ICCJ. Decizia nr. 340/2014. Penal. Excepţie de neconstituţionalitate. Apel
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 340/A/2014
Dosar nr. 252/122/2014
Şedinţa publică din 24 octombrie 2014
Deliberând, asupra apelului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 466 din 16 aprilie 2014, Tribunalul Giurgiu, secţia penală, în baza art. 23 din Legea nr. 255/2013 raportat la art. 595 Noul C. proc. pen., a admis în parte contestaţia la executare ca urmare a sesizării Comisiei de evaluare constituită în baza H.G. nr. 836/2013 de pe lângă Penitenciarul Giurgiu privind pe condamnatul R.A., cu referire la aplicarea legii penale mai favorabile, cu privire la condamnarea dispusă prin sentinţa penală nr. 1330 din 05 octombrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 173 din 22 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În baza art. 6 Noul C. pen. raportat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 şi art. 66 lit. a), b), d) Noul C. pen., a redus pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. anterior aplicată condamnatului R.A. de la 10 ani la 5 ani şi a menţinut şi pedeapsa complementară a degradării militare prevăzută de art. 69 din Noul C. pen.
A menţinut mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 1592 din 02 februarie 2009 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, cu excepţia dispoziţiilor referitoare la pedeapsa complementară.
În baza art. 275 alin. (3) Noul C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, prin sesizarea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu, la data de 04 februarie 2014, sub nr. 421/122/2014, Comisia de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile, constituită în baza H.G. nr. 836/2013 în cadrul Penitenciarului Giurgiu a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile, cu privire la condamnarea dispusă prin sentinţa penală nr. 1330 din 05 octombrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 173 din 22 ianuarie 2009 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, sentinţă în baza căreia s-a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 1592 din 02 februarie 2009 în privinţa condamnatului R.A.
S-a arătat, în acest sens, că intimatul R.A. a fost condamnat printre alte pedepse şi la o pedeapsă de 15 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. f) C. pen. anterior, comisia apreciind că se impune aplicarea legii penale mai favorabile având în vedere că maximul prevăzut de legea nouă este mai mic decât pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de tâlhărie.
Din actele dosarului s-a reţinut că prin sentinţa penală nr. 1330 din 05 octombrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 173 din 22 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inculpatul R.A. a fost condamnat la următoarele pedepse: 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 269 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior şi a interzis drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. anterior, pe o perioadă de 3 ani.
S-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a), b) C. pen. anterior.
În baza art. 239 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a), b) C. pen. anterior.
S-au descontopit pedepsele aplicate prin sentinţa penală nr. 9 din 07 ianuarie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi sentinţa penală nr. 304 din 21 aprilie 2003 pronunţată de Tribunalul Dolj şi a repus în individualitatea lor pedepsele componente de: 15 ani închisoare, o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă şi 4 luni închisoare.
În baza art. 33-34 alin. (1) lit. a) C. pen. cu referire la art. 36 alin. (1) C. pen., în urma contopirii s-a aplicat inculpatului R.A. pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
A făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a), b) C. pen.
În baza art. 35 alin. (3) C. pen., având în vedere pedepsele complementare stabilite prin sentinţa penală nr. 9/2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi sentinţa penală nr. 304 din 21 aprilie 2003 pronunţată de Tribunalul Dolj şi prin prezenta sentinţă penală, s-a aplicat inculpatului R.A. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) C. pen. anterior, pe o perioadă de 10 ani şi cea a degradării militare prevăzută de art. 67 C. pen. anterior (sentinţa penală nr. 9/2000 a Tribunalului Bucureşti).
În baza art. 88 alin. (1) C. pen. anterior şi art. 36 alin. (3) C. pen. anterior, a dedus timpul prevenţiei şi a scăzut perioada executată începând cu data de 16 noiembrie 1998 la zi.
În baza art. 350 alin. (1) şi (4) C. proc. pen. anterior, a menţinut starea de arest a inculpatului.
