ICCJ. Decizia nr. 296/2014. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 296/2014
Dosar nr. 10436/2/2010
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2014
Asupra cauzei penale de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 3579 din 5 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Deciziei penale nr. 303/A din 17 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 10436/2/2010, s-a casat decizia şi Sentinţa penală nr. 474 din 9 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, şi s-a dispus reţinerea cauzei spre rejudecare de către instanţa de recurs.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar, având în vedere şi soluţiile pronunţate anterior de către instanţele de fond şi apel în cele trei cicluri procesuale, după casarea cu trimitere spre rejudecare, a apreciat că pentru lămurirea criticilor invocate de parchet în susţinerea solicitării de condamnare a inculpatei G.S. fundamentate pe probele administrate în cursul urmăririi penale şi parţial pe cele administrate în cursul cercetării judecătoreşti precum şi stabilirea cu certitudine a împrejurărilor în care, la data de 1 octombrie 2004 a intervenit decesul noului-născut, într-un interval de 5 - 10 minute de la expulzare, a contribuţiei inculpatei G.S. la comiterea faptei, în condiţiile în care aceasta a născut la domiciliu, neasistată, fiind persoana care s-a aflat împreună cu mama sa la domiciliu în momentul survenirii morţii, se impune administrarea/readministrarea de probe, în vederea aflării adevărului şi lămurirea cauzei sub toate aspectele, obligaţie pe care instanţele inferioare nu şi-au respectat-o, limitându-se la a da relevanţă deosebită probelor administrate în cursul cercetării judecătoreşti.
Ca atare, în aplicarea principiului reglementat de dispoziţiile art. 3 C. proc. pen., Înalta Curte a reţinut cauza în vederea rejudecării şi a stabilit termen la data de 21 ianuarie 2013, când inculpata G.S. a înţeles să se prevaleze de dreptul la tăcere consacrat de dispoziţiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen.
La termenul din data de 4 martie 2013 a fost reaudiată mama inculpatei V. (fostă G.) C. iar martorul G.C., tatăl inculpatei, nu a dorit să dea declaraţie în faţa instanţei.
În cauză, au fost reaudiaţi martorii D. (fostă G.) A., G.E., M. (fostă N.) M., P.E., M.E. şi B.A.B., au fost încuviinţate şi depuse acte medicale în circumstanţiere de către inculpată, care nu a formulat o cerere de probatorii în susţinerea apărării.
La termenul de judecată din data de 20 ianuarie 2014, instanţa constatând imposibilitatea audierii martorului S.F. şi faţă de împrejurarea că acest martor a mai fost audiat atât în faza de urmărire penală cât şi a judecăţii în cele trei cicluri procesuale a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 327 alin. (3) C. proc. pen.
Analizând actele şi lucrările dosarului Înalta Curte reţine că, prin Rechizitoriul nr. 5406/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti s-a dispus la data de 14 aprilie 2005 trimiterea în judecată, în stare de arest, a inculpatei G.S. pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 raportat la art. 175 lit. c) şi d) C. pen., constând în aceea că la data de 1 octombrie 2004, în intervalul orar 16.00 - 17.00, în timp ce se afla singură la domiciliu, a dat naştere unui copil de sex masculin, pe care imediat după naştere, l-a sugrumat şi i-a obstrucţionat căile respiratorii, fapt ce a determinat decesul noului-născut.
Prin acelaşi rechizitoriu s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatei G. (în prezent V.) C. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 174 raportat la art. 175 lit. c) şi d) C. pen., motivat de faptul că probele administrate nu au dovedit că ar fi autorul infracţiunii de omor calificat.
În cele două cicluri procesuale la fond şi cele trei cicluri procesuale în apel au fost pronunţate soluţii de achitare a inculpatei G.S. de către instanţele de judecată (prin Sentinţele penale nr. 198/2007 şi nr. 472/2010 ale Tribunalului Bucureşti), menţinute de către instanţele de prim control judiciar (prin Deciziile penale nr. 11/A din data de 21 martie 2007 şi nr. 303/A din data de 17 noiembrie 2011 ale Curţii de Apel Bucureşti), cu o singură excepţie în care s-a reţinut vinovăţia inculpatei şi s-a dispus condamnarea acesteia la o pedeapsă privativă de libertate (Decizia nr. 309/A din data de 24 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti).
