ICCJ. Decizia nr. 3057/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3057/2014
Dosar nr. 1553/117/2013
Şedinţa publică din 27 noiembrie 2014
Asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 280 din data de 03 iulie 2013 a Tribunalului Cluj, a fost condamnat inculpatul C.D., pentru comiterea infracţiunilor de: trafic de influenţă, prev. şi ped. de art. 257 alin. (1) C. pen., la pedeapsa de: 2 ani şi 6 luni închisoare; înşelăciune, prev. şi ped. de art. 215 alin. (1) C. pen., la pedeapsa de: 1 an şi 4 luni închisoare.
În temeiul art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus contopirea acestor pedepse, pentru ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani şi 6 luni închisoare, sporită cu 6 luni închisoare, rezultând pedeapsa finală de: 3 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea prev. art. 64 lit. a) teza II şi art. 71 alin. (1), (2) C. pen.
În temeiul art. 861 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, pe durata termenului de încercare, de doi ani plus pedeapsa aplicată, potrivit art. 862 C. pen.
În baza art. 863 C. pen., pe durata termenului de încercare, inculpatului i s-au impus următoarele măsuri de supraveghere:
- să se prezinte o dată la 6 luni, în ultima zi de vineri a fiecărui semestru, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Cluj;
- să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
- să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
- să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
În temeiul art. 359 C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra cazurilor de revocare a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, conform art. 864 C. pen.
S-a făcut aplicarea art. 71 alin. (5) C. pen.
În temeiul art. 14 şi 346 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească părţii civile D.I. despăgubiri civile în sumă de 1.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii.
În baza art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000, a fost obligat inculpatul să restituie denunţătorului D.I. suma de 1.000 RON.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt şi a avut în vedere următoarele considerente:
Prin rechizitoriul nr. 1399/P/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj, a fost trimis în judecată inculpatul C.D., pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă, prev. şi ped. de art. 257 alin. (1) C. pen. şi înşelăciune, prev. de art. 215 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen., constând în faptul că în perioada ianuarie - februarie 2012, acest inculpat a pretins, acceptat şi primit de la denunţătorul D.I. suma de 1.000 RON pentru a-şi exercita influenţa, în sensul de a interveni pe lângă A.D., directorul Şcolii Naţionale de Antrenori Bucureşti, pentru a-l înscrie pe denunţător la cursurile acesteia, precum şi faptul că a pretins şi i-a fost remisă de către acelaşi denunţător suma de 1.000 euro reprezentând presupusa plată a acestor cursuri de şcolarizare la Şcoala Naţională de Antrenori Bucureşti, pentru doi ani de studiu.
La data de 28 martie 2012, la I.P.J. Cluj - Serviciul de Investigare a Fraudelor, se înregistrează denunţul formulat de D.I. cu privire la faptul că profesorul D.D.C. i-a pretins plata sumei totale de 1.000 RON şi 1.000 euro cu promisiunea că, prin cunoştinţele pe care le are, îi poate facilita înscrierea la Şcoala Naţională de Antrenori.
Denunţătorul D.I. a arătat că este student la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport din cadrul UBB C., iar la disciplina Anatomie, în anul I, l-a avut ca profesor pe D.D.C. A ţinut foarte mult să urmeze cursurile Şcolii Naţionale de Antrenori, sens în care a purtat discuţii cu domnul profesor, în care i-a făcut vorbire despre intenţiile sale.
Motivul care l-a determinat să-l abordeze, prin iniţierea unei astfel de discuţii, a fost acela că, ştia că domnul profesor a îndeplinit mai multe funcţii în cadrul F.R.F., precum instructor medical F.I.F.A. Europe de Est, observator federal Liga I, medicul lotului naţional U. 19, etc. şi se gândea că-i poate face o recomandare personală. Reacţia lui a fost aceea că i-a spus că îl poate ajuta să urmeze cursurile şcolii, întrucât este prieten bun cu directorul acesteia, în persoana lui D.A.
Inculpatul i-a pretins, iniţial, suma de 1.000 RON, spunându-i că această sumă urmează să ajungă la director, drept recompensă pentru faptul că acceptă înscrierea sa în cadrul şcolii. D.D.C. spunea în acest sens că sunt doar 10 locuri pe an pentru a motiva astfel pretinderea sumei. A fost de acord şi, chiar în ziua respectivă, în Laboratorul de anatomie unde dânsul îşi desfăşura activitatea, i-a remis suma de 1.000 RON.
