ICCJ. Decizia nr. 264/2014. Penal

Decizii penale ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 264/2014

Dosar nr. 49702/3/2010

Şedinţa publică din 24 ianuarie 2014

Deliberând asupra recursurilor declarate de inculpaţii Ţ.O., V.S.O. şi S.A. şi de contestatorii P.V. şi P.M.D. împotriva deciziei penale nr. 170/A din data de 20 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin decizia penală nr. 110/A din data de 20 iunie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins ca nefondate apelurile declarate de inculpaţii V.S.O., Ţ.O. şi S.A. şi de contestatorii P.V. şi P.M.D. împotriva sentinţei penale nr. 671 din 02 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 49702/3/2010 şi a făcut aplicarea art. 192 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la cheltuielile judiciare.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele:

1.1. Prin sentinţa penală nr. 671 din 02 octombrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a dispus condamnarea inculpatului V.S.O. la o pedeapsă de 2 ani închisoare în baza art. 264 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. rap. la art. 42 C. pen. (3 acte materiale) şi a făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza a Il-a, lit. b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 65 C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzut de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, după executarea pedepsei principale, ca pedeapsă complementară.

A constatat că fapta pentru care inculpatul V.S.O. a fost condamnat în prezenta cauză este concurentă cu fapta pentru care acelaşi inculpat a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an închisoare, prin sentinţa penală nr. 126 din 03 februarie 2012 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 1289 din 02 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, prin raportare la dispoziţiile art. 33 lit. a) C. pen.

În baza art. 34 lit. b) C. pen. a contopit pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată în prezenta cauză, cu pedeapsa de 1 an închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 126 din 03 februarie 2012 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 1289 din 02 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, urmând ca inculpatul V.S.O. să fie condamnat la pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare şi a făcut aplicarea art. 71-64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 65 C. pen. a interzis inculpatului drepturile prevăzut de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, după executarea pedepsei principale, ca pedeapsă complementară.

În baza art. 88 C. pen. a dedus prevenţia inculpatului pentru următoarele perioade: de la 09 septembrie 2010 la 16 septembrie 2010, de la 20 aprilie 2011 la 21 aprilie 2011, de la 29 aprilie 2011 la 16 iunie 2011 şi de la 21 iunie 2012 la zi, constatând că inculpatul V.S.O. era arestat în cauză în executarea pedepsei definitive de 1 an închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 126 din 03 februarie 2012 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 1289 din 02 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

În baza art. 264 C. pen., a condamnat pe inculpatul Ţ.O., la o pedeapsă de 1 an închisoare şi a făcut aplicarea art. 71-64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei de mai sus, pentru un termen de încercare de 3 ani, conform dispoziţiilor art. 82 C. pen., calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În baza art. 71 pct. 5 C. pen., pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei, a suspendat şi executarea pedepsei accesorii. A atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 83 C. pen., art. 85 C. pen. şi art. 86 C. pen.

În baza art. 88 C. pen. a dedus prevenţia inculpatului Ţ.O. de la 09 septembrie 2010 până la 16 septembrie 2010. În baza art. 350 pct. 1 C. proc. pen., a menţinut măsura obligării acestuia de a nu părăsi ţara.

În baza art. 26 C. pen. rap. la art. 264 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. rap. la art. 42 C. pen. a dispus condamnarea inculpatului S.A. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare şi a făcut aplicarea art. 71-64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 81 C. pen. a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei de mai sus, pentru un termen de încercare de 3 ani şi 6 luni, conform dispoziţiilor art. 82 C. pen., calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În baza art. 88 C. pen. a dedus prevenţia inculpatului S.A. de la 09 septembrie 2010 până la 16 septembrie 2010.

În baza art. 118 lit. b) C. pen. a dispus confiscarea specială de la inculpatul V.S.O. a sumei de 50.000 euro, consemnată la C. Bank, precum şi suma de 20.000 euro depusă la Banca C.R. cu ordinul de încasare din data de 08 decembrie 2009.

A respins contestaţia formulată de contestatorii P.V. şi P.M.D. împotriva ridicării sumei de 20.000 euro de la contestatorul P.V., prin procesul-verbal de percheziţie corporală din data de 03 decembrie 2009 încheiat în baza ordonanţei Parchetului nr. 1563/P/2009.

A obligat fiecare inculpat la câte 8.000 RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s ecţia de urmărire penală şi criminalistică, nr. 1563/P/2009 din 12 octombrie 2010, au fost trimişi în judecată în stare de libertate, inculpaţii V.S.O., pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului, în formă continuată (3 acte materiale) prevăzut de art. 264 C. pen., cu aplicarea prevederilor art. 41 alin. (2) raportat la art. 42 C. pen., Ţ.O. pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 C. pen. şi S.A. pentru comiterea infracţiunii de complicitate la favorizarea infractorului, în formă continuată (două acte materiale) prevăzut de art. 26 C. pen. rap. la art. 264 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., raportat la art. 42 C. pen.

În fapt, s-a reţinut cu privire la inculpatul V.S.O. că, în perioada octombrie 2009 - ianuarie 2010, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a transmis două tranşe de câte 50.000 euro şi 20.000 euro, din totalul sumei de 200.000 euro către infractorul P.N., condamnat printr-o hotărâre judecătorească, definitivă şi executorie şi a efectuat acţiuni de sprijin moral pentru a îngreuna executarea pedepsei acestuia, de 15 ani închisoare, ceea ce constituie elementele constitutive ale infracţiunii de favorizare a infractorului, în formă continuată, prevăzut de art. 264 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 42 C. pen.

În legătură cu inculpatul Ţ.O. s-a reţinut că acesta şi-a acordat ajutorul, începând cu luna octombrie 2009, prin transmiterea sumei de 50.000 euro, către infractorul P.N., pentru a îngreuna executarea pedepsei de 15 ani închisoare la care a fost condamnat acesta, prin hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, ceea ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de favorizare a infractorului, prevăzut de art. 264 C. pen.

Referitor la inculpatul S.A. s-a reţinut că, în perioada noiembrie 2009 şi decembrie 2009 - ianuarie 2010, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, l-a ajutat pe inculpatul V.S.O. şi pe făptuitorul P.V., prin înlesnirea transmiterii sumei de 20.000 euro care urma să parvină infractorului P.N. sau prin demersuri efectuate în scopul sustragerii acestuia de la executarea pedepsei, ceea ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la infracţiunea de favorizare a infractorului în formă continuată, prevăzut de art. 26 C. pen. rap. la art. 264 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 42 C. pen.

Referitor la făptuitorul P.V., fratele lui P.N., s-a reţinut că fapta acestuia de a primi suma de 20.000 euro de la inculpatul V.S.O., în scopul de a fi transmisă infractorului, nu se pedepseşte potrivit dispoziţiilor art. 264 alin. (3) C. pen. rap. la art. 149 C. pen., iar această circumstanţă personală nu se răsfrânge asupra celorlalţi participanţi, conform dispoziţiilor art. 28 alin. (1) C. pen.

Situaţia de fapt reţinută în actul de inculpare a fost dovedită cu următoarele mijloace de probă:

Săvârşirea faptelor în modalitatea descrisă rezultă din analiza discuţiilor telefonice purtate de inculpaţi, interceptate în baza autorizaţiilor emise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Tribunalul Bucureşti, care relevă în mod consistent forma de vinovăţie cu care au acţionat inculpaţii şi atitudinea acestora în raport cu fapta comisă.

- procesul-verbal din data de 27 noiembrie 2009 prin care s-a realizat sesizarea din oficiu, în temeiul notei din 24 noiembrie 2009 înregistrată la Compartimentul Documente Clasificate al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din care au rezultat indiciile de comitere a infracţiunii de favorizare a infractorului P.N., prevăzut de art. 264 C. pen.

- procesele-verbale întocmite la data de 02 decembrie 2009 şi 21 septembrie 2010 prin care s-a constat că rezultă indicii temeinice că numiţii V.S.O. şi Ţ.O. săvârşesc infracţiunea de favorizarea infractorului prevăzut de art. 264 C. pen., în sensul că ajută un infractor, respectiv pe condamnatul P.N. să se sustragă de la executarea pedepsei definitive de 15 ani închisoare, după ce s-a procedat la examinarea înscrisurilor - acte de constatare şi note - referitoare la comunicaţiile şi imaginile înregistrate în legătură cu numiţii S.O.V., Ţ.O., P.N., P.V. şi C.A., precum şi suporţii de memorie externă CD marca E. şi CD marca B., care au fost comunicate de către Serviciul Român de Informaţii, toate rezultate din exploatarea mandatelor din 29 septembrie 2009 şi din 10 noiembrie 2009 emise de către Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie, mandatul din 10 noiembrie 2009 emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie desecretizat parţial, comunicat prin adresa din 07 octombrie 2010, mandatul din 29 septembrie 2009 emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie desecretizat parţial, comunicat prin adresa din 07 octombrie 2010, biletele de avion rezervate pe numele rudelor infractorului P.N. pe ruta Bucureşti-Istanbul-Singapore-Istanbul-Bucureşti pentru perioada 06 decembrie 2009 - 07 ianuarie 2010, declaraţia dată la data de 03 decembrie 2009 în calitate de martor de numitului P.V., după ce acesta a primit de la V.S.O. prin intermediar, suma de 20.000 euro, declaraţie în cuprinsul căreia a făcut afirmaţii mincinoase şi nu a spus tot ce ştia asupra unor chestiuni esenţiale asupra cărora a fost întrebat, fapt care a determinat punerea lui sub învinuire pentru mărturie mincinoasă, proces-verbal de percheziţie corporală întocmit la data de 03 decembrie 2009 de către ofiţerul de poliţiei judiciară, din care rezultă că asupra învinuitului P.V. a fost descoperită suma de 20.000 euro, precum şi biletele de avion emise pe numele rudelor condamnatului P.N. pe ruta Bucureşti-Istanbul-Singapore-Istanbul-Bucureşti pentru perioada 06 decembrie 2009 - 07 ianuarie 2010 procesul-verbal din data de 28 septembrie 2010 de restituire către P.M. a laptop-ului ridicat de la soţul său P.V. la percheziţia din data de 03 decembrie 2009, în care se consemnează că aceasta nu cunoaşte motivul pentru care nu s-a prezentat P.V. să ridice bunul şi este de acord să-l primească, declaraţia învinuitului Ţ.O. din data de 07 decembrie 2009 în care precizează că ştia din presă din octombrie 2009 că P.N. a fost condamnat, urmărit internaţional, reţinut la Jakarta, că nu-l cunoaşte pe P.V., că refuză să răspundă la întrebarea - dacă a vorbit vreodată cu V.S.O. despre P.N., că nu recunoaşte învinuirea, declaraţia din 16 decembrie 2009 prin care V.S.O. precizează că uzează de dreptul la tăcere şi nu va da nici o declaraţie, declaraţia dată la data de 11 ianuarie 2010 în calitate de martor de către numita C.A. din care rezultă că fostul soţ - condamnatul P.N. obişnuia să o apeleze telefonic dorind să afle veşti despre fiica lor, pentru care a şi transmis în luna noiembrie 2009 o sumă de 1.085 dolari S.U.A. într-un cont bancar deschis la Banca R.D., bani despre care crede că ar provenii de la una din persoanele care a deţinut o funcţie importantă la F.N.I., confirmând şi nr. de telefon utilizat, extrasul de cont de la Banca R.D. din 18 august 2010 din care rezultă că în contul martorei C.A. au intrat bani din încasare externă, în data de 19 noiembrie 2009 pe care i-a retras în numerar, existând şi un extras în care se menţionează banca de la care s-a realizat transferul, respectiv S.A. Jakarta, declaraţia dată la data de 11 ianuarie 2010 în calitate de martor de către N.G. din care rezultă că atât el cât şi Ţ.O. sunt administratorii unor firme din Cipru, că nu-şi aminteşte ca inculpatul Ţ.O. să-i fi solicitat să facă un transfer de bani prin firma sa din Cipru în perioada octombrie - decembrie 2009 pentru o persoană fizică sau juridică din Indonezia, iar în calitatea sa nu a efectuat nici un transfer sau plată în Indonezia. Cu ocazia audierii din data de 18 ianuarie 2010 a precizat că firma M.H. Limited la care este asociat îşi desfăşoară activitatea în Cipru, iar firma inculpatului Ţ.O. se numeşte R.H. Limited şi îşi desfăşoară activitatea în Cipru, declaraţia dată la data de 11 ianuarie 2010 în calitate de martor de către P.I.A. - fiica condamnatului P.N. din care rezultă că acesta a fost în vizită la tatăl său în Singapore - Bali, primind bani în acest de la tatăl său, declaraţia dată la data de 09 septembrie 2010 în calitate de martor de către L.L. în care precizează că în anul 2003 a înfiinţat în Cipru firma E. Limited cu sediul în Nicosia, ca unic asociat, ca unică persoană cu drept de semnătură pentru operaţiunile bancare derulate prin intermediul acelei firme. În anul 2004 a încheiat un contract de împrumut de 10 milioane euro de la M.L. Bank cu sediul în Nicosia în scopul măririi capitalului social al P.S., unde este acţionar majoritar. La data de 02 octombrie 2009 a transferat suma de 3 milioane euro din contul E. Limited în contul M.L. Bank pentru a achita împrumutul menţionat. Precizează că îl cunoaşte pe N.G. actele privind cooperarea internaţională dintre autorităţile din România şi autorităţile din Indonezia cu privire la comisia rogatorie internaţională pentru audierea condamnatului P.N. şi obţinerea unor date cu caracter financiar-bancar, procedură iniţiată de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, informarea din 07 ianuarie 2010 întocmită de către Inspectoratului General al Poliţei Române la care este anexată corespondenţa electronică a autorităţilor poliţieneşti INTERPOL, din care rezultă că la data de 02 decembrie 2009 condamnatul P.N. a fost arestat la Jakarta, precum şi faptul că după ce a fost primită cererea de extrădare formulată de autorităţile din România la data de 15 decembrie 2009, arestul va fi extins, corespondenţa primită de la autorităţile indoneziene prin intermediul Ministerului de Justiţie pe canalele diplomatice, precum şi declaraţia pe care condamnatul P.N. a dat-o în Indonezia în cadrul comisiei rogatorii, adresa din data de 23 august 2010 a Ministerului Justiţiei şi Ordinii Publice din Republica Cipru prin care s-a răspuns cererii de asistenţă judiciară privind investigaţia penală împotriva lui S.O.V. şi Ţ.O., transferul bancar către Indonezia din data de 02 noiembrie 2009 s-a realizat prin intermediul contului bancar deschis la M.P. Bank pe numele societăţii comerciale C. Limited, cu sediul in Nicosia. Această sumă a fost virată în contul deschis pe numele P.C.I.T. la banca C.A. Indonezia, potrivit documentelor financiar-bancare referitoare la transferurile bancare realizate de către societatea comercială C. Limited, cu sediul în Nicosia a rezultat că la data de 02 noiembrie 2009 a fost realizată o dispoziţie de plată pentru suma de 50.190 euro reprezentând suma brută ce a fost transmisă în Indonezia condamnatului N.P. Anterior acestui transfer, la data de 02 octombrie 2009, în contul deschis la M.P. Bank pe numele societăţii comerciale C. Limited a fost virată suma de 3.000.000 euro, în condiţiile în care la acea dată soldul contului era de numai 1.230 euro. Suma de 3.000.000 euro a provenit dintr-un transfer bancar realizat de societatea comercială E. Limited, cu sediul în Nicosia din contul deschis la aceeaşi bancă M.P. Bank, persoana împuternicită să opereze asupra contului societăţii comerciale E. Limited fiind L.L., sentinţa penală nr. 423 din 20 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti pronunţată în Dosar nr. 24632/3/2006, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2098/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie, dosar în care la data de 23 iulie 2009 a fost emis mandatul european de arestare, documentele referitoare la Ţ.O. obţinute de la E. Bank România, adresa din 09 septembrie 2010 din care rezultă că inculpatul controlează în calitate de acţionar majoritar societatea comercială C. Limited Cipru, situaţia comisiilor rogatorii internaţionale cu Republica Cipru, din cuprinsul cărora rezultă dificultatea cu care se obţin relaţiile financiar-bancare, hărţile relaţionale ale posturilor telefonice care au fost interceptate în baza autorizaţiilor emise de către judecător, care relevă legătura permanentă dintre inculpaţi şi preocuparea acestora de a comunica între ei prin intermediari, documentele referitoare la percheziţiile domiciliare efectuate în cursul urmăririi penale, respectiv referatele de solicitare a autorizaţilor de percheziţie domiciliară ori informatică întocmite de către procuror, autorizaţiile emise de către judecător, procesele-verbale de percheziţiei cu planşele fotografice aferente, dovezile de restituire a bunurilor ridicate cu ocazia percheziţiilor, rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică efectuate ca urmare a punerii în aplicare a autorizaţiilor de percheziţie informatică - cu ocazia efectuării acestor acte procedurale la domiciliul inculpatului S.A. a fost descoperit telefonul pe care inculpatul V.S.O. l-a utilizat în perioada octombrie - decembrie 2009 în discuţiile cu infractorul P.N., discuţii interceptate şi înregistrate în baza mandatului din 29 septembrie 2009 emis de către Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie, actele procedurale de învinuire ale lui N.G., declaraţia acestuia în calitate de învinuit, rezultatele percheziţiei corporale, referatul pentru solicitarea percheziţiei informatice, autorizaţia emisă de către judecător, constatarea tehnico-ştiinţifică, procesul-verbal de restituire al bunurilor.

Tribunalul a reţinut că formarea dosarului penal a avut ca punct de plecare următoarele etape:

La data de 27 noiembrie 2009, procurorul s-a sesizat din oficiu, după ce a examinat conţinutul notei declasificată ulterior şi înregistrată sub nr. 1790508/2009 şi constatând că există indicii de săvârşire a infracţiunii de favorizarea infractorului prevăzută de art. 264 C. pen. de către mai multe persoane fizice care cunosc situaţia juridică a condamnatului P.N.

Prin ordonanţa nr. 1563/P/2009 din 02 decembrie 2009, cauza a fost declinată în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti. Prin adresa nr. 3603/P/2009 din 02 decembrie 2009, Tribunalul Bucureşti a trimis dosarul astfel format, la secţia de urmărire penală şi criminalistică pentru a se aprecia asupra preluării cauzei. Prin nota din 02 decembrie 2009 s-a propus preluarea acestei cauze la nivelul secţiei de urmărire penală şi criminalistică. Prin rezoluţia nr. 2555/C/2010 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie din 02 decembrie 2010 s-a dispus preluarea dosarului în vederea efectuării şi finalizării urmăririi penale.

Prin procesul-verbal din 02 decembrie 2009, având în vedere prevederile art. 90-91 C. proc. pen., s-au examinat înscrisurile - acte de constatare şi note, după ce s-a procedat la ascultarea fişierelor audio corespunzătoare notelor de transcriere a comunicaţiilor interceptate şi înregistrate, precum şi fişierele referitoare la comunicaţiile tip SMS interceptate şi înregistrate, toate aflate pe suportul de memorie externă CD marca E., constatând că acestea au fost transcrise în mod fidel, integral în scris - referitoare la comunicaţiile şi imaginile înregistrate în legătură cu numiţii S.O.V., Ţ.O., P.N., P.V. şi C.A., care au fost comunicate prin adresa din 02 decembrie 2009 a Serviciului Român de Informaţii.

Aceste înscrisuri sunt rezultate din exploatarea mandatelor din 29 septembrie 2009 şi din 10 noiembrie 2009 emise de către Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie.

În ceea ce priveşte actele şi măsurile procesuale, luate tot în faza de urmărire penală, Tribunalul a reţinut că faţă de inculpatul V.S.O. s-a dispus începerea urmăririi penale prin rezoluţia procurorului din data de 02 decembrie 2009, ora 10.00, iar prin ordonanţa procurorului din 08 septembrie 2010 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului prevăzut de art. 264 C. pen.

Faţă de Ţ.O. s-a dispus începerea urmăririi penale prin rezoluţia procurorului din data de 02 decembrie 2009, ora 10.00, iar prin ordonanţa procurorului din 08 septembrie 2010 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea infractorului prevăzut de art. 264 C. pen.

Faţă de S.A. s-a dispus începerea urmăririi penale prin rezoluţia procurorului din data de 04 decembrie 2009, ora 12.00, iar prin ordonanţa procurorului din 08 septembrie 2010 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la favorizarea infractorului prevăzut de art. 26 C. pen. rap. la art. 264 C. pen.

Prin ordonanţele din 09 septembrie 2010, faţă de inculpaţii V.S.O., Ţ.O. şi S.A. s-a dispus înlocuirea măsurii preventive de obligare de a nu părăsi ţara cu măsura preventivă a reţinerii pe o durată de 24 ore.

Prin încheierea din data de 10 septembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 43238/3/2010, Tribunalul Bucureşti a dispus arestarea preventivă a inculpaţilor V.S.O., Ţ.O. şi S.A. pentru o perioadă de 29 de zile.

Prin încheierea nr. 386/R, pronunţată în Dosarul nr. 43238/3/2010 (2394/2010) la data de 16 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursurile inculpaţilor şi a dispus înlocuirea măsurii preventive pentru inculpaţii V.S.O. şi Ţ.O. cu obligarea de a nu părăsi ţara fiind instituite obligaţii în sarcina fiecăruia şi punerea în libertate a inculpatului S.A.

Prin ordonanţa din 11 octombrie 2010, faţă de inculpaţii V.S.O. şi Ţ.O. s-a dispus prelungirea măsurii preventive de obligare de a nu părăsi ţara până la data de 14 noiembrie 2010.

Prin procesele-verbale din data de 11 octombrie 2010 inculpaţilor le-a fost prezentat materialul de urmărire penală.

În faza de cercetare judecătorească, s-au efectuat următoarele probatorii:

S-a depus copia cazierului judiciar al inculpatului V.S.O., a fost audiat inculpatul Ţ.O. care a menţionat că nu doreşte să dea o declaraţie pe fondul cauzei, la acest termen de judecată şi că nu este oportună, în ceea ce-l priveşte, luarea măsurii preventive de a nu părăsi localitatea.