Se constată că, în mod corect, pe baza probelor administrate, a reţinut atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel, în ultimul ciclu procesual, cu caracter de certitudine, împrejurarea că la data de 1 octombrie 2004 inculpata G.S. se afla la domiciliu, iar în intervalul orelor 16.00 - 17.00 a dat naştere unui copil, care s-a născut la termen, viu, a respirat, decesul nou-născutului intervenind la 5 - 10 minute după naştere urmare asfixiei mecanice prin sugrumare şi sufocare, că nu i-au fost acordate îngrijirile necesare iar singurele persoane care s-au aflat la domiciliu erau inculpata şi mama sa, V. (fostă G.) C., care au şi transportat cu un taxi nou-născutul la spital, pe care l-au învelit într-un prosop şi l-au pus într-o geantă.
Înalta Curte apreciază însă că, în mod eronat, cele două instanţe inferioare au reţinut existenţa doar a unor probe indirecte cu privire la vinovăţia inculpatei G.S. în comiterea faptei de omor calificat, dând relevanţă probatorie deosebită declaraţiilor contradictorii ale inculpatei şi mamei acesteia V. (fostă G.) C. din faza de cercetare judecătorească, în condiţiile în care sunt susţinute parţial de probele administrate şi s-a constatat că depoziţiile inculpatei au fost făcute în scopul exonerării de răspundere penală a mamei sale, care, iniţial, a fost şi ea cercetată pentru comiterea faptei.
În concordanţă cu dispoziţiile procedurale ce reglementează desfăşurarea judecăţii şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale ce reglementează dreptul la un proces echitabil, probele din cursul urmăririi penale trebuie administrate nemijlocit în condiţii de publicitate, în faţa unei instanţe independente, aşa încât, soluţia pronunţată de instanţa de judecată nu se poate baza exclusiv pe probele din faza de urmărire penală sau numai pe cele administrate în faza cercetării judecătoreşti.
Desigur, instanţa de judecată trebuie să analizeze ansamblul probator cu respectarea dispoziţiilor art. 63 C. pen., putând să reţină sau, după caz, să înlăture unele din aceste probe, în parte sau în totalitate, în situaţia în care nu se coroborează cu restul probelor administrate.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că pentru stabilirea adevărului, în cauză, nu pot fi avute în vedere doar declaraţiile date de inculpată şi mama acesteia în faza cercetării judecătoreşti, astfel cum au apreciat instanţele inferioare, ci ele trebuie analizate în mod critic, prin raportare la toate probele administrate.
Deşi, inculpata a susţinut în declaraţiile date în cursul urmăririi penale şi al judecăţii că a ascuns sarcina doar de tatăl său G.C., care era o persoană violentă, că şi-a dorit copilul şi urma să se căsătorească cu S.F. după naşterea copilului şi să se mute împreună la un alt domiciliu, probele administrate dovedesc contrariul.
Astfel, din declaraţiile martorului S.F. rezultă că după ce a aflat de sarcina inculpatei G.S. au hotărât să păstreze copilul, însă ulterior relaţiile dintre ei s-au răcit, martorul relatând că mama inculpatei nu a fost de acord cu relaţia dintre ei şi avea o influenţă puternică asupra acesteia întrucât deşi discutau împreună despre viitorul lor, ulterior după ce ajungea acasă şi vorbea cu mama sa, îşi schimba atitudinea, inculpata aducându-i la cunoştinţă că mama sa i-a propus să lase copilul la spital după naştere, lucru pe care martorul nu l-a acceptat, spunându-i că va creşte el copilul.
Faptul că sarcina nu era dorită rezultă şi din declaraţiile iniţiale ale inculpatei şi mamei acesteia, V. (fostă G.) C., care a arătat că întrucât relaţiile dintre fiica sa şi martorul S. s-au deteriorat, i-a propus fiicei sale să lase copilul în spital sau într-un centru de plasament, arătând faptul că despre sarcina fiicei sale nu cunoştea decât D. (fostă G.) A., sora inculpatei şi alte două persoane printre care şi martora G.E.
De asemenea, inculpata în declaraţia dată în cursul urmăririi penale a arătat că nu a dorit să păstreze sarcina şi a luat Metrolizadon şi Toxicilină, medicamente despre care a crezut că îi vor provoca un avort, aspect confirmat şi de conţinutul adresei din data de 17 noiembrie 2006 emisă de P.M.A. unde inculpata G.S. era înregistrată în evidenţele medicului ginecolog B.A.B., din care rezultă că în luna a VI-a de sarcină (la data de 8 iulie 2004) a existat "ameninţare de avort".