În cursul zilei de 25 ianuarie 2012, profesorul l-a apelat telefonic, în timp ce se găsea în localitatea de domiciliu, şi i-a spus că a rezolvat cu înscrierea şi că trebuie să-şi pregătească dosarul, respectiv să completeze o cerere de înscriere, la care s-a adăugat o adeverinţă medicală pe care a emis-o domnul profesor, fiind şi medic, şi o adeverinţă de student, eliberată de la facultate, de obţinerea căreia s-a ocupat tot dânsul personal. Pe parcursul acestei convorbiri telefonice i-a spus şi faptul că trebuie plătită taxa de şcolarizare pe anul I, în sumă de 500 euro. S-a conformat şi i-a remis această sumă de bani în cursul zilei de 26 ianuarie 2012, tot în Laboratorul de anatomie.
În data de 02 februarie 2012, din nou inculpatul l-a apelat telefonic în timp ce era în localitatea de domiciliu şi i-a spus să vină la Cluj că trebuie să discute, fără a-i da alte detalii. Partea vătămată s-a conformat şi a urmat o discuţie pe parcursul căreia profesorul i-a spus că directorul Şcolii Naţionale de Antrenori, D.A., i-ar fi comasat cei doi ani de şcoală într-unul singur şi că, în mod corespunzător, trebuie să mai achite suma de 500 euro.
Cum partea vătămată nu avea la el decât 150 euro, i-a dat profesorului, acesta spunând că restul îl va pune de la el, motiv pentru care, în cursul zilei de 26 februarie 2012, i-a dat şi diferenţa de 350 euro.
În cursul zilei de 08 martie 2012, partea vătămată a sunat la Bucureşti pentru a se interesa în legătură cu problema sa, ocazie cu care a aflat că nu este înscris, astfel că în seara aceleiaşi zile s-a întâlnit cu profesorul, pentru a discuta cu acesta, legat de faptul că, încă din data de 05 martie 2012 îl suna insistent, spunându-i că are probleme de sănătate cu un picior şi că are nevoie să-l împrumute cu suma de 500 RON. Întrucât, între timp, aflase că nu este înscris, chiar dacă nu intenţiona să-i împrumute inculpatului acea sumă, a acceptat întâlnirea cu acesta pentru a încerca înregistrarea discuţiei şi astfel, să reuşească cumva să dovedească cum s-au întâmplat lucrurile.
Deşi, iniţial, la momentul pretinderii sumei de 1.000 RON, inculpatul îi spunea părţii vătămate că suma îi este destinată directorului D.A., pentru a-i accepta înscrierea la şcoală, ulterior şi-a modificat povestea, spunând că este vorba despre o altă persoană, denumită prin sintagma „omul meu", prezentat ca o legătură între el şi directorul D.A.
În momentul în care a adresat denunţul său I.P.J. Cluj - Serviciul de Investigare a Fraudelor, partea vătămată a anexat şi un CD conţinând înregistrarea convorbirii purtate de el cu profesorul D.D.C., în cursul zilei de 08 martie 2012. Mai mult, şi-a arătat disponibilitatea în sensul de a se supune unui test poligraf, de a fî confruntat cu învinuitul şi de a face orice este necesar din punct de vedere procedural pentru a demonstra că cele susţinute de el sunt adevărate. Astfel, prin ordonanţa din 02 iulie 2012 s-a dispus efectuarea unei expertize poligraf de către un expert din cadrul I.P.J. Cluj - Serviciul Criminalistic - Laboratorul Poligraf, avându-l ca subiect pe D.I., pentru a se stabili dacă, la întrebările relevante ale cauzei, în răspunsurile date, acesta prezintă note specifice ale comportamentului simulat.
Conform concluziilor raportului întocmit din 07 august 2012, la întrebările relevante ale cauzei şi prin interpretarea diagramelor poligraf, s-a evidenţiat faptul că, răspunsurile lui D.I. nu au provocat modificări specifice comportamentului simulat. Aceeaşi poziţie a fost menţinută de denunţător şi pe fondul confruntării cu inculpatul. Aceasta a uzat iniţial de dreptul la tăcere, iar apoi, în cadrul confruntării cu acesta, a susţinut că nimic din ce afirmă D.I. nu este corespunzător adevărului.