Prin încheierea de şedinţă din data de 08 noiembrie 2010, instanţa de fond a luat faţă de inculpaţii Ţ.O., V.S.O. şi S.A. măsura obligării de a nu părăsi ţara, în cursul judecăţii, conform art. 145¹ rap. la art. 145 C. proc. pen., instituindu-le acestora obligaţiile ce urmau a fi respectate pe toată durata acestei măsuri.

Prin adresa din 18 noiembrie 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a făcut cunoscut Tribunalului Bucureşti următoarele aspecte:

„1. Dosarul nr. 676/P/2004 a fost conexat, de către procuror, la Dosarul nr. 372/P/2004;

Dosarul nr. 372/P/2004 (rechizitoriu din data de 07 decembrie 2004) are ca obiect cauza privind pe inculpaţii V.I.M., A.M., B.G., B.C.C., B.Ş., C.M., D.I., I.M.M., N.G., P.M., P.C. (decedat), P.N. şi S.M., condamnaţi prin sentinţa penală nr. 423 din 20 martie 2007 a Tribunalul Bucureşti, secţia a Il-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 24632/3/2006, definitivă prin decizia penală nr. 2098 din 04 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Faţă de inculpatul V.O.S. s-a disjuns cauza. Dosarul a fost declinat la secţia de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind înregistrat sub nr. 740/P/2004. La data de 18 octombrie 2005 dosarul a fost declinat la Direcţia Naţională Anticorupţie.

Dosarul nr. 374/D/P/2004 (rechizitoriu din data de 08 decembrie 2004) Inculpatul V.O.S. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzut de art. 291, art. 292 C. pen. ş.a., fiind sesizată Judecătoria sectorului 1 Bucureşti. Prin sentinţa penală nr. 1666 din 15 iunie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 23151/2004, inculpatul a fost condamnat la 2 ani închisoare. Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, prin decizia penală nr. 851 din 08 august 2005, pronunţată în Dosarul nr. 28294/299/2005, a trimis cauza spre rejudecare. În rejudecare, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa penală nr. 115 din 18 ianuarie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 28294/299/2005, a aplicat inculpatului aceeaşi pedeapsă de 2 ani închisoare. Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, prin decizia penală nr. 659 din 18 noiembrie 2008 pronunţată în Dosarul nr. 3666/3/2007, în baza în baza art. 11 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a dispus achitarea inculpatului. Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a declarat recurs. Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin decizia penală nr. 1470 din 20 octombrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 3666/3/2007 a admis recursul declarat de procuror, a casat decizia penală nr. 659 din 18 noiembrie 2008 şi în parte sentinţa penală nr. 115 din 18 ianuarie 2007 şi în baza art. 11 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. g) C. proc. pen. a încetat procesul penal.

Dosarul nr. 747/D/P/2005 - declinat la Direcţia Naţională Anticorupţie la data de 29 ianuarie 2007”.

S-au depus înscrisuri medicale emise de Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti cu privire la diagnosticul rezultat la externarea inculpatului V.S.O. din data de 22 octombrie 2010, precum şi raportul medical încheiat de Clinica V.H.C., înscris medical emis de dr. G.P. de la Facultatea pentru Medicină Internă şi Cardiologie Viena din data de 11 noiembrie 2010, înscris medical emis de Prof. Universitar Dr. P.H. - Viena către inculpatul S.O.V., copii după încheierile de şedinţă din data de 15 aprilie 2009, 25 mai 2009 din care rezultă că unul dintre apărătorii inculpatului S.O.V., avocat V.R., a fost apărătorul ales al unui alt inculpat la termenul respectiv, s-au depus înscrisuri cu privire la competenţa tribunalului în a soluţiona prezenta cauză evidenţiate în „Explicaţiile teoretice ale C. proc. pen.”, adresa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 1563/P/2009 din 16 decembrie 2010 cu următorul conţinut:

„La dosarul de urmărire penală înaintat Tribunalului Bucureşti împreună cu rechizitoriul din data de 11 octombrie 2010, au fost anexaţi suporţii optici care conţin fişierele audio şi video ale înregistrărilor redate în procese-verbale de certificare a activităţilor desfăşurate cu autorizarea judecătorului. Toate acestea - suporţi optici, procese-verbale, acte de constatare - au caracter neclasificat ca urmare, inclusiv, a declasificării de către instituţiile emitente.

Astfel, copierea înregistrărilor audio existente pe aceşti suporţi optici, care se poate realiza cu mijloace adecvate care să prevină alterarea şi/sau distrugerea înregistrărilor, nu vizează obţinerea unor informaţii clasificate.

În scopul asigurării dreptului la apărare, ca urmare a solicitării exprese a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la dosar au fost depuse în format neclasificat mandatele emise în temeiul legii de către judecătorul competent. Aceste mandate reprezintă actul efectiv de autorizare a interceptării şi înregistrării comunicaţiilor, care astfel pot fi examinate în condiţii de contradictorialitate şi din perspectiva legalităţii mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi penale.

La dosarul cauzei sunt depuse actele de autorizare în baza cărora s-a procedat la interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor, inclusiv cele cuprinzând codurile IMEI menţionate în cererea inculpatului V.S.O.

Cererile prin care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor, cât şi încheierile judecătorului de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza cărora au fost emise mandatele din 29 septembrie 2009 şi din 10 noiembrie 2009 au caracter clasificat.

Actele, în bază cărora s-au administrat respectivele mijloace de probă în faza de urmărire penală, sunt mandatele şi autorizaţiile emise de către judecător, iar acestea se află la dosarul cauzei în format neclasificat. În aceleaşi condiţii de contradictorialitate se poate proceda şi la verificarea conţinutului suporţilor optici, întrucât nu cuprind informaţii clasificate. Accesarea fişierelor conţinând aceste înregistrări trebuie realizată cu echipamente adecvate care să prevină alterarea şi/sau distrugerea. Fişierele conţin, pe lângă comunicaţiile propriu-zise al căror conţinut este redat în procesele-verbale aflate la dosarul de urmărire penală, şi elementele de identificare a numerelor de apel, zona în care se afla apelantul şi/sau apelatul, şi/sau codul IMEI al aparatului utilizat etc”.

La termenul din 17 decembrie 2010, inculpatul V.S.O. a declarat că în acest moment procesual, se prevalează de dreptul la tăcere şi îşi rezervă dreptul dea face o declaraţie în prezenta cauză, după ce vor fi audiate, în şedinţă publică, în integralitatea lor, convorbirile pe care le-a purtat în perioada în care telefoanele sale au fost ascultate.

Aceleaşi declaraţii au făcut şi inculpaţii Ţ.O. şi S.A.

Prin adresa din 05 ianuarie 2011 Institutul de Cardiologie a Republicii Moldova a emis pe numele pacientului Ţ.N.A. o adeverinţă medicală din care rezultă starea de sănătate a tatălui inculpatului Ţ.O., ataşată la dosarul cauzei.

Prin procesul-verbal încheiat la 07 ianuarie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a menţionat procedura urmată cu ocazia vizionării CD-ului documentaţiei privindu-i pe cei trei inculpaţi, după desigilare, constatându-se că s-au găsit suporţii de memorie externă CD.

Plicul care conţine suporţii optici poarta sigiliul Ministerului Public, aspect constatat şi de către apărătorii inculpaţilor din prezenta cauza. Plicul mai conţine nr. de dosar de la urmărire penală, nr. de dosar de la instanţa şi ştampila dreptunghiulară a Ministerului Public. După desigilare s-a constatat că în conţinutul plicului se află 4 plicuri în care se află câte un CD pentru fiecare plic. La desigilare a participat şi d-nul informatician V.C. a fost folosit sistemul de operare W.X. şi player-ul sofware V.”.

La data de 07 ianuarie 2011, s-au depus următoarele: raportul medical întocmit de dr. A.V. - medic primar cardiolog, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul V.S.O., adresa din 11 ianuarie 2011 emisă de Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca din care rezultă că inculpatul V.S.O. a fost internat în această unitate spitalicească, în perioada 10 ianuarie 2011 - 11 ianuarie 2011, biletul de externare pentru perioada 18 octombrie 2010 - 22 octombrie 2010, fax-ul din 19 ianuarie 2011 emis de Serviciul Cooperare Judiciară Internaţională în materie penală cu privire la informaţiile solicitate de instanţă privind stadiul procedurii de extrădare din Indonezia a cetăţeanului român P.N., ordonanţa de declinare din 17 octombrie 2005 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul penal nr. 740/P/2004, rechizitoriul din 12 noiembrie 2003 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul penal nr. 654/P/2003, acte medicale emise de Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca privind starea de sănătate a inculpatul V.S.O., conform adresei din 17 ianuarie 2011, filme radiografice, foaie de observaţie clinică generală ataşată biletului de externare pentru perioada 24 ianuarie 2011 - 27 ianuarie 2011 faţă de inculpatul V.S.O., alte înscrisuri medicale cu privire la bolile de care suferă acelaşi inculpat.

Prin încheierea din data de 16 februarie 2011, a fost respinsă cererea de recuzare a judecătorului B.C. formulată de inculpatul V.S.O., iar prin încheierea din 22 februarie 2011, a fost respinsă cererea de încuviinţare a părăsirii teritoriului României pe o perioadă determinată de timp formulată de acelaşi inculpat.

De asemenea, s-a depus adresa din 31 ianuarie 2011 de către Ambulanţa B., care cuprinde raportul medical cu intervenţiile medicale efectuate pacientului V.S.O.

În şedinţa publică din data de 22 februarie 2011, au fost audiaţi martorii P.I.A., C.A., declaraţiile acestora fiind consemnate şi ataşate la dosarul cauzei.

Prin adresa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din data de 28 februarie 2011 s-a comunicat Tribunalului Bucureşti următorul răspuns „Urmare solicitării dumneavoastră formulată în Dosarul nr. 49702/3/2010, referitoare la punerea la dispoziţie a cererilor Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a solicitat emiterea, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a mandatelor din 29 septembrie 2009 şi din 10 noiembrie 2009, vă aducem la cunoştinţă următoarele:

- la data de 28 septembrie 2009, respectiv 06 noiembrie 2009, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a primit spre avizare solicitările Serviciului Român de Informaţii vizând restrângerea temporară a exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale, documentele în cauză fiind înregistrate la instituţia noastră din 28 septembrie 2009 şi, respectiv, din 09 noiembrie 2009. Documentele în cauză sunt clasificate secret de stat - nivel de secretizare strict secret;

- în temeiul dispoziţiilor art. 21 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 535/2004 şi potrivit dispoziţiilor art. 1 din Ordinul nr. 60 din 23 februarie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitările în cauză referitoare inclusiv la interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor de la terminalele de telefonie mobilă, au fost examinate pentru legalitate de către procurorii anume desemnaţi care au constatat temeinicia acestora şi întrunirea cerinţelor legale, fiind transmise de Procurorul General către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din 29 septembrie 2009 şi din 10 noiembrie 2009.

Întrucât documentele conţin informaţii clasificate secret de stat şi sunt arhivate la Compartimentul Documente Clasificate din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acestea pot fi puse la dispoziţie completului de judecată spre consultare, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate şi ale Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, aprobate prin H.G. nr. 585/2002, modificate completate”.

De asemenea, în acelaşi volum s-a depus un exemplar din rechizitoriu emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul penal nr. 372/D/P/2004, copie după Legea nr. 4/1978 cu privire la confirmarea şi încasarea de impozite, înscrisuri privindu-l pe inculpatul Ţ.O. ce au stat la baza formulării cererii de revocare a măsurii preventive a acestuia pe toată durata procesului penal, cerere formulată de inculpatul V.S.O. privind audierea de martori, cerere de efectuare a probei noi, respectiv expertiza tehnică criminalistică a înregistrărilor audio aflate la dosar, jurisprudenţă privind probele în procesul penal.

La termenul din 01 martie 2011, a fost audiat martorul L.L., declaraţie consemnată şi ataşată la dosarul cauzei.

S-au mai depus următoarele înscrisuri: adresa E. Bank din 10 martie 2011 din care rezultă că între societăţile S. Limited şi E. Limited şi banca menţionată nu au existat relaţii contractuale, adresa Oficiului Registrului Comerţului, rechizitoriul din data de 08 decembrie 2004 emis în dosarul penal nr. 374/D/P/2004 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, copii de pe actele de stare civilă ale tatălui inculpatului Ţ.O., copia rechizitoriului din data de 07 decembrie 2004 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul penal nr. 372/D/P/2004.

S-au depus următoarele înscrisuri: copie contract individual de muncă din 24 ianuarie 2006, adresa M.A.I. - Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, adresa din 14 martie 2011 a aceleiaşi instituţii, adresa din 14 martie 2011 a I.N.E.C., fax-ul emis de Serviciul Cooperare Judiciară Intenţională în materie penală.

La data de 22 martie 2011, inculpatul Ţ.O. a formulat cerere de recuzare împotriva d-nei judecător B.C., cerere ce a fost admisă prin încheierea de şedinţă de la aceeaşi dată, constându-se în acest sens, incompatibilitatea judecătorului menţionat în soluţionarea prezentei cauzei, conform art. 51 C. proc. pen. rap. la art. 47 alin. (2) C. proc. pen.

Prin aceeaşi încheiere, cauza a fost înaintată preşedintelui de secţie, în vederea repartizării aleatorii a completului investit cu continuarea judecăţii, aspect soluţionat la data de 23 martie 2011, cauza fiind repartizată aleatoriu completului C2 Fond, cu termen la data de 22 aprilie 2011.

La acest termen s-au depus la dosarul cauzei următoarele înscrisuri: fax-ul emis de Serviciul Cooperare Judiciară Intenţională în Materie Penală, adresa din 21 martie 2011 emisă de SC I.N. SA din care rezultă că inculpatul S.A. a fost angajatul acestei societăţi în funcţia de agent de pază, în perioada 04 ianuarie 2006 - 04 iunie 2010, iar în prezent este salariatul aceleiaşi societăţi în funcţia de agent de intervenţie pază şi ordine, conform contractului individual de muncă din 09 martie 2011. S-a mai depus în acest sens, copia contractului individual de muncă din 24 ianuarie 2006, fişa postului inculpatului S.A. De asemenea, au fost depuse şi înscrisurile: copia cazierului judiciar a inculpatul V.S.O., adresa din 24 martie 2011 emisă de Ministerul Muncii - Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti, adresa din 31 martie 2011 a Ministerului Afacerilor Externe, infograma din 25 martie 2011 emisă de Ambasada României în Republica Indonezia, copie după minuta sentinţei nr. 609 din 19 aprilie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, din care rezultă că petiţionarul V.S.O. şi-a retras cererea de strămutare a Dosarului nr. 49702/3/2010, adresa a Parchetului pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, adresa din 12 mai 2011 emisă de Consiliul Municipal Chişinău - Republica Moldova privind starea de sănătate a numitului Ţ.N.A., copii certificate de naştere şi alte acte de stare civilă din partea inculpatului Ţ.O., încheierea din 11 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie emisă în Dosarul nr. 4489/1/2010, copia încheierii nr. 160/R emisă de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul penal nr. 7667/302/2011, adresa din 16 iunie 2011 emisă de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

La termenul din data de 17 iunie 2011, a fost audiat martorul P.N. a cărui declaraţie a fost consemnată şi ataşată la dosarul cauzei şi s-au depus copii după paşaportul acestui martor, precum şi cererea de rejudecare a cauzei formulate de acesta în dosarul penal nr. 24.632/3/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, şi copia mandatului de executare a pedepsei cu închisoarea din 04 iunie 2009 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia a Il-a penală, în dosarul penal nr. 24.632/3/2006. La acelaşi termen, au fost audiate şi martorele C.A. şi P.I.A., ale căror declaraţii au fost de asemenea, consemnate şi ataşate la dosarul cauzei.

Prin încheierea de şedinţă din 23 iunie 2011, Tribunalul Bucureşti a respins cererea formulată de inculpatul Ţ.O. de i se încuviinţa să părăsească teritoriul României, pentru o perioadă de o lună, ca nefondată şi a admis cererea formulată de inculpatul V.S.O. cu privire la înlocuirea măsurii de instituire a sechestrului asigurător luată prin ordonanţa din 07 octombrie 2010 de Parchet, asupra terenului în suprafaţă de 784 m.p., situat în Bucureşti, cu măsura consemnării şi depunerii sumei de 50.000 euro la bancă la dispoziţia Tribunalului Bucureşti, prorogând ridicarea acestui sechestru şi radierea inscripţiei ipotecare, faţă de terenul de mai sus, după depunerea, la dosarul cauzei a dovezii de consemnare a sumei de 50.000 euro, la dispoziţia instanţei.

S-au depus următoarele înscrisuri: adresa M.A.I. - I.G.P.R. din 22 iunie 2011, adresa Laboratorului Interjudeţean de Expertize Criminalistice din 10 iunie 2011, adresa SC A. SA din 25 iulie 2011, copie după certificatul C. Limited, fişa cu specimene de semnătură a acestei societăţi, înscrisuri aparţinând L. Bank.

La termenul din 16 septembrie 2011, a fost audiat inculpatul Ţ.O. şi martorul N.C., ale căror declaraţii au fost ataşate la dosarul cauzei iar la termenul din 21 septembrie 2011, s-a dispus ridicarea sechestrului şi radierea inscripţiei ipotecare grevate pe terenul de 784 m.p. din Bucureşti, şi tot la acest termen au fost respinse cererile inculpaţilor de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, ca nefondate.

În continuare, în administrarea probatoriilor, s-au mai depus: adresa din 12 octombrie 2011 a Laboratorului Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti, adresa din 13 octombrie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înscrisuri medicale privindu-l pe martorul P.V., raportul de primă expertiză medico-legală emis de I.N.M.L., înscrisuri privind societatea C. Limited, copii după publicaţii mass-media cu privire la cazul soluţionat în prezenta cauză.

La termenul din 14 octombrie 2011, au fost audiaţi martorii O.P. şi M.M.A., la termenul din 11 noiembrie 2011, au fost audiaţi martorii: D.C., P.C., L.L., iar la termenul din 09 decembrie 2011, a fost audiat martorul P.V., declaraţii ce au fost consemnate şi ataşate la dosarul cauzei.

În cadrul aceluiaşi volum ce a făcut parte din desfăşurarea fazei de cercetare judecătorească, Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice, a depus adresa din 04 ianuarie 2012 în legătură cu expertiza privind înregistrările în litigiu.

La termenul din 03 februarie 2011, numiţii P.V. şi P.M.D. au formulat contestaţie împotriva sechestrului penal asigurător, iar prin încheierea din 09 februarie 2012, instanţa a prorogat pronunţarea asupra acestei cereri o dată cu soluţionarea fondului cauzei.

Prin adresa din 10 ianuarie 2012, Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice a învederat Tribunalului că a identificat înregistrările de expertizat şi urmează să depună raportul de expertiză, după achitarea taxei de efectuare a lucrării.

La termenul din 03 februarie 2012 a fost audiat martorul E.S. declaraţia acestuia fiind consemnată şi ataşată la dosarul cauzei.

S-au depus chitanţe de achitare a onorariul de expert astfel cum a dispus Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice.

La data de 05 aprilie 2012, Tribunalul a admis cererea formulată de inculpatul Ţ.O. şi a încuviinţat ca, în temeiul dispoziţiilor art. 145 C. proc. pen., acesta să părăsească teritoriul României, în perioada 06 aprilie 2012 - 18 aprilie 2012, sens în care s-au depus acte de stare civilă, acte medicale pentru bunica inculpatului, M.V.

Prin adresa din 07 mai 2012 Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice a depus raportul de expertiză criminalistică din 07 mai 2012.

La data de 20 mai 2012, expertul parte C.G. a declarat că formulează obiecţiuni preliminare la raportul de expertiză din 07 mai 2012, ce au fost depuse la 25 iunie 2012.

De asemenea, la data de 25 mai 2012, inculpatul Ţ.O. a solicitat să se ia act de opinia exprimată cu privire la conţinutul şi concluziile raportului de expertiză depus în cauză şi a solicitat să se depună un supliment la raportul de expertiză criminalistică.

La termenul din 22 iunie 2012, Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice a răspuns la obiecţiunile formulate.

La termenul din 21 septembrie 2012, Tribunalul a respins cererea inculpatului Ţ.O. de efectuare a unei noi expertize sau a unui supliment de expertiză criminalistică şi a consemnat ataşarea la dosarul cauzei a răspunsurilor primite de la Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la acest aspect.

De asemenea, la data de 24 septembrie 2012 s-au depus cazierele judiciare actualizate ale celor trei inculpaţi.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Tribunalul a reţinut următoarele:

Din rechizitoriul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie emis la data de 12 octombrie 2010, în dosarul penal nr. 1563/P/2009, Tribunalul a reţinut că, începând cu anul 1995 a fost constituit F.N.I., printre societăţile care l-au iniţiat fiind şi SC S.G.I. SRL care era acţionar majoritar la SC S.I. SA, administratori fiind atât inculpatul V.S.O., cât şi condamnatul P.N.

În anul 2006 a fost declanşată procedura desfăşurării unui proces penal în care s-a demonstrat că investitorilor F.N.I. le-au fost produse pagube de 3.944.641.077.660 ROL, P.N. fiind condamnat la o pedeapsă rezultantă de 15 ani închisoare, cu executare, persoană urmărită internaţională, în temeiul mandatului de arestare preventivă în lipsă din 18 ianuarie 2002, emis de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.

Din data de 21 ianuarie 2002 a fost dat în urmărire generală şi internaţională deoarece s-a sustras măsurii preventive, fiind trimis în judecată în lipsă.

Cauza s-a judecat în lipsă, deoarece infractorul P.N. s-a sustras procedurilor judiciare, a părăsit România anterior sesizării instanţei de judecată prin rechizitoriu, astfel încât, conform dovezilor pe care le-a avut în vedere instanţa la soluţionarea cererii de emitere a mandatului de urmărire internaţională, încă din februarie 2001, se afla în Indonezia.

Pedeapsa aplicată infractorului P.N. prin sentinţa penală nr. 423 din 20 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti pronunţată în Dosar nr. 24632/3/2006, secţia a II-a penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2098 din 04 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost de 15 ani închisoare cu executare pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prevăzut de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., delapidare cu consecinţe deosebit de grave prevăzut de art. 215¹ alin. (1), (2) C. pen. şi complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzut de art. 26 C. pen. rap. la art. 290 C. pen.