S-a arătat că infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 269 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior are corespondent în art. 285 alin. (2) Noul C. pen., pentru care se prevede pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani, doar infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. f) C. pen. anterior precum şi că are corespondent în art. 233 - 234 lit. f) Noul C. pen., pentru care se prevede pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani, (pedeapsă aplicată prin sentinţa penală nr. 9/2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia I a penală, aşa cum a fost modificată), infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 174-176 lit. d) C. pen. anterior, are corespondent în art. 188 - 189 alin. (1) lit. d) Noul C. pen., pentru care se prevede pedeapsa închisorii de la 15 la 25 ani sau detenţiunea pe viaţă (pedeapsă aplicată prin sentinţa penală nr. 9/2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia I a penală, aşa cum a fost modificată).
Potrivit art. 6 alin. (1) Noul C. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.
Însă, conform art. 4 din Legea nr. 187/2012, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., însă, pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul C. pen. anterior, care nu depăşeşte maximul special prevăzut de C. pen., nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi.
Pentru aplicarea dispoziţiilor art. 6 C. pen., tribunalul a analizat aplicarea legii mai favorabile în ceea ce priveşte limitele maxime de pedeapsă prevăzute de legea penală nouă şi aplicarea legii penale mai favorabile în ceea ce priveşte tratamentul juridic sancţionator privitor la concursul de infracţiuni.
În ceea ce priveşte aplicarea legii mai favorabile referitoare la tratamentul juridic sancţionator privitor la concursul de infracţiuni, tribunalul a analizat limita maximă la care se poate ajunge potrivit art. 39 alin. (1) lit. a) C. pen., limită maximă ce urmează a fi comparată cu pedeapsa în a cărei executare se află condamnatul.
Tribunalul a reţinut că, în ceea ce priveşte pluralitatea de infracţiuni, nu se poate recurge la combinarea unei dispoziţii mai favorabile dintr-o lege cu dispoziţii din altă lege, fiindcă în acest fel s-ar ajunge, pe cale judecătorească, la crearea unei a treia legi, ceea ce nu ar fi îngăduit. De aceea, în art. 13 C. pen. este folosită expresia legea mai favorabilă şi nu dispoziţiile mai favorabile ale unei legi.
În speţă, tribunalul a reţinut că, atât pedeapsa de 15 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. f) C. pen. 1969, se situează peste limita maximă prevăzută de art. 233 - 234 lit. f) Noul C. pen., ce este de 10 ani închisoare, cât şi pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 269 alin. (1) şi (2) C. pen. 1969, se situează peste limita maximă prevăzută de art. 285 alin. (2) Noul C. pen., ce este de 5 ani închisoare, sens în care s-ar impune reducerea acestora la maximul prevăzut de Noul C. pen., însă tribunalul a reţinut că infracţiunile pentru care a fost condamnat intimatul, au fost săvârşite în concurs, reglementat în Noul C. pen. de art. 39.
Potrivit dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. a) C. pen., în caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa după cum urmează: când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Având în vedere dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. a) C. pen., tribunalul a constatat că şi în cazul reducerii pedepselor menţionate mai sus la maximul prevăzut de Noul C. pen., cuantumul pedepsei pe care ar urma să o execute intimatul nu s-ar modifica, aceasta rămânând în continuare detenţiunea pe viaţă.
Tribunalul, a constatat însă că intimatul condamnat beneficiază de legea penală mai favorabilă în condiţiile art. 6 C. pen., cu privire la durata pedepsei complementare, care a fost stabilită prin hotărârea de condamnare la 10 ani, iar în prezent, conform art. 66 alin. (1) C. pen., durata maximă a pedepsei complementare este de 5 ani.
Împotriva acestei sentinţe a formulat contestaţie condamnatul R.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Totodată, contestatorul, la termenul din 21 august 2014, a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea H.G.R. nr. 836/2013, cu motivarea că încalcă dispoziţiile art. 21 din Constituţia României.
