ICCJ. Decizia nr. 307/2014. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 307/2014
Dosar nr. 52578/3/2011
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2014
Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Examinând actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 936 din 30 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a fost respinsă schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute prin actul de sesizare a instanţei în ce-i priveşte pe cei doi inculpaţi, ridicată din oficiu, însensul reţinerii dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, pusă în discuţia părţilor la termenul din 16 octombrie 2012.
În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., în referire la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul Ş.A., domiciliat în oraşul Popeşti Leordeni, jud. Ilfov, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, întrucât fapta nu există.
În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., în referire la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitată inculpata Ş.L.D., domiciliată în oraşul Popeşti Leordeni, jud Ilfov, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit a) din Legea nr. 241/2005, întrucât fapta nu există.
În temeiul art. 346 alin. (3) C. proc. pen. a fost respinsă acţiunea civilă formulată de partea civilă A.N.A.F.
În baza art. 353 C. proc. pen. a fost ridicat sechestrul asigurător dispus prin Ordonanţa nr. 1117/P/2010 din 06 iulie 2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu asupra imobilului situat în oraşul Popeşti Leordeni, jud. Ilfov, compus din teren în suprafaţă de 773,93 mp şi clădire având suprafaţa construită de 295,8 mp aflat în proprietatea inculpaţilor Ş.A. şi Ş.L.D., notat în C.F. a localităţii Popeşti Leordeni.
În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin Rechizitoriul nr. 1117/P/2010 din 28 iunie 2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpaţilor Ş.A. şi Ş.L.D. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit a) din Legea nr. 241/2005.
S-a reţinut în sarcina inculpaţilor Ş.A. şi Ş.L.D. că în perioada 2008-2010 au desfăşurat activităţi comerciale de construire şi vânzare a mai multor imobile (teren şi construcţii) pe raza oraşului Popeşti Leordeni, jud. Ilfov, fără a fi înregistraţi la organele fiscale competente ca plătitori de T.V.A. şi fără a declara şi plăti la organele fiscale T.V.A.-ul pentru operaţiunile comerciale desfăşurate.
Instanţa de fond a constatat că sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 126 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., potrivit căruia, din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată, sunt operaţiuni impozabile în România cele care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
a. operaţiuni care, în sensul art. 128-130 constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei, efectuate cu plată;
b. locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România, în conformitate cu prevederile art. 132 şi 133;
c. livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă, astfel cum este definită la art. 127 alin. (1), acţionând ca atare;
d. livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una din activităţile economice prevăzute la art. 127 alin. (2). S-a considerat că, potrivit art. 128 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 este considerată livrare de bunuri transferul dreptului de a dispune de bunuri ca şi un proprietar, astfel încât operaţiunile desfăşurate de inculpaţi reprezintă livrări de bunuri, întrucât este vorba de vânzarea unor imobile, adică de transferul dreptului de proprietate asupra unor bunuri imobile.
Momentul comiterii faptelor, este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi şi potrivit alin. (2) din acelaşi articol de lege, activităţile economice cuprind activităţile producătorilor comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate.
Prin actul de inculpare s-a constatat că activitatea desfăşurată de inculpaţi constituie o exploatare a bunurilor corporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate. Noţiunea de activitate economică este explicată şi în normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, în forma avută de acest act normativ, începând cu data de 22 decembrie 2008: „În sensul art. 127 alin. (2) din C. fisc., obţinerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuinţelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de acestea pentru scopuri personale, nu va fi considerată activitate economică, cu excepţia situaţiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfăşurată în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul art. 127 alin. (2) din C. fisc.", ori inculpaţii au făcut din construirea şi vânzarea locuinţelor o adevărată afacere, întrucât au construit un întreg complex rezidenţial.
Din procesul-verbal încheiat de comisarii Gărzii Financiare - Comisariatul General, în perioada 04 septembrie 2008 - 23 decembrie 2009, inculpaţii au vândut un număr de 61 de imobile, case şi apartamente, realizând venituri în cuantum de 19.121.930 lei.
Locuinţele vândute nu au fost folosite de inculpaţi pentru scopuri personale, ci au fost construite pentru a fi vândute, ceea ce face ca operaţiunile desfăşurate să fie considerate fapte de comerţ şi potrivit art. 3 pct. 2 şi 8 C. com., suntem în prezenţa atât a unei activităţi de interpunere în circulaţia mărfurilor, cât şi în prezenţa unei întreprinderi de construcţii.
