ICCJ. Decizia nr. 389/2014. SECŢIA PENALĂ. Luare de mită (art. 254 C.p.). Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Apel
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 389/A/2014
Dosar nr. 294/45/2013
Şedinţa publică din 20 noiembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. Serviciul Teritorial laşi dat în Dosarul nr. 132/P/2010 la data de 25 aprilie 2013 şi înregistrat pe rolul acestei instanţe sub nr. 294/45/2013 s-a dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatului C.G. (fost C.) pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită - faptă prevăzută şi pedepsită de . dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 254 alin. (2) C. pen., constând în faptul de a fi pretins în cursul lunii ianuarie 2011 şi în exerciţiul atribuţiunilor de serviciu, suma de 1.000 lei de la denunţătorii Ţ.M. şi F.C. pentru a da o soluţie de netrimitere în judecată a acestuia din urmă în Dosarul penal nr. 994/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Hârlău - aflat în instrumentarea sa - în care era cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice având în sânge o îmbibaţie alcoolică de 2,20 grame/1.000 şi implicarea într-un accident rutier soldat cu vătămarea corporală uşoară (6-7 zile de îngrijiri medicale) a unui biciclist minor - urmare a acestui demers şi a «negocierilor» purtate cu numita Ţ.M. primind de la F.C., prin intermediul acesteia, suma de 200 euro în contul căreia la data de 19 ianuarie 2011 a dispus scoaterea lui de sub urmărirea penală şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ pe considerentul că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni
Prin acelaşi rechizitoriu s-a dispus şi neînceperea urmăririi penale faţă de numiţii:
Ţ.M. şi F.C. - sub aspectul săvârşirii infracţiunii de dare de mită - faptă prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu trimitere la art. 255 alin. (1) C. pen. - întrucât beneficiază de clauza de nepedepsire instituită de prevederile art. 255 alin. (3) C. pen. ; precum şi disjungerea cauzei cu privire la toate celelalte aspecte/persoane vizate de actele premergătoare şi de urmărire penală efectuate în cauza penală nr. 132/P/2010 în vederea continuării cercetărilor sub un număr penal nou.
În actul de sesizare al instanţei s-a reţinut următoarea situaţie de fapt:
La data de 22 iulie 2010, în jurul orelor 16.00, în timp ce conducea autoturismul pe drumul comunal D.C. 150 Hîrlău - Dolhasca, numitul F.C. a accidentat un biciclist (un minor în vârstă de 12 ani) care a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 6-7 zile de îngrijiri medicale - în circumstanţele date organele de poliţie sosite la locul accidentului testându-l pe conducătorul auto cu aparatul Dragger stabilind astfel că acesta avea la orele 16.30 o concentraţie de 1,13 mg/l alcool pur în aerul expirat motiv pentru care l-au condus pe la o unitate sanitară unde i s-au recoltat 2 (două) probe de sânge la orele 17.30 şi 18.30, din analiza toxicologică a acestora rezultând faptul că autorul accidentului avea în sânge o îmbibaţie alcoolică de 2,0 grame/1000 ml sânge - cauza făcând obiectul Dosarului penal nr. 994/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Hîrlău ce a fost preluată în supraveghere de către inculpatul C.G.
în cursul cercetărilor martora Ţ.M. - sora conducătorului auto implicat în accident, ce deţine în oraşul Hîrlău un restaurant frecventat de către inculpat, în ideea de a-şi ajuta fratele, s-a deplasat la data de 14 ianuarie 2011 la sediul Parchetului de pe lângă Judecătoria Hîrlău - circumstanţe în care inculpatul C.G. i-a pretins acesteia suma de 1.000 lei pentru a dispune o soluţie de netrimitere în judecată faţă de F.C. -sumă pe care a negociat-o ca „la tarabă": „Ei. O să-l cam usture, o să-l cam doară. Asta-i! Eu v-am zis despre ce-i vorba . Ei, na, anunţă-l despre ce-i vorba, ca să ştie. Dacă îi de acord bine, dacă nu . Gata. Asta-i viaţa! Mai ieftin nu pot!" .
Urmare a acestei discuţii martora Ţ.M. şi-a contactat fratele prezentându-i pretenţiile financiare ale inculpatului circumstanţe în care a primit de la acesta suma de 200 euro pe care ulterior i-a remis-o integral lui C.G. într-una din zilele următoare când acesta a vizitat-o la restaurant.
Fiindu-i satisfăcute în acest mod pretenţiile financiare, la data de 19 ianuarie 2011 inculpatul a dispus faţă de F.C. scoaterea de sub urmărirea penală şi aplicarea unei amenzi în cuantum de 1.000 lei pe considerentul că fapta reţinută în sarcină acestuia (art. 87 din O.U.G. nr. 195/2002) nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
În cursul urmăririi penale au fost administrate următoarele probe:
- actele de urmărire penală efectuate în cauza penală nr. 994/P/2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Hîrlău (copii);
- procesul-verbal de redare a convorbirii purtate în mediul ambiental (şi înregistrată audio/video în baza autorizării conforme a instanţei) la data de 14 ianuarie 2011, începând cu orele 11.26, între inculpatul C.G. şi martorul Ţ.M. - din care rezultă faptul că martora se interesează de consecinţele juridice ale faptei reţinute în sarcina fratelui său F.C. şi disponibilitatea sa de a mijloci transmiterea unui folos material de la acesta la inculpat : „Da? Nu ştiu . Măcar să . nu-l afecteze prea tare. Dacă-i să mai aştepte, a să mai aştepte . măcar. dacă i-l suspendă pe un an? Io ştiu ce pot să mai fac". Cât o să fie . Vorbiţi cu mine . Deci ceea ce." - discuţie care se transformă la un moment dat într-o adevărată negociere, în sensul în care inculpatul îi spune acesteia că nu poate accepta sub un numit preţ: „Ei . o să-l cam usture, o să-l cam doară . Asta-i! Eu v-am zis despre ce-i vorba. Ei, na, anunţă-l despre ce-i vorba, ca să ştie. Dacă îi de acord bine, dacă nu. Gata. Asta-i viaţa! Mai ieftin nu pot!";
- declaraţia martorului F.C. - din care rezultă punctual faptul că : la începutul anului 2011 a trimis-o pe sora sa -Ţ.M. - pentru a discuta cu inculpatul C.G. pe seama situaţiei sale juridice; la întoarcere, Ţ.M. i-a spus că inculpatul C.G. i-a avansat o sumă de 1.000, fără a înţelege exact în ce monedă, urmând a fi făcută această „plată" pentru a obţine pentru sine o situaţie juridică favorabilă; ulterior, i-a remis numitei Ţ.M. suma de 200 euro, iar la scurt timp a primit acasă o ordonanţă prin care inculpatul C.G. dispusese faţă de el o soluţie de scoaterea de sub urmărirea penală şi aplicarea unei amenzi în cuantum de 1.000 lei, etc. ;
- declaraţia martorei F.M. - din care rezultă punctual faptul că este soţia martorului F.C. şi are cunoştinţă de faptul că suma de 200 euro a fost remisă de soţul său numitei Ţ.M. pentru a fi pusă la dispoziţia inculpatului C.G. în scopul menţionat mai sus ;
- declaraţia martorei Ţ.M. - din care rezultă punctual faptul că : în luna ianuarie 2011 a fost în biroul inculpatului C.G. unde a discutat despre consecinţele juridice ale infracţiunii comise de fratele său - F.C. - împrejurări în care C.G. i-a indus că în schimbul unei sume de bani (rostind cifra „1.000") acesta ar putea rezolva dosarul într-o formă favorabilă numitului F.C.; în zilele următoare, inculpatul C.G. a vizitat-o la restaurantul pe care îl deţine în oraşul Hîrlău, acceptând suma de 200 euro pentru a soluţiona dosarul ce îl privea pe F.C. în forma dorită de acesta; după remiterea sumei de 200 euro inculpatului C.G., acesta a soluţionat dosarul respectiv într-un mod favorabil fratelui său, etc. ;
Cauza a fost înregistrata pe rolul Curţii de Apel laşi la data de 08 mai 2013, sub nr. 294/45/2013, fiind atrasă competenta materială a acestei instanţe de calitatea speciala de avocat a inculpatulu C.G., în conformitate cu dispoziţiile art. 281 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
În faza cercetării judecătoreşti au fost readministrate în totalitate, în condiţii de oralitate, nemijlocire şi contradictorialitate probele administrate în cursul urmăririi penale (activitate lesne de realizat, având în vedere conţinutul concret al probatoriului privind acuzaţia penală dedusă judecăţii care se rezumă, în concret, doar la declaraţiile „denunţătorilor" - cum au fost numiţi de către procuror cele două persoane - F.C. şi Ţ.M., omiţându-se, în ciuda altor aspecte detaliate în cuprinsul dosarului de urmărire penală - cum sunt cele privind dosarul instrumentat de către inculpat - a se menţiona că „denunţarea" inculpatului de către cele două persoane a avut loc la solicitarea expresă a organului de anchetă şi redarea înregistrării video efectuată în biroul inculpatului; numeroasele acte din cuprinsul dosarului de urmărire penală vizează autorizaţiile de interceptare telefonică şi înregistrare în mediul ambiental), procedându-se, aşadar, la audierea: inculpatului C.G., a martorilor „denunţători" F.C. şi Ţ.M., vizionarea înregistrării din mediu ambiental efectuată în biroul inculpatului C., precum şi audierea martorei F.M., soţia numitului F.C.. A fost administrată şi proba cu înscrisuri, fiind depuse în acest sens copie după condica de evidenţă de la punctul de control din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Hîrlău, adresă de la operatorul de telefonie mobilă, Rechizitoriu nr. 1487/P/2012 din 27 martie 2013 a Parchetului de pe lângă Tribunalul laşi, privind trimiterea în judecată a numitului F.C.