Afirmaţiile inculpatului, însă, nu au un suport probator şi nu îşi găsesc un corespondent real în starea de fapt dedusă soluţionării, în condiţiile în care, susţinerile denunţătorului sunt confirmate şi de conţinutul declaraţiilor martorilor audiaţi în cauză, fiind vorba despre C.G.I. şi T.T. Aceştia precizează în depoziţiile lor că, deşi aspectele relatate sunt percepute indirect, conform celor spuse de D.I., au cunoştinţă despre pretinderea şi remiterea unor sume de bani de către D.D.C., colegului lor, pentru anumite susţineri care s-au dovedit a fi neadevărate.
Discutarea unor astfel de aspecte o motivează ambii martori prin aceea că sunt prieteni buni, din aceeaşi localitate, de vârstă apropiată şi locuiesc cu chirie în acelaşi apartament.
Martorul A.D.N. detaliază în declaraţia sa condiţiile de înscriere la şcoala al cărei director este, precizând că, din ceea ce cunoaşte, nu este posibilă comasarea celor doi ani de studiu într-unul singur. În ceea ce priveşte persoana inculpatului, asemenea celor relatate pe parcursul discuţiei pe care a avut-o cu partea vătămată D.I., deplasat la sediul şcolii pentru a se interesa de aspectele ce formează obiectul prezentului dosar, arată că nu cunoaşte şi nu are nicio legătură cu starea de fapt descrisă mai sus şi în nicio împrejurare nu a discutat cu D.D.C. aspecte privind înscrierea lui D.I. la şcoala pe care o conduce. De asemenea, la dosarul cauzei se regăseşte şi transcrierea convorbirilor dintre D.I. şi D.D.C., relevante pentru obiectul prezentului dosar.
Din analiza declaraţiilor date în dosar de părţile implicate, se desprinde cu certitudine faptul că inculpatul a pretins şi primit acele sume, lăsând să se creadă că are influenţă asupra persoanelor cu atribuţii de decizie la nivelul soluţionării solicitărilor denunţătorului D.I. Mai mult, modalitatea de săvârşire a faptei a fost oarecum determinată psihic în mintea traficantului de influenţă de intenţia de a specula situaţia ivită, respectiv o persoană interesată de modalitatea de punere în practică a dorinţei sale, dar care dispune şi de resurse materiale. Atitudinea şi întregul său comportament sunt unele specifice unei persoane care uzează de influenţa sa, probabil nereală în cazul de faţă, influenţă pe care o vinde în perspectiva obţinerii unui folos material.
Potrivit art. 257 C. pen., traficul de influenţă constă în "primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu".
Din cuprinsul definiţiei date de legiuitor în textul de incriminare rezultă, aşadar, că traficul de influenţă nu este altceva decât o vânzare sau o speculare a influenţei pe care făptuitorul o are sau lasă să creadă că o are asupra unui funcţionar. Deci, în cazul traficului de influenţă, făptuitorul nu face altceva decât să uzeze de influenţa sa reală sau pretinsă asupra unui funcţionar, influenţă pe care o vinde unei persoane în perspectiva unei intervenţii în favoarea acesteia, la acel funcţionar, pentru a-l determina să facă sau să nu facă un anumit act de serviciu, în interesul său. Infracţiunea de trafic de influenţă există, atât atunci când făptuitorul are în mod real o influenţă asupra unui funcţionar, cât şi atunci când făptuitorul lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, deşi influenţa nu există în realitate. Prin urmare, fapta de a pretinde şi de a primi o sumă de bani, săvârşită de către o persoană care lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, chiar dacă în realitate făptuitorul nu are o astfel de influenţă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută în art. 257 alin. (1) C. pen.