S-a arătat că pentru operaţiunile desfăşurate de inculpaţi nu se aplică nicio scutire de taxă întrucât acestea au avut ca obiect terenuri constraibile şi construcţii noi, astfel cum sunt definite de ari 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003.
Potrivit art. 153 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., persoana impozabilă care este stabilită în România, conform nart. 1251 alin. (2) lit. b) şi realizează sau intenţionează să realizeze o activitate economică ce implică operaţiuni taxabile şi/sau scutite de taxa pe valoarea adăugată cu drept de deducere trebuie să solicite înregistrarea la organul fiscal competent, dacă în cursul unui an calendaristic atinge sau depăşeşte plafonul de scutire prevăzut la art 159 alin (1) în termeri de 10 zile de la sfârşitul lunii în care s-a atins sau depăşit acest plafon, plafonul fiind de 35.000 euro.
Inculpaţii nu s-au înregistrat ca plătitori de T.V.A., nu au declarat la organele fiscale operaţiunile realizate şi nici nu au plătit T.V.A. pentru activităţile economice desfăşurate, prejudiciind astfel bugetul de stat cu suma de 2.086.693,72 lei, reprezentând T.V.A. de plată.
Actele de urmărire penală efectuate în cauză, s-au materializat în: contractele de vânzare-cumpărare a imobilelor; procesul-verbal încheiat de Garda Financiară - Comisariatul general prin care s-a stabilit prejudiciul adus bugetului de stat şi declaraţiile inculpaţilor.
Inculpaţilor le-a fost prezentat materialul de urmărire penală la data de 20 iunie 2011.
A.N.A.F. s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 2.086.693,72 lei, reprezentând taxa pe valoarea adăugată, la care se adaugă obligaţii fiscale accesorii, reprezentând prejudiciul cauzat bugetului general consolidat ca urmare a activităţii infracţionale desfăşurată de inculpaţii Ş.A. şi Ş.L.D., solicitând obligarea inculpaţilor, în solidar, la plata acestor sume, precum şi instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor inculpaţilor.
În cursul cercetării judecătoreşti, în cauză s-a dispus efectuarea unui raport de expertiză contabilă judiciară.
Analizând şi coroborând materialul probator existent la dosarul cauzei, instanţa de fond a reţinut, în fapt, că inculpaţii Ş.A. şi Ş.L.D. sunt soţi şi începând cu anul 2005, au început activitatea de vânzări imobile, fiind încheiate trei contracte: din 14 martie 2005, din 12 mai 2005 şi din 31 mai 2005.
În anul 2006 nu s-a încheiat nici un contract de vânzare-cumpărare.
În anul 2007 s-au încheiat contracte de vânzare-cumpărare înregistrate din 28 mai 2007 şi în continuare.
În perioada 15 iunie 2010 - 24 iunie 2010 Garda Financiară - Comisariatul General, a efectuat un control la inculpaţi, care a avut ca obiectiv verificarea respectării prevederilor Legii nr. 571/2003, republicată, cu privire la înregistrarea în scopuri de T.V.A., urmare a comercializării de imobile, fiind încheiat procesul-verbal la data de 28 iunie 2010, în concluziile căruia s-a arătat că inculpaţii, deşi au desfăşurat activităţi economice peste plafonul de 35.000 euro începând cu luna decembrie 2007, s-au înregistrat în scopuri de T.V.A. în data de 18 iunie 2010, încălcând prevederile art. 153 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, republicată, prejudiciul evaluat fiind de 2.086.693,72 lei.
Prin rechizitoriu s-a reţinut că fapta inculpaţilor de a desfăşura activităţi economice fără a fi înregistraţi ca plătitori de T.V.A. şi fără a declara la organele fiscale operaţiunile comerciale întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.
Raportat la cele reţinute prin actul de inculpare, la actele existente la dosarul cauzei actele nofmative în vigoare la data vânzării imobilelor şi a succesiunii acestor acte normative, instanţa a constatat că faptele pentru care inculpaţii sunt cercetaţi nu există.
Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, constituie infracţiunea de evaziune fiscală.
a). ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile.
Contractele de vânzare-cumpărare pentru cele 61 de imobile, din perioada 04 septembrie 2008-23 decembrie 2009, cea avută în vedere în actul de constatare încheiat de Garda financiară, au fost încheiate la cabinete notariale, fiind plătite taxele şi impozitele aferente operaţiunilor juridice.
Prin O.U.G. nr. 109/2009, intrată în vigoare la 01 ianuarie 2010, se modifică art. 127 din C. fisc. adăugându-se un nou parag. 21 care prevede: „situaţiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicitate prin norme".