Examinând actele si lucrările dosarului precum si întreg materialul probator administrat, atât în cursul urmăririi penale, cât si cu prilejul cercetării judecătoreşti, Curtea retine următoarele:
Inculpatul C.G. îndeplineşte funcţia de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Hârlău, precum şi funcţia de prim procuror a acestei unităţi de parchet, funcţii în cadrul cărora exercită activităţi specifice acestora, de urmărire penală, supravegherea acesteia, etc, precum şi primirea persoanelor în audienţă, conform calendarului întocmit cu privire la aceste atribuţiuni, în raport cu dispoziţiile legale ce reglementează aceste atribuţii (C. proc. pen., regulament de ordine interioară, etc).
În cursul anului 2010 numitul F.C. a fost implicat într-un eveniment rutier, dosarul de cercetare penală întocmit în cauză fiind repartizat spre soluţionare inculpatului C.G. în timpul instrumentării respectivului dosar numita Ţ.M., sora numitului F.C., a fost primită, la solicitarea acesteia, în audienţă la inculpat, în calitatea sa de prim procuror. Astfel, cum rezultă din înregistrarea în mediu ambiental, cât şi din declaraţiile martorilor audiaţi, aceasta dorea să se informeze de stadiul dosarului, precum şi de soluţiile ce ar putea fi date în cauza respectivă, nutrind speranţa unei soluţii favorabile, respectiv netrimiterea în judecată a fratelui său, F.C. (speranţa firească, naturală şi, probabil, unanimă, pentru fiecare persoană cercetată). În urma finalizării cercetărilor, pe baza probelor administrate în cauză, s-a dispus în Dosarul nr. 994/P/2010 a Parchetului de pe lângă Judecători Hîrlău, prin ordonanţa procurorului din 19 ianuarie 2011, scoaterea de sub urmărire penală a numitului F.C. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 și aplicarea unei amenzi administrative în sumă de 1.000 lei.
Ulterior începerii cercetărilor în prezenta cauză, ordonanţa menţionată a fost infirmată de prim procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul laşi, prin Ordonanţa nr. 2844/11/2/2012 din 29 octombrie 2012, în dosarul privind pe numitul F.C. fiind dispusă redeschiderea urmăririi penale prin Ordonanţa nr. 1487/P/2012 din 05 noiembrie 2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul laşi, fiind întocmit Rechizitoriul de trimitere în judecată nr. 1487/P/2012 din 27 martie 2013 a Parchetului de pe lângă Tribunalul laşi.
Din ansamblul probator administrat, instanţa reţine că în cauză s-au dovedit fără niciun dubiu două împrejurări de fapt, şi anume:
1.- Faptul că numitul F.C. a fost implicat într-un eveniment rutier, iar dosarul de cercetare penală a fost instrumentat de inculpatul C.G. - procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Hîrlău şi
2.- Faptul că numita Ţ.M. a fost în audienţă la inculpatul C.G. - prim procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Hîrlău.
Astfel, susţinerile din actul de inculpare în sensul că, în urma întrevederii cu numita Ţ.M., inculpatul C.G. ar fi solicitat în mod expres acesteia suma de 200 euro (1.000 lei), în schimbul pronunţării unei soluţii favorabile, sunt nereale şi nefondate, iar argumentele aduse sunt cel puţin periculoase (în lipsa probelor ferme în dovedirea acuzării, inculparea are la bază doar argumente subiective). A susţine că pronunţarea unei soluţii de scoatere de sub urmărire penală, urmare a aprecierii lipsei de pericol social concret a faptei respective, şi aplicarea unei amenzi administrative, (având în vedere şi toate demersurile efectuate după pronunţarea unei astfel de soluţii - respectiv infirmarea ordonanţei, după mai bine de un an de la pronunţarea acesteia, redeschiderea urmăririi penale si trimiterea în judecată la peste doi ani de la respectiva ordonanţă), sunt consecinţa unei fapte penale, respectiv luarea de mită, creează un precedent deosebit de periculos de natură a afecta însăşi independenţa justiţiei. în acest context, potrivit susţinerilor din rechizitoriu, asupra oricărei soluţii de aplicare a dispoziţiilor art. 181 C. pen., privind lipsa pericolului social al unei infracţiuni şi înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea administrativă chiar şi de către o instanţă de judecată, ar plana suspiciunea de nelegalitate, ceea ce este absurd şi contrar legii. Tocmai pentru că aceste dispoziţii sunt aprecieri de ordin pur subiectiv, în raport cu datele cauzei, aceste susţineri sunt deosebit de periculoase. De altfel, legiuitorul, tocmai datorită notei de subiectivism în aprecierea aplicabilităţii dispoziţiilor art. 181 C. pen. şi, astfel, expunerea celor care pronunţă soluţii de acest fel la diverse acuzaţii, fie din partea părţilor, fie a autorităţilor, a suprimat aceste dispoziţii în noile reglementări penale.
Acuzaţia de luare de mită de către inculpatul C.G. se sprijină, în fapt, doar pe o singură probă: declaraţia numitei Ţ.M., care susţine că „inculpatul i-a solicitat suma de 1.000 lei", sumă pe care a remis-o acestuia în echivalent euro - respectiv 200, în biroul din restaurantul pe care îl deţine - fila 122 dosar fond.
Că susţinerile acestei martore nu sunt credibile, deosebit de faptul că nu sunt susţinute de nicio altă probă din cauză, rezultă din însăşi modalitatea în care aceasta a făcut respectivul „ denunţ". Astfel, aşa cum acesta declară în faţa instanţei „denunţul" l-a făcut ca urmare a solicitării procurorului, în octombrie 2012 - deci la mai mult de un an de la data pretinsei remiteri a sumei de bani către inculpat -, în urma citării sale la D.N.A.
De asemenea, nu sunt credibile nici susţinerile martorei în sensul că „nu cunoaşte ce soluţie a primit fratele său". Este absurd să credem că o persoană care „intervine" tocmai în acest sens - al obţinerii unei soluţii favorabile - şi, cu atât mai mult, după remiterea unei sume de bani nu se interesează dacă, în schimbul sumei de bani oferite, a primit ceea ce solicitase. De asemenea, tot o dovadă în sensul lipsei de credibilitate a susţinerilor martorei, o constituie faptul că deşi audienţa la inculpat a avut loc la 14 ianuarie 2011 (cum se reţine de altfel şi în situaţia de fapt din rechizitoriu), iar ordonanţa de scoatere de sub urmărire a fost dispusă de către inculpat la 19 ianuarie 2011, martora precizează că „ a remis inculpatului suma de bani solicitată la circa trei săptămâni de la data când a fost în audienţă".
Or, această derulare a evenimentelor este de natură să infirme, implicit, şi susţinerile procurorului privind faptul că „inculpatul devenise insistent cu privire la primirea sumei de bani, sunând de mai multe ori martora, în acest sens", întrucât nu a existat timpul fizic necesar care să declanşeze, iniţial, starea de nemulţumire a inculpatului generată de faptul că nu i se dăduse curs solicitării sale, şi ulterior, să determine insistenţa acestuia pe lângă martoră.
Cu privire la ceilalţi doi martori audiaţi în cauză - F.C. şi F.M. (filele 85 şi 86 dosar), declaraţiile acestora sunt lipsite de orice consistenţă probatorie în ceea ce priveşte cauza, în sensul că susţinerile acestora că au predat numitei Ţ.M. suma de 200 de euro în vederea remiterii acestei sume de bani inculpatului - în scopul obţinerii unei soluţii favorabile, deosebit de faptul că nu sunt susţinute de probe obiective şi independente (adică străine de persoanele implicate, respectiv familia F.), nu pot forma fundamentul şi temeinicia unei condamnări, având în vedere, aşa cum am subliniat, caracterul deosebit de subiectiv al acestora.