Această împrejurare a fost confirmată şi de către martorul B.A.B. în declaraţiile date în cursul cercetării judecătoreşti, inclusiv în faţa instanţei de recurs, când a învederat instanţei că aspectele menţionate în adresa emisă de P.M.A. au fost completate de acesta în baza datelor din fişa medicală a unităţii sanitare şi, ca atare, corespund realităţii.
Faptul că inculpata încerca să-şi ascundă sarcina este confirmat şi de martora M. (fostă N.) M. care a arătat că fiind colegă de serviciu cu sora inculpatei a întrebat-o dacă G.S. este însărcinată însă aceasta a negat, spunându-i că sora sa poartă haine mai largi, deşi conformaţia fizică a inculpatei trăda o stare de graviditate într-o lună avansată.
În acelaşi sens este şi declaraţia martorei M.E., medicul de familie al inculpatei, care a declarat că inculpata G.S. este înscrisă în evidenţa sa din luna martie 2004, că s-a prezentat la cabinet în luna martie şi, respectiv, în luna mai 2004, potrivit evidenţelor din fişele medicale, când a invocat probleme endocrine (glanda tiroidă) şi de natură ginecologică (dureri ovariene-anexită), de fiecare dată martora prescriindu-i bilet de trimitere la medicul specialist, fără însă ca inculpata să-i aducă la cunoştinţă că este însărcinată. A mai arătat că inculpata nu a figurat în evidenţele medicului de familie cu boli sau tulburări psihice iar despre naşterea copilului a aflat de la aceasta la data de 18 octombrie 2004 când i-a comunicat că a născut acasă, fiind luată cu salvarea însă copilul i-a murit.
Prin urmare, toate aceste probatorii dovedesc împrejurarea că inculpata nu şi-a dorit această sarcină, încurajată şi susţinută în această decizie şi de mama sa V. (fostă G.) C. care i-a propus chiar să lase copilul după naştere în spital sau într-un centru de plasament.
Referitor la vinovăţia inculpatei G.S. în comiterea faptei de omor calificat, Înalta Curte apreciază că instanţele de judecată inferioare nu au avut în vedere toate probele administrate în cauză, raportându-se exclusiv la declaraţiile inculpatei şi mamei acesteia date în cursul cercetării judecătoreşti, pe baza cărora au apreciat în mod nejustificat că se conturează numai o bănuială cu privire la comiterea de către inculpată a faptei, fără să existe suficiente probe directe pentru condamnarea acesteia.
În opinia instanţei de recurs, în cauză sunt întrunite toate condiţiile prevăzute de lege în acest sens, deoarece probele administrate sunt apte să răstoarne prezumţia de nevinovăţie prevăzută de dispoziţiile art. 52 C. proc. pen.
Înalta Curte apreciază ca fiind eronat raţionamentul logico juridic al celor două instanţe în legătură cu împrejurările faptice în care s-a produs decesul noului-născut, în sensul că nu există probe directe care să susţină vinovăţia inculpatei G.S., având în vedere că aceasta era leşinată după naştere şi nu este certă prezenţa mamei sale la domiciliu în momentul decesului, în condiţiile în care s-a stabilit prin concluziile unui raport de expertiză medico-legală că copilul s-a născut la termen, viabil, decesul a intervenit la 5 - 10 minute de la naştere, moartea a fost violentă datorată asfixiei mecanice prin sugrumare, posibil şi prin sufocare, cordonul ombilical fiind tăiat, nefiindu-i acordate îngrijiri medicale după naştere. Dacă s-ar admite o asemenea interpretare s-ar ajunge la concluzia eronată că niciuna dintre cele două persoane care s-au aflat în încăperea unde s-a născut copilul, respectiv inculpata G.S. şi mama acesteia V. (fostă G.) C., nu au comis fapta, lucru ce nu poate fi acceptat în raport de probatoriile administrate şi situaţia de fapt reţinută chiar de cele două instanţe.