După apariţia acestor prevederi legale, la data de 18 iunie 2010, inculpaţii s-au înregistrat ca plătitori de T.V.A.
Raportat la prevederile legale în vigoare la momentul vânzării imobilelor de către inculpaţi, instanţa de fond a apreciat că nu exista obligaţia inculpaţilor de înregistrare ca plătitori de T.V.A. pentru perioada 04 septembrie 2008-23 decembrie 2009, cea avută în vedere în actul de constatare încheiat de Garda financiară, şi pe cale de consecinţă, inculpaţii nu aveau obligaţia de plată a T.V.A. şi a accesoriilor acestora.
Instanţa a avut în vedere şi concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, în care s-a arătat că inculpaţii nu au realizat venituri purtătoare de T.V.A. în perioada prescrisă, astfel încât nu se poate vorbi de un prejudiciu creat statului, întrucât în timpul controlului inculpaţii s-au înregistrat ca plătitori de T.V.A. şi au raportat la organele fiscale care sunt obligaţiile fiscale pentru veniturile realizate în perioada prescrisă (devenind creanţă), iar diferenţele stabilite de organul de control şi majorările şi penalizările au fost şi ele înregistrate la fisc ca obligaţii fiscale.
Pe latură civilă, în baza art. 346 alin. (3) C. proc. pen., faţă de soluţia de achitare dispusă în cauză, instanţa a dispus respingerea acţiunii civile formulată de partea vătămată A.N.A.F.
În temeiul art. 353 C. proc. pen. instanţa de fond a dispus ridicarea sechestrului asigurător dispus prin Ordonanţa nr. 1117/P/2010 din 06 iulie 2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu asupra imobilului situat în oraşul Popeşti Leordeni, jud. Ilfov, compus din teren în suprafaţă de 773,93 mp şi clădire având suprafaţa construită de 295,8 mp aflat în proprietatea inculpaţilor Ş.A. şi Ş.L.D., notat în C.F. a localităţii Popeşti Leordeni.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi partea civilă A.N.A.F. criticând:o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Parchetul a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei pentru condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, admiterea acţiunii civile a părţii civile, menţinerea sechestrului asigurător.
În apel, Parchetul a criticat hotărârea şi cu privire la omisiune instanţei de fond dea se pronunţa privind cererea procurorului de şedinţă de schimbarea a încadrării juridice în sensul reţinerii art41 alin. (2) C. pen.
Partea civilă, în motivele de apel a solicitat desfiinţarea sentinţei şi să se dispună obligarea inculpaţilor, în solidar, la plata sumei de 2.086.663,72 lei la care se adaugă obligaţiile fiscale accesorii datorate de la data scadenţei debitului până la achitarea integrală. S-a mai cerut menţinerea măsurilor asigurătorii.
Prin Decizia penală nr. 181/A din 13 iunie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă A.N.A.F.
În baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, împotriva sentinţei penale nr. 936 din 30 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 52578/3/2011.
A desfiinţat, în parte, sentinţa apelată şi în fond, rejudecând, în baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina fiecărui inculpat din infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 în infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. a dispus achitarea inculpaţilor Ş.A. şi Ş.L.D. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate şi a obligat apelanta parte civilă A.N.A.F. la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat în apel, celelalte cheltuieli judiciare, în apel, avansate de stat, rămânând în sarcina acestuia.
S-a constatat că pe baza mijloacelor de probă administrate în faza de urmărire penală şi în faza de judecată (înscrisuri, procesul-verbal întocmit de Garda Financiar, raportul de expertiză contabilă judiciară, coroborate cu declaraţiile inculpaţilor) instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt constând, în esenţă, în aceea că în perioada 2008 - 2010 inculpaţii Ş.A. şi Ş.L.D. (soţi) au desfăşurat activităţi comerciale de construire şi vânzare a mai multor imobile pe raza oraşului Popeşti-Leoderni, judeţul Ilfov, fără a fi înregistraţi la organele fiscale competente ca plătitori de T.V.A. şi fără a declara şi plăti T.V.A. pentru operaţiunile comerciale respective. Se mai reţine că, prin procesul-verbal din 28 iunie 2010 al Gărzii Financiare - Comisariatul General s-a stabilit ca înculpaţii, au desfăşurat activităţi economice peste plafonul de 35.000 euro începând cu luna decembrie 2007, s-au înregistrat ca plătitori de T.V.A. la data de 18 iunie 2010.
