ICCJ. Decizia nr. 397/2014. Penal. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Mărturia mincinoasă (art. 260 C.p.), infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Apel
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 397/A/2014
Dosar nr. 155/33/2013
Şedinţa publică din 21 noiembrie 2014
Deliberând asupra apelurilor de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 56 din 26 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, a fost condamnat inculpatul R.F., domiciliat în Oradea jud. Bihor, fără antecedente penale, studii superioare, pentru comiterea infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 6 şi 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen. la pedeapsa de 2 ani închisoare cu aplic.art. 71 şi 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 861 şi 862 C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani.
Potrivit art. 863 alin. (1) C. pen. pe perioada termenului de încercare s-a dispus ca inculpatul să se supună următoarelor obligaţii:
a) să se prezinte, la datele fixate, la judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la Serviciul de probaţiune;
b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lor de existenţă.
S-a atras atenţia inculpatului asupra disp. art. 864 C.pen, iar potrivit art. 71 alin. (5) C. pen. pe perioada termenului de încercare, s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii.
în baza art. 72 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reţinerii de 24 ore din data de 9 ianuarie 2013 şi a arestării preventive, începând cu data de 17 ianuarie 2013 şi până la data de 5 iulie 2013.
Potrivit art. 399 C. proc. pen. s-a revocat măsura obligării de a nu părăsi ţara dispusă faţă de inculpat prin Decizia penală nr. 2342 din 05 iulie 2013 a Înaltei Curții de Casație și Justiție.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul R.F. să plătească statului suma de 13.000 lei cheltuieli judiciare.
Prin aceeaşi sentinţă, în baza art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul P.M., judecător la Curtea de Apel Oradea, domiciliat în Oradea, jud. Bihor, fără antecedente penale, pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă, prev. de art. 260 alin. (1) C. pen.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele :
Prin rechizitoriul D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea au fost trimiţi în judecată inculpaţii : R.F. pentru comiterea infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 şi 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 şi P.M. pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă prev. de art. 260 alin. (1) C. pen.
S-a reţinut în sarcina inculpatului R.F. -comisar de poliţie că la sfârşitul anului 2011 şi începutul anului 2012 le-a pretins martorilor - denunţători M.I. şi S.l. suma de 1.000 euro pentru a-şi executa influenţa asupra unui judecător de la Curtea de Apel Oradea (membru în completul de judecată investit cu judecarea recursului celor doi martori, într-un dosar privind o infracţiune de furt calificat), pentru ca acesta să le reducă pedepsele aplicate de către instanţa de fond şi în acelaşi scop inculpatul i-a solicitat martorului M.I. să discute cu fiica sa M.E. să întreţină relaţii sexuale cu magistratul, care făcea parte din completul de judecată în recurs.
În sarcina inculpatului P.M. - judecător la Curtea de Apel Oradea s-a reţinut că, la data de 10 ianuarie 2013, când a fost audiat pentru a se stabili dacă inculpatul R.F. s-a prevalat de o influenţă reală sau presupusă cu privire la persoana sa, faţă de cei doi martori-denunţători, acesta a făcut afirmaţii mincinoase, cu privire la împrejurări esenţiale ale cauzei.
Inculpaţii nu au recunoscut comiterea infracţiunilor.
Pe baza probelor administrate în cauză prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul întocmit în Dosar nr. 1870/P/2008 din 7 iulie 2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea martorii denunţători M.I. şi S.I. au fost trimişi în judecată pentru comiterea unor infracţiuni de furt calificat.
Judecătoria Oradea prin sentinţa penală nr. 1873 din 22 decembrie 2011 i-a condamnat pe cei doi martori denunţători la pedepse cu închisoare, cu executare în regim de detenţie, martorul M.I. la 3 ani şi 4 luni închisoare, iar martorul S.I. la 3 ani închisoare.
În toamna anului 2011, perioadă în care cauza se judeca la instanţa de fond, inculpatul R.F. s-a întâlnit cu cei doi martori denunţători, pe care în calitatea de ofiţer de poliţie, i-a cercetat de mai multe ori pentru diverse infracţiuni şi astfel au stabilit o relaţie de prietenie.