În ceea ce priveşte susţinerile din rechizitoriu potrivit cărora,, discuţia dintre inculpat şi numita Ţ.M. se transformă la un moment dat într-o adevărată negociere", reprezintă constatările subiective ale procurorului ( similar aprecierii unei fapte penale că nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, având în vedere că, în fapt, acesta este eşafodul pe care au fost întemeiate acuzaţiile). Mai mult decât atât, astfel cum se relevă din înregistrarea video - audio a acestei convorbiri, niciun moment discuţia nu a avut tenta pe care o insinuează rechizitoriul.
În ceea ce priveşte proba „forte" în susţinerea inculpării -înregistrarea video - audio în mediu ambiental a convorbirii dintre cei doi -inculpatul şi martora „denunţătoare" -, aceasta nu conţine niciun element care să contureze infracţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză.
Astfel, contrar susţinerilor din rechizitoriu şi din procesele-verbale de redare a acestei convorbiri, instanţa procedând la audierea nemijlocită, în şedinţă publică, a înregistrării, (în două rânduri - astfel cum rezultă din încheierea de la termenul respectiv, 11 noiembrie 2013-fila 93-94, tocmai pentru lămurirea deplină a acestor aspecte), se constată fără putinţă de tăgadă (aspect confirmat si în şedinţă respectivă) că nu s-au folosit expresiile: . - .mai ieftin nu pot."(deci susţinerea unei adevărate negociere de către procuror este mai mult decât subiectivă). euro" si nici expresia . dacă dă . bine, dacă, nu.", fiind folosită expresia „dacă da. bine."
Concluzionând, rezultă neîndoielnic împrejurarea că, în cauză, nu numai că inculpatul nu a pretins vreo sumă de bani în vederea pronunţării unei anumite soluţii, ci că nu a primit această sumă de bani, susţinerea remiterii acestei sume de către numita Ţ.M. nefiind susţinută, confirmată de vreun mijloc de probă. Nu a fost confirmată nici măcar susţinerea privitoare la prezenţa inculpatului în biroul martorei, în scopul menţionat - al remiterii sumei de bani, martora confirmând împrejurarea că inculpatul obişnuia să frecventeze restaurantul pe care îl deţine pentru a servi masa, „tot timpul contra cost". împrejurare de natură să releve faptul că inculpatul nu a urmărit obţinerea de beneficii de la aceste persoane .
Mai mult decât atât, în cauză, nu s-a dovedit că suma respectivă de bani - 1.000 lei - nu a reprezentat, de fapt, sancţiunea administrativă aplicată numitului F.C., respectiv amenda administrativă în acest cuantum şi că a fost plătită cu acest titlu.
Lipsa de fundament probator a învinuirii aduse inculpatului rezidă şi din faptul că rechizitoriul conţine, în esenţă, păreri personale şi subiective ale procurorului cu privire la „modul în care s-ar fi petrecut fapta"( cum ar fi cea privind o „adevărată negociere" la care am făcut deja referire). Tot în acest context se înscrie şi menţiunea din rechizitoriu, în sensul că „Relevantă cu privire la poziţia procesuală de ansamblu adoptată de inculpat în prezenta cauză este încercarea sa de a influenţa declaraţiile martorilor Ţ.M. şi F.C. - astfel:
- în ziua de 17 octombrie 2012, după ce martorii au formulat denunţuri la Serviciul Teritorial Iaşi al D.N.A., inculpatul a contactat-o direct pe martora Ţ.M. şi a chestionat-o în legătură cu eventualitatea audierii sale de procurorii D.N.A.;
- primind un răspuns negativ de la Ţ.M. (pentru a se proteja), - n.n. o altă apreciere subiectivă a procurorului, martora nefacând nici un moment afirmaţii în acest sens; în altă ordine de idei de ce pericol sau risc ar fi trebuit să se protejeze martora? -inculpatul a dorit să se asigure dacă martora l-a vizitat la biroul său realizând din răspunsul pozitiv al acesteia că discuţia din 14 ianuarie 2011 referitoare la negocierea situaţiei juridice a martorului F.C. a fost interceptată;", apreciere pur subiectivă a procurorului, probele administrate în cauză nedovedind o astfel de împrejurare. Astfel, rezultă că, cu excepţia datei de 14 ianuarie 2011 când martora a fost primită în audienţă, aceasta nu a mai fost la sediul unităţii de parchet respective ( a se vedea copia de registru de evidenţă intrare/ieşire a persoanelor) şi nici împrejurarea că ar fi fost sunată de către inculpat ori că şoferul acestuia ar fi luat în vreun fel legătura cu martora. Or, simplele susţineri ale procurorului nu pot atesta, în lipsa unor probe concludente, caracterul real al acestora. Dimpotrivă, faptul că nu există nicio probă în sensul acestor susţineri, confirmă convingerea instanţei că aceste aspecte nu s-au petrecut, nu au avut loc în realitatea obiectivă, materială.
Aşa cum am menţionat deja, împrejurarea că soluţia de scoatere de sub urmărire penală dispusă de către inculpat a fost infirmată ulterior (la peste un an de zile distanţă), dispunându-se o soluţie de trimitere în judecată (la peste doi ani de zile distanţă), nu numai că nu poate constitui o probă, un argument în susţinerea acuzaţiei de luare de mită împotriva inculpatului, nu numai că a interpreta în sens contrar este un precedent deosebit de periculos, dreptul procurorului ierarhic superior de infirmare a soluţiei procurorului fiind prevăzut în mod expres de dispoziţiile art. 220 C. proc. pen, dispoziţii potrivit cărora „atunci când constata ca nu a existat sau ca a dispărut împrejurarea pe care se întemeiază dispoziţia de neîncepere a urmăririi penale/ scoatere de sub urmărire penala, procurorul ierarhic superior infirma motivat aceasta dispoziţie si dispune în consecinţă". în această privinţă, C.E.D.O. reţinând în cauza Stoianova şi Nedelcu c. României că, dacă după o decizie de scoatere de sub urmărire penală, statul reia urmărirea penală, există un proces penal unic, întrucât ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală nu poate fi considerată că ar fi finalizat procesul penal, deoarece aceasta nu constituie o decizie definitivă asupra acuzaţiei penale îndreptate contra persoanelor implicate, iar cea mai bună dovadă în acest sens este că procedura poate fi redeschisă, putându-se ajunge chiar la o condamnare a acuzaţiilor.
Deşi, în cauză este evident că nu s-au respectat exigenţele unui termen rezonabil de instrumentare a anchetei penale, faţă de criteriile statuate de C.E.D.O., situaţia juridică a numitului F.C. fiind incertă o perioadă însemnată de timp, sunt situaţii care exced prezentei cauze.
În altă ordine de idei, situaţii similare de infirmare a unor astfel de soluţii cu consecinţa redeschiderii urmăririi penale şi, ulterior, a trimiterii în judecată, după perioade îndelungate de timp, au fost întâlnite frecvent în practică tocmai datorită acestor dispoziţii care conferă posibilităţi, nelimitate în timp, procurorului ierarhic superior de a infirma oricând o soluţie de scoatere de netrimitere în judecată. Această situaţie care nu poate genera decât neajunsuri - după cum se vede din multe perspective - nu poate fi înlăturată decât prin intervenţie legislativă şi remediată doar prin menţinerea soluţiei de către instanţele de judecată, astfel investite privind înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea penală, astfel cum se dispusese iniţial de către procuror (a se vedea în acest sens Decizia penală nr. 1090 din 19 octombrie 2012 Dosar nr. 22293/245/2011 - Curtea de Apel laşi, pentru o situaţie identică).
Potrivit dispoziţiile art. 181 C. pen. nu constituie infracţiune fapta prevăzuta de legea penală, daca prin atingere minima adusa uneia din valorile aparate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importantă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. Or, aşa cum s-a statuat de către instanţă în numeroase decizii de speţă, procesul de individualizare, de apreciere a gradului de pericol concret a unei fapte penale deduse judecăţii este influenţat şi suspus raportării unui cumul de factori privitor la, atât fapta concretă, cât şi la persoana făptuitorului, fiind, totodată, un proces subiectiv al judecătorului. Astfel, împrejurarea că aceeaşi faptă primeşte aprecieri diferite cu privire la gradul de pericol social nu poate configura în niciun caz indiciile unei fapte penale din parte celui care face aprecierea, soluţiile pronunţate de către procurori sau judecători fiind supuse controlului fie al procurorului ierarhic superior, fie al instanţei de judecată.
Potrivit dispoziţiilor art. 63 C. pen., aprecierea fiecărei probe se face de către instanţa de judecată potrivit convingerii sale, în urma şi pe baza examinării tuturor probelor administrate în întregul lor, fiind inadmisibilă desfiinţarea acestora din context şi preluarea unor fracţiuni dintre probă sau mijloc de probă.