Aceasta este şi motivaţia pentru care, în ceea ce priveşte suma de 1.000 euro reprezentând presupusa plată a unor cursuri de şcolarizare, pentru doi ani de studiu, s-a reţinut comiterea infracţiunii de înşelăciune. În acest caz, D.I. a fost o persoană de bună credinţă, intenţia autorului la pretinderea şi acceptarea remiterii acestei sume fiind una de natură a-l induce în eroare pe interlocutor şi a-i produce patrimoniului acestuia o pagubă. În cazul infracţiunii de înşelăciune, persoana care dă banii sau bunurile este de bună-credinţă, fiind indusă în eroare de către făptuitor, pe când în cazul traficului de influenţă cel care dă banii sau bunurile este de rea-credinţă şi urmăreşte ca autorul să determine funcţionarul să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.
În concluzie, dincolo de poziţia inculpatului şi de explicaţiile neconforme cu privire la motivaţia implicării într-o astfel de cauză penală, arătate pe fondul confruntării cu denunţătorul, apreciem că se conturează, concretizează şi probează săvârşirea cu vinovăţie a infracţiunilor de trafic de influenţă şi înşelăciune. Astfel, datorită acestor argumente, instanţa nu va primi concluziile formulate în apărare de către inculpat, în sensul dispunerii achitării sale de sub orice învinuire.
Faptele descrise mai sus au fost probate prin: denunţul formulat de D.I., declaraţia olografă a denunţătorului, declaraţia denunţătorului dată în completarea denunţului formulat iniţial, în faţa procurorului, declaraţia făptuitorului D.D.C., solicitarea de informaţii adresată Şcolii Federale de Antrenori Bucureşti cu privire la obiectul prezentului dosar şi răspunsul la acest demers, raportul de expertiză asupra comportamentului simulat din 07 august 2012, însoţit de declaraţia de consimţământ la examinare a lui D.I., chestionarul utilizat şi diagramele rezultate în urma examinării, procesul-verbal de redare a convorbirilor, fişa de cazier judiciar a inculpatului D.D.C., datele de identificare a denunţătorului şi inculpatului, declaraţia inculpatului D.D.C., declaraţia părţii civile D.I., proces-verbal întocmit pe fondul procedurii de confruntare a denunţătorului D.I. cu inculpatul D.D.C., solicitarea de informaţii adresată UBB - Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport cu privire la obiectul prezentului dosar şi răspunsul la acest demers, declaraţia martorului C.G.I., declaraţia martorului T.T., declaraţia martorului A.D.N. şi actele puse la dispoziţie de acesta, înscrisurile puse la dispoziţie de conducerea de la locul de muncă al inculpatului - UBB - Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport.
Astfel, în drept, fapta inculpatului D.D.C. care, în perioada ianuarie - februarie 2012, a pretins, acceptat şi primit de la denunţătorul D.I. suma de 1.000 RON pentru a-şi exercita influenţa, în sensul de a interveni pe lângă D.A., directorul Şcolii Naţionale de Antrenori Bucureşti pentru a-l înscrie pe denunţător la cursurile acesteia, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prev. şi ped. de art. 257 alin. (1) C. pen.
Fapta aceluiaşi inculpat care, în aceeaşi perioadă de referinţă, a pretins şi i-a fost remisă de către acelaşi denunţător suma de 1.000 euro reprezentând presupusa plată a acestor cursuri de şcolarizare la Şcoala Naţională de Antrenori Bucureşti, pentru doi ani de studiu, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prev. şi ped. de art. 215 alin. (1) C. pen.
întrucât inculpatul a săvârşit mai multe infracţiuni, mai înainte de a fi condamnat definitiv pentru vreuna dintre ele, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 33 lit. a) C. pen. privind concursul real de infracţiuni.
Procedând la individualizarea pedepselor, instanţa va ţine seama de criteriile generale prev. de art. 72 C. pen. Astfel, au fost avute în vedere limitele speciale de pedeapsă, gradul de pericol social concret al faptelor comise, care este ridicat având în vedere valoarea socială ocrotită de legea penală şi lezată prin acţiunile antisociale ale inculpatului, împrejurările concrete de săvârşire a faptelor respective, nu în ultimul rând persoana inculpatului, care se află la prima confruntare cu legea penală, iar la dosar există depuse o serie largă de acte doveditoare ale profilului moral şi social al acestui inculpat. Aceste elemente vor fi avute în vedere de către instanţă atunci când va proceda la stabilirea în concret a cuantumului pedepselor.