La data de 23 iulie 2009 s-a emis pe numele condamnatului P.N., de către Tribunalul Bucureşti, mandatul european de arestare.

La data de 02 decembrie 2009 prin Biroul Naţional Interpol organ abilitat pentru punerea în executare a mandatului european de arestare emis pe numele condamnatului P.N. s-a realizat arestarea sa la Jakarta - în Republica Indonezia.

În actul de investire a instanţei, Tribunalul a constatat următoarea descriere a actelor materiale deduse judecăţii:

1. La data de 09 octombrie 2009 infractorul P.N. a avut o convorbire telefonică în care a „negociat” o sumă de bani anuală, respectiv 200.000 euro, cu inculpatul V.S.O., ca ajutor necesar pentru a se ascunde în scopul de a nu fi descoperit de autorităţile indoneziene. Din cele convenite telefonic a rezultat că inculpatul V.S.O. trebuia să identifice şi modalităţi concrete de transfer al banilor, care să prevină identificarea tranzacţiilor şi a persoanelor implicate în aceste operaţiuni. În contextul discutat de către cei doi, a rezultat că suma anuală îi era necesară infractorului P.N. pentru plata diferitelor servicii, care îl puneau la adăpost de riscul de a fi descoperit de autorităţile indoneziene, dar care îl ajutau şi pentru acoperirea nevoilor sale de întreţinere şi ale familiei aflată în România, căreia îi trimitea din banii primiţi de la inculpatul V.S.O., diferite sume, prin mijlocirea unor conturi bancare.

Discuţiile telefonice relevă că infractorul P.N. i-a prezentat inculpatului V.S.O. faptul că ajutorul bănesc îi asigură posibilitatea de a nu fi descoperit de autorităţile poliţieneşti internaţionale, dar îi este efectiv necesar şi întreţinerii.

Inculpatul V.S.O. şi-a declarat intenţia necondiţionată de a asigura ajutorul bănesc infractorului P.N., în cuantum de 200.000 euro trimişi în diferite tranşe pe parcursul anului calendaristic, dar cel mai târziu până la sărbătorile de iarnă ale fiecărui an.

Sub acest aspect, din extrasele convorbirilor telefonice rezultă:

P.N. - „acum ajungem la partea cu banii...”

V.S.O. - „Băi bătrâne, trebuia să-mi dai nişte scoruri... Ţi-ai fixat care e suma lunară...”

P.N. - „m-am gândit că un 200.000 ar acoperi... Preferabil de primit întotdeauna cam în perioada asta, ca să fie şi înainte de sărbători...”

V.S.O. - „Bine, s-a făcut... Bine, golănaş mic. Hai, te sărută S., golane, şi încep să iau măsuri pentru toate alea...” - extrase din convorbirile telefonice.

Aşadar, în temeiul celor convenite telefonic la data de 09 octombrie 2009, inculpatul V.S.O. a pus în aplicare rezoluţia infracţională şi a demarat acţiunile prin care o primă tranşă, respectiv suma de 50.000 euro, care i-a fost necesară în regim de urgenţă infractorului P.N., a transmis-o acestuia, iar transferul efectiv a fost realizat, din dispoziţia sa de către inculpatul Ţ.O.

Sub acest aspect, din extrasele convorbirilor telefonice rezultă:

P.N. - „Ţi-am zis... cu generalul... la el acuma.... trebuie 43.000...”

S.O.V. - „Am înţeles”.

Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul V.S.O. a solicitat inculpatului Ţ.O. să realizeze transferul bancar către infractorul P.N. Prin mijlocirea unor tranzacţii, folosind două bănci, inculpatul Ţ.O. a realizat transferul sumei de 50.000 euro în contul de la banca din Indonezia, de unde au fost ridicaţi de către infractorul P.N. La data de 09 noiembrie 2009 infractorul P.N. a confirmat primirea sumei de bani, printr-un mesaj de tip SMS, transferul bancar fiind realizat către Indonezia în contul P.C.I.T., deschis la C.A. Bank, ce avea ca acţionar şi director pe infractorul P.N., prin intermediul contului bancar deschis la M.P. Bank pe numele societăţii comerciale C. Limited, cu sediul în Nicosia.

Aşadar, suma a fost virată în contul deschis pe numele P.C.I.T. la C.A. Bank Indonezia. Transferul sumei de bani a fost pus în executare de inculpatul Ţ.O., acesta fiind de altfel cel care, prin intermediul societăţii comerciale R. Limited Cipru al cărei acţionar este, controlează societatea comercială F. Cipru şi prin aceasta controlează societatea comercială C. Limited.

Potrivit documentelor financiar-bancare transmise de autorităţile judiciare cipriote pe calea comisiei rogatorii, referitoare la transferurile realizate de către societatea comercială C. Limited, a rezultat că la data de 02 noiembrie 2009 a fost realizată o dispoziţie de plată pentru 50.190 euro, reprezentând suma brută care a fost transmisă în Indonezia, în contul societăţii P.C.I.T., ce are ca director - acţionar şi pe infractorul P.N. şi care are deschis acest cont la C.A. Bank. La data de 08 iulie 2010, potrivit comunicării efectuată de către Procurorul General al Republicii Indonezia din 29 septembrie 2010 în cont se mai găsea suma de 783 dolari S.U.A.

Din acelaşi document comunicat la data de 30 septembrie 2010 de către Procurorul General al Republicii Indonezia, rezultă că în acest cont au fost realizate în total trei transferuri bancare, în perioada februarie - noiembrie 2009, reprezentând un total de 225.000 euro. Astfel, în acest cont au mai fost realizate anterior alte două transferuri bancare, la data 17 februarie 2009, transferul realizat de W. Ltd. pentru suma de 150.000 euro, respectiv la data de 14 iulie 2009, transferul realizat de M.B. LLC pentru suma de 25.000 euro.

Anterior acestui transfer, la data de 02 octombrie 2009, în contul deschis la M.P. Bank pe numele societăţii comerciale C. Limited a fost virată suma de 3.000.000 euro, dintr-un transfer bancar realizat de societatea comercială E. Limited, cu sediul în Nicosia din contul deschis la aceeaşi bancă M.P. Bank. Persoana împuternicită să opereze asupra contului societăţii comerciale E. Limited este martorul L.L., un apropiat al inculpatului V.S.O.

Astfel, primul act material infracţional (de favorizare) de ajutor a fost realizat prin transmiterea efectivă a unei tranşe de 50.000 euro, care în luna noiembrie 2009 a intrat în contul bancar al societăţii comerciale P.C.I.T. deschis în Indonezia, la care infractorul P.N. este director şi de unde acesta a ridicat banii. Acest act de favorizare a infractorului a fost comis de către inculpaţii V.S.O. şi Ţ.O.

Pentru a sublinia natura relaţiei dintre inculpaţii V.S.O. şi Ţ.O. - favorizatori şi infractorul P.N. - favorizat, dar şi împrejurarea că inculpaţii au avut reprezentarea scopului pentru care au acordat ajutorul bănesc infractorului P.N., sunt relevante discuţiile telefonice purtate pe parcursul lunilor octombrie-noiembrie 2009, mai exact până la momentul la care a avut loc confirmarea că destinatarul a primit banii şi i-a folosit în scopul plăţii serviciilor necesare pentru a nu fi descoperit de autorităţile indoneziene. În acest context, pe parcursul conversaţiilor au fost indicate detaliile tranzacţiei bancare descrise anterior, care se coroborează pe deplin cu documentele bancare şi demonstrează dincolo de orice dubiu că transmiterea sumei de bani s-a realizat de către inculpaţi în scopul ascunderii infractorului pentru a se sustrage executării pedepsei.

Sunt relevante sub aspectul acestui act material de favorizare a infractorului discuţiile dintre inculpatul V.S.O. şi infractorul P.N., din acelaşi interval de timp octombrie-noiembrie 2009, în care tensiunea dintre cei doi rezultă din suspiciunea pe care o are cel din urmă că nu i-au fost trimişi banii.

Astfel, deşi inculpatul V.S.O. îi dădea asigurări infractorului P.N. că suma a fost depusă în cont, că circuitul presupune mai multe transferuri pe care trebuie să le facă, totuşi cel din urmă pentru că nu intrase în posesia banilor, era îngrijorat, aşa încât dialogul a fost marcat de tensiune. Nu au lipsit suspiciunile din partea infractorului P.N. în legătură cu trimiterea banilor de către inculpatul V.S.O., manifestate prin întrebările adresate acestuia din urmă, în care i-a cerut în mod direct să-i precizeze data la care a efectuat transferul şi contul din care a efectuat acest transfer, pentru că banii nu erau în contul său şi avea greutăţi legate de anumite plăţi pe care trebuia să le facă şi pentru care a reuşit să mai obţină amânare câteva zile deoarece a invocat motive familiale.

Totodată, într-una din aceste conversaţii infractorul P.N. îi precizează inculpatului V.S.O. că are greutăţi datorită lipsei banilor, iar dacă nu primeşte suma ar putea declara tot ceea ce cunoaşte. La rândul său inculpatul V.S.O. îi cere infractorului P.N. să nu-i creeze greutăţi în plus, apoi solicită explicaţii inculpatului Ţ.O. cu privire la modul în care a efectuat transferul bancar şi care sunt cauzele care au generat întârzierile. Situaţia s-a detensionat numai în momentul în care infractorul P.N. a confirmat atât primirea banilor în contul său bancar, cât şi efectuarea plăţilor pentru serviciile datorită cărora rămânea în libertate, aspecte ce dovedesc dincolo de orice dubiu că ajutorul bănesc dat de cei doi inculpaţi a slujit scopului sustragerii infractorului de la executarea pedepsei.

Sub aspectul celor descrise, „cheia” discuţiilor şi importanţa acestora pentru descifrarea sensului relaţiei dintre cei implicaţi sunt relevate de convorbirile telefonice care au avut loc în legătură cu acest act material infracţional şi care dovedesc că activităţile desfăşurate pentru trimiterea către infractorul P.N. a sumei de 50.000 euro au avut ca unic scop sustragerea acestuia de la executarea pedepsei.

2. La data de 11 noiembrie 2009, inculpatul V.S.O. a predat făptuitorului P.V. (fratele infractorului P.N.), prin intermediul inculpatului S.O., suma de 20.000 euro. Conform probelor administrate în cauză banii urmau să fie predaţi de către făptuitorul P.V. părinţilor infractorului P.N. care, în perioada 06 decembrie 2009 - 07 ianuarie 2010 se deplasau în Indonezia pentru a-l vizita. În acest scop inculpatul V.S.O. a pus la dispoziţie şi suma necesară achiziţionării biletelor de avion până la un punct de escală, urmând ca spre Indonezia biletele să fie cumpărate pe loc. Acestea au fost predate odată cu suma de 20.000 euro făptuitorului P.V. şi au fost găsite asupra acestuia la percheziţia corporală efectuată în data de 03 decembrie 2009.

Astfel, cel de-al doilea act material infracţional (de favorizare) de ajutor a fost realizat prin transmiterea de către inculpatul V.S.O. a unei alte tranşe de 20.000 euro şi a biletelor de avion în data de 11 noiembrie 2009 infractorului P.N. Acestea au fost ridicate de către făptuitorul P.V. de la reşedinţa inculpatului V.S.O., care le-a predat în acest scop, inculpatului S.A. Acesta, la rândul său a predat banii şi biletele de avion făptuitorului P.V., însă nu au ajuns în posesia efectivă a infractorului P.N., datorită faptului că la data de 03 decembrie 2009 autorităţile judiciare române l-au întrerupt din această activitate, când la percheziţia corporală efectuată asupra sa, au identificat bunurile menţionate.

Acest act material de favorizare a fost comis de către inculpatul V.S.O., împreună cu făptuitorul P.V. şi complicitatea inculpatului S.A.

Sunt relevante sub aspectul acestui act material de favorizare, notele şi actele de constatare referitoare la comunicaţiile înregistrate din a căror analiză rezultă că infractorul P.N. a solicitat inculpatului V.S.O. să asigure părinţilor săi banii necesari pentru bilete de avion şi odată cu deplasarea acestora în Indonezia, în perioada sărbătorilor de iarnă, să-i mai trimită o tranşă de bani la fel cu cea anterioară. Cu acel prilej au stabilit ca biletele să fie luate până la un punct de escală, iar pentru destinaţia finală să fie cumpărate pe loc, opţiunea pentru acest „procedeu” fiind determinată de necesitatea evitării unei situaţii care putea duce la alertarea autorităţilor judiciare.

Din această analiză a rezultat că inculpatul V.S.O. a convenit cu infractorul P.N. ca banii să fie predaţi părinţilor acestuia prin intermediul făptuitorului P.V. În acest sens, inculpatul V.S.O. i-a comunicat făptuitorului P.V. adresa reşedinţei sale unde trebuia să se deplaseze pentru a primi de la ofiţerul de serviciu plicul cu bani.

De asemenea, din procesul-verbal de redare imagini a rezultat că la data de 11 noiembrie 2009 făptuitorul P.V. s-a deplasat la adresa indicată de inculpatul V.S.O., a sunat, apoi din interior o persoană de sex masculin i-a deschis poarta, a intrat, iar după câteva minute a ieşit şi a plecat cu maşina.

Potrivit probelor administrate în legătură cu acest act material a rezultat că persoana care a predat plicul făptuitorului P.V. este inculpatul S.A., chiar dacă numele său nu a fost invocat explicit şi chiar dacă inculpatul V.S.O. a individualizat persoana care a intermediat predarea plicului ca „ofiţerul de serviciu”. Astfel, din ansamblul probelor administratea rezultat că inculpatul S.A. este „persoana de încredere”, escortă pentru inculpatul V.S.O., care a efectuat o multitudine de activităţi pentru acesta, în diferite împrejurări, respectiv „este şi şoferul său, paza sa de corp, cel care îl însoţeşte aproape pretutindeni” (de exemplu, unul din motivele pentru care a solicitat ridicarea obligaţiei de a nu intra în legătură cu inculpatul V.S.O. a fost tocmai faptul că lucrează pe maşina acestuia şi îl însoţeşte peste tot, deci măsura procesuală respectivă l-ar fi lăsat fără loc de muncă). În acest sens, deşi inculpatul S.A. nu este consemnat în procesul-verbal de redare a înregistrării de imagini, acesta este cel care a înmânat banii lui P.V. Această împrejurare rezultă din interpretarea convorbirilor telefonice desfăşurate în legătură cu predarea plicului, despre care cei doi inculpaţi vorbesc la data la care inculpatul S.A. este chemat la Parchet şi analizează împreună care ar putea fi motivul citării, împrejurare în care inculpatul V.S.O. îşi exprimă părerea că ar putea avea legătură cu întâlnirea dintre P.V. şi S.A.

3. După arestarea condamnatului P.N. la data de 02 decembrie 2009 de către autorităţile judiciare indoneziene în baza mandatului de urmărire internaţională în vederea extrădării, inculpaţii V.S.O. şi S.A. au desfăşurat acţiuni de sprijinire a infractorului P.N. cu scopul de a îngreuna procedura de extrădare. Ajutorul a cuprins acte de sprijin moral şi a urmărit îngreunarea procedurilor legale de extrădare, prin îndrumarea persoanei trimise în acest scop în Indonezia de către inculpaţi asupra metodelor necesare pentru a-l scăpa pe infractor de închisoare şi a-l ajuta să rămână în Indonezia.

Acest act material de favorizare a fost comis de către inculpaţii V.S.O. şi S.A. împreună cu persoana de încredere - intermediarul - rămasă neidentificată.

Din întreg ansamblul probator al cauzei a rezultat că la data de 02 decembrie 2009, autorităţile indoneziene l-au reţinut la Jakarta pe P.N., în temeiul mandatului de urmărire internaţională.

Din informarea din 07 ianuarie 2010 întocmită de I.G.P.R., la care se află anexată corespondenţa electronică a autorităţilor poliţieneşti INTERPOL a rezultat că la data de 02 decembrie 2009 condamnatul P.N. a fost arestat la Jakarta, Indonezia.

La aceeaşi dată, inculpatul V.S.O. a aflat de la făptuitorul P.V. de arestarea lui P.N., aspect care rezultă din extrasele convorbirilor telefonice: „lartă-mă, S., că te-am sculat. S-a întâmplat. Se încearcă acolo să se rezolve, să vedem ce se poate face... Să mă duc eu personal? Sau să las lucrurile acolo?...”.

Sub aspectul acestui act material, potrivit probatoriului administrat în cauză, inculpaţii V.S.O. şi S.A. au dat ajutor infractorului P.N. şi după data de 02 decembrie 2009. Ajutorul a vizat identificarea soluţiilor prin care infractorul P.N. să fie eliberat cât mai curând din arestul poliţiei indoneziene şi să continue să se ascundă în această ţară gazdă, iar în cazul în care nu se putea obţine acest rezultat, să fie create dificultăţi, care să facă inutile ori ineficiente demersurile de extrădare. Evoluţia demersurilor din Indonezia, după reţinerea infractorului P.N. şi variantele de îngreunare a extrădării în România au continuat să fie parte a unor activităţi comise de către inculpaţii V.O.S. şi S.A. Interesul şi implicarea inculpatului V.S.O. în continuare în activităţile ilicite de îngreunare a executării pedepsei de către P.N. sunt dovedite prin procesele-verbale de redare a convorbirilor înregistrate în baza autorizaţiei instanţei, din care rezultă că la interval de câteva zile era încunoştinţat de persoana de încredere aflată în Indonezia, despre stadiul demersurilor. Pe parcursul acestor convorbiri, intermediarul susţinea că a contactat mai multe persoane, oficialităţi ale statului indonezian, care i-au promis că vor determina punerea în libertate a infractorului P.N., în schimbul unor avantaje materiale pentru indicarea cărora era folosit termenul de „cisterne”, care urmau să fie trimise într-un cont. Pe parcursul discuţiilor au fost negociate condiţiile în care aceste avantaje urmau să fie transmise în Indonezia şi era indicată necesitatea ca ele să fie disponibile în totalitate înainte ca persoana condamnată să fie pusă în libertate, şi nu în mai multe tranşe. De asemenea, din interpretarea ansamblului convorbirilor rezultă că intermediarul cere în mod expres ca aceste împrejurări să fie aduse la cunoştinţa inculpatului V.S.O., care era cel în măsură să decidă asupra acestei chestiuni, aspect care rezultă din extrasele convorbirilor telefonice.

Inculpatul S.A. i-a comunicat inculpatului V.S.O. demersurile întreprinse în Indonezia, iar în mesajul datat 01 decembrie 2009 i s-a transmis dorinţa condamnatului P.N. de a vorbi cu acesta „te roagă să vorbiţi...” şi discuţia din 02 decembrie 2009 „se încearcă acolo să se rezolve”.

La data de 05 ianuarie 2010, la postul telefonic folosit de inculpatul S.A. s-a primit un mesaj scris de la postul telefonic din Indonezia, cu conţinutul: „Când am plecat am avut nişte puncte trasate pe care le-am îndeplinit. Nu a fost interogat de nimeni. A refuzat orice contact cu ambasada”.

Folosind SMS-uri şi convorbiri „cifrate”, actele de ajutor au fost desfăşurate în Indonezia în favoarea infractorului P.N., printr-un intermediar, care i-a transmis inculpatului S.A. evoluţia şi stadiul actelor materiale, iar acestea erau ulterior comunicate inculpatului V.O.S.

Prin intermediul inculpatului S.A., care era contactat de către persoana trimisă în acest scop, actele materiale au fost concentrate în direcţia găsirii „unor soluţii” prin care infractorul P.N. să fie eliberat din arest de către autorităţile indoneziene şi să rămână în continuare în această ţară gazdă, iar extrădarea în România să fie cât mai mult îngreunată - aceasta era cea mai mare dorinţă a infractorului P.N., să rămână în Indonezia şi să scape cu orice preţ de riscul de a fi extrădat în România: „Nu există! Să iasă din discuţie, să-i iasă din minte chestia asta! Ascultă-mă! El ce nu a rezolvat în 10 ani nu rezolvă cu mine înăuntru! Iar eu nu accept să ajung înăuntru, de-aia am refuzat contactul cu ambasada, de-aia am refuzat contactul cu presa, de-aia am refuzat orice! Dacă este să se rezolve ceva, se rezolvă aici şi am posibilitatea prin tot ce s-a construit să rezolv, să fiu safe aici!”.

Coroborând întregul material probator atât din faza de urmărire penală, cât şi din faza de cercetare judecătorească, Tribunalul a reţinut că faptele pentru care sunt trimişi în judecată inculpaţii V.S.O., Ţ.O. şi S.A. sunt probate fiind săvârşite cu vinovăţie de către aceştia, sub forma intenţiei, întrucât au prevăzut rezultatul faptelor urmărind producerea lui prin acţiunile directe, prin punerea la dispoziţie a unor sume semnificative de bani ce permiteau persoanei condamnate să îşi asigure întreţinerea, pentru a nu fi nevoită să revină în România, prin înmanarea unei sume importante de bani părinţilor persoanei condamnate şi procurarea biletelor de avion pentru deplasarea în Indonezia, ce au produs rezultatul îngreunării executării pedepsei infractorului P.N.

De asemenea, acest aspect rezultă şi din raportul de expertiză din 07 mai 2012 efectuat de Laboratorul Interjudeţean de Expertiză Criminalistică Bucureşti, la solicitarea Tribunalului Bucureşti, în care se învederează că, deşi înregistrările în litigiu nu au fost originale, ci reprezintă clone ale unor înregistrări nealterate, acestea sunt luate în considerare de instanţă deoarece expertul nu a depistat urme ale unor eventuale intervenţii tehnice prin care să li se modifice conţinutul.

Ca atare, rezultatele acestui raport de expertiză vor fi coroborate cu declaraţiile martorilor audiaţi în faza de cercetare judecătorească, precum şi cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, cu transferurile bancare realizate către Indonezia, în conturi mascate sau directe, aparţinând lui P.N. sau altor persoane interpuse.