Cu ocazia unei astfel de întâlniri, inculpatul R.F. a adus în discuţie situaţia dosarului pe care cei doi martori îl aveau pe rolul Judecătoriei Oradea, întrebându-i ce au de gând să facă pentru a primi o pedeapsă mai mică, iar martorul M.I. i-a relatat că urmează să discute cu avocatul său, însă inculpatul R.F. l-a certat spunându-i că este un prost dacă se bazează pe avocat. Inculpatul R.F. le-a comunicat martorilor că nu poate să-i ajute la instanţa de fond, dar în recurs are un prieten judecător, care poate să-i ajute, fără a solicita vreun, folos pentru sine sau pentru altul.
În luna octombrie 2011 inculpatul R.F. a discutat cu martora M.E. - fiica martorului M.I., căreia i-a relatat că ar putea să-1 ajute pe tatăl său să primească o pedeapsă mai mică, fără a formula vreo pretenţie pentru acest ajutor.
Martorii M.I. şi S.I. au formulat recurs împotriva sentinţei penale pronunţate de instanţa de fond, iar la data de 27 ianuarie 2012 au primit citaţie de la Curtea de Apel Oradea, care a fixat termen pentru judecarea recursurilor la data de 28 februarie 2012.
După primirea citaţiilor, cei doi martori l-au înştiinţat pe inculpatul R.F., care s-a angajat să verifice dacă prietenul său face parte din completul de judecată, iar după aflarea componenţei membrilor completului de judecată, acesta a confirmat că prietenul său face parte din completul de recurs, însă pentru a le reduce pedepsele, judecătorul pretinde suma de 1.000 euro.
S-a mai reţinut că inculpatul R.F. i-a comunicat martorului M.l. că judecătorul de la Curtea de Apel Oradea mai pretinde să întreţină relaţii sexuale cu fiica sa M.E., care practică în mod legal prostituţia în Austria, fapt cunoscut de către cei doi martori şi de către cei doi inculpaţi.
Pretenţiile inculpatului R.F. au fost considerate dezamăgitoare, întrucât cei doi martori au prestat anumite activităţi în gospodăria inculpatului, cum ar fi lucrări de construcţii, tăierea lemnelor pentru foc, aranjatul acestora etc.
În luna decembrie 2011 martora M.E. a revenit în România pentru a-şi vizita familia, ocazie cu care s-a întâlnit cu inculpatul R.F. la domiciliul acestuia, care i-a comunicat că pentru a-l ajuta pe tatăl său prin intermediul unui judecător de la Curtea de Apel Oradea în vederea obţinerii unei pedepse mai mici, judecătorul pretinde pe lângă suma de 1.000 euro să întreţină relaţii sexuale cu aceasta, iar în caz de refuz urmează să plătească suma de 2.000 euro. Martora M.E. a solicitat inculpatului o perioadă de timp pentru a primi răspuns, dacă este sau nu de acord cu propunerea sa, după care a părăsit ţara, fără să dea vreun răspuns inculpatului.
La data de 28 februarie 2012 s-a judecat recursul promovat de martorii M.l. şi S.I. la Curtea de Apel Oradea în completul format din : C.A. - preşedinte; P.M. şi P.M. -judecători.
S-a menţionat în sentinţa primei instanţe că din probele administrate în cauză în faza de urmărire penală şi la instanţa de fond a rezultat că, influenţa pe care inculpatul R.F. a pretins că o are asupra unui judecător de la Curtea de Apel Oradea este reală, iar persoana asupra căreia a fost exercitată această influenţă este judecătorul P.M..
Pe de altă parte, s-a reţinut că din probele administrate în cauză nu rezultă că inculpatul P.M. a pretins în mod real suma de 1.000 euro, precum şi faptul de a întreţine relaţii sexuale cu martora M.E. pentru a admite recursul promovat de martorul M.l.
S-a constatat că inculpatul R.F. nu a recunoscut comiterea infracţiunii pentru care acesta a fost trimis în judecată şi a declarat că nu a pretins suma de bani sau alte foloase de la cei doi martori.
La fel, nici inculpatul P.M. nu a recunoscut comiterea infracţiunii şi a arătat că datorită trecerii timpului, nu şi-a amintit ce a discutat cu inculpatul R.F. referitor la situaţia juridică a celor doi martori - denunţători.
Instanţa de fond a menţionat că starea de fapt prezentată mai sus a rezultat din denunţurile martorilor M.l. (filele 37-42 ) şi S.I. (filele 60-63 d.u.p.) şi declaraţiile martorilor M.l., S.I., M.E. şi M.E.