Totodată, constată că fată de declaraţiile contradictorii ale inculpatei şi mamei acesteia, V. (fostă G.) C., care şi-au schimbat depoziţiile în raport de probatoriile administrate de organele judiciare, se impune stabilirea situaţiei de fapt prin interpretarea coroborată a întregului material probator.
Astfel, se reţine că potrivit declaraţiilor inculpatei G.S., la data de 1 octombrie 2004, aceasta se afla la domiciliu şi, în jurul orelor 14.00, a sunat-o pe mama sa pentru a veni acasă întrucât se simţea rău, după care s-a culcat, fiind trezită de aceasta, când a constatat că a născut iar copilul era mort sau într-o altă variantă, prezentată de inculpată după finalizarea raportului de necropsie la data de 3 martie 2005 avizat de Comisia superioară prin care s-a stabilit existenţa unor excoriaţii echimotice la nivelul nasului şi gâtului nou-născutului, când a relatat că s-a aşezat în pat şi întrucât avea dureri, a conştientizat că va naşte şi a tras de capul copilului pentru a ajuta la expulzare după care l-a aşezat lângă ea, a adormit fiind trezită de mamă care i-a cerut să taie cordonul ombilical, lucru pe care l-a şi făcut, însă ulterior, a constatat că copilul era cianotic şi împreună cu mama sa, s-au deplasat cu un taxi la spital unde s-a constatat decesul nou-născutului.
Declaraţiile inculpatei deşi contradictorii conturează o situaţie faptică susţinută de materialul, probator administrat, respectiv că la momentul naşterii copilului la domiciliu se afla inculpata şi mama acesteia, care a fost sunată de fiica sa că se simte rău.
De altfel, prezenţa lui V. (fostă G.) C. la domiciliu nu a fost negată nici de către martoră care a prezentat însă o variantă care să o exonereze de răspundere şi să excludă orice implicare a sa în comiterea faptei, respectiv, a susţinut că la momentul când a venit la domiciliu în jurul orelor 16 - 16.30, a constatat că fiica sa doarme, a mers să cumpere pâine prin spatele blocului pentru a nu fi văzută de soţul său care se afla la un magazin din apropiere şi de care îi era teamă întrucât era violent, după care revenind la domiciliu a intrat din nou în camera fiicei sale şi a constatat că lângă aceasta, în pat este un copil nou-născut, învelit cu pătura, ce prezenta o culoare cianotică. În acest context, martora a stropit-o cu apă pe fiica sa care s-a trezit, i-a cerut să taie cordonul ombilical al copilului cu o forfecuţă, a ajutat-o pe inculpată să se îmbrace după care a înfăşat copilul într-un prosop şi a chemat un taxi, deplasându-se la spital unde s-a constatat decesul nou-născutului.
Martora a mai relatat şi împrejurarea că atunci când a constatat că nou-născutul are o culoare cianotică a iniţiat câteva manevre de accelerare a circulaţiei sangvine, care au rămas fără rezultat.
Susţinerile martorei nu pot fi primite de către instanţa de recurs şi urmează a fi înlăturate ca nefiind conforme cu realitatea şi făcute în scopul exonerării de răspundere penală, întrucât este greu de acceptat că după primirea telefonului de la fiica sa că se simţea rău, când a ajuns la domiciliu aceasta nu a avut ca prioritate verificarea stării inculpatei, ci a preferat să meargă după pâine, în condiţiile în care cunoştea starea de graviditate a inculpatei (luna a IX-a de sarcină), acesta fiind şi motivul pentru care martora a plecat de la serviciu iar deplasarea de la serviciu la domiciliu a durat înjur de 1 - 2 ore, timp suficient în care să o îngrijoreze starea fiicei sale. Mai mult, din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că de la postul telefonic aflat la domiciliul martorei, în cadrul reţelei R. au fost iniţiate două apeluri telefonice către un post de telefonie similar, aparţinând martorei G.E. prietenă a acesteia, care cunoştea de sarcina inculpatei, în intervalul orar 16:21:39 - 16:28:53, când s-a produs şi naşterea copilului, fapt ce relevă împrejurarea că martora se afla la domiciliu, a efectuat aceste convorbiri, însă nu a dorit să comunice natura acestor discuţii, iniţial, chiar a negat că ar fi sunat-o pe G.E. (adresa din 26 ianuarie 2005 emisă de R. S.A.).