Elementele descrise mai sus, şi care au stat la baza aplicării pedepselor menţionate, au fost avute în vedere de către instanţă pentru stabilirea unei modalităţi de executare a pedepsei rezultante neprivative de libertate, pentru că în această modalitate (cuantum şi mod de executare a pedepsei), scopul indicat de art. 52 C. pen. poate fi atins în cazul acestui inculpat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul D.D.C., solicitând desfiinţarea acesteia şi judecând, să se dispună schimbarea încadrării juridice a faptei în sensul de a nu se reţine şi infracţiunea de înşelăciune, iar pentru infracţiunea de trafic de influenţă prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. să se dispună achitarea conform art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
În motivarea apelului, s-a arătat că infracţiunea de înşelăciune nu există, întrucât partea vătămată a remis suma de bani în cunoştinţă de cauză, nu poate avea calitatea de victimă, întrucât nu a fost indusă în eroare, fiind de notorietate faptul că Şcoala Naţională de Antrenori şi-a întrerupt activitatea, iar un student nu poate urma cursurile acestei şcoli, ci doar un absolvent.
În ceea ce priveşte infracţiunea de trafic de influenţă, inculpatul, prin apărător, a susţinut că nu există probe la dosar din care să rezulte că inculpatul a solicitat o sumă de bani în scopul arătat, de a-şi exercita influenţa asupra numitului D.A., toate probele sunt indirecte şi, de asemenea, nu a fost lezată valoarea protejată de lege, respectiv imaginea funcţionarului şi îndeplinirea în mod corespunzător a atribuţiilor de către acesta.
Prin decizia nr. 220/A din 15 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat împotriva sentinţei penale nr. 280 din 3 iulie 2013 a Tribunalului Cluj.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Curtea reţine că instanţa de fond, pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi în faza de cercetare judecătorească, a stabilit în mod corespunzător starea de fapt, din acestea rezultând că în perioada ianuarie-februarie 2012, inculpatul D.D.C. a pretins şi primit de la denunţătorul D.I. suma de 1000 RON în scopul de a interveni pe lângă D.A., directorul Şcolii Naţionale de Antrenori Bucureşti pentru a-l înscrie pe denunţător la cursurile acesteia şi, în aceeaşi perioadă, a pretins şi i-a fost remisă de către D.I. suma de 1000 euro, reprezentând presupusa plată a acestor cursuri de şcolarizare la Şcoala Naţională de Antrenori Bucureşti pentru doi ani de studiu.
Faptele au fost dovedite prin declaraţia constantă a denunţătorului - parte vătămată D.I., a cărei veridicitate şi sinceritate este susţinută şi de rezultatul testului poligraf, în urma căruia nu s-au evidenţiat modificări specifice comportamentului simulat, declaraţiile martorilor C.G.I. şi T.T., care au stat de vorbă cu partea vătămată în perioada în care aceasta a remis sumele de bani, iar T.T. a văzut când a luat suma de 1000 RON din geantă, comunicându-i ulterior ce a făcut cu această sumă de bani, în sensul că i-a fost dată inculpatului, în schimbul ajutorului pe care îl va primi. Iar toate acestea, coroborate cu procesul-verbal de transcriere a convorbirii telefonice purtate între inculpat şi denunţător la 29 martie 2012, în cadrul căreia inculpatul admite faptul că a primit anumite sume de bani de la D.I., făcându-se referire şi la înscrierea acestuia la şcoala de antrenori.
În consecinţă, este dovedită vinovăţia inculpatului D.D.C. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 257 alin. (1) C. pen., care subzistă indiferent de exercitarea sau nu a influenţei pe care a lăsat să se creadă că o are asupra directorului Şcolii Naţionale de Antrenori, numitul D.A., fiind întrunite elementele constitutive ale acesteia prin pretinderea şi primirea unei sume de bani în scopul menţionat.
Cu privire la infracţiunea de înşelăciune, reţinută în sarcina inculpatului, încadrarea juridică prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen. este cea corectă, întrucât sumele de câte 500 euro solicitate şi primite de la partea vătămată D.I., de către inculpat, au fost obţinute prin inducerea în eroare a celui dintâi, inculpatul solicitându-i sume de bani inclusiv pentru situaţia comasării a doi ani, la şcoala de antrenori, în unul singur, deşi nu exista această posibilitate, precizând că sunt sume care reprezintă taxele de înscriere şi şcolarizare la aceeaşi şcoală.
