ICCJ. Decizia nr. 2731/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2731/2014
Dosar nr. 51670/3/2011
Şedinţa din 30 septembrie 2014
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 737 din 26 octombrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 334 C. proc. pen. a. dispus schimbarea încadrării juridice a faptei inculpatului N.P.Z. din infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 13 C. pen. şi a art. 41 alin. (2) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 87/1994 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi a art. 13 C. pen.
În baza art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 87/1994 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi a art. 13 C. pen. a condamnat pe inculpatul N.P.Z. la 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii continuate de evaziune fiscală.
În. baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului drepturile de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa funcţia de administrator al unei societăţi comerciale prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), c) C. pen. din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
În baza art. 65 alin. (2) C. pen., a interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), c) C. pen. timp de 5 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
În baza art. 346 C. proc. pen. rap. la art. 998, 999 şi 1000 alin. (3) C. civ. cu aplic. art. 3 din Legea nr. 71/2011 a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi a obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC S.V.C. SRL la plata către partea civilă a sumei de 8.372.940 lei şi a obligaţiilor fiscale accesorii.
În baza art. 11 din Legea nr. 241/2005 rap. la art. 163 alin. (1), (2) C. proc. pen. a dispus luarea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului N.P.Z. şi ale părţii responsabile civilmente SC S.V.C. SRL până la concurenţa sumei de 8.372.940 lei şi a obligaţiilor fiscale accesorii datorate părţii civile.
În baza art. 13 din Legea:nr. 241/2005 a dispus trimiterea la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe către Oficiul Registrului Comerţului, a unei copii de pe dispozitivul hotărârii şi a obligat inculpatul la plata sumei de 31.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut ca situaţie de fapt că prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Bucureşti, Biroul Teritorial Slobozia la data de 29 iunie 2011 în Dosarul nr. 71/P/2008 s-a dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatului N.P.Z., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 13 C. pen. şi a art. 41 alin. (2) C. pen.
În drept fapta inculpatului N.P.Z. constă în aceea că în calitate de administrator de fapt al SC S.V.C. SRL, în perioada decembrie 2003 - iunie 2004, în exercitarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, a omis cu ştiinţă să evidenţieze integral în contabilitatea societăţii operaţiunile comerciale efectuate şi veniturile realizate, prejudiciind bugetul consolidat al statului cu suma de 8.372.940 lei (2.093.235 echivalent euro) întruneşte elementele constitutive, ale infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prev. şi ped. de art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea.nr. 87/1994 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi a art. 13 C. pen.
Într-adevăr potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. c) din Lege nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, republicată în M. Of., Partea I nr. 545 din 29.07.2003 constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi "omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în acte contabile sau în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori înregistrarea de operaţiuni sau cheltuieli nereale, în scopul de a nu plăti ori a diminua impozitul, taxa sau contribuţia".
Prin art. 16 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale au fost abrogate expres atât Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii, fiscale, cu modificările ulterioare, cât şi art. 280 din Codul muncii.
Prin urmare, în materia enunţată există o continuitate a incriminării, fiind efectuată doar o schimbare a sediului acesteia. Astfel potrivit art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale intrată în vigoare la data de 26 august 2005 constituie infracţiunea de evaziune fiscală şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi "omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate".
Potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol "dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 3 ani".
Totodată, în cauza dedusă judecăţii activitatea infracţională a inculpatului, N.P.Z. s-a consumat în cursul lunii decembrie 2003 şi s-a epuizat în cursul lunii iunie 2004.
În conformitate cu principiul activităţii legii penale, în art. 10 din C. pen. se prevede: "legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare." Din această formulare dată principiului enunţat rezultă că pentru toate infracţiunile se aplică legea în vigoare în timpul săvârşirii lor.