Potrivit declaraţiei martorului M.l., s-a reţinut că acesta îl cunoaşte pe inculpatul R.F., întrucât în perioada în care inculpatul lucra la Poliţia Municipiului Oradea - Biroul Judiciar, ocupându-se de sustrageri din societăţi comerciale, domeniu în care martorul îşi desfăşura activitatea infracţională, acesta a fost cercetat de mai multe ori de către inculpat, cu care a intrat într-o relaţie de prietenie şi căruia i-a prestat anumite activităţi de muncă în construcţii, împrumutându-i şi diverse sume de bani între 100 - 300 euro, care proveneau de la fiica sa martora M.E., care practică prostituţia în Austria. Inculpatul R.F. avea cunoştinţă despre faptul că martorul avea o cauză penală pe rolul Judecătoriei Oradea şi l-a întrebat ce are de gând să facă pentru a primi o pedeapsă mai mică, iar martorul i-a răspuns că urmează să discute cu avocatul numit din oficiu, la care inculpatul s-a arătat indignat şi i-a comunicat martorului că decât să plătească un avocat „mai bine cumperi un procuror".
Ulterior, inculpatul R.F. a comunicat martorului M.l. că la Judecătoria Oradea nu poate să intervină, însă la instanţa de recurs are un prieten judecător, care ar putea să le reducă pedepsele, fără să solicite vreo sumă de bani sau alte foloase.
În luna decembrie 2011 martorul M.l. a fost condamnat de către Judecătoria Oradea la pedeapsa de 3 ani şi 4 luni închisoare, cu executare în regim de detenţie.
La sfârşitul anului 2011 martorul a primit citaţia de la Curtea de Apel Oradea pentru termenul de judecată din 28 februarie 2012, despre care l-a înştiinţat pe inculpatul R.F., care urma să verifice componenţa completului de judecată din recurs şi dacă prietenul său face parte din complet.
Inculpatul R.F. după câteva zile i-a solicitat martorului M.l. să se întâlnească la domiciliul martorului S.I., fără a fi de faţă şi alte persoane, comunicându-i că judecătorul pe care îl cunoaşte face parte din completul de recurs, însă solicită suma de 1.000 de euro pentru reducerea pedepselor şi să întreţină relaţii sexuale cu martora M.E.
Cu vreo două săptămâni înainte de termenul de recurs, fiica martorului M.l. s-a întors din Austria, iar martorul i-a comunicat solicitarea inculpatului R.F., referitoare la întreţinerea de relaţii sexuale cu un judecător de la Curtea de Apel Oradea, cu care urma să petreacă o noapte, în vederea reducerii pedepselor.
Martorul M.l. a condus-o pe fiica sa M.E. la locuinţa inculpatului R.F., iar martorul a rămas în stradă şi după cea. o jumătate de oră, s-a întors fiica sa, care i-a comunicat martorului pretenţiile judecătorului de la Curtea de Apel Oradea referitoare la întreţinerea de relaţii sexuale, însă deşi nu a predat suma de 1.000 euro, iar fiica sa nu a întreţinut relaţii sexuale cu judecătorul, pedeapsa aplicată de instanţa de fond i-a fost redusă cu 10 luni (fila 43-48 d.u.p.).
Din declaraţia martorului S.I. instanţa a reţinut că acesta îl cunoştea pe inculpatul R.F. din anul 2002, când inculpatul era ofiţer de poliţie în cadrul Poliţiei Municipiului Oradea şi a fost anchetat pentru comiterea mai multor infracţiuni de furt, fapte săvârşite împreună cu martorul M.I., acesta din urmă s-a împrietenit cu inculpatul R.F. pentru care au exercitat anumite prestaţii, cum ar fi.zugrăvit, amenajări interioare, pentru care au fost plătiţi de inculpat.
În toamna anului 2011 a discutat cu martorul M.I., care i-a relatat că inculpatul R.F. ar putea să-i ajute la Curtea de Apel Oradea în sensul reducerii pedepselor, întrucât cunoaşte un judecător la această instanţă, însă solicită suma de 1.000 de euro pentru această prestaţie, iar martorului S.I. i-ar reveni să plătească suma de 500 euro şi că aşteaptă un răspuns înainte de termenul de judecată, însă martorul S.I. i-a comunicat că nu poate face rost de această sumă şi că M.I. va încerca să obţină întreaga sumă de la fiica sa.