Instanţa a fost învestită cu judecarea infracţiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, care prevede următoarele: „(1) Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la mdeplinirea obligaţiilor fiscale: a) ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile
Prin urmare, s-a apreciat că elementul material al acestei infracţiuni constă în acţiunea de „ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile", aspect care nu se verifică în speţă câtă vreme inculpaţii au efectuat în mod public operaţiuni de construire şi vânzare-cumpărare a celor 61 de locuinţe, sens în care au îndeplinit formalităţile prevăzute de lege (au efectuat operaţiuni cadastrale, au solicitat şi obţinut certificate fiscale, certificate de urbanism, autorizaţii de construire, au întocmit procese-verbale de recepţie a lucrărilor finalizate, au procedat la autentificarea actelor de înstrăinare), achitând obligaţiile fiscale aferente acestor operaţiuni.
Totodată, caracterul public al activităţilor derulate de către inculpaţi permitea organelor fiscale să constate din timp existenţa obligaţiilor fiscale şi să solicite mdeplinirea acestora, în condiţiile legii. Cu alte cuvinte, dată fiind complexitatea reglementărilor în această materie şi „incertitudinile normative" (subliniate chiar în raportul de expertiză contabilă), organul fiscal avea datoria de a acţiona şi preventiv.
Prin urmare, s-a reţinut că sub aspect subiectiv, o astfel de infracţiune se comite cu intenţie calificată, în sensul că inculpatul urmăreşte „sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale".
Ca atare, s-a constatat că în speţă, nu există vreo dovadă că s-a urmărit acest rezultat, ci, dimpotrivă, atunci când a apărut cuvenita clarificare normativă inculpaţii au efectuat demersurile necesare sub aspect fiscal.
Din simplul fapt că nu s-a achitat T.V.A.-ul în perioada reţinută în actul de constatare, s-a apreciat că nu se poate deduce intenţia calificată a inculpaţilor şi cu atât mai puţin existenţa elementului material al acestei infracţiuni.
Concluzionând pe acest aspect, s-a apreciat că soluţia de achitare este legală şi temeinică, iar criticile Parchetului sunt nefondate, întrucât câtă vreme „fapta nu există" nu se justifică schimbarea temeiului achitării pentru inculpata Ş.L.D., care avea aceleaşi obligaţii ca şi soţul său.
Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că în acord cu dispoziţiile art. 346 alin. (3) teza I C. proc. pen. în mod corect s-a respins acţiunea civilă, nefiind fondate criticile Parchetului şi ale părţii civile A.N.A.F. formulate în apel.
S-a constatat că este însă, fondată critica Parchetului privitoare la omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa asupra schimbării încadrării juridice în sensul reţinerii formei continuate a infracţiunii, astfel cum a solicitat procurorul de şedinţă la termenul din data de 16 octombrie 2012, cerere care este întemeiată.
S-a reţinut că celelalte aspecte ale cauzei (măsura asiguratorie, cheltuielile judiciare) au primit o soluţionare legală şi temeinică, nefiind identificate motive de desfiinţare ale sentinţei, care să fie invocate din oficiu.
Împotriva acestei decizii au formulat recursuri Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi partea civilă A.N.A.F.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a invocat cazul de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. şi a solicitat, în esenţă, admiterea recursului, casarea hotărârilor şi condamnarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen., cu motivarea că inculpaţii în mod deliberat au ales să se sustragă de la plata T.V.A.-ului, arătând că încadrarea juridică corectă este cea menţionată întrucât prejudiciul reţinut în cauză este de peste 100.000 euro.
A.N.A.F. a invocat cazurile de casare prev. de art. 3859 pct. 9 şi pct 172 C. proc. pen. şi a solicitat, în esenţă, admiterea recursului, casarea hotărârilor. şi obligarea inculpaţilor în solidar la plata prejudiciului adus bugetului general consolidat, în cuantum de 2.086.693,72 lei la care se adaugă obligaţiile fiscale accesorii ce se vor calcula în conformitate cu legislaţia fiscală de la data scadenţei debitului până la achitarea sa integrală precum şi dispunerea măsurilor asigurătorii.
Examinând recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi A.N.A.F. prin raportare la dispoziţiile art. 385 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385 C. proc. pen. stabileşte în alin. (2) că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 3859 din acelaşi cod.
În cauză, se observă că decizia penală recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, la data de 13 iunie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 3859 C. proc. penală, astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 2 din Lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. și a intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteză care, însă, nu se regăseşte în speţă.
Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17 al art. 385 C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
În conformitate cu dispoziţiile art. 385 pct. 17 C. proc. pen., hotărârea este supusă casării când este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii.