Există însă cazuri când anumite infracţiuni săvârşite, sub legea veche sunt judecate sub imperiul legii noi. Astfel de cazuri, de succesiune a legilor penale, generează situaţii tranzitorii ce impun o derogare firească de la principiul activităţii legii penale. Ca urmare, pentru asemenea situaţii, trebuie să se recurgă la principiul subsidiar al aplicării legii penale mai favorabile. Or, acest principiu impune aplicarea "legii" mai favorabile în ansamblu şi nu doar aplicarea unora dintre "dispoziţiile mai favorabile" ale acelei legi. Ca atare, în raport cu principiul menţionat, nu se poate recurge, la combinarea unei dispoziţii mai favorabile dintr-o lege cu dispoziţii din altă lege, fiindcă în acest fel s-ar ajunge, pe cale judecătorească, la crearea unei a treia legi, ceea ce nu ar fi îngăduit.
De aceea, în art. 13 C. pen. este folosită expresia "legea mai favorabilă" şi nu dispoziţiile mai favorabile ale unei legi.
Sub acest aspect este de observat că prejudiciul reţinut în sarcina inculpatului N.P.Z. este în cuantum de 8.372.940 lei (2.093.235 echivalent euro) ceea ce ar atrage incidenţa în cauză a alin. (3) al art. 9 - alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 şi implicit majorarea limitelor de pedeapsă aferente infracţiunii cu 3 ani. În aceste condiţii, în mod evident legea penală mai favorabilă este art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 87/1994.
În ceea ce priveşte susţinerea inculpatului, prin apărător ales, în sensul că acesta nu ar putea fi autor al infracţiunii de evaziune fiscală întrucât nu îndeplineşte calitatea impusă de norma de incriminare subiectului activ al acestei infracţiuni, instanţa a apreciat că săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală este imputabilă persoanelor care au atribuţii de gestionare a patrimoniului persoanei juridice întrucât acestea au controlul asupra situaţiei de fapt şi de drept relevante fiscal ale persoanei juridice, contribuabil care datorează taxe şi impozite. Efectuarea unei operaţiuni sau realizarea unui venit este atribuţia reprezentantului legal al persoanei juridice - administrator, preşedinte, director executiv, iar evidenţierea în sensul legii penale nu presupune simpla înregistrare a operaţiunii, ci evidenţierea acesteia în scopul de a produce efectele juridice proprii acestei operaţiuni, de drept comercial, fiscal etc. Astfel, subiect activ al acestei infracţiuni nu este doar persoana fizică ce are atribuţii ce privesc evidenţierea în documentele contabile oficiale a operaţiunilor comerciale şi a veniturilor realizate, ci persoana ce conduce în fapt aceste evidenţe financiar-contabile, în sensul Legii nr. 87/1994 şi a Legii nr. 82/1991.
În concret, instanţa a reţinut că faptele inculpatului prezintă un .grad. de pericol social mediu, avându-se în vedere gradul de implicare al acestuia în activitatea infracţională dedusă judecăţii, numărul ilicitelor penale, cuantumul prejudiciului produs dar şi circumstanţele personale ale inculpatului, care a avut în cursul procesului penal o atitudine nesinceră, este o persoană integrată . social şi profesional, fiind pentru prima oară implicat într-un raport penal de conflict, are un copil minor în întreţinere.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea pedepselor accesorii inculpatului N.P.Z., cetăţean străin, instanţa a constatat faptul că potrivit Deciziei nr. XXIV din 16 aprilie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, prevăzută în legea penală română în conţinutul art. 64 C. pen., se aplică în condiţiile art. 65 din acelaşi cod şi inculpaţilor cetăţeni străini. În consecinţă, pentru identitate de raţiune, şi pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi prev. de art. 64 C. pen. este aplicabilă inculpaţilor cetăţeni străini.
În plus faţă de jurisprudenţa Curţii în materie, instanţa a avut în vedere şi Decizia nr. LXXIV (74) din 5 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a admis recursul în interesul legii promovat de procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a stabilit că "dispoziţiile art. 71 Cod penal referitoare la pedepsele accesorii, se interpretează în sensul că, interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza I - c) C. pen. nu se va face în mod automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii instanţei, în funcţie de criteriile stabilite în art. 71 alin. (3) Cod penal."