Instanţa va înlătura şi susţinerea martorei că a efectuat manevre de resuscitare a noului-născut, în contextul în care deşi a constatat culoarea cianotică a fătului, a preferat să-şi apeleze prietena de două ori şi nu a apelat la Serviciul de Ambulanţă, atitudine firească într-o asemenea situaţie, mai mult şi pentru deplasarea la Maternitatea B. a folosit un taxi deşi fiica sa tocmai născuse şi avea nevoie de îngrijiri medicale de specialitate.
Toate aceste împrejurări relatate de inculpată şi martora V. (fostă G.) C., în contextul în care s-a reţinut în baza probatoriului administrat şi analizat de instanţa de recurs că sarcina nu era dorită, conduc la concluzia că inculpata şi mama acesteia au hotărât ca naşterea să aibă loc la domiciliu, cu intenţia de a suprima viaţa nou-născutului, neputând fi primită apărarea inculpatei că nu a ştiut că va naşte la acel moment, în condiţiile în care potrivit actelor medicale existente la dosar rezultă că sarcina a fost monitorizată de un medic specialist ginecolog, martorul B.A.B., până la data de 22 septembrie 2004 (35 - 36 săptămâni sarcină în evoluţie) deci, o dată a eventualei naşteri era cunoscută de aceasta. Mai mult, inculpata dacă se simţea rău putea să o sune pe sora sa, martora D. (fostă G.) A. care lucra în apropiere de casă şi pe care a mai sunat-o şi cu alte ocazii astfel cum a declarat chiar martora sau să se apeleze la Serviciul Ambulanţă în condiţiile în care, anterior, în situaţii similare datorate unor dureri abdominale s-a prezentat la Spitalul municipal pentru control, aspect confirmat de actele medicale depuse la dosar (adresa din 30 iulie 2009 şi adresa din 20 aprilie 2010 emise de Spitalul Universitar Bucureşti).
Înalta Curte nu poate primi nici apărarea inculpatei că a fost în stare de inconştienţă după naştere şi când s-a trezit a găsit copilul lângă ea sau că ar fi tras de capul copilului pentru a ajuta la expulzare întrucât probele administrate contrazic aceste susţineri.
Pierderea conştienţei, imediat după naştere, invocată de inculpată şi trezirea acesteia de către mama sa când a constatat că noul născut era înfăşurat într-un prosop nu este susţinută de elemente probatorii, fiind infirmată de faptul că potrivit actelor medicale depuse la dosar moartea nou-născutului a intervenit la 5 - 10 minute după naştere, care s-a realizat în intervalul orar 16 - 17.00, iar în jurul orelor 18.00, inculpata împreună cu mama sa, s-a prezentat la Maternitatea B. unde s-a constatat că avea o stare fizică bună, nu avea sângerări, placenta era parţial expulzată, avea păstrat echilibrul, tensiunea şi pulsul normal, date medicale ce exclud situaţia prezentată de inculpată imediat după naştere. Starea fizică a inculpatei a fost confirmată şi de martora P.E., medic de gardă la momentul prezentării inculpatei la Maternitatea B., care atât în faţa instanţei de fond cât şi a instanţei de recurs a precizat că a fost surprinsă de detaşarea inculpatei la acel moment care răspundea monosilabic, nu părea afectată de cele întâmplate - decesul nou-născutului - lucru neobişnuit având în vedere că tocmai născuse - eveniment care marchează orice persoană într-o situaţie similară. Mai mult, martora a mai relatat şi împrejurarea că persoana care o însoţea pe inculpată, iniţial, s-a prezentat ca fiind gazda inculpatei iar ulterior ca fiind mama adoptivă, fără ca, în final, să afle cine era această persoană. Tot în calitate de specialist, martora a relatat instanţei de recurs că din experienţa sa de peste 25 ani, de medic ginecolog, în aproximativ 80% dintre cazuri travaliul primei naşteri durează cel puţin 12 ore.
Nici cea de-a doua variantă prezentată de inculpata G.S. referitor la împrejurarea în care a ajutat la extragerea fătului şi a constatat decesul noului-născut nu poate fi primită de Înalta Curte, având în vedere că potrivit declaraţiei martorului B.A.B., medic ginecolog, din cursul judecăţii în fond şi menţinută în faţa instanţei de recurs, rezultă că este exclusă posibilitatea ca mama în procesul naşterii să realizeze extragerea fătului cu mâna iar potrivit relatărilor martorei P.E., medic specialist ginecolog, tendinţa mamei în astfel de situaţii este de a presa pe abdomen şi nu de a apuca fătul cu mâna.