Martorul S.I. a mai arătat că de la martorul M.I. a aflat despre faptul că inculpatul R.F. i-a solicitat lui M.I. să o convingă pe fiica sa M.E. să întreţină relaţii sexuale cu un judecător, care urma să facă parte din completul de recurs, tot pentru reducerea pedepselor.
Potrivit declaraţiei martorei M.E. - soţia martorului M.I., s-a reţinut că aceasta din urmă l-a cunoscut pe inculpatul R.F., care l-a anchetat pe soţul său de mai multe ori pentru comiterea unor infracţiuni de furt şi cu care a stabilit o relaţie de prietenie, în baza căreia l-a împrumutat pe inculpat de mai multe ori cu sume cuprinse între 100 - 200 euro, care au fost restituite de acesta.
În toamna anului 2011, când soţul său avea un proces pe rolul Judecătoriei Oradea, acesta a discutat cu R.F. despre situaţia procesului, însă inculpatul i-a relatat că nu poate să-l ajute, dar va încerca la Curtea de Apel Oradea în faza de recurs, unde are cunoştinţe.
La instanţa de fond, soţul său a fost condamnat la 3 ani şi 4 luni închisoare, iar după aceasta, inculpatul i-a comunicat că pentru a fi ajutat trebuie să plătească suma de 1.000 euro pentru a interveni la un judecător, care urma să facă parte din completul de recurs pentru reducerea pedepsei, iar fiica martorului M.I. rezultată dintr-o căsătorie anterioară, să întreţină relaţii sexuale cu acel judecător (filele 70-73 d.u.p.).
Instanţa de fond a mai reţinut potrivit declaraţiei martorei M.E., care practică prostituţia în mod legal în Austria, că în cursul lunii decembrie 2011 când s-a întors în România, tatăl său M.I. i-a comunicat că inculpatul R.F. doreşte să discute cu martora despre problemele sale, respectiv procesul care urma să se judece la Curtea de Apel Oradea, unde ar putea să-i fie redusă pedeapsa, dacă va plăti suma de 1.000 euro şi va întreţine relaţii sexuale cu un judecător, care urma să facă parte din completul de recurs. Astfel, a doua zi s-a deplasat împreună cu tatăl său la locuinţa inculpatului R.F., tatăl său a rămas în autoturismul cu care s-au deplasat până în acel loc, iar martora a intrat în locuinţa inculpatului, cu care a discutat cca. 30 de minute şi care i-a solicitat să întreţină relaţii sexuale cu un judecător de la Curtea de Apel Oradea - prieten cu inculpatul şi să achite suma de 1.000 euro, în vederea reducerii pedepsei pentru tatăl său, însă martora a cerut termen de gândire, urmând să-i comunice inculpatului răspunsul înainte să se întoarcă în Austria (filele 74-76 d.u.p.).
La instanţa de fond au fost reaudiaţi martorii M.l., S.l., M.E. şi M.E.
Potrivit declaraţiei martorului M.l. instanţa de fond a constatat că acesta îl cunoaşte pe inculpatul R.F. din anul 1998 când inculpatul era ofiţer de poliţie judiciară, care l-a anchetat în mai multe dosare de furt şi astfel a stabilit o relaţie destul de apropiată cu inculpatul, căruia i-a solicitat anumite sume de bani sub formă de împrumut pentru cheltuieli curente, iar la rândul său l-a împrumutat pe inculpat cu sume de bani, care i-au fost restituite.
Martorul având un dosar penal pe rolul Judecătoriei Oradea, după judecata în fond a cauzei, a luat legătura cu inculpatul R.F., care s-a oferit să-l ajute în recurs pentru a le fi reduse pedepsele aplicate la instanţa de fond lui şi martorului S.l. în schimbul sumei de 1.000 euro, iar fiica sa M.E. să întreţină relaţii sexuale cu un judecător de la Curtea de Apel Oradea, căruia nu i-a precizat numele.
Suma pretinsă martorului nu a fost predată de acesta, întrucât nu dispunea de suma respectivă, iar pe de altă parte, a apreciat că pentru suma de 1.000 euro situaţia sa nu putea fi rezolvată.
Înainte de pronunţarea deciziei în recurs personal a condus-o pe fiica sa la locuinţa inculpatului R.F., însă nu a asistat la discuţia dintre cei doi, dar la întoarcere fiica sa, i-a comunicat că inculpatul R.F. i-a solicitat acesteia să întreţină relaţii sexuale cu un judecător de la Curtea de Apel Oradea în scopul reducerii pedepselor.