Astfel, circumstanţele personale ale inculpatului şi natura faptei săvârşite impun concluzia că interzicerea dreptului la alegeri libere, care este o valoare fundamentală într-o societate democratică, nu se impune.
Referitor la interzicerea dreptului inculpatului de a mai exercita activitatea de administrator al unei societăţi comerciale, instanţa a constatat că acesta, în virtutea tocmai a calităţii de administrator al unei societăţi comerciale, a săvârşit infracţiunea reţinută în sarcina sa, fapt ce denotă nedemnitatea sa de a mai ocupa o astfel de poziţie, cât timp dă dovadă de lipsă de respect faţă de legislaţia ce reglementează obligaţiile pe care le presupune exercitarea funcţiei menţionate.
Sub aspectul laturii civile a cauzei, instanţa a reţinut că prin adresa nr. 837969 din 15 iunie 2011, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 8.706.774 lei, reprezentând prejudiciul cauzat bugetului de stat, la care se adaugă obligaţiile fiscale accesorii respectiv majorări, penalităţi şi dobânzi, în conformitate cu Codul de procedura fiscală.
Întrucât acţiunea civilă alăturată celei penale îşi are izvorul juridic în dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ., procedând la evaluarea îndeplinirii condiţiilor necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale în cadrul procesului penal, instanţa a constatat că acestea sunt îndeplinite. Astfel, potrivit concluziilor raportului de constatare economico-financiară întocmit de specialistul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în intervalul decembrie 2003 - mai 2004, SC S.V.C. SRL a obţinut venituri impozabile în cuantum total de 23.714.625 lei, mărfurile fiind valorificate la o valoare de peste 33 de ori mai mare faţă de cea la care au fost importate.
Totodată, instanţa a constatat că potrivit art. 11 din Legea nr. 24172005, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.
Măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau de instanţa de judecată şi constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile şi imobile, în vederea confiscării speciale (inclusiv confiscare extinsă - a se vedea art. III din Legea nr. 63/2012), a reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii.
Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua asupra bunurilor învinuitului, sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a pagubei.
În opinia instanţei faptul că organul de urmărire penală nu a putut, în cursul urmăririi penale, identifica bunuri aparţinând inculpatului N.P.Z. nu este un impediment în a institui măsuri asigurătorii de vreme ce potrivit dispoziţiilor 165 alin. (1) C. proc. pen. organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge în caz de necesitate şi la experţi.
Totodată prin aplicarea art. 11 din Legea nr. 241/2005 instanţa nu creează o lex tertia întrucât norma legală anterior menţionată constituie o normă procesual penală de imediată aplicabilitate şi nu una de drept substanţial.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inculpatul N.P.Z. şi Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
Prin Decizia nr. 326 din 19 decembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA şi partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Sentinţei penale nr. 737 din 26 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 51670/3/2011. A fost desfiinţată parţial sentinţa şi în fond, a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpat.
În baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea 241/2005 cu aplic. art. 13 C. pen. şi art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul N.P.Z. la pedeapsa de 6 ani închisoare.
Au fost menţinute aplicarea pedepselor accesorii şi complementare.
În baza art. 117 alin. (1) şi (3) C. pen., s-a dispus expulzarea inculpatului în Bulgaria, după executarea pedepsei principale a închisorii.
A fost admisă în integralitate acţiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi a fost obligat inculpatul la plata sumei de 8.706.774 lei RON şi a obligaţiilor fiscale accesorii, de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea sumei, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC S.V.C. SRL.
S-a menţinut sechestrul asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului şi părţii responsabile civilmente până la concurenţa sumei de 8.706.774 lei şi a obligaţiilor fiscale accesorii.
A fost obligat inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 31.000 lei în solidar cu partea responsabilă civilmente SC S.V.C. SRL şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul N.P.Z., cu obligarea acestuia la 10.000 lei cheltuieli judiciare către stat din care 500 lei (cinci sute) onorariu avocat oficiu parţial se avansează din fondul Ministerului Justiţiei, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC S.V.C. SRL.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut că, instanţa fondului a făcut o evaluare judicioasă a probatoriului administrat stabilind o corectă situaţie de fapt care a stat la baza tragerii la răspundere penală a inculpatului.