Referitor la recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti prin care se solicită condamnarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen., Înalta Curte constată că în mod corect instanţele au dispus achitarea acestora, pentru următoarele motive:
Potrivit art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la mdeplinirea obligaţiilor fiscale: a) ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile
Elementul material al acestei infracţiuni constă în acţiunea de „ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile", şi în mod corect au constatat instanţele că acest aspect nu se verifică în speţă, întrucât inculpaţii au efectuat în mod public operaţiuni de construire şi vânzare-cumpărare a celor 61 de locuinţe, au îndeplinit formalităţile prevăzute de lege şi au achitat obligaţiile fiscale aferente acestor operaţiuni.
În ceea ce priveşte latura subiectivă a acestei infracţiuni, nu poate fi decât intenţie calificată, în sensul că inculpatul urmăreşte „sustragerea de la mdeplinirea obligaţiilor fiscale", ceea ce în speţă nu se regăseşte întrucât din actele şi probele dosarului nu rezultă vreo dovadă că inculpaţii au urmărit ace.st rezultat, ci după modificarea art. 127 din C. fisc. prin O.U.G. nr. 109/2009, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2010, inculpaţii au efectuat demersurile necesare sub aspect fiscal, în sensul că s-au înregistrat ca plătitori de T.V.A. la data de 18 iunie 2010;
În consecinţă, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a dispus achitarea inculpaţilor Ş.A. şi Ş.L.D., întrucât fapta nu există, având în vedere că a fost comisă în perioada 4 septembrie 2008 - 23 decembrie 2009 şi, pe cale de consecinţă nu aveau obligaţia de plată a T.V.A.-ului şi a accesoriilor acestora, soluţie menţinută şi de instanţa de apel. care. în plus, a reţinut dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. pen. în ceea ce priveşte recursul părţii civile A.N.A.F., Înalta Curte reţine că nu se invocă nelegalitatea hotărârilor, ci se critică respingerea acţiunii civile.
Astfel, motivul de recurs invocat de partea civilă nu este incident, întrucât potrivit art. 346 alin. (3) C. proc. pen., nu pot fi acordate despăgubiri civile în cazul în care achitarea s-a pronunţat pentru că fapta imputată nu există, cum este cazul în cauza de faţă.
Cu referire la indicarea cazului de casare prev. de pct. 9 al art. 3859 C. proc. pen., caz de casare nedezvoltat însă de partea civilă recurentă, și care se referă la „nemotivarea hotărârii", acesta odată cu intrarea în vigoare la 15 februarie 2013 a Legii nr. 2/2013 a fost abrogat expres.
De altfel, cu referire la acest caz de casare critica este neîntemeiată.
Se constată că în mod corect instanţa de fond a respins acţiunea civilă, soluţie menţinută şi de instanţa de prim control judiciar care au răspuns criticilor formulate, astfel că latura civilă a cauzei a fost corect soluţionată prin raportare la soluţia de achitare, dispusă în cauză şi faţă de art. 346 alin. (3) C. proc. pen.
În ceea ce priveşte indicare cazului de recurs prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., Înalta Curte constată că această critică şi neîntemeiată, întrucât la considerentele deciziei se regăsesc motivele şi argumentele (pag. 5-6 din decizie) care au condus la pronunţarea deciziei. O hotărâre judecătorească este suficient motivată dacă răspunde în ansamblu problemelor supuse dezbaterii, astfel că hotărârea atacată răspunde criticilor formulate de către părţi. De asemenea, în considerentele deciziei atacate, instanţa a făcut referire la toate probele administrate şi a dezvoltat pe larg motivele invocate, astfel că nu se regăseşte aplicabilitate cazului de casare invocat de către partea civilă prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., deoarece hotărârea pronunţată de instanţa de apel cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia pronunţată, acestea fiind cuprinse şi detaliate în. Pag. 5-6 din hotărârea pronunţată.
Faţă de cele expuse şi constatând că nu sunt incidente cazuri de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 385 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi partea civilă A.N.A.F. împotriva Deciziei penale nr. 181/A din 13 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, privind pe intimaţii inculpaţi Ş.A. şi Ş.L.D.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti rămân în sarcina statului.
Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi partea civilă A.N.A.F. împotriva Deciziei penale nr. 181/A din 13 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, privind pe intimaţii inculpaţi Ş.A. şi Ş.L.D.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti rămân în sarcina statului.
Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 28 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 307/2014. SECŢIA PENALĂ. Delapidarea... | ICCJ. Decizia nr. 313/2014. SECŢIA PENALĂ. Traficul de droguri... → |
|---|