Dispoziţiile legale menţionate consacră un alt principiu de data aceasta în materia aprecierii probelor, potrivit căruia probele nu au valoare mai dinainte stabilită, neexistând niciun temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între declaraţiile succesive ale inculpaţilor sau ale martorilor, instanţa putând să aprecieze că numai una dintre acestea este expresia adevărului, având obligaţia de a le înlătura motivat pe celelalte.
Potrivit dispoziţiilor art. 63 C. proc. pen., care reglementează probele si aprecierea lor, constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existentei sau inexistentei unei infracţiuni, Ia identificarea persoanei care a săvârşit-o si la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei. Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
Pentru a avea valoare probantă declaraţia martorului trebuie să se coroboreze cu celelalte probe ale dosarului, or în speţă, astfel cum am arătat pe larg, declaraţia martorei Ţ.M. nu este susţinută de nicio altă probă, aspect ce conduce la imposibilitatea conferirii valorii probante, nefiind răsturnată prezumţia de nevinovăţie a inculpatului.
Prezumţia de nevinovăţie este înscrisă ca principiu fundamental în art. 66 C. proc. pen.: „învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa. In cazul când există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul sa probeze lipsa lor de temeinicie"; acest principiu guvernează întregul proces penal, putând fi răsturnat numai prin probe şi mijloace de probă.
De asemenea, conform dispoziţiilor art. 6 parag. 2 din C.E.D.O. "orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată pana ce vinovăţia sa este legal stabilită", prin urmare dispoziţia procesual penală si cea constituţională reglementează prezumţia de nevinovăţie până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, iar dispoziţia C.E.D.O. arată clar că este vorba de stabilirea legală a vinovăţiei.
Prin urmare, faţă de textele mai sus menţionate se constată că prezumţia de nevinovăţie garantează protecţia persoanelor în procesul penal împotriva arbitrarului în stabilirea si tragerea la răspundere penală. Ceea ce dreptul poate acorda este garanţia prin care asigură ca nimeni nu va fi tras la răspundere penală şi sancţionat discreţionar, iar atunci când este învinuit de săvârşirea unei infracţiuni se va urma o procedură prin care să se stabilească legal vinovăţia lui.
Fiind vorba de o prezumţie relativă, aceasta trebuie sa fie răsturnată prin dovedirea vinovăţiei, aceasta efectuându-se în cursul activităţii de probaţiune prin administrarea de probe legale, pertinente, concludente şi utile.
Instanţa consideră că probatoriul administrat în cauză nu este în măsură să răstoarne prezumţia de nevinovăţie a inculpatului, în cauză probele analizate anterior nefiind în măsură să facă dovada existenţei faptei materiale descrisă în rechizitoriu, în sensul că fapta de luare de mită reţinută în sarcina inculpatului C.G. nu există.
Prin intermediul acţiunii penale, in cadrul procesului penal, se realizează aplicarea normelor penale privitoare la infracţiuni şi pedepse, se valorifică dreptul statului de a-l trage la răspundere penală pe infractor, se constată infracţiunea săvârşită, se stabileşte periculozitatea si vinovăţia făptuitorului, în vederea aplicării unei pedepse corespunzătoare. Sau, in alte cazuri, se constată inexistenţa infracţiunii sau nevinovăţia celui supus judecăţii, ori se constată existenţa vreunei cauze care înlătură sau exclude aptitudinea funcţională a acţiunii penale (fapta nu există sau nu este prevăzută de legea penală, a intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului).
Acţiunea penală este condiţia necesară ca o instanţă sa exercite atribuţiile sale jurisdicţionale. Acţiunea trasează în acelaşi timp limitele în care se exercită aceste atribuţiuni, ele fiind în mod obişnuit determinate de actul procesual prin care s-a făcut cererea in justiţie. Promovarea acţiunii penale are drept scop sesizarea instanţei care odată investită este obligată să judece. Instanţa nu poate judeca o cauza decât în măsura în care se exercită împotriva inculpatului o acţiune penală, întrucât aceasta este energia care însufleţeşte întreg procesul. Acţiunea penală este irevocabilă si indisponibilă.
Din momentul folosirii ei si pana la rezolvarea cauzei, acţiunea penală îşi urmează cursul său normal. Odată investit cu soluţionarea ei, organul competent efectuează toate actele procesuale necesare sau dispuse, de către partea vătămata, inculpat sau procuror, în calitate de reprezentant calificat al titularului acţiunii, până la realizarea scopului procesului penal. Cursul procesului penal nu poate fi oprit decât în cazurile anume prevăzute de lege. Aşadar, irevocabilitatea si indisponibilitatea nu sunt principii absolute, existând cazuri legale în care statul poate dispune de acţiunea penală (renunţă la realizarea ei). Asemenea cazuri exclud sau înlătură aptitudinea funcţională a acţiunii penale. Ele pot preexista procesului penal sau pot sa apară după ce acesta a început.
C. proc. pen. prevede cazurile în care, în cursul urmăririi penale, procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală, când exista învinuit sau inculpat în cauză, dacă constată că: fapta nu există; fapta nu este prevăzută de legea penală; fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni; fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat; faptei ii lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii sau există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 10 alin. (1) lit. a)-e) C. proc. pen.), etc. Asemenea cauze pot fi constatate şi în faza de judecată, situaţie în care instanţa va dispune achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal.
Constatarea acestor cauze face ca acţiunea penală să nu mai poată fi pusa in mişcare sau, dacă a fost pusă, sau nu mai poată fi exercitată, deci să înceteze aptitudinea sa funcţională. Inevitabil, constatarea lor va avea ca efect şi stingerea procesului penal, deoarece rămâne fără obiect.
Cazurile care împiedică punerea in mişcare a acţiunii penale sau continuarea exercitării acesteia sunt prevăzute în art. 10 C. proc. pen. Ele pot fi grupate în două mari categorii şi anume: cazuri în care acţiunea penală se stinge ca lipsită de temei (art. 10 lit. a)-e) C. proc. pen.) şi cazuri în care acţiunea penală este lipsită de obiect sau este exercitabilă numai în anumite condiţii (art. 10 lit. f)-j) C. proc. pen.). Pentru cazurile în care acţiunea penală este lipsită de temei, procurorul, în faza de urmărire penală, dispune scoaterea de sub urmărire penală, iar instanţa, în cursul judecăţii, pronunţă achitarea.
Potrivit dispoziţiilor din C. pen. (art. 17 alin. (1)), infracţiunea este o fapta care prezintă pericol social, este săvârşită cu vinovăţie si este prevăzută de legea penală. Din moment ce nu se poate constata existenţa faptei, nu se pune nici problema existenţei infracţiunii ca atare. Neexistând infracţiune, nu există nici răspundere penală, întrucât infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale (art. 17 alin. (2) C. pen.). In acest caz, nu există fapta nici măcar în obiectivitatea ei materială, aşa că nu sunt îndeplinite niciuna din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, neavând la ce să fie raportate. Constatarea inexistenţei unei fapte materiale exclude imputarea ei oricărui făptuitor, iar procesual nu poate fi pusă în mişcare sau exercitată o acţiune penală. In prezenta acestei situaţii nu există nici dreptul la acţiunea civilă.
Articolul 63 alin. (2) C. proc. pen. enunţă două principii fundamentale ale procesului penal şi anume: principiul potrivit căruia probele nu au valoare mai dinainte stabilită şi principiul aprecierii probelor. Aşa cum am argumentat şi cum rezultă cu evidenţă din probele dosarului, cu excepţia martorei Ţ.M., absolut nicio probă administrată ulterior, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei de judecată, nu susţin împrejurarea reţinută în actul de inculpare, în sensul că inculpatul C.G. ar fi pretins şi primit suma de 1.000 lei în vederea pronunţării unei soluţii favorabile în cauza privind pe numitul F.C.
Susţinerile procurorului cu privire la existenţa cu caracter general a fenomenului de „mică ciupeală" în cadrul unităţii de parchet respectiv, chiar reale de ar fi, în lipsa unor probe irefutabile de vinovăţie, sunt fără relevanţă în planul stabilirii existenţei conflictului de drept dedus soluţionării.
Concluzionând, instanţa a apreciat că probele administrate în cauză, astfel cum au fost ele analizate în mod exhaustiv, nu sunt în măsură să facă dovada vinovăţiei inculpatului C.G., prin lipsa dovezilor privind existenţa unei fapte materiale obiectivate în realitatea imediată.
Aşa fiind, constatând existenţa unei cauze care face ca acţiunea penală să nu mai poată fi exercitată, deci să înceteze aptitudinea sa funcţională, constatare ce are ca efect şi stingerea procesului penal, deoarece rămâne fără obiect, instanţa în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. l-a achitat pe inculpatul C.G. (fost C.), cu privire la infracţiunea de luare de mită - faptă prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, modificată, cu trimitere la art. 254 alin. (2) C. pen., întrucât fapta nu există.