De altfel, din probatoriul, cauzei a rezultat că inculpatul, folosindu-se de cetăţeni bulgari cu o situaţie materială precară şi necunoscători ai limbii române, a înfiinţat societatea comercială SC S.V.C. SRL, el fiind administratorul de fapt al societăţii a cărei activitate s-a concretizat în activităţi propriu-zise de control, luare şi facturarea mărfurilor. În vamă, întocmirea unor documente contabile primare la cererea inculpatului de către martori cu atribuţii specifice, toate reflectând transferarea scriptică a bunurilor de la SC S.V.C. SRL, societate fantomă fără angajaţi şi cu un administrator de drept care nici nu înţelege ce documente a semnat, la societatea inculpatului SC "N.E.I." SRL, SC B.C.I., din nou la societatea inculpatului pentru a se reîntoarce în cadrul societăţii fantomă şi, apoi, mărfurile fiind vândute la terţi.
Toată activitatea inculpatului s-a concretizat în retrageri de numerar prin intermediul martorilor - cetăţeni bulgari - astfel cum rezultă din raportul de constatare efectuat în faza de urmărire penală, cât şi din expertiza efectuată de instanţă, dar şi din concluziile comisiei rogatorii.
Astfel, inculpatul a comis fapta în perioada decembrie 2003 - iunie 2004, sub imperiul Legii nr. 87/1994 privind evaziunea fiscală, iar până la data judecării cauzei în primă instanţă, acest act normativ a fost modificat prin Legea nr. 161 din 21 aprilie 2003, republicată, iar în final s-a abrogat prin art. 16 din Legea nr. 24 din 15 iunie 2005.
Or, incriminarea actelor materiale din art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 87/1994 constând în "omisiunea în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau veniturilor realizate" cu scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, au fost preluate integral în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, infracţiune de evaziune fiscală sancţionată cu aceleaşi pedepse şi limite legale, respectiv închisoarea de la 2 la 8 ani şi interzicerea exerciţiului unor drepturi. În plus, spre deosebire de legea abrogată, noul act normativ instituie pentru prima dată în dreptul penal român o serie de cauze de nepedepsire şi cauze de reducere a pedepselor, în raport de acoperirea prejudiciului cauzat până la primul termen de judecată, iar cuantumul acestuia poate conduce în final la schimbarea regimului sancţionator în amendă sau o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.
Cum astfel de reguli privind judecata sunt de strictă interpretare, chiar dacă în speţă nu au primit eficienţă pe considerentul că inculpatul nu a acoperit paguba produsă, o atare conduită procesuală nu poate înlătura caracterul mai favorabil al Legii nr. 241/2005, comparativ cu Legea nr. 87/1994 şi în final încadrarea juridică a faptei în situaţia prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b).
Fiind abrogată Legea nr. 87/1994 prin Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, la art. 9 alin. (1) din aceasta lege s-a prevăzut că între actele ce constituie infracţiuni de evaziune fiscală sunt şi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale:
b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate.
În acelaşi sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât, prin recurs în interesul legii în Decizia nr. 4 din 21 ianuarie 2008 publicat în M. Of. al României nr. 868 din 22.12.2008 cu privire la încadrarea juridică a faptei de omisiune a evidenţierii în actele contabile a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori evidenţierea în actele contabile a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive în sensul că aceasta constituie o infracţiune complexă de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 [fost art. 11 lit. c), fost art. 13 din Legea nr. 87/1994], nefiind incidente dispoziţiile art. 43 (fost art. 37, fost art. 40) din Legea nr. 82/1991 - Legea contabilităţii, raportat la art. 289 C. pen., aceste activităţi fiind cuprinse în conţinutul constitutiv al laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală.
Prin urmare actul de acuzare, în care se reţine aplicarea legii penale mai favorabile, vizând exclusiv regimul sancţionator, corespunde încadrării juridice, fapt ce respectă exigenţele normei europene în materia clarităţii legii.