Actele materiale de favorizare, respectiv de ajutor şi sprijin acordat infractorului P.N. au constatat în acţiuni comisive, materiale şi de ordin moral, astfel: inculpaţii V.S.O. şi Ţ.O. i-au acordat ajutor bănesc, în cuantum de 50.000 euro, în perioada octombrie - noiembrie 2009 infractorului P.N., pentru a-l sprijini să nu fie descoperit de autorităţile poliţieneşti indoneziene; inculpatul V.S.O., cu ajutorul inculpatului S.A., i-au acordat ajutor bănesc în cuantum de 20.000 euro şi bilete de avion, în luna decembrie 2009, fratelui infractorului P.N. şi părinţilor acestuia, ce urmau să se deplaseze în Indonezia, în vizită la infractorul P.N.; în lunile decembrie 2009 - ianuarie 2010, inculpatul V.S.O., cu ajutorul inculpatului S.A., i-au acordat ajutor de ordin moral prin trimiterea, în Indonezia, a unei persoane de încredere care să-şi canalizeze eforturile pentru ca infractorul P.N. să poată beneficia de eliberare din arestul autorităţilor indoneziene ori, în cazul în care nu putea fi obţinut acest beneficiu, să întreprindă demersuri pentru a îngreuna procedurile de extrădare a infractorului în România.

Potrivit probelor administrate în cauză, inculpatul V.S.O. a solicitat inculpatului Ţ.O. să realizeze transferul bancar către infractorul P.N. Prin mijlocirea unor tranzacţii, folosind două bănci, inculpatul Ţ.O. a realizat transferul sumei de 50.000 euro în contul de la banca din Indonezia, de unde banii au fost ridicaţi de către infractorul P.N. La data de 09 noiembrie 2009 infractorul P.N. a confirmat primirea sumei de bani, printr-un mesaj de tip SMS.

Sub acest aspect, a rezultat că transferul bancar s-a realizat către Indonezia în contul P.C.I.T., deschis la C.A. Bank, ce avea ca acţionar şi director pe infractorul P.N., prin intermediul contului bancar deschis la M.P. Bank pe numele societăţii comerciale C. Limited, cu sediul în Nicosia.

Aşadar, suma a fost virată în contul deschis pe numele P.C.I.T. la banca C.A. Bank Indonezia. Transferul sumei de bani a fost pus în executare de inculpatul Ţ.O., acesta fiind de altfel cel care, prin intermediul societăţii comerciale R. Limited Cipru al cărei acţionar este, controlează societatea comercială F. Cipru şi prin aceasta controlează societatea comercială C. Limited.

Anterior acestui transfer, la data de 02 octombrie 2009, în contul deschis la M.P. Bank pe numele societăţii comerciale C. Limited a fost virată suma de 3.000.000 euro, dintr-un transfer bancar realizat de societatea comercială E. Limited, cu sediul în Nicosia, din contul deschis la aceeaşi bancă M.P. Bank. Persoana împuternicită să opereze asupra contului societăţii comerciale E. Limited este martorul L.L., un apropiat al inculpatului V.S.O.

Acest act de favorizare a infractorului a fost comis de către inculpaţii V.S.O. şi Ţ.O.

Tribunalul a înlăturat ca nefiind utile cauzei, transcrierile convorbirilor telefonice existente în dosar de urmărire penală privind discuţiile dintre inculpatul V.S.O. şi C.P. purtate în ziua de 29 octombrie 2009, dintre inculpatul V.S.O. şi C.B. din data de 24 noiembrie 2009, dintre V.S.O. şi S.T. din ziua de 30 noiembrie 2009, dintre V.S.O. şi T.S. din ziua de 14 decembrie 2009, dintre V.S.O. şi N.C. din ziua de 04 decembrie 2009, dintre V.S.O. şi „C.” din ziua de 04 decembrie 2009, dintre V.S.O. şi O.P. din ziua de 04 decembrie 2009, dintre V.S.O. şi M.G. din data de 06 decembrie 2009, dintre V.S.O. şi „D.” de la Senatul României din ziua de 06 decembrie 2009, dintre V.S.O. şi „D.” de la SC C. SA din ziua de 06 decembrie 2009, dintre V.S.O. şi C.D. din data de 07 decembrie 2009, dintre V.S.O. şi „C.” de la Senatul României din data de 07 decembrie 2009, dintre V.S.O. şi „R.” de la Parlamentul României - Camera Deputaţilor din data de 07 decembrie 2009, cu motivarea că aceste convorbiri redau aspecte legate de organizarea şi desfăşurarea activităţii din cadrul Trustului Media R., discuţii private fără relevanţă în aflarea adevărului din prezenta cauză, precum şi aspecte legate de desfăşurarea factorului politic de la momentul respectiv.

Concluzionând, Tribunalul a reţinut că infracţiunile din prezenta cauză au fost comise în diferite forme de participaţie şi s-au compus din mai multe acte de ajutor, ca elemente materiale al laturii obiective a infracţiunii, iar în situaţia inculpatului V.S.O. sunt absorbite în autorat.

Destinaţia obiectivă a actelor materiale infracţionale a urmărit un singur rezultat, caracterizat de un singur raport de cauzalitate şi anume ajutarea infractorului P.N. să se sustragă de la executarea pedepsei. Situaţia premisă şi anume existenţa infracţiunii precedente care condiţionează existenţa infracţiunii de favorizarea infractorului ca infracţiune subsecventă este îndeplinită, dovada în acest sens fiind sentinţa penală nr. 423 din 20 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în Dosar nr. 24632/3/2006, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2098/2009 a Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie, prin care P.N. a fost condamnat la 15 ani închisoare cu executare pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prevăzut de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., delapidare cu consecinţe deosebit de grave prevăzut de art. 215¹ alin. (1), (2) C. pen. şi complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzut de art. 26 C. pen. rap. la art. 290 C. pen.

Sub aspectul laturii obiective, actele infracţionale desfăşurate în perioada octombrie 2009 - ianuarie 2010 s-au realizat atât prin acţiuni finalizate, când ajutorul a fost concret, banii au fost trimişi şi au contribuit efectiv la ascunderea infractorului, deci la ajutarea sa în sensul legii, cât şi sub forma unor demersuri lipsite de rezultat, dar pedepsibile, atunci când - favorizatorii - nu au putut găsi acele soluţii de trimitere în siguranţă a altor tranşe de bani necesare - favorizatului - sau nu au reuşit să găsească soluţiile consistente, apte să stânjenească procedura de extrădare a condamnatului P.N. Aceste acte materiale au fost influenţate de împrejurări independente de voinţa inculpaţilor - a se vedea ca exemplu luna decembrie 2009 când au căutat noi modalităţi de transmitere a banilor şi noi metode de îngreunare a procedurii de extrădare, după ce s-au demarat cercetările în cauză.

În doctrina juridică s-a arătat în mod constant că există elementele constitutive ale infracţiunii şi în situaţia în care ajutorul dat avea aptitudinea să producă rezultatul zădărnicirii, îngreunării executării pedepsei, dar din motive independente de voinţa celor care acordă ajutorul ilicit nu a condus la o reală împiedicare a justiţiei într-o cauză, pentru existenţa infracţiunii fiind suficient să existe pericolul de realizare a vreunuia dintre aceste rezultate.

Împrejurarea că demersurile inculpaţilor aveau aptitudinea să îngreuneze sau să zădărnicească executarea pedepsei şi să conducă la favorizarea infractorului rezultă din analiza activităţii infracţionale descrise în situaţia de fapt.

Astfel, punerea la dispoziţie a unor sume semnificative de bani permitea persoanei condamnate să îşi asigure întreţinerea, pentru a nu fi nevoit să revină în România. Totodată, aşa cum rezultă din afirmaţiile infractorului P.N., o parte din această sumă era destinată unei terţe persoane, posibil un oficial indonezian, la care se referă cu termenul „generalul”, care îi putea asigura protecţia.

Înmânarea unei sume importante de bani părinţilor persoanei condamnate şi procurarea biletelor de avion pentru deplasarea în Indonezia reprezintă o altă modalitate prin care s-a urmărit ca persoana condamnată să nu fie nevoită să revină în România pentru a-şi revedea familia, în condiţiile în care tatăl infractorului P.N. era bolnav, şi constituia un ajutor efectiv în demersul de a evita executarea pedepsei.

Pe de altă parte, încercarea de perturbare a procedurilor derulate în ţara gazdă, la nivelul autorităţilor competente cu soluţionarea cererii de extrădare, în scopul de a determina punerea în libertate a lui P.N. şi respingerea sau întârzierea soluţionării cererii, prin trimiterea unei persoane în acest scop şi punerea la dispoziţie a mijloacelor materiale necesare, avea aptitudinea de a produce rezultatul urmărit.

Actele materiale ale infracţiunii de favorizare, după data de 02 decembrie 2009 au fost săvârşite sub forma unui ajutor mediat, indirect, prin asigurarea posibilităţii unei persoane să plece în Indonezia pentru a-l asista pe infractor şi prin acţiuni de perturbare a procedurilor derulate în ţara gazdă, la nivelul autorităţilor competente cu soluţionarea cererii de extrădare în România, în scopul de a determina întârzieri, complicaţii în intervalul de timp până la soluţionarea cererii de extrădare.

Sub aspectul laturii subiective, intenţia de a favoriza un infractor trebuie să fie spontană, fără o înţelegere prestabilită sau concomitentă infracţiunii favorizate, iar simplul sprijin dat infractorului pentru a se sustrage răspunderii penale este suficient, nefiind inclus vreun motiv sau scop special.

Intenţia inculpaţilor în comiterea faptelor penale de favorizarea infractorului - în diferitele forme de participare - este dovedită, deoarece condamnarea definitivă a infractorului P.N. la pedeapsa închisorii de 15 ani a fost notorie, fiind prezentată în spaţiul public şi în plus inculpaţii au precizat că au aflat din presă de condamnarea infractorului P.N. Pe de altă parte era de notorietate că acesta s-a sustras şi urmăririi penale şi judecăţii, presa reflectând în ample articole că este unul din cei mai urmăriţi infractori pe plan internaţional. Aşa fiind, favorizatorii nu pot invoca necunoaşterea împrejurării că au dat ajutor unui infractor condamnat definitiv şi executoriu.

În cazul inculpaţilor V.S.O., Ţ.O. şi S.A. dovada faptelor comise sub forma a trei acte materiale în diferite forme de participaţie rezultă din mijloacele de probă administrate în cauză. Modalitatea în care au pus în aplicare rezoluţia infracţională, prelungită în timp şi demersurile de identificare a soluţiilor de trimitere a tranşelor necesare întregirii cuantumului de 200.000 euro, confirmă ajutorul efectiv acordat, ce avea aptitudinea de a-i sluji pentru a se sustrage de la executarea pedepsei infractorului P.N. Ajutorul dat infractorului P.N., prin mai multe acte materiale, inclusiv cele care vizau crearea de dificultăţi în procedura de extrădare sau cele care puteau face inutile demersurile autorităţilor române pentru extrădarea condamnatului în România reprezintă conţinutul infracţiunii de favorizare a infractorului în formă continuată. Aceste acte materiale infracţionale au semnificaţia creării unei stări de pericol pentru înfăptuirea justiţiei penale.

În aceste condiţii, după analiza situaţiei de fapt descrisă anterior, evidenţiată, atât de probatoriile administrate în faza de urmărire penală, cât şi în faza de cercetare judecătorească, Tribunalul a reţinut că faptele inculpatului V.S.O. constând în trei acte materiale de ajutor comise în perioada octombrie 2009 - ianuarie 2010, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, prin transmiterea din totalul sumei de 200.000 euro a două tranşe de 50.000 euro, respectiv 20.000 euro şi în acţiuni de sprijin moral pentru a îngreuna executarea pedepsei de 15 ani închisoare la care a fost condamnat infractorul P.N., prin hotărâre judecătorească definitivă şi executorie întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de favorizarea infractorului în formă continuată prevăzută de dispoziţiile art. 264 C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) cu referire la dispoziţiile art. 42 C. pen.

Fapta inculpatului Ţ.O. constând în ajutorul dat începând cu luna octombrie 2009 prin transmiterea sumei de 50.000 euro pentru a îngreuna executarea pedepsei de 15 ani închisoare la care a fost condamnat infractorul P.N., prin hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de favorizarea infractorului prevăzută de dispoziţiile art. 264 C. pen.

Faptele inculpatului S.A. constând în două acte materiale de ajutor comise în perioada noiembrie 2009 şi decembrie 2009 - ianuarie 2010, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, prin ajutorul dat inculpatului V.S.O. şi făptuitorului P.V. prin înlesnirea transmiterii sumei de 20.000 euro care urma să parvină infractorului P.N. sau prin demersuri efectuate în scopul sustragerii infractorului de la raportul juridic de executare a pedepsei, întrunesc elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de favorizarea infractorului în formă continuată prevăzută de dispoziţiile art. 26 raportat la art. 264 C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) cu referire la dispoziţiile art. 42 C. pen.

Î n baza acestor temeiuri juridice, cei trei inculpaţi au fost condamnaţi la pedepse cu închisoarea, la individualizarea cărora s-a ţinut seama de dispoziţiile art. 72 C. pen., respectiv gradul ridicat de pericol social al faptelor comise, contextul social şi modalitatea de operare, respectiv împrejurarea că inculpaţii au căutat să zădărnicească executarea pedepsei unui infractor, cercetat într-un dosar de interes public general, întrucât cazul F.N.I. a fost nu doar notoriu, generând dezbateri ample în mass-media datorită numărului mare de păgubiţi ce au participat la acţiunea de desfăşurare a acestuia, ba chiar, determinând şi convocarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării pentru a fi analizată influenţa căderii F.N.I. asupra sistemului bancar, precum şi constituirea unei comisii parlamentare de anchetă a cazului F.N.I.

De asemenea, Tribunalul a avut în vedere şi persoanele inculpaţilor care nu au recunoscut vinovăţia în ceea ce priveşte faptele pentru care sunt cercetaţi.

Sub aspectul circumstanţelor personale, Tribunalul a reţinut că inculpatul V.S.O. suferă de mai multe afecţiuni medicale: boală coronariană cronică cu leziuni tricoronariene severe (stenoză de trunchi comun, ocluzie de arteră descendentă anterioară segmentul II, ocluzie proximală de arteră coronară dreaptă, stenoză semnificativă de arteră circumlexă); triplu bypass aortocoronarian (2007) cu arteră mamară nativă pe artera descendentă anterioară, grafturi venoase pe arterele circumflexă şi coronară dreaptă; sindrom coronarian acut (ianuarie 2011); angor de efort cu prag mic; angină instabilă de repaus cu indicaţie de angiografie coronariană; ateroscleroză de artere carotide; trombembolism pulmonar în antecedente; diabet zaharat tip 2 în tratament cu antidiabetice orale; dislipidemie mixtă; tiroidită autoimună cu hipertiroidie în antecedente şi eutiroidie în prezent; fractură cominutivă de rotulă dreaptă cu deplasare (17 ianuarie 2011), cu păstrarea intactă a suprafeţei articulare; fractură de femur stg. operată (2004); sechele poliomielită, acesta fiind, la data pronunţării sentinţei, în executarea unei pedepse definitive de 1 an închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 126 din 03 februarie 2012 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, fapta pentru care s-a aplicat această pedeapsă, fiind în concurs real cu fapta pentru care a fost cercetat acelaşi inculpat în prezenta cauză.

În ceea ce priveşte aspectul referitor la circumstanţele personale, învederat de dispoziţiile art. 72 C. pen., Tribunalul a constatat că inculpatul Ţ.O. nu este cunoscut cu antecedente penale, are familie în Chişinău - Republica Moldova, 2 copii minori, studii superioare, economist la W.G. Cipru, iar inculpatul S.A. nu este cunoscut cu antecedente penale, este căsătorit, are 3 copii minori, student, având funcţia de agent de pază şi conducător auto, fiind angajat cu contract individual de muncă la SC I.N. SA, ceea ce duce la concluzia că reinserţia socială a acestora, precum şi atingerea scopului educativ, coercitiv şi de prevenţie al pedepsei pot fi atinse fără privare de libertate, prin dispunerea suspendării condiţionate a executării pedepselor.

Conform dispoziţiile art. 118 lit. b) C. pen., sunt supuse confiscării speciale bunurile care au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt ale infractorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor.

În cazul de faţă, sumele de 50.000 euro şi 20.000 euro au fost folosite, prin modalităţile descrise anterior la săvârşirea faptelor pentru care inculpatul V.S.O. a fost cercetat, sens în care tribunalul a apreciat că se justifică aplicarea acestui text de lege, astfel că, în baza art. 118 lit. b) C. pen. s-a dispus confiscarea specială de la inculpatul V.S.O. a sumei de 50.000 euro, consemnată la C. Bank, precum şi suma de 20.000 euro depusă la Banca C.R. cu ordinul de încasare din data de 08 decembrie 2009.

Cu privire la contestaţia formulată de contestatorii P.V. şi P.M.D., conform dispoziţiilor art. 168 pct. 3 C. proc. pen., Tribunalul a reţinut că aceasta nu este întemeiată, întrucât ridicarea sumei de 20.000 euro de la contestatorul P.V., prin procesul-verbal de percheziţie corporală din data de 03 decembrie 2009, efectuat în baza ordonanţei Parchetului nr. 1563/P/2009 a fost legală, banii respectivi fiind daţi de inculpatul V.S.O., contestatorului P.V., cu ajutorului inculpatului S.A. pentru a parveni infractorului P.N., aşa cum s-a descris această modalitate în situaţia de fapt prezentată anterior.

Astfel, probatoriile au evidenţiat că această sumă de bani nu a fost ridicată de la contestatorii P.V. sau P.M.D., pe nedrept, din posesia sau deţinerea lor, că aceste persoane nu au primit suma de bani respectivă pentru a o păstra, suma nefiind proprietatea contestatorilor, aceştia nedeţinând un drept dovedit asupra sumei de 20.000 euro şi ca atare, restituirea către contestatori a sumei menţionate nu este fondată, sens în care, s-a respins contestaţia formulată de contestatorii P.V. şi P.M.D. împotriva ridicării sumei de 20.000 euro de la contestatorul P.V., prin procesul-verbal de percheziţie corporală din data de 03 decembrie 2009 încheiat în baza ordonanţei Parchetului nr. 1563/P/2009.

1.2. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii şi numiţii P.V. şi P.M.D., care au criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Inculpatul V.S.O. a invocat necompetenţa materială a Tribunalului Bucureşti - caz de nulitate absolută prevăzut de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., excepţie invocată şi în faţa instanţei de fond la termenul din 07 decembrie 2010, arătând că la acea dată nu era incident art. 35 alin. (5) C. proc. pen., iar pentru existenţa acestei norme, ce se abate de la norma comună a competenţei materiale este nevoie ca acele cauze să se judece in acelaşi timp pentru că excepţia respectivă este plasată de legiuitor în secţiunea a treia, prin modul in care a plasat articolele respective, legiuitorul fixând această excepţie de existenţa unor procese ce se judecă în acelaşi timp. S-a mai arătat că dosarul ce îl vizase pe P.N., persoana pentru care se pretinde că inculpatul ar fi comis acţiunile de favorizare fusese soluţionat definitiv, astfel că nu exista situaţia reglementată de art. 35 alin. (5) C. proc. pen., solicitând desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare în fond la Judecătoria Buftea, competenţa aparţinând Judecătoriei Buftea.

Al doilea motiv de apel a vizat greşita respingere a cererii de înlăturare a mijloacelor de probă administrate în mod nelegal, o parte din mijloacele de probă au fost administrate înainte de existenţa unui dosar penal, cu 2 luni înainte de sesizarea din oficiu de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Or, mijloacele de probă se administrează numai într-un cadru legal, ceea ce presupune existenţa unui dosar penal. S-a invocat faptul că în luna septembrie 2009, când s-a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să autorizeze înregistrările audio în dosar, pe rolul Parchetului exista numai o lucrare şi nu un dosar penal şi au fost efectuate înregistrările în faza actelor premergătoare. Contrar majorităţii hotărârilor din jurisprudenţa română, în faza actelor premergătoare nu se pot administra decât mijloace de probă, administrarea probelor presupunând începerea urmăririi penale, iar înregistrările audio sunt mijloace de probă, astfel că Parchetul a ignorat această situaţie şi a dispus efectuarea unor înregistrări în faza actelor premergătoare. Pe de altă parte, înregistrările ce servesc în cea mai mare măsură cauzei de faţă au fost solicitate în temeiul Legii nr. 51/1991 şi Legii nr. 535/2004. Din examinarea dispoziţiilor Legii nr. 51/1991 rezultă că în temeiul acestei legi nu pot fi efectuate decât interceptări şi nu înregistrări şi niciuna dintre persoanele implicate în acest dosar nu a fost cercetată pentru infracţiuni la Legea siguranţei naţionale şi nici la Legea combaterii terorismului astfel încât s-a săvârşit un abuz al organelor de urmărire penală, care au solicitat înregistrări în cauză, fără a exista un dosar penal, invocându-se două legi ce nu erau aplicabile în speţă, infracţiunea de favorizare a infractorului nu poate fi asimilată nici infracţiunilor la care face trimitere Legea nr. 51/1991 şi nici celor cuprinse în Legea nr. 535/2004. Pe de altă parte, deşi existau autorizaţiile emise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurorul a dispus cu titlu provizoriu înregistrarea unor convorbiri telefonice, care nu au fost depuse, iar declasificarea s-a făcut parţial şi nu integral, aşa cum se cere prin textul de lege.

Prin urmare, s-a solicitat în baza art. 64 alin. (2) C. proc. pen. înlăturarea acestor mijloace de probă, ca fiind obţinute în mod nelegal.

Următorul motiv de apel vizează greşita condamnare a inculpatului pentru infracţiunea de favorizare a infractorului invocându-se faptul că în motivarea sentinţei, instanţa de fond a avut în vedere numai înregistrările obţinute nelegal. S-au reţinut trei acte materiale, solicitându-se să se ţine cont de faptul că P.N. locuia in Indonezia cu toate formele legale cerute de legea locului, era înregistrat la Ambasadă, unde solicitase schimbarea paşaportului şi în toată perioada de când se afla acolo a călătorit cu avionul în mai multe localităţi din acea ţară, iar dacă apelantul inculpat ar fi vrut să-l favorizeze pe P.N., nu i-ar fi trimis o sumă de bani, pentru că trimiterea unei sume de bani cu un destinatar cunoscut însemna că aduce la cunoştinţa autorităţilor localizarea persoanei respective, solicitarea lui P.N. fiind făcută inculpatului pentru a-i remite o sumă de bani în scopul de a-şi acoperi cheltuielile necesitate de asigurarea asistenţei juridice, dar inculpatul S.O.V. nu a reuşit să-i trimită suma respectivă, plecarea lui P.N. a fost anterioară înştiinţării că este învinuit, nu a avut legătură cu vreo sugestie făcută sau vreo determinare din partea inculpatului P.N. pentru ca acesta să părăsească România, astfel că nu se regăseşte nici un element al infracţiunii de favorizare a infractorului.