Martorul a mai arătat că a discutat de mai multe ori cu inculpatul R.F., căruia i-a relatat că nu poate face rost de suma pretinsă, iar achitarea sumei de 1.000 euro şi prestaţia fiicei sale trebuiau efectuate anterior pronunţării deciziei în recurs (filele 265 - 266 vol. I dosar fond).
Din declaraţia martorului S.l. instanţa de fond a reţinut că acesta îl cunoaşte pe inculpatul R.F. din anul 1998, fiind anchetat în mai multe dosare penale şi cu care a stabilit o relaţie apropiată. în anul 2012 având un dosar pe rolul instanţelor din Oradea, inculpatul R.F. s-a oferit să-i ajute pe cei doi martori, în sensul reducerii pedepselor, iar de la martorul M.l. a aflat că inculpatul R.F. a solicitat suma de 1.000 euro pentru această prestaţie, din care martorul urmează să plătească jumătate din sumă, însă martorul a arătat că suma era prea mică, iar situaţia lor nu poate fi rezolvată pentru o asemenea sumă şi că nu doreşte să intre într-o astfel de afacere.
Tot de la martorul M.l., martorul S.l. a aflat că fiica sa M.E. trebuia să întreţină relaţii sexuale cu o anumită persoană, fără ai preciza numele şi calitatea, că nu a recunoscut fapta pentru care a fost condamnat la instanţa de fond, motiv pentru care nu a solicitat aplicarea art. 3201 C. proc. pen. în recurs, iar pedeapsa aplicată de instanţa de fond a fost menţinută şi la instanţa de recurs, care a respins calea de atac promovată de către martorul S.l. (fila 267 vol. I dosar fond).
Potrivit declaraţiei martorei M.E., aceasta a aflat de la soţul său martorul M.l. că după condamnarea martorului la instanţa de fond, acesta împreună cu martorul S.l. i-au făcut o vizită inculpatului R.F. la locuinţa sa, care i-a precizat că în schimbul sumei de 1.000 euro şi prestarea unor servicii sexuale de către fiica soţului său pentru un judecător de la Curtea de Apel Oradea, acesta din urmă ar putea reduce pedepsele aplicate celor doi martori la judecata în fond a cauzei.
În recurs, pedeapsa soţului său a fost redusă pe motiv că a recunoscut comiterea infracţiunii şi nu pentru suma pretinsă de 1.000 euro sau prestaţia fiicei soţului său, care nu a fost efectuată (filele 29-30 vol. II dosar fond).
Din declaraţia martorei M.E. instanţa de fond a reţinut că în luna ianuarie 2012 când a revenit în România împreună cu tatăl său martorul M.l. s-au deplasat la locuinţa inculpatului R.F., unde martora a intrat în casă, iar tatăl său a aşteptat la poartă. In urma discuţiilor cu inculpatul R.F., acesta i-a relatat că tatăl său are un proces pe rolul Curţii de Apel Oradea, iar în primă instanţă a fost condamnat la pedeapsa închisorii şi pentru reducerea pedepsei, i-a solicitat suma de 1.000 euro şi să petreacă o noapte cu un judecător, fără a-i preciza numele, martora i-a cerut inculpatului un termen de gândire, urmând să-i dea un răspuns ulterior.
După discuţia cu inculpatul R.F., martora a relatat tatălui său despre pretenţiile inculpatului, care i-a precizat martorei că în caz de refuz a prestaţiilor sexuale, urmează să plătească suma de 2.000 euro, însă tatăl său i-a solicitat să nu plătească suma de 1.000 euro şi să nu execute vreo prestaţie de natură sexuală pentru prostiile sale (fila 165 dosar fond).
La termenul de judecată din 26 iunie 2013 inculpatul R.F. prin apărătorul său ales, a solicitat constatarea nulităţii absolute a înregistrărilor telefonice din prezenta cauză, întrucât au fost efectuate în baza unor autorizaţii date de o instanţă necompetentă material, respectiv Tribunalul Bihor, iar din conţinutul acestor discuţii rezultă că persoanele care l-au apelat telefonic pe inculpat îi pronunţau numele sau prenumele de R.F., domnul R. sau F. şi că organele de urmărire penală puteau afla identitatea sa, precum şi funcţia pe care o ocupa în cadrul I.P.J. Bihor şi că potrivit art. 27 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, competenţa de judecată în primă instanţă aparţine Curţii de Apel (filele 232-236 dosar fond).
