2007 pronunţată de Tribunalul Iaşi în Dosarul nr. 49/99/2006, menţinută prin decizia penală nr. 155 din 17 septembrie 2007 a Curţii de Apel Iaşi, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 5787 din 04 decembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contestatorul P.I. a fost condamnat pentru comiterea unei infracţiuni de „omor calificat” prev. de art. 174 - art. 175 lit. c) C. pen. din 1969, cu reţinerea dispoziţiilor art. 37 lit. a) C. pen. din 1969, la pedeapsa principală de 18 ani şi 6 luni închisoare.
În baza hotărârii de condamnare menţionată, la data de 04 iunie 2007, Tribunalul Iaşi, în calitatea sa de instanţă de executare, a emis pe numele condamnatului P.I. mandatul de executarea pedepsei închisorii nr. 401/2007, mandat în baza căruia acesta a fost încarcerat la data de 09 iunie 2007.
Prin hotărârea de condamnare sus-arătată, corectată ulterior prin sentinţa penală nr. 480 din 24 iulie 2009 a Tribunalului Iaşi, menţinută şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 680 din 29 decembrie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, din durata pedepsei de 18 ani şi 6 luni închisoare aplicată contestatorului condamnat au fost deduse toate perioadele în care acesta s-a aflat în stare de arest preventiv şi apoi în executarea sancţiunii penale. Mai exact, au fost deduse şi respectiv scăzute perioadele de la 13 ianuarie 2003 până la 03 octombrie 2005 şi de la 09 iulie 2007 şi în continuare până la executarea pedepsei.
Se constată astfel că din pedeapsa de 18 ani şi 6 luni închisoare, condamnatul P.I. a executat perioada de la 13 ianuarie 2003 până la 03 octombrie 2005 şi perioada începând de la 09 iulie 2007 până la zi, perioade care însumate reprezintă aproximativ 9 ani, 7 luni şi 10 zile.
În condiţiile în care durata pedepsei închisorii definitiv aplicată şi de executat în cazul condamnatului P.I. este de 18 ani şi 6 luni, cu uşurinţă se poate observa că persoana condamnată nu a executat decât puţin peste jumătatea duratei pedepsei de executat, ceea ce îndreptăţeşte la a reţine ca fiind lipsită de suport real susţinerea contestatorului condamnat în sensul executării în întregime a pedepsei ce i-a fost aplicată.
Faţă de cele sus redate, Curtea a constatat că nu există nici un impediment la executarea în continuare a pedepsei de 18 ani şi 6 luni închisoare de către contestatorul condamnat P.I., după cum nu există nici un alt motiv faptic care să se circumscrie cazurilor legale de contestaţie la executare.
În considerarea argumentelor sus redate, Curtea a constatat că sentinţa penală supus examenului este legală şi temeinică, iar contestaţia este nefondată.
Pe cale de consecinţă, în conformitate cu dispoziţiilor art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul condamnat P.I. împotriva sentinţei penale nr. 71/NCPP din 21 februarie 2014 pronunţată de Tribunalul Iaşi în Dosarul nr. 11706/99/2013*, sentinţă ce a fost menţinută.
Împotriva deciziei penale nr. 112 din 20 mai 2014 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a formulat contestaţie condamnatul P.I.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 28 iulie 2014.
Examinând contestaţia formulată, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:
Dând eficienţă principiului stabilit prin dispoziţiile art. 129 din Constituţia României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi a celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din Legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.
Revine, aşadar, părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
Potrivit dispoziţiilor din Partea specială, Titlul III, Capitolul III şi III1 C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute, de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Conform art. 4251 alin. (1) C. proc. pen., calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederile acestui articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel.
Totodată, conform dispoziţiilor art. 4251 alin. (7) C. proc. pen., decizia prin care s-a soluţionat contestaţia nu este supusă niciunei căi de atac.
_În prezenta cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizata cu contestaţia formulată de contestatorul P.I. împotriva unei hotărâri definitive, respectiv decizia penală nr. 112 din 20 mai 2014 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care, în temeiul dispoziţiilor art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul condamnat P.I.
Prin urmare, condamnatului P.I. nu îi este recunoscută calea de atac a contestaţiei împotriva deciziei penale menţionate.
Pentru considerentele ce preced, potrivit art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de contetatorul P.I. împotriva deciziei penale nr. 112 din 20 mai 2014 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, urmând a fi obligat contestatorul condamnat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de contestatorul P.I. împotriva deciziei penale nr. 112 din 20 mai 2014 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din-fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă, azi, 09 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2155/2014. Penal. Traficul de persoane (Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1432/2014. Penal. Traficul de droguri (Legea... → |
|---|