Referitor la cel de-al doilea act material, constând în ajutorul bănesc in valoare de 20.000 euro pentru ca în luna decembrie părinţii lui P.N. să se poată deplasa în Indonezia, s-a invocat faptul că Parchetul a omis să arate care ar fi fost consecinţa remiterii acestei sume de bani pentru părinţii persoanei favorizate pentru a se înţelege care sunt elementele constitutive ale presupusei infracţiuni. Faptul că părinţii se deplasau în Indonezia făcea cunoscut autorităţilor române că P.N. locuia de mai mulţi ani în Indonezia, iar referitor la ultimul act material al presupusei infracţiuni constând într-un ajutor de ordin moral, respectiv trimiterea unei persoane în Indonezia, care să îngreuneze procedurile de extrădare a condamnatului P.N. sau care să ajute la eliberarea acestuia din penitenciar. S-a invocat faptul că la acel moment P.N. se afla în custodia autorităţilor judiciare indoneziene şi se declanşase procedura extrădării, iar susţinerile că S.O.V. ar fi trimis in Indonezia o astfel de persoană, nu sunt dovedite şi chiar dacă s-ar fi dovedit, aceasta nu poate fi o faptă penală pentru că toate aceste demersuri erau unele legale şi se circumscriau normelor de procedură penală din Indonezia.

S-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei atacate şi rejudecând, pe fond, achitarea inculpatului, ridicarea măsura sechestrului asigurător şi disponibilizarea sumei consemnate la C. Bank, revocarea măsurii preventive de obligare a apelantului inculpat de nu părăsi ţara, măsură ce a fost luată în urmă cu aproximativ 4 ani, în condiţiile în care, până la acest moment, inculpatul este condamnat la o pedeapsă de 2 ani.

Inculpatul Ţ.O. a solicitat în principal casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei având în vedere că mijloacele de probă au fost administrate de Parchet cu încălcarea dispoziţiilor legale, arătând că în faza de urmărire penală autorizaţiile de înregistrare a convorbirilor ambientale şi a percheziţiilor informatice s-au dat de Tribunalul Bucureşti, în condiţiile în care în cauză era începută urmărirea penală faţă de un avocat, instanţa competentă fiind Curtea de Apel Bucureşti.

În ceea ce priveşte nulitatea hotărârii apelate, a mai arătat că după pronunţare, instanţa a repus cauza pe rol, fără citarea părţilor, la o cerere formulată de Penitenciarul Jilava şi a pronunţat o hotărâre, ce face parte componentă din sentinţa atacată, cererea nefiind discutată în contradictoriu cu niciunul dintre inculpaţi.

În ceea ce priveşte acuzaţia adusă inculpatului, a arătat că acesta nu putea face transferul de bani de care este acuzat, nu a semnat dispoziţia de plată a sumei de 50.000 euro către favorizatul P.N., extrasul de cont şi dispoziţia de plată fiind semnate de M.T., din declaraţiile inculpatului, cât şi din cele ale celorlalţi inculpaţi rezultând că Ţ.O. nu l-a cunoscut pe P.N., nu i s-a solicitat vreodată să-i transfere acestuia vreo sumă de bani sau să îl ajute în vreun alt mod, iar înregistrările făcute de Parchet înainte de începerea urmăririi penale vizau alte activităţi, alte relaţii existente între S.O.V. şi Ţ.O., care nu au nici o legătură cu P.N., acuzaţia adusă fiind nefondată, astfel că a solicitat în subsidiar reţinerea cauzei şi achitarea inculpatului in temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. într-un al doilea subsidiar, dacă se va trece peste aceste aspecte, a solicitat reindividualizarea pedepsei, în sensul coborârii acesteia cât mai aproape de minimul general, cu menţinerea modalităţii de executare.

Inculpatul S.A. a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei primei instanţe şi achitarea apelantului.

A invocat în esenţă aceleaşi motive de nelegalitate a sentinţei ca şi ceilalţi inculpaţi, arătând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii raportat la primul act material şi referitor la cel de-al doilea act material reţinut în sarcina sa soluţia dispusă de procuror este nelegală, neputându-se dispune disjungerea faţă de persoana prin intermediul căreia s-a realizat favorizarea infractorului P., cauza trebuind să fie soluţionată şi analizată în ansamblul său, să se ţină seama că anterior datei emiterii rechizitoriului (12 octombrie 2010) Curtea de Apel Bucureşti a soluţionat recursul împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive faţă de cei trei inculpaţi, iar în acea hotărâre - definitivă la 16 septembrie 2010 - s-a arătat, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul S.A., că nu există nici indicii şi nici probe, iar de la acel moment nu s-a mai administrat nici o probă probele administrate în faţa instanţei de fond nu au confirmat susţinerea din rechizitoriu, arătând că nici o persoană nu a declarat că S. ştia ce se afla în plicul pe care i l-a înmânat fratelui lui P.N., iar din probele administrate nu rezultă nici o legătură de cauzalitate.

P.V. şi P.M.D. au solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate, admiterea contestaţiei şi drept urmare, anularea măsurii ridicării sumei de 20.000 euro de la P.V. prin procesul-verbal de percheziţie corporală din 03 decembrie 2009, anularea măsurii asigurătorii constând în sechestrul înfiinţat în prezenta cauză asupra sumei respective, anularea confiscării acestei sume de către instanţa de fond şi restituirea acestor sume către contestatori pentru reîntregirea patrimoniului acestora, pentru siguranţa patrimoniului acestora, la care s-a atentat prin măsuri total abuzive.

Au arătat că pretinsa faptă, astfel cum a fost descrisă în rechizitoriu, respectiv fapta inculpatului V.S.O. - de a-i preda contestatorului suma de 20.000 euro pentru ca acesta să o transmită fratelui său deţinut în Indonezia, a fost întreruptă de organul de urmărire penală prin ridicarea lui P.V. de pe stradă, acţiune începută şi întreruptă, fapta rămânând în faza tentativei la infracţiunea de favorizare a infractorului, iar tentativa la această infracţiune nu e pedepsită de lege şi nu poate constitui temeiul luării unei măsuri de siguranţă împotriva contestatorului P.V. Împotriva contestatorului s-a început urmărirea penală pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă pentru că a refuzat să dea declaraţie împotriva fratelui său, acesta fiind un abuz, pentru a se lua măsura percheziţiei corporale, dat fiind faptul că această măsură nu se poate dispune decât dacă este începută urmărirea penală. Prin urmare, atâta timp cât percheziţia a fost efectuată în cadrul unui proces început ilegal, lovit de nulitate, şi măsura ridicării banilor în interesul cercetărilor este lovită de nulitate.

În cursul judecăţii apelului, a fost audiat inculpatul Ţ.O., au fost depuse înscrisuri, iar Curtea a respins administrarea de alte probatorii pentru motivele arătate în cuprinsul încheierilor date în cursul judecăţii şi asupra cărora apreciază că nu se impun precizări suplimentare.

1.3. Analizând actele dosarului prin prisma motivelor invocate şi din oficiu sub toate aspectele de drept şi de fapt, Curtea de Apel a constatat următoarele:

Instanţa de fond a analizat probele şi a reţinut în mod corect situaţia de fapt, probele administrate în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii în fond şi apel făcând dovada, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpaţii se fac vinovaţi de infracţiunile reţinute în sarcina lor, pentru care au fost condamnaţi de instanţa de fond.

Referitor la primul act material, Curtea de Apel a constatat că acesta constă în transmiterea efectivă, în luna noiembrie 2009, de către inculpaţii V.S.O. şi Ţ.O. a sumei de 50.000 euro în contul bancar al societăţii comerciale P.C.I.T. deschis în Indonezia, societate al cărei director este P.N., suma de bani fiind transmisă pe baza unei înţelegeri anterioare dintre inculpatul V. şi persoana condamnată P.N. în scopul de a asigura sustragerea de la executarea pedepsei a acestuia din urmă, împrejurarea condamnării lui P.N. fiind cunoscută de inculpaţii V. şi Ţ.

Curtea a reţinut, de asemenea, că transferul bancar a fost realizat efectiv la cererea inculpatului V., de către inculpatul Ţ.O., suma fiind virată în contul deschis pe numele P.C.I.T. la C.A. B., Bali, Indonezia, prin intermediul societăţii comerciale R. Limited - Cipru al cărei acţionar este inculpatul Ţ., care controlează societatea comercială F. Cipru şi prin aceasta şi societatea comercială C. Limited.

Aşa cum a reţinut corect şi Tribunalul, Curtea a constatat că la data de 09 octombrie 2009, P.N. a avut o convorbire telefonică în care a „negociat” o sumă de bani anuală, respectiv 200.000 euro, cu inculpatul V.S.O., ca ajutor necesar pentru a se ascunde în scopul de a nu fi descoperit de autorităţile indoneziene, inculpatul V.S.O. stabilind şi modalităţile concrete de transfer al banilor, care să împiedice identificarea tranzacţiilor şi a persoanelor implicate.

Curtea a reţinut că din transcrierea interceptărilor discuţiilor telefonice dintre cei doi rezultă fără echivoc că suma îi era necesară lui P.N. pe de o parte, pentru necesităţile uzuale şi pe de altă parte, pentru plata diferitelor servicii care să determine împiedicarea prinderii sale de către autorităţile indoneziene. Aceste aspecte rezultă din chiar susţinerile inculpatului V.S.O. care manifestă explicit intenţia de a asigura ajutorul bănesc lui P.N., în cuantum de 200.000 euro trimişi în tranşe pe parcursul unui an, scopul trimiterii acestei sume fiind împiedicarea prinderii lui P.N., Curtea apreciind că nu se impune reproducerea discuţiilor telefonice faţă de redarea acestora în cuprinsul sentinţei.

Derularea faptelor în acest mod a rezultat nu doar din aceste convorbiri, dar şi din documentele financiar-bancare transmise de autorităţile judiciare cipriote prin comisie rogatorie, referitoare la transferurile realizate de către societatea comercială C. Limited, documente care atestă că la data de 02 noiembrie 2009 a fost realizată o dispoziţie de plată pentru suma de 50.190 euro, reprezentând suma brută care a fost transmisă în Indonezia, în contul aparţinând societăţii P.C.I.T., ce are ca director - acţionar şi pe P.N. şi care are deschis acest cont la C.A. Bank. La data de 08 iulie 2010, potrivit comunicării efectuată de către Procurorul General al Republicii Indonezia din 29 septembrie 2010 în cont se mai găsea suma de 783 dolari S.U.A. Din acelaşi document mai rezultă că în acest cont au fost realizate în total trei transferuri bancare, în perioada februarie - noiembrie 2009, reprezentând un total de 225.000 euro. În acest cont au mai fost realizate anterior alte două transferuri bancare, la data 17 februarie 2009, transferul realizat de W. Ltd. pentru suma de 150.000 euro, respectiv la data de 14 iulie 2009, transferul realizat de M.B. LLC pentru suma de 25.000 euro.

De asemenea, aceste aspecte rezultă şi din declaraţiile lui P.N., care a recunoscut primirea sumelor de bani acordate, acesta declarând că sumele îi erau date însă în alte scopuri, menţiunile sub aceste aspecte nefiind reţinute de Curte faţă de necoroborarea cu celelalte probe administrate.

Reţinând că nu există dubii referitoare la transmiterea sumei de bani prin transferurile bancare astfel cum s-a arătat, Curtea a apreciat că nici nu se impun discuţii suplimentare, inculpatul V. însuşi negând doar natura transmiterii sumelor de bani şi destinaţia acestora, recunoscând relaţia de prietenie pe care a avut-o cu P.N., prin intermediul fratelui acestuia, P.V., care îi era foarte apropiat, inculpatul negând practic doar acele împrejurări care conferă caracter penal faptei sale, aspect care nu fost reţinut de Curte.

Pe de o parte, Curtea a reamintit că inculpatul V. cunoştea extrem de bine situaţia juridică a lui P.N., respectiv faptul că era cercetat într-un dosar penal şi că în final acesta a fost condamnat la o pedeapsă de 15 ani închisoare deoarece în acelaşi dosar, faţă de inculpat cercetările au fost disjunse.

Curtea a mai reamintit că inculpatul V. era direct interesat de menţinerea în afara ţării a lui P.N. faţă de împrejurarea că, urmare disjungerii cauzei, urmărirea penală continua aşadar în ceea ce îl privea, astfel încât prezenţa lui P.N. şi eventuala sa audiere în acea cauză putea fi în defavoarea sa. Acest aspect este cu atât mai evident cu cât s-a constatat că după extrădarea către România a lui P.N., inculpatul V. a şi fost trimis în judecată pentru infracţiunile din acea cauză, în care a fost condamnat P. şi care s-a disjuns faţă de inculpatul V., interesul direct al inculpatului V. în favorizarea lui P. de a rămâne în afara ţării fiind astfel dovedit.

Susţinerile inculpatului V. în sensul că la momentul părăsirii ţării de către P.N. acesta nu fusese condamnat nu au nici o relevanţă în raport de datele la care s-au realizat transferurile bancare în sprijinul lui P.N., date la care acesta era deja condamnat, aspect pe care inculpatul V. îl cunoştea, esenţial sub aspectul întrunirii laturii obiective a infracţiunii de favorizare a infractorului fiind cunoaşterea de către inculpat a faptului că P. a fost condamnat la data favorizării prin trimiterea sumelor de bani, iar cunoaşterea este dovedită prin cele anterior arătate.

Referitor la susţinerile inculpatului Ţ.O. cu privire la nevinovăţia sa raportat la acest act material, în sensul că nu putea realiza transferul de bani deoarece nu avea calitatea de a semna în societatea C. Limited, aspecte care rezultă, în opinia sa, din înscrisurile depuse, Curtea a apreciat că nu pot fi reţinute, din documentele aflate la dosar şi din chiar înscrisurile depuse de inculpat rezultând că în perioada decembrie 2009 - martie 2011, director era într-adevăr persoana indicată de inculpat în faţa Curţii, respectiv M.T., însă secretar şi drept de semnătură aveau acest director, dar şi societatea R. Limited, controlată de inculpat, aşa cum rezultă din certificatul depus şi din înscrisurile care arată persoanele cu drept de semnătură, printre acestea figurând şi R. Limited, pentru suma în discuţie.

Astfel, Curtea a apreciat ca fiind dovedit primul act material infracţional (de favorizare) de ajutor care a fost realizat prin transmiterea efectivă a tranşei de 50.000 euro, care în luna noiembrie 2009 a intrat în contul bancar al societăţii comerciale P.C.I.T. deschis în Indonezia, la care P.N. este director şi de unde acesta a ridicat banii, actul de favorizare fiind săvârşit de către inculpaţii V.S.O. şi Ţ.O.

Referitor la cel de-al doilea act material, constând în transmiterea sumei de 20.000 euro către P.N., sumă predată la data de 11 noiembrie 2009 de către inculpatul V. prin intermediul inculpatului S. lui P.V., fratele lui P.N., şi al cărei scop era acelaşi cu scopul sumei transferate anterior prin conturile bancare, respectiv împiedicarea prinderii lui P.N. şi extrădării sale către România pentru executarea pedepsei de 15 ani închisoare, Curtea a reţinut că la data de 11 noiembrie 2009, P.V. s-a deplasat la reşedinţa lui V. şi a preluat de la inculpatul S. atât suma de bani, cât şi două bilete de avion pe numele părinţilor lui P.N., aceştia urmând să se deplaseze în Indonezia în perioada 06 decembrie 2009 - 07 ianuarie 2010, activitatea de predare a sumei de bani către P.N. nerealizându-se ca urmare a surprinderii lui P.V. şi ridicării sumei de bani de la acesta de organele judiciare la data de 03 decembrie 2009, acestea fiind găsite asupra sa la percheziţia corporală efectuată.

În pofida susţinerilor apărătorilor inculpaţilor, Curtea a apreciat că faptele sunt dovedite, Curtea reţinând de altfel că inculpaţii nu neagă nici un moment predarea sumei de bani în modul anterior arătat, dar neagă scopul în care se realiza predarea, respectiv sustragerea lui P.N. de la executare pedepsei, prin asigurarea financiară a condiţiilor şederii sale în Indonezia.

Este adevărat că scopul în sine, fiind o chestiune imaterială, nici nu se poate dovedi printr-un act nemijlocit, palpabil, însă acesta poate fi determinat din ansamblul activităţilor desfăşurate de inculpaţi şi în mod indirect.

Curtea a apreciat că scopul transmiterii sumei de bani a fost dovedit, reamintind că probele indirecte, coroborate între acestea şi cu probe directe, fac dovada, dincolo de orice îndoială, a ceea ce rezultă din întreg ansamblul, probele indirecte şi indiciile de săvârşire a faptelor convertindu-se, prin coroborare, în probe directe. Curtea a arătat în acest context că activitatea de transmitere a sumei de bani prin intermediul lui S. către P.V. a fost determinată de aceleaşi interese ca şi predarea sumei de 50.000 euro, transferată prin unităţi bancare anterior, iar aceste aspecte rezultă din convorbirile telefonice, în care inculpatul V. şi P.N. discută fără echivoc despre transmiterea sumei de bani necesară lui P. în Indonezia pentru a nu fi prins de autorităţi, inculpatul V. asigurându-l pe P. că îi va trimite bani, discuţiile telefonice dintre cei doi făcând referire directă la faptul că sumele să fie trimise prin transfer sau, în cazul de faţă, prin intermediul părinţilor lui P., cărora inculpatul V. le-a cumpărat bilete de avion până la locul escalei şi de acolo aceştia urmau să cumpere biletele spre Indonezia.

Natura discuţiilor dintre cei doi reflectă fără dubii scopul transmiterii lor, acela al favorizării sustragerii lui P.N. Transmiterea acestor sume de bani, negociate iniţial atât sub aspectul cuantumului anual, cât şi în ceea ce priveşte modul de trimitere, sume revendicate, urmare negocierii, permanent de către condamnatul P., (inculpatul V. nereuşind întotdeauna să realizeze transferul de bani în mod facil) aveau ca scop, aşa cum s-a arătat zădărnicirea prinderii persoanei condamnate P.N. Cunoaşterea împrejurării că autorităţile îl urmăreau pe P.N. dovedeşte o dată în plus care era scopul trimiterii banilor, iar acest aspect rezultă în mod deosebit prin concordanţa dintre ceea ce se discuta între cei doi la telefon şi acţiunile ulterioare ale inculpatului V., adică fiecare convenţie stabilită la telefon, care atesta nevoile financiare ale lui P. pentru a nu fi prins, era urmată de demersurile efectuate de inculpatul V. spre a transmite bani către acesta.

Or, aceste concordanţe cronologice şi constanţa lor în timp, discuţii telefonice urmate de acţiuni concrete de trimitere a sumelor de bani, analizate în contextul în care P.N. era urmărit de autorităţile din România, aspect despre care face vorbire în discuţiile telefonice şi de asemenea în contextul în care inculpatul V. era cercetat în dosarul în care P. a fost condamnat, dovedesc, dincolo de orice îndoială că scopul pentru care acesta îi trimitea sume de bani era acela de a favoriza sustragerea în continuarea a lui P. şi a împiedica extrădarea sa către România, deoarece lipsa lui P. îl punea la adăpost în acel dosar.

Faptul că biletele de avion au fost cumpărate pe numele părinţilor lui P.N. nu face dovada, aşa cum a susţinut apărarea inculpatului V., că P.N. nu se sustrăgea, ci Curtea a arătat că dimpotrivă, decizia celor doi de a lua biletele doar până la punctul de escală dovedeşte exact intenţia de inducere în eroare a autorităţilor, în cazul în care acestea urmăreau părinţii condamnatului P., biletele spre Indonezia efectiv urmând a fi luate de la locul escalei, fiind evident că prin aceasta nu se putea determina destinaţia finală, iar acest mod de cumpărare era evident unul mult mai oneros, singura explicaţie pentru adoptarea unui astfel de mod de achiziţie, cunoscându-se de la început destinaţia finală, fiind doar acela de ascunde de fapt această destinaţie finală de potenţiali urmăritori, în cazul de faţă, autorităţile române.

Toate acestea au rezultat din notele şi actele de constatare referitoare la discuţiile înregistrate, care atestă că P.N. a solicitat inculpatului V.S.O. să asigure părinţilor săi banii necesari pentru bilete de avion şi odată cu deplasarea acestora în Indonezia, în perioada sărbătorilor de iarnă, să-i mai trimită o tranşă de bani la fel cu cea anterioară stabilind ca biletele să fie luate până la un punct de escală, iar pentru destinaţia finală să fie cumpărate pe loc, banii fiind predaţi părinţilor prin intermediul lui P.V.

De asemenea, aceste aspecte au rezultat din procesul-verbal de redare imagini care atestă că la data de 11 noiembrie 2009 P.V. s-a deplasat la adresa indicată de inculpat, a sunat şi din interior o persoană de sex masculin i-a deschis poarta, a intrat, iar după câteva minute a ieşit şi a plecat cu maşina, persoana care a predat plicul făptuitorului fiind inculpatul S.A., din procesul-verbal de surprindere a lui P.V. şi de percheziţie corporală, care atestă că la data de 03 decembrie 2009, asupra acestuia a fost găsită suma de 20.000 euro, care îi fusese transmisă de inculpatul V. prin intermediul inculpatului S.