Prin decizia penală nr. 618/C din 25 august 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., instanţa a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul condamnat R.A., împotriva sentinţei penale nr. 466 din 16 aprilie 2014, pronunţată de Tribunalul Giurgiu, secţia penală, cauze generale, în Dosarul nr. 252/122/2014.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., l-a obligat pe contestatorul condamnat la plata sumei de 400 RON, cheltuieli judiciare către stat, iar potrivit art. 272 alin. (1) C. proc. pen., onorariul avocatului din oficiu în sumă de 100 RON, a fost acoperit din fondurile Ministerului Justiţiei.
În temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, a respins, ca inadmisibilă, cererea contestatorului condamnat R.A., de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate privind Hotărârea nr. 836/2013 a Guvernului României.
Verificând motivele invocate de către apelantul condamnat în raport de dispoziţiile legale în materie, actele dosarului şi soluţia pronunţată, Înalta Curte constată următoarele:
Soluţionarea de către instanţă a sesizării privind executarea hotărârilor penale, precum şi a căii de atac, în cauzele având acest obiect, este reglementată prin dispoziţiile art. 597 C. proc. pen.
În cauza de faţă, contestatorul condamnat R.A. a formulat cale de atac împotriva deciziei penale nr. 618/C din 25 august 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Conform dispoziţiilor art. 597 alin. (8) raportat la art. 595 alin. (1) C. proc. pen., decizia penală prin care s-a pronunţat soluţia de respingere a contestaţiei formulate de contestatorul condamnat R.A. este definitivă.
Aşadar, recunoaşterea unei căi de atac în situaţii neprevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Prin urmare, contestatorului condamnat R.A. nu îi este recunoscută calea de atac a apelului împotriva deciziei penale nr. 618/C din 25 august 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, întrucât aceasta a fost formulată împotriva unei decizii definitive.
Cu privire la excepţia tardivităţii invocate de către reprezentantul Ministerului Public, în raport de momentul la care a fost declarată calea de atac a apelului împotriva soluţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii contestatorului condamnat R.A., de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate privind Hotărârea nr. 836/2013 a Guvernului României, Înalta Curte constată că momentul la care contestatorul a luat efectiv cunoştinţă de soluţia pronunţată în cauză este acela când i-a fost comunicată la locul de detenţie. Contestatorul nefiind prezent la pronunţarea soluţiei nu a avut posibilitatea reală şi efectivă de a cunoaşte, pe de o parte, ce soluţie a pronunţat instanţa, iar, pe de altă parte, nici posibilitatea de a declara calea de atac a apelului în termen de 48 de ore, faţă de împrejurarea că se afla în stare de arest.
Astfel, contestatorul a cunoscut soluţia pronunţată de instanţa de fond la data de 1 septembrie 2014, când aceasta i-a fost comunicată, dată la care a înţeles să formuleze şi calea de atac a apelului.
Or, faţă de acest considerent, Înalta Curte apreciază că apelul a fost formulat în termenul legal prevăzut de lege, motiv pentru care va respinge, ca nefondată, excepţia tardivităţii invocate de reprezentantul Ministerului Public, garantarea cunoaşterii soluţiei pronunţate şi a posibilităţii de a exercita o cale de atac reprezentând valenţe ale exercitării dreptului la apărare.
Referitor la excepţia de neconstituţionalitate, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Se remarcă astfel că prevederile legale în materie nu permit invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate în privinţa unei Hotărâri de Guvern, aşa cum a invocat apelantul condamnat, astfel că excepţia de neconstituţionalitate invocată de condamnat cu privire la Hotărârea nr. 836/2013 a Guvernului României este inadmisibilă.
Faţă de considerentele invocate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelantul condamnat R.A. împotriva deciziei penale nr. 618 din data de 25 august 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga apelantul condamnat la plata sumei de 300 RON, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, ce se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelantul condamnat R.A. împotriva deciziei penale nr. 618 din data de 25 august 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă apelantul condamnat la plata sumei de 300 RON, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 337/2014. Penal. Abuz în serviciu contra... | ICCJ. Decizia nr. 348/2014. Penal. Excepţie de... → |
|---|