Împrejurarea că, era de notorietate faptul că nu pot fi studenţi la şcoala de antrenori decât absolvenţii unei instituţii de învăţământ superior, nu îl absolvă pe inculpat de răspundere penală, în condiţiile în care acesta a creat părţii vătămate impresia că sumele de bani pe care le plăteşte sunt destinate achitării unor taxe legale, sume pe care, însă, inculpatul şi le-a însuşit.
Pentru aceste considerente, nu se poate dispune schimbarea încadrării juridice şi achitarea inculpatului pentru infracţiunile reţinute în sarcina sa, iar, cu privire la individualizarea pedepselor, se va reţine că acestea corespund criteriilor generale de individualizare prev. de art. 72 C. pen. şi scopului prevăzut de art. 52 C. pen., raportat la pericolul social concret al faptelor, modalitatea de comitere şi valoarea lezată, împrejurarea că nu s-a recuperat prejudiciul şi conduita inculpatului care nu are antecedente penale, dar, în cursul procesului, a negat săvârşirea infracţiunilor.
În consecinţă, apelul declarat în cauză este nefondat şi va fi respins în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., apreciind şi că, în mod corect, s-a dispus restituirea către denunţător a sumei de 1000 RON şi obligarea inculpatului la despăgubiri civile, în favoarea părţii vătămate, în cuantum de 1000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs, în termenul legal, inculpatul D.D.C.
Recurentul inculpat a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385p alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. (1968), solicitând schimbarea încadrării juridice a infracţiunilor de trafic de influenţă şi înşelăciune şi, conform art. 5 C. pen., aplicarea legii penale mai favorabile.
Cu privire la infracţiunea de înşelăciune, a solicitat instanţei să dispună încetarea procesului penal, având în vedere că părţile s-au împăcat.
În ceea ce priveşte infracţiunea de trafic de influenţă, a solicitat instanţei aplicarea art. 308 C. pen., iar în baza art. 80 C. pen., să se dispună renunţarea la aplicarea pedepsei.
Examinând recursul declarat, prin raportare la dispoziţiile art. 385 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, dar şi din punct de vedere al aplicării legii penale mai favorabile, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
În primul rând, prealabil verificării temeiniciei susţinerilor recurentului, Înalta Curte arată că, deşi la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres C. proc. pen. din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a desfăşurat judecarea prezentului recurs este cel reglementat de prevederile art. 3851 - art. 38519 din Legea de procedură penală anterioară, având în vedere, în acest sens, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.
Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 3856 C. proc. pen. stabileşte în alin. (2) că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 din acelaşi Cod.
Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurentul şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 3859 C. proc. pen.
Referitor la invocarea de către inculpat a cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. (1968), în temeiul căruia inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunile prevăzute de C. pen. anterior în infracţiunile prevăzute de actualul C. pen. şi, apoi, aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte apreciază că cererea de schimbare a încadrării juridice nu se circumscrie cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. (1968), vechiul caz de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. (1968), în temeiul căruia putea fi primită o astfel de solicitare, fiind abrogat prin art. I pct. 16 din Legea nr. 2/2013.
Referitor la aplicarea legii penale mai favorabile, instanţa, din oficiu, va stabili care este această lege. Dacă va aprecia că legea nouă este mai favorabilă, soluţia corectă este recalificarea infracţiunilor şi nu schimbarea încadrării juridice a faptelor, la solicitarea inculpatului, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. (1968).
În consecinţă, Înalta Curte va proceda la identificarea legii penale mai favorabilă inculpatului, având în vedere succesiunea de legi intervenită în cursul procesului şi ţinând cont de decizia definitivă şi general obligatorie nr. 265 din data de 06 mai 2014, pronunţată de Curtea Constituţională, conform căreia, dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile.
Astfel, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 13 alin. (1) C. pen. din 1969, în cazul în care, de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.
Conform art. 5 alin. (1) C. pen. în vigoare, în cazul în care, de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
Prin urmare, Înalta Curte constată că textul alin. (1) al art. 5 reia dispoziţia art. 13 alin. (1) C. pen. din 1969, astfel că, în această materie, regimul aplicabil rămâne acelaşi.