Referitor la participarea lui S. la acest act material, Curtea a apreciat, ca şi în cazul anterior, că nu se poate dovedi în mod direct şi nemijlocit, printr-o acţiune efectivă împrejurarea că acesta cunoştea scopul trimiterii sumei de bani, dar, aşa cum s-a arătat şi anterior, toată activitatea acestui inculpat, analizată prin coroborare şi cu cel de-al treilea act material şi în contextul naturii relaţiilor dintre acest inculpat şi inculpatul V., fac dovada că acesta cunoştea atât conţinutul plicului înmânat lui P.V., cât şi destinaţia finală şi scopul trimiterii sumei de bani. Curtea a reţinut de altfel că apărarea sa a constat în negarea în sine a cunoaşterii conţinutului plicului înmânat, aspect puţin probabil faţă de prezenţa sa constantă pe o perioadă mare de timp la locuinţa inculpatului V., faţă de natura relaţiilor dintre cei doi, inculpatul fiind angajat al inculpatului V. şi plătit aşadar de acesta, iar susţinerile sale nu pot fi reţinute în sine doar pentru că exprimă un conţinut şi doar pentru că acest aspect, al cunoaşterii conţinutului plicului, fiind o chestiune strict personală, nu putea fi cunoscută decât de inculpat însuşi, care, în mod evident, nu se putea învinovăţi. Susţinerea sa de către inculpatul V. a fost apreciată ca nerelevantă faţă de cointeresul acestuia în cauză şi faţă, în mod deosebit, de faptul că această activitate a fost realizată de inculpatul S. la cererea şi în sprijinul său, iar o dovadă în plus că inculpatul S. cunoştea toate aceste aspecte o constituie şi interpretarea convorbirilor telefonice desfăşurate în legătură cu predarea plicului, despre care cei doi inculpaţi vorbesc la data la care inculpatul S. a fost chemat la Parchet, aceştia analizând care ar putea fi motivul citării, împrejurare în care inculpatul V. îşi exprimă părerea că ar putea avea legătură cu predarea plicului la momentul vizitei lui P.V.

Curtea a relevat odată în plus că inculpatul S.A. este persoana de încredere a inculpatului V., care a efectuat multe activităţi pentru acesta, în diferite împrejurări, respectiv este şoferul său, paza sa de corp, cel care îl însoţeşte aproape pretutindeni, Curtea fiind în acord cu Tribunalul în sensul că unul din motivele pentru care acesta a solicitat ridicarea obligaţiei de a nu intra în legătură cu inculpatul V. a fost tocmai faptul că lucrează pe maşina acestuia şi îl însoţeşte peste tot, deci măsura respectivă l-ar fi lăsat fără loc de muncă, şi nu în ultimul rând, a reamintit că acest inculpat era plătit de inculpatul V., fiind total dependent financiar de acesta, raportul de dependenţă generând de altfel şi executarea de către acesta a tuturor ordinelor inculpatului V.S.O., influenţa acestuia putând fi extinsă şi în prezenta cauză.

Susţinerea apărătorului inculpatului S., în sensul că de la data la care s-a respins propunerea de arestarea sa anterior emiterii rechizitoriului din lipsă de probe şi că de la acea dată nu s-a mai administrat nici o probă în ceea ce îl priveşte pe inculpat, a fost contrazisă imediat chiar de către apărător care a arătat în continuare că probele administrate în cursul judecăţii nu dovedesc vinovăţia inculpatului, aşadar se înţelege că totuşi au fost administrate probe şi ulterior, iar pe de altă parte, Curtea a reţinut că încheierile dispuse pe aspectul măsurilor preventive nu au autoritate de lucru judecat sub aspectul vinovăţiei, astfel încât nu se poate reţine un asemenea argument faţă de împrejurarea că pe tot parcursul procesului se pot administra probe care să schimbe situaţia de fapt avută în vedere la fiecare termen la care se analizează măsura preventivă, Curtea reamintind de altfel apărătorului că ceea ce a determinat respingerea propunerii nu a fost lipsa indiciilor, încheierea reţinând existenţa indiciilor de săvârşire a faptelor, aspect care a şi determinat luarea unei alte măsuri, aceea a obligării de a nu părăsi ţara. În orice caz, în cauza de faţă, Curtea a reamintit că au fost administrate probe pe tot parcursul judecăţii în fond, nu numai în cursul urmăririi penale, astfel încât nu poate reţine o asemenea susţinere.

Referitor la cel de-al treilea act material, constând în actele de sprijin moral prin care s-a urmărit îngreunarea procedurilor legale de extrădare lui P.N. după prinderea şi arestarea sa la data de 02 decembrie 2009, prin îndrumarea persoanei trimise în acest scop în Indonezia de către inculpaţi asupra metodelor necesare pentru a-l scăpa pe condamnat de închisoare şi a-l ajuta să rămână în Indonezia, Curtea a reţinut că la data de 02 decembrie 2009, autorităţile indoneziene au reţinut la Jakarta persoana condamnată P.N., aspect de care a fost informată familia şi P.V. l-a informat şi pe inculpatul V.S.O., convorbirile telefonice relevând că de la data la care aceştia au cunoscut despre arestare, au efectuat demersuri, prin trimiterea unei persoane în Indonezia care să facă posibilă îngreunarea predării.

Curtea a reamintit, în legătură şi cu acest act material, de interesul inculpatului V. în menţinerea la distanţă a lui P.N., determinat de propria sa cercetare în dosarul în care P. a fost condamnat şi reţinut, în acord cu instanţa de fond că implicarea inculpatului V. în continuare în activităţile ilicite de îngreunare a executării pedepsei de către P. sunt dovedite prin procesele-verbale de redare a convorbirilor înregistrate, din care a rezultat că la interval de câteva zile era încunoştinţat de persoana de încredere aflată în Indonezia, despre stadiul demersurilor, intermediarul, faţă de care cercetările au fost disjunse, arătând că a contactat oficialităţi ale statului indonezian, care i-au promis că vor determina punerea în libertate a persoanei condamnate, în schimbul unor avantaje materiale pentru indicarea cărora era folosit termenul de „cisterne”, care urmau să fie trimise într-un cont. Curtea a reţinut, aşa cum de altfel a arătat şi a reţinut corect instanţa de fond, că pe parcursul discuţiilor au fost negociate condiţiile în care aceste avantaje urmau să fie transmise în Indonezia şi modul de transmitere, precum şi faptul că toate aceste demersuri să fie cunoscute de inculpatul V., Curtea a reţinut că inculpatul S. i-a comunicat inculpatului V. demersurile întreprinse în Indonezia, şi a apreciat că faţă de redarea mesajelor esenţiale, respectiv a convorbirilor telefonice esenţiale sub aceste aspecte de către instanţa de fond în cuprinsul sentinţei, nu se impune redarea şi în prezenta decizie, fiind evident că toate aceste discuţii, analizate coroborat, în contextul în care interesul inculpatului V. a rămas acelaşi şi în contextul activităţilor care s-au desfăşurat, dovedesc, dincolo de orice îndoială rezonabilă, vinovăţia inculpaţilor şi în ceea ce priveşte acest act material.

Curtea a reţinut că, aşa cum inculpatul V. a procedat şi în cazul înmânării plicului de bani lui P.V., acesta s-a folosit pentru intermedierea discuţiilor cu persoana trimisă în Indonezia de inculpatul S., acesta fiind cel contactat de către persoana trimisă în acest scop, toate actele materiale fiind concentrate pentru identificarea „unor soluţii” prin care persoana condamnată P.N. să fie eliberată din arest de către autorităţile indoneziene şi să rămână în continuare în această ţară, iar extrădarea în România să devină imposibilă sau mult îngreunată.

Referitor la acest act material, Curtea a arătat că rămâne lipsită de relevanţă împrejurarea că P.N. a fost în final extrădat în România, ceea ce contează pentru reţinerea infracţiunii fiind scopul zădărnicirii executării pedepsei prin acţiunile desfăşurate, infracţiunea de favorizare a infractorului fiind una de pericol, or, probele administrate, anterior menţionate, discuţiile interceptate şi redate în procesele-verbale de la dosar, atestă şi dovedesc aceste aspecte fără echivoc.

Susţinerile apărărilor inculpaţilor în sensul că nu se poate determina existenţa acestei infracţiuni faţă de nelegalitatea disjungerii cercetărilor în ceea ce priveşte intermediarul care a realizat efectiv actele de sprijin, nu au putut fi reţinute, având în vedere că modul de efectuarea urmăririi penale este determinat de procuror în raport de posibilitatea administrării probelor, iar în cauza de faţă, reţinând motivarea soluţiei de disjungere faţă de acea persoană, respectiv rămânerea acesteia neidentificată, au impus procurorului practic soluţia de disjungere. De asemenea, nici împrejurarea rămânerii acelei persoane neidentificate nu face improbabilă şi cu atât mai puţin imposibilă existenţa infracţiunii, aşa cum au încercat apărătorii să acrediteze, infracţiunea de favorizarea infractorului constând în ajutorul dat unui infractor fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuia sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii, modul de realizare putând îmbrăca cele mai diverse forme, de la ajutor material, aşa cum s-a realizat în primele cazuri din prezenta până la ajutor moral, ca în situaţia de faţă, apărătorii neaducând practic nici un suport şi nici un argument juridic pertinent în susţinerea acestei teze.

Nici P.N. nu a negat existenţa acestei persoane, despre care face vorbire în declaraţiile sale, raportându-se la cel pe care în discuţiile telefonice îl numea „generalul”, ca fiind chiar un general din Indonezia care deţinea o casă de avocatură la ale cărei servicii intenţiona să apeleze în mod legal, susţinerea relativă la casa de avocatură nefiind dovedită şi neputând fi reţinută faţă de cele reţinute din discuţiile telefonice, aşa cum s-a arătat anterior.

Curtea a constatat de altfel că în principiu, atât inculpaţii, cât şi P.N. nu neagă situaţia de fapt reţinută, ci doar acele împrejurări care dau caracter penal faptelor lor, recunoscând atât predarea/respectiv primirea unor sume de bani, dar arătând că toate acestea aveau în vedere fie desfăşurarea vieţii uzuale a condamnatului, fie angajarea unui avocat, după arestare, şi nicidecum îngreunarea prinderii sale şi extrădării către România, apărările fiind formulate în funcţie de stadiul procedurii de extrădare, apărări care nu pot fi reţinute pentru toate considerentele arătate.

Curtea a apreciat că instanţa de fond a reţinut în mod corect în ansamblul probator doar acele declaraţii care se coroborează cu celelalte probe administrate, în mod legal făcând aplicarea dispoziţiile art. 69 C. proc. pen. referitoare la valoarea probantă a declaraţiilor inculpatului în procesul penal.

De asemenea, în mod corect au fost înlăturate şi declaraţiile martorelor C.A. şi P.I., care au arătat că primeau bani sporadic de la P.N., având în vedere că din sumele trimise de inculpatul V. o mică parte putea fi folosită de P.N. şi pentru ajutorarea familiei sale din România, acesta putând constitui şi un prilej de preconstituire de probe, însă această împrejurare nu a dovedit că acesta avea resurse suficiente pentru a trăi în Indonezia, urmărit fiind pentru executarea unei pedepse de 15 ani închisoare, despre care cunoştea, astfel încât sumele de care avea nevoie pentru rămânerea sa pe teritoriul acestei ţări, în aceste condiţii, cu toate implicaţiile pe care le presupunea aceasta, erau unele foarte mari, P.N. nedovedind că obţinea asemenea resurse în Indonezia.

Pe baza acestor probe administrate instanţa a reţinut în mod corect şi încadrarea juridică, faptele inculpatului V.S.O. constând în trei acte materiale de ajutor comise în perioada octombrie 2009 - ianuarie 2010, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, prin transmiterea din totalul sumei de 200.000 euro a două tranşe de 50.000 euro, respectiv 20.000 euro şi în acţiuni de sprijin moral pentru a îngreuna executarea pedepsei de 15 ani închisoare la care a fost condamnat P.N., prin hotărâre judecătorească definitivă şi executorie întrunind atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul laturii subiective elementele constitutive ale infracţiunii de favorizarea infractorului în formă continuată prevăzută de dispoziţiile art. 264 C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen., fapta inculpatului Ţ.O. constând în ajutorul dat începând cu luna octombrie 2009 prin transmiterea sumei de 50.000 euro pentru a îngreuna executarea pedepsei de 15 ani închisoare la care a fost condamnat infractorul P.N., prin hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, întrunind atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul laturii subiective elementele constitutive ale infracţiunii de favorizarea infractorului prevăzută de dispoziţiile art. 264 C. pen., faptele inculpatului S.A. constând în două acte materiale de ajutor comise în perioada noiembrie 2009 şi decembrie 2009 - ianuarie 2010, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, prin ajutorul dat inculpatului V.S.O. şi făptuitorului P.V. prin înlesnirea transmiterii sumei de 20.000 euro, care urma să parvină infractorului P.N. sau prin demersuri efectuate în scopul sustragerii infractorului de la raportul juridic de executare a pedepsei, întrunind atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul laturii subiective elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de favorizarea infractorului în formă continuată prevăzută de dispoziţiile art. 26 raportat la art. 264 C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) cu referire la dispoziţiile art. 42 C. pen.

În baza acestor temeiuri juridice, în mod corect cei trei inculpaţi au fost condamnaţi la pedepse cu închisoarea, la individualizarea cărora Tribunalul a ţinut seama de dispoziţiile art. 72 C. pen., reţinând şi dând eficienţă atât circumstanţelor reale, cât şi celor personale, ale faptelor, respectiv inculpaţilor.

Referitor la criticile privind nelegalitatea sentinţei, Curtea a apreciat că acestea sunt de asemenea nefondate.

Susţinerea relativă la necompetenţa materială a Tribunalului Bucureşti de a judeca această cauză în primă instanţă este nefondată, Curtea arătat că potrivit art. 35 alin. (5) C. proc. pen., tăinuirea, favorizarea infractorului şi nedenunţarea unor infracţiuni sunt de competenţa instanţei care judecă infracţiunea la care acestea se referă, iar dacă competenţa după calitatea persoanelor aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine instanţei superioare în grad.

Faţă de redactarea acestui text de lege, Curtea a arătat că raportat la infracţiunile la care se reţine că inculpaţii au favorizat se judecă în primă instanţă de Tribunal astfel încât şi competenţa de a judeca infracţiunea de favorizare a infractorului aparţine Tribunalului.

Susţinerea apărătorilor în sensul că pentru existenţa acestei norme este nevoie ca acele cauze să se judece în acelaşi timp pentru că excepţia respectivă este plasată de legiuitor în secţiunea a treia, legiuitorul fixând această excepţie de existenţa unor procese ce se judecă în acelaşi timp, nu a putut fi reţinută, fiind practic o adăugare la lege a unor condiţii pe care legea însăşi nu le prevede, niciunul dintre textele invocate de apărare neprevăzând că se impune ca judecarea cauzelor să se realizeze în acelaşi timp. În măsura în care legiuitorul ar fi avut în vedere o astfel de interpretare cu siguranţă ar fi precizat-o în mod explicit şi ar fi prevăzut-o ca excepţie de la regula extrem de clară şi neechivocă prevăzută. Faptul că se foloseşte timpul prezent nu a avut, în opinia Curţii, nici o relevanţă sub aspectul analizat, Codul în sine, ca sistem de reguli, folosind timpul prezent în ordonarea dispoziţiilor prevăzute, un astfel de argument de interpretare gramaticală fiind excesiv şi neadecvat faţă de ceea ce se analizează. Or, atât timp cât niciun text de lege nu condiţionează ca judecarea inculpaţilor favorizaţi să se realizeze în acelaşi timp cu judecarea inculpaţilor care au favorizat, singura regulă impusă fiind cea referitoare la instanţa competentă să judece, independent de factorul „timp”, judecarea în oricare caz se desfăşoară în faţa instanţei de acelaşi grad, fie împreună, fie separat, acest aspect neavând nici o relevanţă.

În egală măsură, Curtea a apreciat că nici Curtea de Apel Bucureşti nu putea judeca această cauză în primă instanţă, aşa cum a susţinut apărătorul inculpatului Ţ., faţă de împrejurarea că în cauză a fost cercetat şi un avocat, atâta timp cât singurii inculpaţi trimişi în judecată în prezenta cauză au fost cei trei, şi calitatea niciunuia dintre aceştia nu impunea ca judecata în primă instanţă să se realizeze de Curtea de Apel, alte discuţii asupra competenţei neimpunându-se.

Susţinerea apărătorului inculpatului S., din motivele scrise de apel, susţinere menţinută de noul apărător care s-a raportat la motivele scrise, relativă la nulitatea încheierii de îndreptare a erorii materiale din data de 11 octombrie 2012, după pronunţarea sentinţei apelate, faţă de împrejurarea că nu se circumscrie cerinţelor art. 195 C. proc. pen. şi are în vedere aspecte de drept execuţional, nu a putut fi reţinută pe de o parte deoarece, chiar reală dacă ar fi, se referă la un alt inculpat, respectiv la inculpatul V., anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii, omisă de instanţa de fond, putând teoretic produce, cel mult, o nulitate relativă, care ar trebui dovedită sub aspectul vătămării produse şi ar trebui invocată de către cel care teoretic ar putea suferi acea vătămare. Or, în cauza de faţă, Curtea a constatat că inculpatul V. însuşi nu a invocat-o, nici măcar după ce a luat la cunoştinţă de apărarea intereselor sale indirect de către alt apărător al altui inculpat. Pe de altă parte, această susţinere a fost apreciată ca nefondată, deoarece anularea unui mandat de executare a pedepsei închisorii este în fapt o consecinţă firească a unei contopiri de pedepse dispuse de instanţă, fiind chiar superfluu a mai fi menţionată explicit în dispozitiv, aceasta decurgând din însăşi soluţia de contopire deja dispusă. Ca atare, procesul de contopire s-a realizat şi consecinţa firească este anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nefiind incidenţă în cauză vreo instituţie de drept execuţional penal, aşa cum eronat a susţinut apărătorul inculpatului S.

O altă critică a avut în vedere nelegalitatea mijloacelor de probă administrate, deoarece o parte din mijloacele de probă au fost administrate înainte de existenţa unui dosar penal, cu 2 luni înainte de sesizarea din oficiu de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar în faza actelor premergătoare nu se pot administra decât mijloace de probă, respectiv faptul că înregistrările ce servesc în cea mai mare măsură cauzei de faţă au fost solicitate în temeiul Legii nr. 51/1991 şi Legii nr. 535/2004, iar în temeiul acestei legi nu pot fi efectuate decât interceptări şi nu înregistrări şi niciuna dintre persoanele implicate în acest dosar nu a fost cercetată pentru infracţiuni la Legea siguranţei naţionale şi nici la Legea combaterii terorismului astfel încât s-a săvârşit un abuz al organelor de urmărire penală, arătându-se totodată că deşi existau autorizaţiile emise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurorul a dispus cu titlu provizoriu înregistrarea unor convorbiri telefonice, care nu au fost depuse, iar declasificarea s-a făcut parţial şi nu integral, aşa cum se cere prin textul de lege. Prin urmare, s-a solicitat în baza art. 64 alin. (2) C. proc. pen. înlăturarea acestor mijloace de probă, ca fiind obţinute in mod nelegal.

În ceea ce priveşte susţinerea că probele administrate în faza actelor premergătoare nu pot constitui probe de care să se ţină seama, Curtea a arătat că inclusiv instanţa supremă s-a pronunţat în mai multe rânduri în sens contrar.

Curtea a reţinut că interceptările au fost încuviinţate prin autorizaţiile instanţei de judecată, potrivit legii, or, exact convorbirile telefonice efectuate de la posturile telefonice utilizate de inculpatul V. şi P.N. sunt relevante în cauză, neexistând niciun motiv legal pentru a înlătura relevanţa penală a unei convorbiri telefonice în ce-l priveşte pe interlocutorul persoanei cu privire la care există autorizaţie de interceptare, chiar dacă referitor la acel interlocutor nu există autorizare.

Reţinând considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din cuprinsul deciziilor prin care aceasta şi-a exprimat opinia, concordantă cu a Curţii, în sensul reţinerii probelor administrate în faza de acte premergătoare, Curtea a arătat că ceea ce a urmărit legiuitorul prin introducerea art. 91¹ C. proc. pen. a fost reglementarea condiţiilor în care interceptările şi înregistrările audio sau video pot deveni probe şi în măsura în care există autorizare legală pentru interceptarea convorbirilor de la unul din posturile telefonice de la care se poartă convorbirea, înregistrarea convorbirii este legală, convorbirea telefonică fiind exact un element de fapt care poate servi la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanelor şi la cunoaşterea împrejurărilor.

Este adevărat că nu se poate admite ca urmărirea penală în integralitatea sa să se bazeze exclusiv pe interceptări telefonice, însă, contrar susţinerilor apărătorilor în cauza de faţă, aşa cum Curtea de altfel a analizat anterior, interceptările din cauză se coroborează cu celelalte probe administrate, şi în mod deosebit, cu activităţile în sine efectuate de inculpaţi şi de P.N. În prezenta cauză interceptările şi înregistrările telefonice se coroborează cu declaraţiile lui P.N., cu înscrisurile depuse, cu declaraţiile inculpaţilor înşişi, doar elementul care determină caracterul penal fiind negat de aceştia.

Curtea a apreciat că această chestiune, analizată în multe rânduri şi cu privire la care instanţa supremă s-a pronunţat deja în multe decizii, este tranşată de practică, legalitatea interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video nefiind legată de începerea urmăririi penale, ci de respectarea condiţiilor prevăzute în art. 91 C. proc. pen., respectiv existenţa unor indicii privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni; infracţiunile să facă parte din cele enumerate la alin. (2) al art. 91; să fie necesare pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru identificarea sau localizarea participanţilor care nu ar fi posibilă prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată; ultima condiţie fiind aceea a autorizării de către judecător, iar în cauza de faţă, aceste condiţii pentru interceptare şi înregistrare au fost îndeplinite.

Referitor la împrejurarea că nici unul dintre inculpaţi nu a fost trimis în judecată pentru vreo infracţiune de terorism, pentru care se dispusese interceptarea, Curtea a apreciat ca nerelevantă această împrejurare, pe parcursul întregului proces penal putându-se dispune schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care s-a început iniţial urmărirea penală, în funcţie de eventuale schimbări ale situaţiei de fapt avute în vedere iniţial, astfel încât, faptul că în final s-a dispus trimiterea în judecată pentru infracţiuni diferite de cele care au fost avute în vedere la momentul solicitării interceptărilor este legală, nefiind încălcată nici o dispoziţie.