Prin urmare, nici această apărare a inculpatei nu poate fi primită urmând a fi înlăturată ca nefiind susţinută de materialul probator administrat în cauză.
Într-o altă variantă prezentată de inculpată, aceasta a susţinut împrejurarea că moartea nou-născutului s-a datorat înfăşurării cordonului ombilical în jurul gâtului însă şi această cauză medicală a fost înlăturată de specialişti în concluziile raportului de expertiză medico-legală de necropsie, care au exclus ipoteza strangulării în momentul travaliului dintre cauzele ce au condus la decesul nou-născutului.
Totodată, Înalta Curte nu poate primi nici apărarea inculpatei privind afecţiunile psihice de care suferă, accentuate de procesul naşterii şi care ar fi determinat o posibilă acţiune violentă a acesteia asupra noului-născut, întrucât din actele medicale aflate la dosarul cauzei rezultă, în mod cert, că la data de 1 octombrie 2004 aceasta nu avea o stare de tulburare pricinuită de naştere (raportul de nouă expertiză psihiatrică nr. A6/12686/2005 al INML Bucureşti), aspect confirmat şi de martora P.E. care a discutat cu inculpata imediat după naştere dar şi de martora M.E., medicul de familie al inculpatei care a relatat instanţei că aceasta nu se afla în evidenţele sale cu boli sau afecţiuni psihice. Mai mult, Înalta Curte reţine că toate actele medicale prezentate de către inculpată în susţinerea apărării privind starea psihică a acesteia sunt eliberate după anul 2006 şi care ar putea cel mult să justifice un sentiment de culpabilitate resimţit faţă de fapta comisă, fără relevanţă însă sub aspectul stării psihice a inculpatei de la momentul comiterii omorului.
Înlăturând aceste ipoteze relevate de către inculpată şi martora V. (fostă G.) C., singurele persoane care s-au aflat la domiciliu în momentul naşterii, Înalta Curte având în vedere probele administrate în cauză, astfel cum au fost analizate şi interpretate în cele ce preced, reţine că acestea dovedesc cu caracter de certitudine că inculpata G.S., ajutată şi de mama sa V. (fostă G.) C. au hotărât să scape de copil, sarcina nefiind una dorită, astfel că la data de 1 octombrie 2010, după ce a dat naştere, la domiciliu, unui copil de sex masculin, viabil, la un interval de 5 - 10 minute după naştere, i-a suprimat viaţa prin comprimarea gâtului şi obturarea căilor respiratorii, astfel cum a concluzionat raportul de expertiză medico-legală de necropsie din 20 decembrie 2004 avizat de Comisia de Avizare şi Control de pe lângă INML Bucureşti cu avizul nr. E/1262/2005 şi completat de precizările ulterioare ale Comisiei în sensul că asfixia mecanică s-a produs după expulzarea fătului din cavitatea uterină şi nu în timpul travaliului premergător naşterii (chiar în condiţiile în care experţii nu au putut formula opinii obiectiv ştiinţifice privind împrejurările şi contextul în care a survenit decesul prin asfixie mecanică sau asupra unor eventuale mişcări greşite efectuate de inculpată sau acoperirea lui din neglijenţă şi neacordarea îngrijirilor medicale necesare după naştere ori a unor manopere intenţionate, aviz confirmat prin avizul nr. El/11516/2009 din data de 15 ianuarie 2010 al INML Bucureşti).
Instanţa supremă nu poate să nu observe lipsa rolului activ al organelor de cercetare penală care după o perioadă îndelungată de timp de la sesizarea faptei au realizat o anchetă penală deficitară, fapt ce a şi permis ca trimiterea în judecată să se realizeze doar cu privire la inculpata G.S. în contextul în care probele administrate dovedesc şi implicarea martorei V. (fostă G.) C., faţă de care parchetul încă efectuează cercetări, urmare infirmării pe cale ierarhică a unor soluţii de netrimitere în judecată. Or, împrejurările în care s-a comis fapta nu pot permite decât interpretarea că la comiterea faptei inculpata G.S. nu a acţionat singură, fiind ajutată şi de mama sa, care, de altfel, într-o declaraţie extrajudiciară a şi recunoscut implicarea sa în comiterea omorului, aprecierea instanţei supreme fiind însă limitată la obiectul judecăţii şi al învestirii sale, prin raportare la probele administrate deja în cauză şi care dovedesc existenţa faptei, participaţia penală şi vinovăţia persoanei trimisă în judecată.