De asemenea, Curtea a reţinut că sentinţa este nelegală şi sub aspectul omisiunii obligării inculpatului în solidar cu părţile responsabile civilmente la plata cheltuielilor judiciare, în raport de soluţionarea acţiunii civile, fiind incidente prevederile art. 191 alin. (3) C. proc. pen.
În ceea ce priveşte măsura expulzării inculpatului în Bulgaria, Curtea a reţinut că la luarea acestei măsuri, instanţa a avut în vedere circumstanţe exclusiv personale, însă nu a ţinut cont că tocmai această pregătire intelectuală a inculpatului a ajutat la iniţierea şi desfăşurarea activităţii infracţionale, inculpatul fiind antrenat în multiplele colaborări cu Interpolul, cu Inspectoratul General al Poliţie Române, cu Ministerul Administraţiei şi Internelor. În realitate, interesul inculpatului erau afacerile sale împreună cu alţi coinculpaţi, astfel că prezenţa sa în România nu mai poate fi apreciată ca utilă, ci din contră, drept periculoasă atâta timp cât inculpatul nu respectă dispoziţiile legale fiscale, reglementate de legile statului român.
Împotriva Deciziei nr. 326 din 19 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală a declarat recurs inculpatul N.P.Z. care a invocat pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., arătând că hotărârile recurate sunt rezultatul greşitei aplicări şi încălcări a legii.
Examinând recursul declarat de inculpatul N.P.Z. - prin raportare la dispoziţiile art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că sunt aplicabile dispoziţiile legii noi de procedură, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013. Cazul de casare indicat de către inculpat, mai precis cel prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct 172 C. proc. pen,, face parte din cazurile ce nu pot fi luate în considerare din oficiu.
În cauză, se observă că decizia recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, la data de 19 decembrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de Codul de procedură penală - anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteza care, însă, nu se regăseşte în speţă.
Instituind, totodată, o altă limită a devoluţiei recursului, art. 38510 C. proc. pen. prevede, în alin. (21), că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 3859 C. proc. pen. dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.
În ce priveşte cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1). pct. 172 C. proc. pen., invocat de inculpat, se constată că, într-adevăr, acesta a fost menţinut şi nu a suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinat de către instanţa de ultim control judiciar, respectarea condiţiilor formale prevăzute în art. 38510 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
Verificând îndeplinirea acestor cerinţe, se observă, însă, că inculpatul N.P.Z. nu şi-a motivat recursul în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, obligaţie ce îi revenea - potrivit art. 38510 alin. (2) C. proc. pen.
Ca urmare, faţă de această împrejurare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ţinând seama de prevederile art. 38510 alin. (2) C. proc. pen., precum şi de cele ale art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 şi care nu mai enumeră printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu şi pe cel reglementat de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., nu va proceda la examinarea criticilor recurentului-inculpat N.P.Z. circumscrise acestui motiv de recurs, nefiind îndeplinite condiţiile formale prevăzute în art. 38510 alin. (2) C. proc. pen.
Examinând decizia recurată în raport cu prevederile art. 5 din C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, Înalta Curte constată că dispoziţiile legale care reglementează sancţiunea principală aplicată inculpatului, art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, nu a fost modificat ulterior pronunţării deciziei în apel la data de 19 decembrie 2013, sub acest aspect neintervenind o lege penală mai favorabilă.
Ca urmare, având în vedere toate aceste considerente anterior expuse, şi împrejurarea că în cauză nu este incident niciunul din cazurile de casare care pot fi invocate din oficiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.P.Z. împotriva Deciziei penale nr. 326 din 19 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
În temeiul art. 275 pct. 2 C. proc. pen., Înalta Curte va obligă recurentul inculpat la plata sumei de 450 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.P.Z. împotriva Deciziei penale nr. 326 din 19 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 450 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul interpretului de limba bulgară se plăteşte din Fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 30 septembrie 2014.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 2443/2014. Penal. Omorul (art. 174 C.p.).... | ICCJ. Decizia nr. 2606/2014. Penal. Traficul de persoane (Legea... → |
|---|