Sub aspectul criticilor aduse legalităţii ordonanţei provizorii de înregistrare emise de procuror în pofida existenţei unei autorizaţii emise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea a reţinut că, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 91¹ şi urm. C. proc. pen. rezultă că procurorul nu se afla în imposibilitate de a emite astfel de ordonanţe provizorii de interceptare conform art. 91² alin. (2) C. proc. pen., în cazurile de urgenţă temeinic justificate, nefiind încălcată nici o dispoziţie legală şi de altfel, de vreme ce există chiar autorizaţia necesară emisă de instanţă nu se înţelege care este critica în fapt, fiind respectate toate condiţiile legale pentru efectuarea înregistrării, iar susţinerea referitoare la declasificarea parţială a unora dintre aceste înregistrări a fost determinată de faptul că este posibil ca şi alte persoane să fi fost urmărite în baza acelui mandatelor de interceptare emise legal de judecător şi vizează securitatea naţională, iar acele persoane sa nu fie părţi in prezentul dosar, este firesc să nu fie furnizate informaţii cu privire la acestea, Curtea a constatat că de fapt apărarea a invocat nelegalitatea tuturor actelor efectuate de procuror în cursul urmăririi penale, apărare de care Curtea însă nu ţinut seama faţă de toate considerentele menţionate.

Critica apărării inculpatului V. în sensul că nu se poate dispune judecarea inculpatului pentru o infracţiune de favorizarea infractorului faţă de împrejurarea că între timp inculpatul V. a fost trimis în judecată pentru acea infracţiune în raport de care se reţinuse favorizarea nu a fost reţinută. Curtea a arătat că, deşi teoretic pot exista situaţii care să determine o asemenea imposibilitate de judecată, cauzele trebuie analizate distinct şi în raport de actele materiale care se reţin a fi fost săvârşite în cauza de faţă şi de asemenea în raport de factorul „timp”, reţinând datele săvârşiri celor două infracţiuni, Curtea a apreciat că trimiterea în judecată în prezent a inculpatului V. pentru infracţiunea de înşelăciune, cu privire la care a săvârşit favorizarea infractorului P.N. nu are nici o relevanţă asupra existenţei infracţiunii de favorizare a infractorului. Infracţiunea de înşelăciune a fost săvârşită anterior, cercetările în ceea ce îl priveşte pe inculpat în acea cauză s-au disjuns, în acest timp inculpatul P.N. a fost condamnat definitiv, cercetările referitoare la inculpatul V. continuând, şi în toată acesta perioadă, după condamnarea definitivă a lui P.N., inculpatul V. a efectuat acte specifice infracţiunii de favorizare a infractorului P., acte care exced total cadrului procesual din cauza în care cercetările faţă de inculpat s-au disjuns, neavând nici o legătură cu acea infracţiune de înşelăciune. Mai mult decât atât, toate aceste acte de favorizare s-au desfăşurat în timp mult după săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, cele două infracţiuni păstrându-şi o totală autonomie, fiind evident diferite sub toate aspectele, având autonomie proprie, astfel încât nu se poate reţine că toată activitatea inculpatului V. ulterioară condamnării lui P.N. ar trebui subsumată infracţiunii de înşelăciune pentru care a fost trimis în judecată în prezent, cu ignorarea şi nepedepsirea unor acte materiale care în mod evident nu pot intra în conţinutul constitutiv al infracţiunii de înşelăciune, Curtea a apreciat că a răspuns în final tuturor solicitărilor invocate cu privire la nelegalitatea probelor şi a urmăririi penale în cvasitotalitatea sa.

Curtea a constatat de altfel că apărarea nu a susţinut acest motiv de apel decât în scris, completând motivele iniţial depuse, iar oral, la momentul dezbaterilor pe fond, nu a mai fost invocat.

În ceea ce priveşte cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, Curtea a constatat că aceasta a fost luată într-adevăr în urmă cu aproape 4 ani, însă apreciază că în raport de împrejurarea că apelantul este condamnat, chiar nedefinitiv nu se impune revocarea acestei măsuri, inculpatul având posibilitatea ca în continuare să solicite instanţei pe tot parcursul procesului penal, încuviinţarea de a efectua anumite activităţi, dacă anumite interese medicale ar impune, fie revocarea măsurii.

În fine, referitor la ultimul motiv de apel, cel referitor la individualizarea pedepselor aplicate, motiv invocat de inculpaţii Ţ. şi S., aşa cum arătam şi anterior, Curtea a apreciat că acesta este nefondat, pedepsele reflectând gravitatea faptelor şi fiind aplicate în raport de contribuţia diferită a fiecărui inculpat la săvârşirea acestor fapte, respectiv de gradul de participare, Curtea a apreciat că în mod just s-au aplicat dispoziţii diferite şi modalităţi de executare efectivă diferite, neimpunându-se nici reducerea cuantumului pedepselor şi nici schimbarea modalităţii de executare pentru niciunul dintre inculpaţi.

Curtea a constatat că s-a avut în vedere gradul de pericol social al faptelor comise, contextul social şi modalitatea de operare, respectiv împrejurarea că inculpaţii au căutat să zădărnicească executarea pedepsei unui infractor, cercetat într-un dosar de interes public general, dosar în care inclusiv inculpatul V. era cercetat, pedepsele aplicate fiind în măsură să asigure scopul şi funcţiile acesteia, pedeapsa fiind nu doar o măsură de reeducare, dar şi un mijloc de constrângere, având şi funcţia de exemplaritate, dar şi pe cea de eliminare, toate acestea fiind respectate de către instanţa de fond prin pedepsele la care s-a orientat.

Referitor la apelurile exercitate de contestatorii P.V. şi P.M.D., Curtea a constatat că acestea sunt nefondate, măsura dispusă de instanţa de fond privind confiscarea sumei de bani găsite la P.V. fiind legală, ridicarea sumei de 20.000 euro de la contestatorul P.V., prin procesul-verbal de percheziţie corporală din data de 03 decembrie 2009, efectuat în baza ordonanţei Parchetului nr. 1563/P/2009 a fost legală, banii respectivi fiind daţi de inculpatul V.S.O., contestatorului P.V., cu ajutorului inculpatului S.A. pentru a parveni infractorului P.N.

Curtea a reţinut că motivele de apel deşi dezvoltate pe multe pagini se referă în esenţă la nelegalitatea măsurii faţă de lipsa oricăror probe că acea sumă ar fi fost cea predată de inculpatul V., or, asupra acestui aspect Curtea a apreciat că nu sunt necesare precizări suplimentare faţă de recunoaşterea primirii sumei de către P.V. de la inculpatul V., cu scopul anterior analizat, împrejurare necontestată de inculpaţi, de P.N., primirea sumei nefiind contestată de altfel nici de P.V., astfel încât critica nu poate fi reţinută. Identitatea dintre bancnote este nerelavantă, însă P.V. nici măcar acest aspect nu l-a probat, respectiv lipsa de identitate dintre bancnotele ridicate şi cele primite de la inculpatul V. Suma de bani nu este proprietatea contestatorilor, aceştia neavând un drept dovedit asupra acesteia, neproducând nici o dovadă că ar fi obţinut într-un alt mod acea sumă sau că o deţineau în baza vreunui titlu legal şi în contextul amintit, Curtea a apreciat că sub acest aspect criticile nu sunt fondate.

Celelalte critici vizând nelegalitatea modului în care s-a realizat citarea sa la Parchet puteau constitui motiv de plângeri în faţa organelor abilitate, însă Curtea a arătat că nu s-a dovedit în vreun fel că nu au fost respectate dispoziţiile legale referitoare la citare, iar toate celelalte critici referitoare la nelegalitatea interceptărilor, abuzul exercitat prin începerea urmăririi penale faţă de P.V., nu pot constitui motive de apel faţă de soluţia legală dispusă faţă de acesta prin rechizitoriu, calitatea sa în cauza de faţă fiind cea de martor, iar motivele de apel se limitează la dispoziţiile instanţei în ceea ce priveşte drepturile sale.

Reţinând legalitatea soluţiei criticate, Curtea, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins ca nefondate apelurile declarate de inculpaţii V.S.O., Ţ.O. şi S.A. şi de contestatorii P.V. şi P.M.D. împotriva sentinţei penale nr. 671 din 02 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti secţia a II-a penală.

II. Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpaţii Ţ.O., V.S.O. şi S.A. şi contestatorii P.V. şi P.M.D., care au criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivele de recurs invocate de către inculpatul V.S.O. a fost indicat cazul de casare prevăzut de art. 385 pct. 1 C. proc. pen. constând în nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie în cursul judecăţii. Recurentul inculpat V.S.O. a arătat că în esenţă că, potrivit art. 35 alin. (5) C. proc. pen., infracţiunea de favorizare a infractorului este de competenţa instanţei care judecă infracţiunea la care aceasta se referă, prin urmare, este nevoie ca infracţiunea principală, la care se referă favorizarea infractorului să fie în curs de judecată, concluzie ce reiese din folosirea verbului „a judeca” la timpul prezent.

S-a arătat că problema competenţei în caz de indivizibilitate sau conexitate se pune numai în situaţia prevăzută de art. 32 C. proc. pen., adică dacă judecata în primă instanţă are loc în acelaşi timp pentru toate faptele şi toţi făptuitorii. În concluzie, competenţa de judecată în primă instanţă a prezentei cauze aparţine judecătoriei, de vreme ce ea s-a judecat separat de dosarul/dosarele în care a fost judecat P.N.

S-a mai invocat cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17 C. proc. pen. constând în aceea că nu au fost înlăturate mijloacele de probă administrate în mod nelegal în timpul urmăririi penale, recurentul inculpat V.S.O. arătând în esenţă că la dosar există înregistrări audio efectuate înaintea începerii urmăririi penale (02 decembrie 2009), cât şi înregistrări efectuate înainte ca procurorul să se sesizeze din oficiu (27 noiembrie 2009), înregistrări efectuate în baza mandatelor din 2009 ale Înaltei Curţi emise în temeiul Legilor nr. 51/1991 şi nr. 535/2004.

S-a precizat că aceste înregistrări au fost obţinute în afara procesului penal, în faza actelor premergătoare, or, potrivit art. 200 C. proc. pen. probele nu pot fi administrate decât în cursul urmăririi penale. Astfel, s-a susţinut că potrivit art. 224 alin. (1) C. proc. pen. organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare. Nu se pot autoriza înregistrări audio-video în faza actelor premergătoare pentru că instanţa care le autorizează nu este organ de urmărire penală şi acesta e singurul care poate efectua acte premergătoare.

De asemenea, din economia dispoziţiilor art. 91¹ C. proc. pen. reiese că nu se pot efectua interceptări înainte de începerea urmăririi penale întrucât potrivit textului indicat autorizaţiile se dau la cererea procurorului care efectuează urmărirea penală.

Se mai arată că interceptările au fost obţinute exclusiv pentru infracţiuni cuprinse în Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României şi respectiv Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, iar potrivit Legii nr. 51/1991 comunicaţiile pot fi doar interceptate nu şi înregistrate. Pe de altă parte, se susţine că doar unul dintre inculpaţi nu a fost cercetat pentru vreuna din infracţiunile menţionate în cele două legi şi infracţiunea de favorizare a infractorului nu este o infracţiune de ameninţare la adresa siguranţei naţionale şi nici un act de terorism. Se conchide că interceptările şi înregistrările sunt nelegale. Se mai arată că procurorul a dispus interceptarea pentru o perioadă de 48 de ore a comunicaţiilor recurentului inculpat V.S.O., deşi acestea erau interceptate în baza mandatului de siguranţă naţională.

Recurentul inculpat V.S.O. mai arată că încheierile instanţei supreme reprezintă fiecare un act unitar şi ca atare declasificarea lor nu se putea face parţial. Se mai susţine că toate interceptările şi înregistrările efectuate după luna ianuarie 2010 sunt nelegale, întrucât Parchetul reţine că infracţiunea de favorizare a infractorului se consumase până atunci, iar potrivit art. 91 C. proc. pen. interceptarea şi înregistrarea convorbirilor se realizează „dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni”.

Acelaşi recurent a invocat greşita confiscare specială a sumei de 50.000 euro deoarece „în cazul infracţiunii de favorizare a infractorului, datorită caracterului subsidiar al răspunderii civile, instanţa trebuie să stabilească mai întâi dacă este vorba de o favorizare reală sau una personală, întrucât numai în cazul celei dintâi poate fi antrenată răspunderea civilă a favorizatorului în solidar cu autorul sau autorii infracţiunii şi numai în limita bunurilor în legătură cu care s-a comis infracţiunea de favorizare”, iar în sarcina sa s-a reţinut o favorizare în forma celei reale, aşa încât se impunea respingerea acţiunii civile, disponibilizarea sumei respective şi restituirea acesteia.

De asemenea, recurentul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen. constând în lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii continuate de favorizare a infractorului. Se invocă doctrină şi jurisprudenţă cu caracter general în care se arată că indiciile nu sunt suficiente pentru pronunţarea unei hotărâri de condamnare şi că dubiul profită inculpatului. Se susţine că acuzaţia se bazează exclusiv pe înregistrări audio, ca Înalta Curte s-a pronunţat anterior în sensul că nu este rezonabil ca întreaga urmărire să se bazeze exclusiv pe astfel de interceptări şi că este necesar ca aceste probe să se coroboreze cu alte probe.

Se mai susţine că, înainte de termenul la care au avut loc dezbaterile în fond în cauză, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, prin rechizitoriul nr. 321/P din 24 septembrie 2012 a dispus trimiterea în judecată a inculpatului V.S.O. pentru infracţiunile de instigare la delapidare şi spălare de bani constând în esenţă în instigarea condamnatului P.N. la delapidarea unor sume de bani din patrimoniul F.N.I. şi ascunderea provenienţei acestor sume.

În motivele de recurs formulate de inculpatul Ţ.O. se invocă cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen. şi se susţine că inculpatul trebuie achitat în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen. întrucât nu există probe că inculpatul Turcan ştia că P.N. se sustrage, că suma de 50.190 euro era destinată lui P. şi că C. Limited ar fi efectuat transferul către P.T.C. nefiind depusă la dosar dispoziţia de transfer a respectivei sume de bani.

Se mai arată că din probele administrate reiese că doar numitul M.T. avea puterea de a dispune de fondurile băneşti ale C. Limited şi astfel este incident art. 385¹⁶ C. proc. pen., în sensul că ar fi necesară casarea hotărârii şi acordarea unui termen pentru administrarea unor probe ce ar fi fost încuviinţate în cursul cercetării judecătoreşti şi ulterior neadministrate.

Inculpatul Ţ.O. mai invocă şi cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17 C. proc. pen. fără să arate expres la ce se referă acesta. Se susţine că a fost încălcată legea prin preluarea cauzei de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, întrucât cauza nu era complexă şi nu era incident niciunul dintre criteriile de la art. 209 alin. (4¹) C. proc. pen. Mai mult, întrucât urmărirea penală a fost efectuată de procurorul şef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, inculpatul nu a beneficiat de căi de atac împotriva actelor efectuate de acesta.

A mai arătat că s-ar fi efectuat percheziţie la o altă adresă a inculpatului Ţ.O. decât cea indicată în autorizaţia de percheziţie şi că s-au emis autorizaţii (de interceptare, de percheziţie informatică) de către Tribunal, ulterior datei de 10 septembrie 2010 la care fusese începută urmărirea penală şi faţă de un avocat - N.G., susţinându-se că acestea trebuia emise de curtea de apel. Prin urmare, autorizaţiile ar fi fost emise cu încălcarea normelor de competenţă după calitatea persoanei.

Inculpatul mai susţine că specialiştii din cadrul Serviciului Român de Informaţii care au întocmit rapoartele de constatare asupra sistemelor informatice nu erau competenţi material şi funcţional şi că au fost eludate dispoziţiile privind percheziţia informatică.

Recurentul inculpat S.A., care nu a formulat în scris motive de recurs, cu ocazia dezbaterilor a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen. şi a solicitat achitarea sa.

Contestatorii P.V. şi P.M.D. au invocat cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen. şi au solicitat admiterea recursurilor, desfiinţarea deciziei recurate, admiterea contestaţiei şi drept urmare, anularea măsurii ridicării sumei de 20.000 euro de la P.V. prin procesul-verbal de percheziţie corporală din 03 decembrie 2009, anularea măsurii asigurătorii constând în sechestrul înfiinţat în prezenta cauză asupra sumei respective, anularea confiscării acestei sume de către instanţa de fond şi restituirea acestor sume către contestatori pentru reîntregirea patrimoniului acestora, pentru siguranţa patrimoniului acestora, la care s-a atentat prin măsuri total abuzive.

Examinând recursurile declarate de inculpaţii Ţ.O., V.S.O. şi S.A. şi contestatorii P.V. şi P.M.D., prin prisma dispoziţiilor art. 385⁹ C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, Înalta Curte constată că sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse:

Preparator analizării motivelor de recurs formulate, Înalta Curte va face câteva precizări pentru stabilirea limitelor analizării recursurilor, în raport de modificările legislative intervenite prin Legea nr. 2/2013 şi a practicii sale constante.

Potrivit dispoziţiilor art. 385⁶ alin. (2) C. proc. pen. coroborat cu dispoziţiile art. 385¹⁰ alin. (2), (2¹) C. proc. pen., instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385⁹ din acelaşi cod, prin urmare, verificarea instanţei de ultim control judiciar se limitează astfel numai la cazurile de casare expres prevăzute de lege şi care au fost invocate în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, cu singura excepţie a cazurilor de casare care se iau în considerare din oficiu - art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen.

Legea nr. 2/2013 a impus o nouă limitare a devoluţiei căii de atac a recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, altele modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a cazului prevăzut de pct. 17² al art. 385⁹ C. proc. pen., scopul urmărit, prin amendarea cazurilor de casare, fiind acela de a se restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul acestei căi ordinare de atac, doar la chestiuni de drept.

Astfel cum se poate observa, decizia penală recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, la data de 20 iunie 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti (15 februarie 2013), ca atare, este supusă casării numai sub aspectul motivelor de recurs prevăzute de art. 385⁹ C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteză care, însă, nu se regăseşte în cauză.

De asemenea, Înalta Curte reaminteşte că potrivit jurisprudenţei sale, cazul de casare prevăzut în art. 385⁹ pct. 12 teza I C. proc. pen. este incident, dacă instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare, reţinând o situaţie de fapt corectă, însă în mod greşit a apreciat că fapta constituie o anumită infracţiune, deşi în realitate lipseşte unul din elementele constitutive ale acesteia, soluţia fiind contrară legii.

Situaţia de fapt, verificarea concordanţei dintre cele reţinute în hotărârea de condamnare şi probele administrate, poate fi cenzurată numai prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., referitor la eroarea gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare (decizia nr. 815 din 20 martie 2012).

Nu în ultimul rând, Înalta Curte mai reaminteşte că în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen. invocat cu respectarea dispoziţiilor art. 385¹⁰ alin. (2) C. proc. pen. cu privire la greşita încadrare juridică a faptei, instanţa de recurs verifică, în cazul hotărârilor supuse atât căii de atac a apelului, cât şi căii de atac a recursului, corecta încadrare juridică a faptei din perspectiva corespondenţei elementelor faptice reţinute în hotărârile recurate cu norma de încriminare, fără să procedeze la verificarea situaţiei de fapt, o astfel de verificare nefîind posibilă în calea de atac a recursului (decizia nr. 2529 din 02 septembrie 2013).

În fine, în conformitate cu dispoziţiile art. 385 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., recursul trebuie să fie motivat, iar motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată. în cazul în care nu sunt respectate dispoziţiile art. 385¹⁰ alin. (1) şi (2), în temeiul alin. (2¹) al aceluiaşi articol, instanţa ia în considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu (decizia nr. 1605 din 13 mai 2013).

Raportat la aceste considerente şi fiind stabilite limitele în cadrul cărora pot fi analizate criticile formulate, Înalta Curte constată că recurentul inculpat Ţ.O. a invocat cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.

Or, aşa cum Înalta Curte a menţionat în cele ce preced, judecata în recurs se limitează la motivele de casare expres prevăzute de lege, astfel că o analiză a cazului de casare prev. de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., care a fost abrogat prin adoptarea Legii nr. 2/2013, nu mai pot face obiectul examinării de către instanţa de ultim control judiciar.

Acelaşi recurent a mai susţinut că din probele administrate reiese că doar numitul M.T. avea puterea de a dispune de fondurile băneşti ale C. Limited şi astfel este incident art. 385⁹ C. proc. pen., în sensul că ar fi necesară casarea hotărârii şi acordarea unui termen pentru administrarea unor probe ce ar fi fost încuviinţate în cursul cercetării judecătoreşti şi ulterior neadministrate.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte apreciază că nu poate fi primită o asemenea cerere, întrucât pentru incidenţa art. 385¹⁶ C. proc. pen. trebuie mai întâi ca hotărârea atacată să fie casată, însă pentru ca o hotărâre să fie casată trebuie să fie incident vreunul dintre cazurile de casare, ceea ce nu este cazul. Aşadar, în lipsa vreunui caz de casare cererea de administrare a unor probe, nu poate duce la casarea unei hotărârii.

În ceea ce priveşte criticile acestui recurent referitoare la efectuarea în timpul urmăririi penale a unei percheziţii la o altă adresă decât cea indicată în autorizaţia de percheziţie, Înalta Curte reţine că în timpul urmăririi penale s-a efectuat o percheziţie la adresa din localitatea Voluntari, adresă pentru care a şi fost emisă autorizaţia de percheziţie, iar inculpatul Ţ.O. a asistat la efectuarea percheziţiei. Împrejurarea că autorităţile locale au schimbat administrativ denumirea străzii unde este situat domiciliul, nu poate susţine opinia că ar fi fost vorba de efectuarea unei percheziţii la un domiciliu pentru care nu exista autorizaţie.

Referitor la critica potrivit căreia în timpul urmăririi penale Tribunalul ar fi emis în timpul urmăririi penale autorizaţii cu încălcarea normelor de competenţă după calitatea persoanei (de interceptare, de percheziţie informatică), deşi în cauză era începută urmărirea penală şi faţă de un avocat - N.G., precum şi critica potrivit căreia specialiştii din cadrul Serviciul Român de Informaţii, care în timpul urmăririi penale au întocmit rapoartele de constatare asupra sistemelor informatice ridicate de la inculpat nu erau competenţi material şi funcţional şi astfel au fost eludate dispoziţiile privind percheziţia informatică, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.