În baza art. 189 şi art. 192 alin. (3) Cod proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat în cauză, au rămas în sarcina acestuia.
Împotriva acestei sentinţe a declarat, în termenul legal, recurs, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. - Serviciul Teritorial laşi.
În motivele scrise depuse la dosarul cauzei, procurorul a criticat sentinţa primei instanţei prin care a fost achitat inculpatul C.G. sub aspectul netemeiniciei sale, apreciind că soluţia este în contradicţie cu materialul probator al dosarului care face dovada întrunirii sub toate aspectele a elementelor constitutive ale infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi dovada împrejurării că inculpatul a comis fapta cu vinovăţie.
În dezvoltarea motivelor de recurs aflate în dublu exemplar la filele 2-16 dosaruT Înaltei Curţi, procurorul a arătat că probele administrate în cauză se coroborează conducând dincolo de orice dubiu, la concluzia existenţei faptelor şi a comiterii acestora de către inculpat cu vinovăţia cerută de lege.
Astfel, în primul rând procesul-verbal de redare a convorbirii purtate în mediul ambiental (înregistrată audio-video în baza autorizării conforme a instanţei) la data de 14 ianuarie 2011, începând cu orele 11,26, între inculpatul C.G. şi martorul Ţ.M., din care rezultă faptul că martora se interesează de consecinţele juridice ale faptei reţinute în sarcina fratelui său F.C. şi disponibilitatea sa de a mijloci transmiterea unui folos material de la acesta la inculpat, citând din conţinutul acestui aspectele considerate relevante.
Se arată împrejurarea că această înregistrare ambientală a fost audiată nemijlocit de către instanţă în sala de judecată, rezultând fără dubiu exprimarea inculpatului că acesta nu înţelege să primească o sumă de bani mai mică, chiar dacă cuantumul acesteia nu se înţelege clar din înregistrarea ambientală.
De asemenea, a fost evidenţiată declaraţia martorului F.C., din care a rezultat indubitabil faptul că la începutul anului 2011 sora sa Ţ.M. a vorbit cu inculpatul C.G. referitor la dosarul său, că aceasta i-a spus după întrevederea cu procurorul că „va fi bine", însă va trebui să dea o sumă de bani, pe care martorul a apreciat-o ca fiind în cuantum de 200 euro, faţă de suma de 1.000 lei precizată de sora sa. A mai precizat martorul că l-a scurt timp după ce a dat sorei sale, suma de 200 euro, a primit acasă soluţia pronunţată de inculpatul C.G., care dispusese faţă de el scoaterea de sub urmărire penală şi aplicarea unei amenzi în cuantum de 1.000 lei, pe care martorul a achitat-o.
Martorul a precizat fără ezitare în faţa instanţei de fond că a dat suma de bani pentru o soluţie favorabilă, că denunţul şi declaraţiile date la D.N.A. au fost scrise personal, liber şi nu după dictare şi în prezenţa unui avocat ales. Important este şi faptul că martorul a declarat că s-a mai întâlnit cu inculpatul o singură dată, pentru a-i prezenta chitanţa de plată a amenzii administrative.
Procurorul consideră că declaraţia martorei F.M. -soţia martorului F.C. se coroborează, atât cu declaraţia soţului său, cât şi cu declaraţia martorei Ţ.M. Aspectele cele mai importante cunoscute şi declarate de martora F.M. sunt cel referitor la scopul remiterii sumei către inculpaf'aceşti bani au fost daţi în acest scop, întrucât în una din discuţiile purtate cu soţul meu, acesta mi-a spus că trebuie să dea această sumă de bani pentru a-şi rezolva favorabil situaţia „cât şi aspectul privitor la modalitatea de remitere a banilor către inculpat" ştiu că în final soţul meu a remis această sumă de bani procurorului care se ocupa de cazul soţului meu, al cărui nume nu îl cunosc, prin intermediul cumnatei mele Ţ.M."
Deosebit de importanţă este sub aspectul probatoriu declaraţia martorei Ţ.M., din care rezultă faptul că inculpatul C.G. i-a indus reprezentarea că, în schimbul unei sume de bani ar putea rezolva dosarul într-o formă favorabilă lui F.C. Martora a dat declaraţii amănunţite în cursul urmăririi penale, la audiere fiind prezent, atât apărătorul ei ales, cât şi avocatul ales al inculpatului şi a menţinut declaraţiile date în cursul urmăririi penale şi cu prilejul audierii de către judecătorul de fond. Declaraţia martorei Ţ.M. relevă aspecte importante şi cu privire la poziţia adoptată de inculpat în cursul urmăririi penale, când acesta I-a trimis la martoră pe şoferul său (dosar urmărire penală şi fila 122 dosar instanţă). Concret, în ziua de 22 octombrie 2012, după ce inculpatul îi fusese comunicat programul activităţilor de urmărire penală, respectiv faptul că la data de 23 octombrie 2012 urmau a fi audiaţi martori, la cererea inculpatului, numitul U.I. a contactat-o pe martora Ţ.M. căreia i-a transmis să declare la D.N.A. că este adevărat că I-a vizitat în birou, dr că nu i-a dat vreo sumă de bani pentru a-i uşura martorului F.C. situaţia juridică.
Reprezentantul parchetului a considerat importantă sub aspectul stabilirii vinovăţiei inculpatului C.G. şi analiza conduitei acestuia în cursul anchetei penale, respectiv faptul că, după ce a aflat despre denunţul şi declaraţiile date în ziua de 23 octombrie 2012 de martorii Ţ.M. şi F.C., la data de 24 octombrie 2012, inculpatul a formulat o cerere la primul-procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Hîrlău, solicitând „identificarea modalităţii de infirmare" a ordonanţei pe care a dispus-o personal în Dosarul nr. 994/P/2010, motivând că „în mod greşit" a apreciat că fapta comisă de către F.C. „nu prezenta pericol social". întrucât conducătorul parchetului a refuzat Ordonanţa nr. 1232/11/6/2012 cu încălcarea dispoziţiilor art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 (soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale), infirmarea Ordonanţei nr. 994/P/2010 emise la data de 18 ianuarie 2011 şi respectiv redeschiderea urmăririi penale în cauză cu privire la săvârşirea de către F.C. a infracţiunii prevăzute şi pedepsite de dispoziţiile art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 motivat de faptul că:"soluţia adoptată iniţial nu poate fi menţinută, întrucât în tot acest timp a existat un caz ce impunea adoptarea unei alte soluţii, apreciindu-se incorect pericolul social al faptei comise de către F.C.".
Se consideră că aspectele mai sus prezentate, care rezultă din coroborarea probelor administrate au dovedit faptul că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de"luare de mită", iar inculpatul a săvârşit fapta cu intenţie şi folosindu-se de autoritatea conferită de funcţia pe care o îndeplinea.
în al doilea rând, procurorul a considerat că argumentele prezentate de instanţa de fond în motivarea hotărârii, cu ocazia analizei probatoriului sunt nefondate şi că nesocotesc grav situaţia faptică reală şi concretă relevată de probele administrate.
Astfel, a arătat instanţa că întreg probatoriul administrat dovedeşte doar două aspecte (fila 4) că sunt subiective acuzaţiile procurorului că inculpatul ar fi solicitat expres bani în schimbul soluţiei favorabile şi că aduce atingere independenţei justiţiei susţinerea că pronunţarea soluţiei de scoatere de sub urmărire penală urmată de redeschiderea urmăririi penale după un an de la soluţia iniţială, sunt consecinţa unei fapte penale, respectiv luarea de mită.
În opinia acuzării, din conţinutul rechizitoriului şi materialului dosarului a rezultat că, implicarea lui F.C. într-un eveniment rutier, instrumentarea dosarului penal respectiv de către inculpatul C.G., venirea M.Ţ. (sora martorului F.) în audienţă la inculpat, precum şi faptul că inculpatul după ce a aflat că a fost denunţat pentru luare de mită şi-a infirmat singur, în contradicţie cu legea, soluţia iniţială sunt împrejurări în care inculpatul a comis fapta ori acte prin care a încercat să influenţeze rezultatul anchetei ce se desfăşura faţă de el. Acestea nu au fost prezentate ca şi modalităţi de comitere a faptei şi nici nu au fost vreodată contestate de inculpat sau de acuzare, astfel încât să fie necesară stabilirea realităţii existenţei lor prin administrarea de probe.
Mijloacele de probă care au fost administrate în cauză, respectiv declaraţiile martorilor, înscrisurile şi înregistrarea ambientală au fost necesare pentru dovedirea faptului denunţat, respectiv acela că inculpatul a pretins o sumă de bani pentru a da o soluţie favorabilă martorului F.C., cu ocazia instrumentării dosarului penal în care martorul era cercetat şi nu pentru probarea împrejurărilor mai sus arătate.