În consecinţă, Înalta Curte reţine că elementele de fapt ce rezultă din probele prezentate anterior permit formularea unor deducţii logice care nu lasă loc de echivoc şi conduc, contrar aprecierilor instanţelor inferioare, la reţinerea următoarelor argumente în favoarea stabilirii vinovăţiei inculpatei G.S.: sarcina nu a fost una dorită, în pofida controalelor medicale regulate la care aceasta s-a prezentat, scopul urmărit fiind de a pierde sarcina, fapt confirmat şi de împrejurarea că inculpata şi-a administrat medicamente despre care a crezut că îi vor provoca un avort, scop realizat parţial în cursul lunii a VI-a când a existat acest pericol, potrivit actelor medicale aflate la dosar; inculpata a luat decizia de a naşte la domiciliu, susţinută şi de mama sa, V. (fostă G.) C., în lipsa unei asistări de specialitate care să îi permită să-şi definitiveze decizia infracţională de a suprima viaţa nou-născutului; apelarea telefonică a mamei inculpatei în condiţiile în care sora acesteia lucra în apropiere şi ar fi ajuns într-un timp mai scurt decât mama sa şi ar fi putut să o însoţească la o unitate sanitară cum de altfel obişnuia inculpata când se simţea rău, aspect confirmat chiar de martora D. (fostă G.) A. şi actele medicale depuse la dosar; atitudinea mamei inculpatei care a apelat-o telefonic pe martora G.E. una dintre puţinele persoane care cunoştea despre sarcina inculpatei şi care era asistent la pediatrie; tăierea cordonului ombilical la solicitarea mamei sale şi suprimarea vieţii noului-născut prin comprimarea gâtului şi obturarea căilor respiratorii potrivit concluziilor raportului medico-legal de necropsie; înfăşarea copilului într-un prosop şi aşezarea acestuia într-o geantă, deplasarea împreună cu mama sa cu un taxi la Maternitatea B. fără a apela la Serviciul Ambulanţă în contextul în care a constatat culoarea cianotică a nou-născutului astfel cum a declarat în mod constant în faţa instanţelor; conduita inculpatei după naşterea şi decesul noului-născut constatată de medicul de gardă de la maternitate şi, ulterior, de medicul de familie al acesteia, de detaşare şi exprimare monosilabică, atitudine ce nu corespunde stării psihice a unei persoane care a născut recent şi ar fi dorit acel copil şi, nu în ultimul rând, starea de anxietate a inculpatei după comiterea faptei astfel cum rezultă din actele medicale aflate la dosarul cauzei şi care au fost depuse chiar de către inculpată în susţinerea stării sale medicale dar care nu au relevanţă sub aspectul conduitei acesteia la momentul comiterii faptei dar care dovedesc o atitudine de culpabilitate a acesteia după săvârşirea omorului.
Toate aceste elemente converg spre aprecierea că inculpata G.S. la data de 1 octombrie 2004, în jurul orelor 16.00 - 17.00, după naşterea la domiciliu a unui copil, la termen, de sex masculin, viabil, i-a suprimat viaţa prin sugrumare şi obturarea orificiilor respiratorii, fapta sa întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat, prev. de art. 174 alin. (1) raportat la art. 175 lit. c) şi d) C. pen., pentru care instanţa de recurs urmează a dispune condamnarea acesteia la o pedeapsă privativă de libertate.
La individualizarea pedepsei, Înalta Curte prin conformare la principiile generale statuate în art. 72 C. pen., va avea în vedere dispoziţiile părţii generale a Codului penal şi limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de la 15 ani la 25 ani închisoare, gradul de pericol social al faptei săvârşite, persoana inculpatei şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
În acest cadru, instanţa reţine gradul ridicat de pericol social concret al infracţiunii de care inculpata se face vinovată, infracţiune contra vieţii - omor calificat, săvârşită asupra copilului nou-născut, aflat în imposibilitate de apărare -, modalitatea de concepere şi comiterea a faptei - naşterea copilului la domiciliu fără asistenţă de specialitate tocmai pentru a-i permite realizarea activităţii infracţionale şi eventual a o exonera de răspunderea penală, anunţarea doar a mamei sale care a şi sosit la domiciliu, suprimarea vieţii noului-născut prin sugrumarea şi obturarea orificiilor respiratorii -, potenţat şi de atitudinea inculpatei după comiterea faptei - de detaşare şi prezentare a unor versiuni diferite persoanelor cărora le relata despre decesul noului-născut.
Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că de la data comiterii faptelor a trecut o perioadă de peste 9 ani, timp în care nu s-a dovedit că inculpata a comis alte fapte de natură penală. În plus, inculpata nu este cunoscută cu antecedente penale şi, cu toate că a dat declaraţii oscilante şi în parte nesincere, s-a prezentat în faţa instanţei de judecată, astfel că se impune reţinerea în favoarea sa a dispoziţiilor art. 74 alin. (2) C. pen.
Ca urmare, reţinând şi toate celelalte elemente cu relevanţă în evaluarea periculozităţii sociale a inculpatei, Înalta Curte apreciază că scopul sancţiunii penale prevăzut de art. 52 C. pen. se poate realiza prin aplicarea unei pedepse sub minimum special prevăzut de lege, cu executare în regim de detenţie, singura modalitate de executare în măsură să asigure reeducarea inculpatei, schimbarea atitudinii acesteia faţă de valorile sociale ocrotite de norma penală şi care permite acesteia să conştientizeze consecinţele faptelor sale chiar în situaţia când sunt îndreptate împotriva unor persoane lipsite de apărare.
Înalta Curte apreciază necesară, în vederea realizării scopului preventiv al pedepsei principale stabilite pentru această infracţiune, aplicarea în condiţiile art. 65 alin. (1) C. pen., şi a pedepsei complementare a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), d) şi e) C. pen. pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale. Astfel, se reţine că deşi inculpata este la prima abatere, natura şi gravitatea faptei comise, modalitatea în care a realizat activitatea infracţională şi atitudinea acesteia după săvârşirea unei infracţiunii grave împotriva unei persoane lipsite de apărare, o fac nedemnă de a exercita drepturile elective (cu excepţia dreptului de a alege), părinteşti ori de a fi tutore sau curator, având în vedere şi interesele generale ale copilului.
În raport de cuantumul pedepsei stabilite, Înalta Curte, având în vedere şi gradul ridicat de pericol social al faptei comise şi pentru care s-a dispus condamnarea inculpatei, modalitatea comiterii ei, conduita anterioară şi după comiterea faptei a inculpatei, aprecierea că scopul sancţiunii nu poate fi atins decât prin privarea de libertate a inculpatei, în temeiul art. 71 C. pen., va interzice acesteia, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), d) şi e) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.
În temeiul dispoziţiilor art. 88 C. pen. va deduce din pedeapsa aplicată inculpatei durata reţinerii şi arestării preventive de la 22 martie 2005 la 13 iunie 2005.
Întrucât în cauză s-a dispus condamnarea inculpatei, în baza dispoziţiilor art. 191 alin. (1) C. proc. pen. o va obliga pe aceasta la plata sumei de 1700 RON cheltuieli judiciare către stat, reprezentând cheltuieli din cursul urmăririi penale şi al judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Rejudecând, în fond, cauza:
În temeiul art. 171 alin. (1) raportat la art. 175 lit. c) şi d) C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (2), art. 76 alin. (2) C. pen., condamnă pe inculpata G.S. (fiica lui C. şi C., născută în Bucureşti, domiciliată în Bucureşti, str. M., sector 4, CNP xxx) la pedeapsa de 5 ani închisoare.
În baza art. 65 alin. (1) C. pen. aplică inculpatei G.S. pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), d) şi e) C. pen. pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei principale.
În temeiul art. 71 alin. (2) C. pen. interzice inculpatei G.S. exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), d) şi e) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.
În temeiul dispoziţiilor art. 88 C. pen. deduce din pedeapsa aplicată inculpatei durata reţinerii şi arestării preventive de la 22 martie 2005 la 13 iunie 2005.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. obligă inculpata la plata sumei de 1700 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 ianuarie 2014.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 312/2014. Penal | ICCJ. Decizia nr. 29/2014. Penal. Contestaţie la executare... → |
|---|