În acest sens va reţine că aceste aspecte au fost analizate atât de către Tribunal, cât şi de către Curtea de Apel şi reaminteşte că potrivit art. 112 C. proc. pen., pentru lămurirea unor fapte şi împrejurări organul de urmărire penală poate folosi cunoştinţele unui specialist, dispunând constatare tehnico-ştiinţifică şi poate folosi specialişti şi tehnicieni care funcţionează în cadrul altor organe, deci şi din cadrul Serviciul Român de Informaţii.

Deşi recurentul inculpat Ţ.O. a invocat cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 17², când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii, Înalta Curte constată că faţă de susţinerile scrise şi orale, acestea se pot subsuma cazului de casare prev. de art. 385⁹ pct. 1 C. proc. pen., care în redactarea anterioară Legii nr. 2/2013, prevedea că hotărârile sunt supuse casării când „nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei”.

Or, textul a fost modificat prin Legea nr. 2/2013 aşa încât în prezent hotărârile sunt supuse casării dacă „în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei”.

Aşadar, cum s-a menţionat, judecata în recurs se limitează la motivele de casare expres prevăzute de lege, astfel că pretinsa nerespectare a dispoziţiilor privind competenţa în cursul urmăririi penale nu mai poate fi supusă analizei instanţei de recurs.

Oricum, Înalta Curte va reţine că această cauză nu putea fi judecată în primă instanţă de Curtea de Apel pentru că avocatul N.G., la care face trimitere recurentul nu a fost trimis în judecată.

În fine, cu privire la critica potrivit căreia legea a fost încălcată prin preluarea cauzei de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, întrucât cauza nu era complexă şi nu era incident niciunul dintre criteriile de la art. 209 alin. (4¹) C. proc. pen. şi întrucât urmărirea penală a fost efectuată de procurorul şef al secţiei de urmărire penală şi criminalistică, inculpatul Ţ.O. nu ar beneficiat de căi de atac împotriva actelor efectuate de acesta, Înalta Curte reţine că şi acestea sunt susţineri care au legătură cu urmărirea penală.

Oricum, dispoziţia de preluare a cauzei de către Parchetul ierarhic superior nu este cenzurabilă de către instanţele de judecată, deorece o asemenea dispoziţie nu face parte dintre soluţiile procurorului care pot fi atacate cu plângere la instanţă conform art. 278¹ C. proc. pen., iar pe de altă parte, faptul că o cauză a fost preluată de procurorul ierarhic superior nu l-a lipsit pe inculpat de posibilitatea de a formula plângere împotriva actelor acestuia, cum de altfel, în conformitate cu prevederile art. 278 C. proc. pen., inculpatul a şi exercitat acest drept, formulând mai multe plângeri împotriva actelor de urmărire penală, care au fost soluţionate de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte reţine că prin procesul-verbal din data de 27 noiembrie 2009 s-a realizat sesizarea din oficiu a procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul notei din 24 noiembrie 2009 înregistrată la Compartimentul Documente Clasificate al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din care au rezultat indiciile de comitere a infracţiunii de favorizare a infractorului P.N. prevăzute de art. 264 C. pen. Prin ordonanţa nr. 1563/P/2009 din 02 decembrie 2009, cauza a fost declinată în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti. Prin adresa din 02 decembrie 2009, Tribunalul Bucureşti a trimis dosarul astfel format, la secţia de urmărire penală şi criminalistică pentru a se aprecia asupra preluării cauzei. Prin nota din 02 decembrie 2009 s-a propus preluarea acestei cauze la nivelul secţiei de urmărire penală şi criminalistică. Prin rezoluţia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie din 02 decembrie 2009 s-a dispus preluarea dosarului în vederea efectuării şi finalizării urmăririi penale.

Ulterior, după preluarea cauzei, în timpul urmăririi penale, prin rezoluţia din data de 28 iunie 2010 s-a respins plângerea formulată de inculpatul Ţ.O. împotriva rezoluţiei prin care s-a dispus preluarea cauzei de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi a tuturor măsurilor procesual penale dispuse până la data de 02 decembrie 2009 faţă de care a invocat nulitatea absolută, aşa încât susţinerile inculpatului Ţ.O. că nu ar beneficiat de căi de atac împotriva actelor efectuate în timpul urmăririi penale sunt lipsite de un suport real.

Motivul de casare invocate de către recurentul inculpat V.S.O. prevăzut de art. 385 pct. 1 C. proc. pen., nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei.

Potrivit art. 35 alin. (5) C. proc. pen., tăinuirea, favorizarea infractorului şi nedenunţarea unor infracţiuni sunt de competenţa instanţei care judecă infracţiunea la care acestea se referă, iar dacă competenţa după calitatea persoanelor aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine instanţei superioare în grad.

Faţă de redactarea acestui text de lege, Înalta Curtea, în acord cu Tribunalul şi Curtea de Apel apreciază că dispoziţiile art. 35 alin. (5) C. proc. pen. nu fac distincţie între modalităţile alternative ale faptei de favorizare, între acestea regăsindu-se şi activitatea de îngreunare, zădărnicire a executării pedepsei şi atât timp cât nici un text de lege nu condiţionează ca judecarea inculpaţilor favorizaţi să se realizeze în acelaşi timp cu judecarea inculpaţilor care au favorizat, singura regulă impusă fiind cea referitoare la instanţa competentă să judece, independent de factorul „timp”, judecarea în oricare caz se desfăşoară în faţa instanţei de acelaşi grad, fie împreună, fie separat, acest aspect neavând nici o relevanţă, argumente pentru care raportat la infracţiunile la care se reţine că inculpaţii au favorizat se judecă în primă instanţă de Tribunal, competenţa de a judeca infracţiunea de favorizare a infractorului aparţine Tribunalului.

Cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen., când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii, invocate de acelaşi recurent.

Prealabil, Înalta Curte reaminteşte că a statuat în mod constant că legalitatea interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video nu este condiţionată de începerea urmăririi penale, ci de respectarea următoarelor condiţii prevăzute în art. 91¹ C. proc. pen.: să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni din cele enumerate în alin. (2) al acestui articol, să fie necesare pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru identificarea sau localizarea participanţilor, care nu ar fi posibilă prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată şi să fie autorizate de către judecător (decizia nr. 948 din 12 martie 2010).

Ceea ce a urmărit legiuitorul prin introducerea art. 91¹ C. proc. pen. a fost reglementarea condiţiilor în care interceptările şi înregistrările audio sau video pot deveni probe, iar Înalta Curte reţine că acest text legal nu a fost declarat neconstituţional.

Aşadar, obiectul acestor probe (interceptările) îl constituie convorbirile purtate între două sau mai multe persoane, ceea ce în raport de prevederile art. 63 C. proc. pen., sunt elemente de fapt ce poate servi la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanelor şi la cunoaşterea împrejurărilor de comitere a faptelor, iar conform dispoziţiilor art. 224 alin. (3) C. proc. pen., procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă. Or, procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate şi înregistrate sunt astfel de probe.

Sub aspectul criticilor aduse legalităţii ordonanţei provizorii de înregistrare emise de procuror în pofida existenţei unei autorizaţii emise de judecător, Înalta Curte reţine că din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 91¹ şi urm. C. proc. pen. rezultă că procurorul are posibilitatea de a emite astfel de ordonanţe provizorii de interceptare conform art. 91 alin. (2) C. proc. pen., în cazurile de urgenţă temeinic justificate, nefiind încălcată nici o dispoziţie legală, măsura procesuală fiind provizorie şi supusă confirmării judecătorului, care în prezenta cauză a confirmat şi a autorizat aceste măsuri procesuale.

Pe de altă parte, Înalta Curte, în acord cu instanţa de apel, apreciază că într-adevăr nu este rezonabil ca o întreagă urmărire penală să se bazeze exclusiv pe interceptări telefonice, că aceste probe trebuie să se coroboreze cu alte probe pe care organul de urmărire penală este obligat să le administreze pentru a demonstra vinovăţia unei persoane, pentru a nu face loc abuzului.

În acest context, Înalta Curte reţine că în prezenta cauză interceptările şi înregistrările telefonice se coroborează cu celelalte probe administrate pe parcursul procesului penal: declaraţiile inculpaţilor Ţ.O., V.S.O. şi S.A., declaraţiile martorilor, documentele financiar-bancare transmise de autorităţile judiciare cipriote prin comisie rogatorie, procesele-verbale întocmite (de supraveghere, de percheziţie, de ridicare a sumele de bani), biletele de avion, înscrisurile din care rezultă prinderea lui P.N. în Indonezia, aşa cum de altfel au fost ele analizate atât de către instanţa de fond, cât şi de către instanţa de apel aspecte asupra cărora apreciază că nu este nevoie să revină în detaliu, dat fiind faptul că sunt cuprinse în prezenta decizie.

Referitor la susţinerea recurentului inculpat V.S.O. privind nelegalitatea probelor, întrucât niciunul dintre inculpaţi nu ar fi fost trimis în judecată pentru vreo infracţiune de terorism pentru care s-ar fi dispus interceptarea, Înalta Curte reţine că aceaste aprecieri nu au susţinere în actele dosarului, deoarece potrivit dispoziţiilor Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României şi Legii nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, în realizarea siguranţei naţionale emiterea mandatului de către judecător este subsumată acestor dispoziţii legale speciale.

Astfel, Legea nr. 51/1991 reglemetează la art. 3 situaţiile care constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale pentru care se poate solicita emiterea unui mandat, iar Legea nr. 535/2004 reglementează procedura de emitere a unui asemenea mandat, art. 20 dispunând că ameninţările la adresa securităţii naţionale a României, prevăzute la art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României constituie temeiul legal pentru a se solicita autorizarea efectuării unor activităţi în scopul culegerii de informaţii, solicitare care este examinată de judecători anume desemnaţi de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care o admit motivat şi emit mandat prin care autorizează efectuarea activităţilor propuse, aşa încât nu se poate susţine că a fost încălcată vreo dispoziţie legală.

Problema care se pune este aceea a valorificării în probatoriul cauzei penale a informaţiilor furnizate de autorităţile cu atribuţii în materia siguranţei naţionale, ştiut fiind că respectivele informaţii, chiar dacă relevă comiterea unor infracţiuni, sunt obţinute în activitatea de realizare a siguranţei naţionale şi au caracter secret.

Or, în speţa de faţă, încă din timpul urmăririi penale, pentru a se asigura compatibilitatea dintre publicitatea procedurilor penale şi secretul specific domeniului siguranţei naţionale, s-a procedat la declasificarea parţială a mandatelor emise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 51/1991 şi au fost comunicate organului de urmărire penală, măsură pe care Înalta Curte o apreciază ca fiind necesară, dar şi suficientă.

Obligaţia tuturor autorităţilor, inclusiv a celor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, de a pune la dispoziţia organelor de urmărire penală toate informaţiile ce pot constitui probe în procesul penal, indiferent de mijlocul prin care acestea au fost obţinute, a fost instituită de legiuitorul român, nu numai prin norme cu caracter special, ci şi prin norme cu caracter general.

În acest sens, aşa cum Înalta Curte a mai arătat în practica sa (completul de 5 judecători, decizia nr. 86/2013 pronunţată în Dosarul nr. 6312/1/2012), sunt prevederile art. 65 alin. (2) C. proc. pen. în conformitate cu care la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, orice persoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze.

În procesul penal, probele sunt elemente de fapt care, datorită relevanţei lor informative, servesc la aflarea adevărului şi la justa soluţionare a cauzei penale. Mijloacele de probă sunt instrumentele prin care pot fi constatate elementele de fapt care servesc ca probă în cadrul procesului penal, iar procedeele probatorii (care nu constituie o categorie a mijloacelor de probă) sunt moduri de a proceda în folosirea mijloacelor de probă.

Ca orice alte probe, şi informaţiile din domeniul siguranţei naţionale nu pot fi administrate în procesul penal decât prin intermediul unor mijloace de probă, dintre cele prevăzute la art. 64 C. proc. pen.

În cazul interceptării şi înregistrării comunicaţiilor, mijlocul de probă este suportul magnetic sau optic pe care s-a stocat convorbirea ori comunicarea înregistrată (împreună cu nota cuprinzând transcrierea acesteia).

Chiar dacă suntem în prezenţa procedeului informativ din domeniul siguranţei naţionale şi nu a celui probator din materie procesual penală, un atare mijloc de probă este permis în procesul penal în virtutea dispoziţiilor art. 91⁶ alin. (2) teza finală C. proc. pen. (conform cărora orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă, dacă nu sunt interzise de lege).

Actul de constatare în care se consemnează derularea actelor de supraveghere tehnică indicate de art. 20 din Legea nr. 535/2004 are, în acest caz, numai valoarea unui înscris doveditor al legalităţii şi modului în care s-a realizat activitatea de supraveghere tehnică, ca operaţiune prin care s-a obţinut proba, necesitatea şi utilitatea sa, fiind subsumate cerinţelor ce rezultă din interpretarea per a contrario, a dispoziţiilor art. 64 alin. (2) C. proc. pen.

În cazul de faţă, organul de urmărire penală prin procesele-verbale întocmite la data de 02 decembrie 2009 şi 21 septembrie 2010 a constat că rezultă indicii temeinice că numiţii V.S.O. şi Ţ.O. săvârşesc infracţiunea de favorizarea infractorului prev. de art. 264 C. pen., în sensul că ajută un infractor, respectiv pe condamnatul P.N., să se sustragă de la executarea pedepsei definitive de 15 ani închisoare. Aceste procese-verbale au fost întocmite după ce s-a procedat la examinarea înscrisurilor - acte de constatare şi note - referitoare la comunicaţiile şi imaginile înregistrate în legătură cu numiţii S.O.V., Ţ.O., P.N., P.V. şi C.A., precum şi suporţii de memorie externă CD, care au fost comunicate prin adresa din 02 decembrie 2009 a Serviciului Român de Informaţii, toate rezultate din exploatarea mandatului emis de către Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie.

Legislaţia procesual penală română nu prevede în mod expres nicio restricţie în privinţa utilizării în probatoriul unei cauze penale a informaţiilor furnizate de Serviciul Român de Informaţii.

Înalta Curte mai reţine că susţinerile recurentului V.S.O. potrivit cărora nu s-ar fi stabilit cu certitudine autenticitatea şi originalitatea înregistrărilor, astfel încât ele nu pot fundamenta o soluţie de condamnare, sunt de asemenea contrazise de actele şi lucrările dosarului.

Astfel, în faţa instanţei de fond, în condiţii de publicitate şi contradictorialitate s-a discutat şi dispus efectuarea unui raport de expertiză criminalistică tocmai asupra acestor aspecte. Urmare celor dispuse de către instanţa de fond, prin adresa din 07 mai 2012 Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice a depus raportul de expertiză criminalistică din 07 mai 2012. Ulterior, la data de 20 mai 2012, expertul parte C.G. a declarat că formulează obiecţiuni preliminare la raportul de expertiză din 07 mai 2012, obiecţiuni depuse la 25 iunie 2012.

Mai mult, la data de 25 mai 2012, inculpatul Ţ.O. a solicitat să se ia act de opinia exprimată cu privire la conţinutul şi concluziile raportului de expertiză depus în cauză şi a solicitat să se depună un supliment la raportul de expertiză criminalistică, iar la termenul din 22 iunie 2012, Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice a răspuns la obiecţiunile formulate. La termenul din 21 septembrie 2012, instanţa de fond a respins cererea inculpatul Ţ.O. de efectuare a unei noi expertize sau a unui supliment de expertiză criminalistică şi a consemnat ataşarea la dosarul cauzei a răspunsurilor primite de la Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la acest aspect.

Oricum, Înalta Curte reafirmă că invocarea în recurs a faptului că înregistrările au fost alterate sau că transcrierile nu corespund înregistrărilor tind la o reinterpretare a probatoriului şi se referă la chestiuni de fapt, care, aşa cum s-a mai arătat, nu mai pot fi discutate în recurs.

Cu privire la susţinerile referitoare la greşita confiscare specială a sumei de 50.000 euro, deoarece în sarcina inculpatului V.S.O. s-a reţinut o favorizare în forma celei reale aşa încât se impunea respingerea acţiunii civile, disponibilizarea sumei respective şi restituirea ei inculpatului, Înalta Curte reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 118 lit. b) C. pen., sunt supuse confiscării speciale bunurile care au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt ale infractorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor.

Înalta Curte mai reţine că motivul invocat de către recurent se referă în realitate la o critică ce priveşte situaţia de fapt stabilită de către instanţa de fond şi cea de apel, iar cazul de casare ce ar fi permis cenzurarea situaţie de fapt, respectiv verificarea concordanţei dintre cele reţinute în hotărârea de condamnare şi probele administrate, era cel prevăzut în dispoziţiile art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., care a fost abrogat prin adoptarea Legii nr. 2/2013 şi astfel nu mai poate face obiectul examinării de către instanţa de ultim control judiciar.

Oricum, în speţă atât instanţa de fond, cât şi instanţa de prim control judiciar, au stabilit că suma de 50.000 euro a fost folosită la săvârşirea faptelor pentru care inculpatul V.S.O. a fost condamnat, deci în mod corect au dispus confiscarea specială de la inculpatul V.S.O. a sumei de 50.000 euro, consemnată la C. Bank.

De asemenea, recurentul inculpat V.S.O. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen., când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni sau când instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată.

În primul rând este de precizat faptul că recurentul V.S.O. tinde spre obţinerea unei soluţii de achitare întemeiată pe dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., însă criticile pe care acesta le aduce hotărârilor nu pot fi analizate din perspectiva dispoziţiilor în care acestea au fost încadrate, respectiv art. 385⁹ pct. 12 teza I C. proc. pen.

După cum în mod constant s-a arătat şi în doctrină, cazul de casare invocat implică pronunţarea unei hotărâri de condamnare, reţinându-se o situaţie de fapt corectă, însă în mod greşit s-a apreciat că fapta constituie o anumită infracţiune, în realitate lipsind unul din elementele constitutive ale acesteia, soluţia fiind astfel contrară legii.

Inculpatul recurent V.S.O. critică însă situaţia de fapt stabilită de către instanţa de fond şi cea de apel, arătând că aceasta nu are susţinere în probatoriul administrat, împrejurare faţă de care cazul de casare ce ar permite cenzurarea situaţiei de fapt, respectiv verificarea concordanţei dintre cele reţinute în hotărârea de condamnare şi probele administrate, este cel prevăzut în dispoziţiile art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.

Această interpretare a fost statuată prin decizia în interesul legii nr. 8 din 09 februarie 2009, unde se arată că incidenţa dispoziţiilor art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. presupune o evidentă stabilire eronată a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat soluţia adoptată. Aşadar, prin eroare de fapt se înţelege o greşită examinare a probelor administrate în cauză, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existenţa unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul. Eroarea gravă de fapt presupune deci reţinerea unei împrejurări esenţiale fără ca probele administrate să o susţină sau o nereţinere a unei astfel de împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.

Or, aşa cum Înalta Curte a menţionat în cele ce preced, judecata în recurs se limitează la motivele de casare expres prevăzute de lege, aşa încât o analiză a cazului de casare prev. de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., care a fost abrogat prin adoptarea Legii nr. 2/2013, nu mai pot face obiectul examinării de către instanţa de ultim control judiciar.

În ceea ce îl priveşte pe recurentul inculpat S.A., Înalta Curte reţine că primul termen de judecată în cauză a fost 10 ianuarie 2014, când s-a constatat că acest recurent nu a depus la dosar memoriul cuprinzând motivele de recurs încălcându-şi, astfel, obligaţia ce îi revenea potrivit art. 385¹⁰ alin. (2) C. proc. pen.

Ca urmare, faţa de această împrejurare, Înalta Curte ţinând seama de prevederile art. 385¹⁰ alin. (2) C. proc. pen., precum şi de cele ale art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 şi care nu mai enumera printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu şi pe cele reglementate de pct. 12 şi pct. 17² ale art. 385⁹ C. proc. pen., nu va proceda la examinarea criticilor circumscrise de recurent acestor motive de recurs, nefiind îndeplinite condiţiile formale prevăzute în art. 385⁹ alin. (2) C. proc. pen. Totodată, Înalta Curte reţine că nu există niciun caz de casare, care să poată fi luat în considerare din oficiu.

Recurenţii contestatorii P.V. şi P.M.D. au invocat cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen., când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii.

Înalta Curte reţine că motivele invocate de către contestatori se referă în realitate la lipsa oricăror probe care ar face dovada că suma confiscată ar fi fost cea predată de inculpatul V.S.O., or, această critică priveşte situaţia de fapt stabilită de către instanţa de fond şi cea de apel, iar cazul de casare ce ar fi permis cenzurarea situaţie de fapt, respectiv verificarea concordanţei dintre cele reţinute în hotărârea de condamnare şi probele administrate, era cel prevăzut în dispoziţiile art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., care a fost abrogat prin adoptarea Legii nr. 2/2013 şi astfel nu mai poate face obiectul examinării de către instanţa de ultim control judiciar.

În consecinţă, Înalta Curte constată că decizia instanţei de apel este legală şi temeinică, iar recursurile declarate de inculpaţii Ţ.O., V.S.O. şi S.A. şi de contestatorii P.V. şi P.M.D. sunt nefondate, urmând ca în baza art. 385 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. să fie respinse, iar în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurenţii inculpaţi şi recurenţii contestatori vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii Ţ.O., V.S.O. şi S.A. şi de contestatorii P.V. şi P.M.D. împotriva deciziei penale nr. 170/A din data de 20 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Obligă recurenţii inculpaţi Ţ.O. şi V.S.O. la plata sumei de câte 250 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 50 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Obligă recurentul inculpat S.A. la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Obligă recurenţii contestatori P.V. şi P.M.D. la plata sumei de câte 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 ianuarie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 261/2014. Penal		ICCJ. Decizia nr. 2686/2014. Penal. Infracţiuni privind... →

ICCJ. Decizia nr. 264/2014. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 264/2014. Penal