Nu a rezultat din motivarea instanţei ce anume a avut în vedere judecătorul fondului când a precizat că inculparea are la bază doar elemente subiective în susţinerea afirmaţiei că inculpatul a solicitat expres martorei Ţ.M. o sumă de bani şi nici ce a avut în vedere când a motivat că acuzarea a susţinut că sunt consecinţa luării de mită soluţia de aplicare a prevederilor art. 181 C. pen., cât şi redeschiderea urmăririi penale.
Faptul că inculpatul a cerut bani este real şi a rezultat fără dubiu din denunţul şi declaraţia martorei Ţ.M. - căreia banii i-au fost pretinşi în mod direct, din declaraţiile martorilor F.C. şi F.M., care au aflat de la martora Ţ.M. despre necesitatea remiterii banilor către inculpat pentru rezolvarea favorabilă a dosarului şi care au făcut şi plata sumei respective de bani, cât şi din înregistrarea ambientală, audiată nemijlocit de instanţă, aşa cum a rezultat din încheierea pronunţată la termenul din 11 octombrie 2013.
Din rechizitoriu ca şi act de inculpare nu a rezultat susţinerea că infirmarea nelegală a propriei soluţii de către inculpatul C.G., urmată de redeschiderea de către acelaşi inculpat a urmăririi penale, sunt consecinţa luării de mită de către inculpat.
Procurorul a considerat că este nefondată susţinerea instanţei de fond, precum că acuzaţia de luare de mită adusă inculpatului C.G., se sprijină doar pe o singură probă - declaraţia numitei Ţ.M. şi că declaraţia acesteia nu este credibilă, nefiind susţinută de vreo probă şi raportat la modalitatea şi momentul în care a formulat denunţul.
Astfel, aşa cum s-a argumentat mai sus, denunţul şi declaraţia martorei Ţ.M. se coroborează cu declaraţiile altor doi martori audiaţi în ambele etape ale procesului penal şi cu înregistrarea ambientală din 14 ianuarie 2011, iar elementele cu valoare probatorie relevate nu pot fi ignorate ori înlăturate. De asemenea, modalitatea şi momentul formulării denunţului de către această martoră nu sunt contrare legii (văzând şi temeiul soluţiei de neîncepere a urmăririi penale dispusă prin rechizitoriu faţă de martori - pct. B) şi nu pot fi invocate în procesul de înlăturare a probei, atât timp cât acest denunţ nu are valoare dinainte stabilită, ci este probă pentru că se coroborează cu celelalte probe ale dosarului.
De asemenea, procurorul a apreciat ca fiind neîntemeiată şi argumentaţia instanţei, precum că declaraţiile martorilor F.C. şi F.M. sunt lipsite de consistenţă probatorie şi nu sunt susţinute de probe obiective şi independente (adică străine de persoanele implicate, respectiv familia F.), fila 5 sentinţă.
Aşa cum s-a precizat mai sus, martorii F.C. şi F.M. au dat declaraţii în cursul urmăririi penale în prezenţa apărătorului ales de către ei şi în prezenţa apărătorului ales al inculpatului, iar declaraţiile date sunt clare, constante, nu prezintă contradicţii şi nici elemente care să contureze aspecte de nesinceritate ori să sugereze vreun alt interes decât cel al relevării adevărului. Din dosarul de urmărire penală, din atitudinea martorilor ori din atitudinea inculpatului în cursul procesului penal, nu a rezultat niciun element care să sugereze o stare de duşmănie între martori şi inculpat, stare de natură a influenţa aflarea adevărului în dosar, iar inculpatul nu a formulat vreo plângere penală cu privire la comiterea de către martori a infracţiunii de mărturie mincinoasă.
Motivul pentru care instanţa a înlăturat aceste probe, este contrar prevederilor art. 63 C. proc. pen.,motivaţia în sine reprezintă o adăugare la lege şi conturează ideea că numai o probă care este susţinută de altă probă ar putea fi eventual analizată sub aspectul coroborării cu celelalte probe, aspect care în opinia sa, excede dispoziţiilor procedural penale.
Pentru toate considerentele prezentate, având în vedere actele şi lucrările dosarului, procurorul a concluzionat că soluţia de achitare a inculpatului C.G., adoptată de Curtea de Apel laşi este nejustificată şi contrară probelor dosarului.
în temeiul art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., reprezentantul Ministerului Public a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei penale nr. 225 din 15 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel laşi (Dosar penal nr. 294/45/2013) privind inculpatul C.G., urmând ca instanţa de recurs să pronunţe o hotărâre legală şi temeinică.
La termenul din 26 iunie 2014, Înalta Curte, după legitimarea inculpatului, din oficiu, în baza art. 10 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 a pus în discuţia părţilor recalificarea căii de atac formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial laşi împotriva sentinţei penale nr. 225 din 15 noiembrie 2013 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, ca fiind apel
De asemenea la acelaşi termen arătat au fost discutate cererile de probe.
Reprezentantul Ministerului Public a solicitat audierea martorilor indicaţi în rechizitoriu, respectiv F.C., F.M. şi Ţ.M. în dovedirea situaţiei de fapt, arătând că aceşti martori au remis bani inculpatului pentru ca acesta să-şi îndeplinească în mod necorespunzător atribuţiile de serviciu.
Apărătorul ales al intimatului inculpat C.G. a arătat că nu are probe noi de solicitat, precizând, totodată, că inculpatul C.G. nu doreşte să dea declaraţie în faţa instanţei de apel, prevalându-se de dreptul la tăcere.
Totodată, apărătorul a solicitat respingerea cererilor de probatorii formulate de reprezentantul parchetului, întrucât nu au fost motivate în raport cu utilitatea administrării în calea de atac a apelului, context în care a arătat că, de altfel, criticile aduse probatoriului şi nu la aspecte privind nelegala administrare a probei testimoniale, apreciind că se doreşte tergiversarea soluţionării prezentei cauze.
Inculpatul a arătat că nu are de formulat probe noi în apărare şi a arătat că înţelege să se prevaleze de dreptul la tăcere.
Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 419 alin. 5 Cod procedură penală cu referire la art. 100 C. proc. pen. a apreciat necesară audierea martorilor F.C., F.M. şi Ţ.M., urmând ca aceste probatorii să fi administrate, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la data menţionată, fila 24 dosarul Înaltei Curţi.
De asemenea, la dosarul cauzei, în apel au fost depuse în mai multe exemplare o cerere de introducere în cauză în calitate de victime a numiţilor T.L. şi T.L.T., însoţite de înscrisuri, filele 30-55 dosarul Înaltei Curţi.
La termenul de judecată de la 9 octombrie 2014, au lipsit martorii încuviinţaţi, apreciindu-se necesară citarea acestora cu mandate de aducere, aşa cum rezultă din încheierea de la acea dată, aflată la fila 56 dosarul de apel al Înaltei Curţi.
La termenul din 20 noiembrie 2014, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 420 alin. (4) C. proc. pen. a întrebat intimatul inculpat C.G. dacă doreşte să dea declaraţii în cauză, punându-i, totodată, în vedere dispoziţiile art. 374 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la dreptul de a nu face nicio declaraţie şi la faptul că tot ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa.
Intimatul inculpat a precizat că se prevalează de dreptul de a nu da declaraţie în cauză.
În conformitate cu dispoziţiile art. 381 alin. (1) raportat la art. 122 şi art. 382 C. proc. pen., Înalta Curte a procedat la audierea separată a martorilor Ţ.M., F.M. şi F.C. sub prestare de jurământ, declaraţiile acestora fiind consemnate, semnate şi ataşate la dosarul cauzei, filele 68-71 dosarul Înaltei Curţi.
La acest ultim termen de judecată menţionat au avut loc şi dezbaterile, în esenţă, reprezentantul Ministerului Public susţinând apelul procurorului, aşa cum a fost formulat, în detaliu, solicitând admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii instanţei de fond şi pe cale de consecinţă să se dispună condamnarea inculpatului, în baza dispoziţiilor art. 289 C. pen. raportat la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, fapta fiind săvârşită de un judecător sau procuror.
În ceea ce priveşte suma de 200 euro a solicitat restituirea acesteia către martora denunţătoare sau confiscarea acesteia, iar dacă se va aprecia că nu se impune restituirea, s-a cerut obligarea ^apelantului inculpat C.G. la plata cheltuielilor judiciare. în ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei, având în vedere calitatea inculpatului de prim procuror a solicitat stabilirea unei pedepse în regim de detenţie.
De asemenea, au fost consemnate concluziile apărătorului, care în detaliu a susţinut temeinicia sentinţei pronunţată de prima instanţă, solicitând menţinerea acesteia, ca fiind legală şi temeinică.
Poziţia apelantului inculpat din ultimul cuvânt a fost consemnată în partea introductivă a deciziei.
Examinând temeinicia apelului declarat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. -Serviciul Teritorial laşi, împotriva sentinţei penale nr. 225/2013 din data de 15 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în raport cu motivul invocat, Înalta Curte constată că apelul este fondat.
Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat în cursul procesului penal, respectiv cel din faza urmăririi penale (declaraţia martorei T.M. dată la 23 octombrie 2012, în faţa procurorului, filele 26-27, declaraţia olografă a martorului F.C., filele 32-33, declaraţia aceluiaşi martor din 23 octombrie 2012, în faţa procurorului, fila 34, declaraţia martorului F.M. dată la 23 octombrie 2012, în faţa procurorului, referatul de terminare a urmăririi penale privind pe învinuitul F.C., filele 39-43, ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală pentru fapta prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 privind pe învinuitul F.C. şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, respectiv amendă în sumă de 1.000 lei, filele 45-46, dosarul de urmărire penală al învinuitului F.C., procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice, filele 147, 149, 150, 151, autorizaţiile de interceptare,copii certificate ale unor încheieri şi alte înscrisuri), în primă instanţă (declaraţia inculpatului C.G., fila 48 dosar curtea de apel, fotocopii de pe condica pentru evidenţa lucrărilor procurorilor, filele 77-80, declaraţia martorei F.M., fila 85 dosar curtea de apel, declaraţia martorului F.C., fila 86 dosar curtea de apel, rechizitoriul emis la 27 martie 2013 emis de Parchetul de pe lângă Parchetul de pe lângă Tribunalul laşi, în Dosarul nr. 1487/P/2012, filele 90-92 dosar curtea de apel, suplimentul de declaraţie al inculpatului C.G., fila 113, declaraţia martorei Ţ.M., fila 122 dosar curtea de apel) şi în faza apelului, (declaraţia martorului F.C., fila 68 dosar curtea de apel, declaraţia martorei F.M., fila 69 dosar curtea de apel, declaraţia martorei Ţ.M., fila 70 dosar curtea de apel), aşa cum a fost recalificată calea ordinară de atac, urmare a intrării în vigoare la 1 februarie 2014 a Legii nr. 255/2013, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, Înalta Curte stabileşte şi reţine următoarea situaţie de fapt:
La data de 22 iulie 2010, în jurul orelor 16,00, în timp ce conducea autoturismul pe drumul comuna D.C. 150 Hîrlău - Dolhasca, numitul F.C. a accidentat un biciclist (un minor în vârstă de 12 ani) care a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 6-7 zile de îngrijiri medicale -în circumstanţele date organele de poliţie sosite la locul accidentului testându-l pe conducătorul auto cu aparatul Dragger stabilind astfel că acesta avea la orele 16,30 o concentraţie de 1,13 mg/l alcool pur în aerul expirat, motiv pentru care l-au condus pe la o unitate sanitară unde i s-au recoltat 2 (două) probe de sânge la orele 17,30 şi 18,30 din analiza toxicologică a acestora, rezultând faptul că autorul accidentului acea în sânge o îmbibaţie alcoolică de 2,0 grame/1.000 ml sânge cauza făcând obiectul Dosarului penal nr. 994/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Hîrlău, ce a fost preluată în supraveghere de către inculpatul C.G..
În cursul cercetărilor martora Ţ.M., sora conducătorului auto implicat în accident, ce deţine în oraşul Hîrlău, un restaurant frecventat de către inculpat, în ideea de a-şi ajuta fratele s-a deplasat la data de 14 ianuarie 2011 la sediul Parchetului de pe lângă Judecătoria Hîrlău, circumstanţe în care inculpatul C.G. i-a pretins acesteia suma de 1.000 lei pentru a dispune o soluţie de netrimitere în judecată faţă F.C.:"Ei. o să-l cam usture, o să-l cam doară.Asta-i! Eu v-am zis despre ce-i vorba.Ei, na, anunţă-l despre ce-i vorba, ca să ştie. Dacă îi de acord bine, dacă nu. Gata. Asta-i viaţa! Mai ieftin nu pot".
Urmare a acestei discuţii martora Ţ.M. şi-a contactat fratele prezentându-i pretenţiile financiare ale inculpatului, circumstanţele în care a primit de la acesta suma de 200 euro pe care ulterior i-a remis-o integral lui C.G. într-una din zilele următoare când acesta a vizitat-o la restaurant.
Astfel, inculpatului C.G. i-au fost satisfăcute pretenţiile financiare, iar la data de 19 ianuarie 2011 inculpatul a dispus faţă de F.C. scoaterea de sub urmărirea penală şi aplicarea unei amenzi în cuantum de 1.000 lei pe considerentul că fapta reţinută în sarcina acestuia (art. 87 din O.U.G. nr. 195/2002 ) nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Instanţa de apel, în conformitate cu art. 420 alin. (8) şi (9) coroborat cu art. 103 alin. (2) C. proc. pen. a verificat probele administrate, precum şi cele pe cele readministrate în apel şi tuturor Ie-a dat o nouă interpretare, faţă de aceea a primei instanţe.
Astfel, declaraţiile martorei Ţ.M. din cursul urmăririi penale, primă instanţă şi în apel în care a relatat împrejurările privind discuţia cu inculpatul C.G. se coroborează cu declaraţiile martorilor F.M. şi F.C., din toate fazele procesului penal, infirmând declaraţia inculpatului C.G. de la prima instanţă în care nu a recunoscut comiterea faptei.
Martora Ţ.M. în declaraţia dată în faţa înaltei Curţi în apel, cu titlu exemplificativ, în concret ( fila 70 verso dosar Înalta Curte ) a menţionat expres şi direct „am ajuns acolo şi nu ştiam că se află camere de luat vederi şi dl. procuror mi-a spus"că mă ajută dar mă costă". Ştiu că era vorba de o sumă de 200 euro, dar amănunte despre data la care a fost dată această sumă nu îmi mai aduc aminte. Suma de 200 de euro pe care am primit-o de lătratele meu am remis-o domnului procuror".
Această declaraţie este confirmată de celelalte declaraţii ale martorilor F.C. şi F.M., cu titlu exemplificativ, din cele date în faţa instanţei de control judiciar, în sensul că „.Sora mea era cea care îl cunoştea pe inculpat şi a mers la dânsul ca să vadă ce soluţie urmează să primesc. Intimatul inculpat i-a promis că îmi va da o soluţie favorabilă dar „mă costă". Din câte mi-a spus sora mea a cerut 1.000 lei, eu neavând nicio discuţie cu inculpatul şi nici nu m-am întâlnit cu el. la o dată ulterioară pe care nu mi-o mai amintesc am primit comunicarea soluţiei de neîncepere a urmăririi penale şi o amendă administrativă de 1.000 lei plus 50 lei cheltuieli judiciare."; „Soţul meu mi-a spus că a discutat cu sora sa care i-a spus că doreşte să îl ajute şi cunoaşte pe cineva în acest ses. Nu îmi aduc aminte cum a fost exact, dar ştiu că soţul meu a venit acasă şi mi-a spus să stau liniştită că urmează să fie bine, ştiind că eu îmi fac griji, dar că o să trebuiască „să dăm ceva bani". Soţul meu a dat o sumă de bani ala cărui cuantum este în jur de 1.000 lei surorii sale pentru a fi dată, alte detalii nu cunosc."
Împrejurările directe şi indirecte cu privire la remiterea sumei de bani inculpatului C.G. din declaraţiile celor trei martori infirmă poziţia de nerecunoaştere a inculpatului din declaraţia dată în faţa primei instanţe în care afirma că a fost vorba numai despre o discuţie cu privire la consecinţele faptei martorului F.C., respectiv la sancţiunea amenzii administrative în cuantum de 1.000 lei.
De altfel, inculpatul a dispus prin ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală a sancţiunii menţionate, ceea ce confirmă împrejurarea pretinderii şi primirii sumei de bani de 200 euro echivalentul a 1.000 lei, ce rezultă din declaraţiile celor trei martori mai sus menţionat.
De asemenea, împrejurările concrete relatate de martori se susţin şi prin convorbirea ambientală purtată, respectiv cu titlu exemplificativ, „Ei. O să-l cam usture, o să-l cam doară. Asta-i! Eu v-am zis despre ce-i vorba. Ei, na, anunţă-l despre ce-i vorba, ca să ştie. Dacă îi de acord bine, dacă nu. Gata. Asta-i viaţa! Mai ieftin nu pot", (procesul-verbal de redare a convorbirii purtată de inculpat, dosar urmărire penală).
Instanţa de control a constat că redarea convorbirii telefonice a fost autorizată cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de art. 911 şi următoarele C. proc. pen. anterior, aşa cum rezultă din procesul-verbal de redare a convorbirilor telefonice autorizată şi mai sus menţionată.