Determinarea caracterului „mai favorabil" are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură răspunderea penală, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă, concurs, suspendarea pedepsei, etc.
Criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere, aşadar, atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsă şi la suspendarea acesteia.
În concret, referitor la infracţiunea de înşelăciune, în conformitate cu legea penală nouă, s-ar dispune încetarea procesului penal, constatând intervenită împăcarea părţilor.
Cu privire la infracţiunea de trafic de influenţă, art. 308 alin. (2) C. pen. prevede că, dacă infracţiunea de trafic de influenţă este exercitată faţă de un funcţionar care nu are calitatea de funcţionar public, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.
Cum din relaţiile solicitate F.R.F. rezultă că numitul D.A. nu are calitatea de funcţionar public, iar limitele de pedeapsă prevăzute de noul Cod sunt cuprinse între 2 şi 7 ani închisoare, reducând aceste limite cu o treime, rezultă că pedeapsa care ar trebui aplicată inculpatului ar fi cuprinsă în limitele 1 an şi 4 luni - 4 ani şi 8 luni.
Pedeapsa aplicată inculpatului de către instanţa de apel este de 3 ani închisoare, încadrându-se, aşadar, în limitele prevăzute de legea nouă, prin urmare, Înalta Curte apreciază că legea penală nouă nu îi este mai favorabilă inculpatului, din punct de vedere al cuantumului pedepsei.
De asemenea, Înalta Curte constată că s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare, pe durata termenului de încercare de doi ani, plus pedeapsa aplicată, potrivit art. 862 C. pen (1969).
Comparând conţinutul şi efectele suspendării executării pedepsei sub supraveghere, prevăzută de art. 861 C. pen. (1969), cu cele ale suspendării executării pedepsei sub supraveghere, prevăzută de art. 91 C. pen. în vigoare, Înalta Curte apreciază că, din acest punct de vedere, legea penală mai favorabilă este legea veche, întrucât, conform art. 866 C. pen., „dacă cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune înăuntrul termenului de încercare şi nici nu s-a pronunţat suspendarea executării pedepsei în baza art. 864, el este reabilitat de drept", dispoziţie care nu se mai regăseşte în noul C. pen. Deci, nici din acest punct de vedere legea nouă nu este mai favorabilă inculpatului.
Având în vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că legea care conduce, în concret, la un rezultat mai blând pentru recurentul inculpat este C. pen. anterior care, în ansamblul dispoziţiilor sale, raportat la condiţiile de sancţionare a faptelor ce formează obiectul acuzaţiei penale, precum şi la instituţiile incidente în cauză şi care influenţează răspunderea penală a recurentului, creează acestuia o situaţie mai avantajoasă.
Cu privire la solicitarea inculpatului de a se dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, conform art. 80 C. pen., Înalta Curte apreciază că individualizarea executării pedepsei nu poate face obiectul acestei căi de atac, iar instanţa, în momentul în care stabileşte legea penală mai favorabilă, poate doar să se raporteze la modalitatea de executare a pedepsei aplicată de către instanţa de apel.
Astfel, referitor la criticile formulate de recurentul inculpat D.D.C., circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. şi care vizează individualizarea judiciară a executării pedepsei şi aplicarea dispoziţiilor art. 80 din noul C. pen., Înalta Curte arată că, în realizarea scopului de a include în sfera de cenzură a instanţei de recurs numai chestiuni de drept, unul dintre cazurile de casare modificat substanţial prin Legea nr. 2/2013 a fost cel reglementat de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., în sensul restrângerii controlului judiciar exercitat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la aspectele ce vizează nelegalitatea sancţiunii penale stabilite de instanţele inferioare.
Pentru considerentele arătate mai sus, Înalta Curte constată că legea penală mai favorabilă este C. pen. din 1969, având în vedere conţinutul şi efectele suspendării executării pedepsei sub supraveghere, motiv pentru care, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. (1968), va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul D.D.C.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. (1968), va obliga inculpatul la plata contravalorii cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.D.C. împotriva deciziei penale nr. 220/A din 15 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 27 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2979/2014. Penal. Traficul de minori (Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3033/2014. Penal. Infracţiuni de corupţie... → |
|---|