Aşadar, Înalta Curte constată că, fapta inculpatului C.G. de a fi pretins în cursul lunii ianuarie 2011 şi în exerciţiul atribuţiunilor de serviciu, suma de 1.000 lei de la denunţătorii Ţ.M. şi F.C. pentru a da o soluţie de netrimitere în judecată a acestuia din urmă în Dosarul penal nr. 994/P/2010 al parchetului de pe lângă Judecătoria Hîrlău, (aflat în instrumentarea sa) în care era cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice având în sânge o îmbibaţie alcoolică de 2,20 grame/1000 şi implicarea într-un accident rutier soldat cu vătămarea corporală uşoară (6-7 zile de îngrijiri medicale ) a unui biciclist minor - urmare a acestui demers purtat cu denunţătoarea Ţ.M. primind de la F.C., prin intermediul acesteia, suma de 200 euro în contul căreia la data de 19 ianuarie 2011 a dispus scoaterea lui de sub urmărirea penală şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ pe considerentul că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, întruneşte, atât obiectiv, cât şi subiectiv conţinutul infracţiunii prevăzută de art. 289 alin. (1) şi (2) C. pen. raportat la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/200 de luare de mită, de către o persoană care avea atribuţii de a lua decizii, în condiţiile C. pen., aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal intrat în vigoare la 1 februarie 2014, această incriminare nouă reprezentând şi legea penală mai favorabilă, în raport cu vechea reglementare art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior.
Din compararea celor două incriminări se constată din punct de vedere al condiţiilor obiective şi subiective o similitudine, însă distincţia este dată că dispoziţiile art. 289 alin. (1) şi (2) C. pen. în vigoare prevăd limita maximă a pedepsei de 10 ani închisoare mai blândă, în raport cu limita maximă din reglementarea anterioară ce prevedea pentru alin. (1), respectiv 12 ani, iar pentru alin. (2) şi anume 15 ani.
Astfel, din probele administrate şi coroborate rezultă că inculpatul a pretins şi a şi primit suma de 200 euro, aşa că fapta de luare de mită s-a consumat în ambele modalităţi reţinute şi stabilite din declaraţiile martorilor Ţ.M., F.C. şi F.M. şi convorbirea telefonică indicată.
Înalta Curte va avea în vedere la individualizarea pedepsei, criteriile generale prevăzute la art. 74 C. pen., pe care le va adecva în contextul concret al cauzei, respectiv împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, atât prin pretindere, cât şi prin primire a sumei de 200 euro, natura şi gravitatea rezultatului produs, prin calitatea de procuror şi care prin conduita adoptată a contribuit la eludarea legii penale, prin soluţia dispusă de scoatere de sub urmărire penală a martorului F.C., valoarea socială atinsă, respectiv încrederea societăţii în actul de instrumentare a unei cauze penale şi eventuala tragere la răspundere penală a celor care ar putea fi trimişi în judecată, profilul moral al inculpatului C.G., care nu este cunoscut cu antecedente penale.
Instanţa de apel se va orienta în stabilirea cuantumului pedepsei spre minimul prevăzut de lege, cu executare în regim privativ de libertate, aceasta este singura în măsură să asigure îndreptarea atitudinii faţă de comiterea de infracţiuni şi reintegrarea pozitivă a inculpatului în societate.
Totodată, Înalta Curte apreciază cuantumul pedepsei stabilită inculpatului ca fiind proporţional, în raport cu gravitatea faptei şi circumstanţele personale ale inculpatului.
De asemenea, se va aplica şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa funcţia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii şi anume aceea de procuror pe o durată de 2 ani conform art. 68 C. pen., în condiţiile legii penale mai favorabile potrivit C. pen. în vigoare, apreciind că durata şi drepturile interzise sunt proporţionale cu gravitatea faptei, împrejurările concrete de pretindere şi primire a unei sume de bani în exercitarea atribuţiilor de. serviciu, în calitatea de procuror, având obligaţia să asigure respectarea legalităţii şi abţinere de la orice conduită ilicită.
În baza art. 65 C. pen. se vor interzice drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., ca pedeapsă accesorie, întrucât aceasta se dispune în condiţiile legii penale noi mai favorabile, în condiţiile în care a fost dispusă ca pedeapsă complementară.
Înalta Curte va dispune şi confiscarea de la inculpatul C.G. a contravalorii sumei de 200 euro la cursul B.N.R. în lei la data executării, având în vedere că aceasta provine din infracţiune.
Înalta Curte, în condiţiile art. 420 alin. (1) C. proc. pen. nu va avea în vedere nicio critică formulată de către inculpatul C.G. prin apărător.
Astfel, din verificare materialului probator administrat acestuia i-a fost dată corect valoarea probantă în raport cu măsurile procesuale dispuse, iar interceptarea convorbirii telefonice a fost autorizată conform legii, aşa cum s-a arătat.
Totodată, este de reţinut faptul că începerea urmăririi penale a avut loc pentru mai mulţi făptuitori, printre care şi C.G., apoi extinsă urmărirea penală pentru mai multe fapte penale, potrivit ordonanţelor.
Denunţurile formulate de martorii denunţători Ţ.M. şi F.C. au avut loc cu respectarea prevederilor legale, neexistând nicio normă temporală până la care persoanele pot formula denunţ, aşa încât momentul este apreciat de către acestea potrivit manifestării lor de voinţă.
Totodată, nu se poate reţine aprecierea asupra încălcării principiului loialităţii probelor, întrucât la momentul finalizării urmăririi penale şi emiterii rechizitoriului 25 aprilie 2013 nu erau în vigoare actualele prevederi art. 101 C. proc. pen. actual referitor la principiul loialităţii probelor, aşa încât nu se poate reţine împrejurarea că chiar prezentarea unei interceptări ambientale poate afecta capacitatea persoanei de a-şi reaminti fapta, pentru că o asemenea modalitatea nu este menită de a intimida, ci de a lămuri împrejurările, situaţie care oricum excede situaţiei, în raport cu intrarea în vigoare a legii.
Totodată, nu pot fi avute în vedere aprecierile asupra modului de coroborare al materialului probator administrat de prima instanţă, având în vedere că prin readministrarea probelor de către instanţa de apel, prin noul examen realizat s-a stabilit situaţia de fapt, existenţa faptei şi vinovăţia inculpatului C.G. pentru infracţiunea menţionată.
Credibilitatea declaraţiilor martorilor din faţa instanţei de apel nu poate fi pusă la îndoială, conţinutul lor coroborându-se cu celelalte probe şi cu poziţia constantă a martorilor cu privire la împrejurări, iar aspectele de relative diferenţe sunt justificate prin trecerea timpului şi nu sunt semnificative.
Redarea convorbirii telefonice este elocventă cu privire la intenţia şi modalitatea directă de pretindere a sumei de bani, limbajul folosit de către inculpat, coroborându-se cu împrejurările ce au decurs şi care rezultă din declaraţiile martorilor.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 421 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. va admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial laşi împotriva sentinţei penale nr. 225/2013 din data de 15 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Va desfiinţa sentinţa penală atacată şi rejudecând în fond:
În temeiul art. 289 alin. (1) şi (2) C. pen. rap. la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 va condamna inculpatul C.G. la pedeapsa de 4 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. pe o durată de 2 ani conform art. 68 C. pen.
În baza art. 65 C. pen. va interzice drepturile prev.de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. ca pedeapsă accesorie.
Va dispune confiscarea de la inculpatul C.G. a contravalorii sumei de 200 euro la cursul B.N.R. în lei la data executării.
În baza art. 274 C. proc. pen. va obliga intimatul inculpat la plata sumei de 6.550 lei cheltuieli judiciare în favoarea statului, din care suma de 5.000 lei reprezentând cheltuieli judiciare în cursul urmăririi penale, 1.000 lei reprezentând cheltuieli judiciare la instanţa de fond şi 500 lei reprezentând cheltuieli judiciare în apel, din care onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casare şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial laşi împotriva sentinţei penale nr. 225 din data de 15 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Desfiinţează sentinţa penală atacată şi rejudecând în fond:
În temeiul art. 289 alin. (1) şi (2) C. pen. rap. la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 condamnă inculpatul C.G. la pedeapsa de 4 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. pe o durată de 2 ani conform art. 68 C. pen.
În baza art. 65 C. pen. interzice drepturile prev.de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. ca pedeapsă accesorie.
Dispune confiscarea de la inculpatul C.G. a contravalorii sumei de 200 euro la cursul B.N.R. în lei la data executării.
În baza art. 274 C. proc. pen. obligă intimatul inculpat la plata sumei de 6.550 lei cheltuieli judiciare în favoarea statului, din care suma de 5.000 lei reprezentând cheltuieli judiciare în cursul urmăririi penale, 1.000 lei reprezentând cheltuieli judiciare la instanţa de fond şi 500 lei reprezentând cheltuieli judiciare în apel, din care onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 20 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 366/2014. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni... | ICCJ. Decizia nr. 395/2014. SECŢIA PENALĂ. Plângere soluţii... → |
|---|