Prima instanţă a apreciat solicitarea inculpatului R.F. prin apărătorul său ales referitoare la constatarea nulităţii absolute a înregistrării convorbirilor telefonice din prezenta cauză, ca fiind întemeiată.
S-a apreciat că într-adevăr potrivit art. 912 alin. (5) C. proc. pen. convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate pot fi folosite şi în alte cauze penale dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute în art. 911 alin.(1) şi (2) C. proc. pen.
Astfel, s-a reţinut că în faza de urmărire penală au fost valorificate în baza art. 922 alin. (5) C. proc. pen. convorbirile telefonice interceptate şi înregistrate într-un alt dosar penal vizând comiterea unor fapte de corupţie, respectiv Dosar nr. 49/P/2011 al D.N.A. Serviciul Teritorial Oradea, care au fost efectuate în baza autorizaţiilor din 17 februarie 2011 şi din 15 martie 2012 ale Tribunalului Bihor.
A menţionat prima instanţă că potrivit art. 911 alin. (3) C. proc. pen. autorizarea interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video se dispune de preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă ori al instanţei corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, iar în lipsa preşedintelui instanţei, autorizarea se dispune de judecătorul desemnat de acesta. În cazul în care autorizarea interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video este dispusă de preşedintele tribunalului sau de judecătorul desemnat de acesta, deşi competenţa de judecată a cauzei în primă instanţă îi revine Curţii de Apel, există o încălcare a dispoziţiilor art. 911 alin. (3) C. proc. pen., care atrage nulitatea absolută a mijloacelor de probă şi înlăturarea acestora din proces, în conformitate cu dispoziţiilor art. 64 alin. (2) C. proc. pen. (Decizia penală nr. 1470 din 12 aprilie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ).
De asemenea, conform art. 197 alin. (2) C. proc. pen. este sancţionată cu nulitatea absolută şi încălcarea dispoziţiilor relative la competenţa după calitatea persoanei, sancţiune ce nu poate fi înlăturată în nici un mod şi care poate fi invocată în orice stare a procesului şi se ia în considerare chiar din oficiu (art. 197 alin. (3) C. proc. pen.).
S-a constatat că în raport de gradul profesional al inculpatului R.F. de comisar de poliţie, cu atribuţii de cercetare judiciară, competenţa înregistrărilor convorbirilor telefonice revenea în mod obligatoriu Curţii de Apel Oradea, iar nu Tribunalului Bihor cum s-a procedat în cauză, astfel cum impun disp. art. 911 alin. (3) C. proc. pen., care se referă în mod imperativ la preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripţie se afla sediul parchetului din care face parte procurorul, care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.
Prin urmare, s-a apreciat de către instanţa fondului că nesocotirea acestei obligaţii legale imperative, indiferent de motivele de ordin informativ invocate de procurorul de caz, atrage nulitatea absolută a mijloacelor de probă menţionate mai sus şi înlăturarea acestora din proces în conformitate cu disp. art. 64 alin. (2) C. proc. pen. (art. 102 alin. (3) C. proc. pen.).
Cu privire la susţinerile procurorului de caz referitoare la faptul că persoana ce utiliza numărul de telefon X nu putea fi identificată, deoarece acest număr era atribuit unei cartele prepay şi datorită acestui fapt s-a solicitat autorizarea interceptărilor şi înregistrărilor convorbirilor telefonice Tribunalului Bihor, instanţă competentă material să judece cauza în primă instanţă, au fost apreciate de Curtea de Apel Cluj ca neîntemeiate.
S-a avut în vedere că potrivit adresei din 21 martie 2013 a SC O.R. SA nr. de telefon X a aparţinut din data de 9 decembrie 2005 inculpatului R.F., domiciliat în Oradea jud. Bihor, iar la data de 14 februarie 2009 nr. de telefon Y, a fost trecut în sistem O. prepay (fila 253 vol. I dosar fond).
A precizat instanţa că organele de cercetare penală aveau posibilitatea să afle care este persoana ce folosea numărul de telefon menţionat mai sus, aşa cum rezultă din adresa SC O.R. SA în care se precizează numele şi prenumele persoanei, care folosea acest număr de telefon, datele de identificare ale acesteia, precum şi domiciliul, să sisteze interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice efectuate în baza autorizaţiei emise de Tribunalul Bihor şi să solicite Curţii de Apel Oradea emiterea autorizaţiei ca instanţă competentă să judece cauza în fond.
Neprocedând în acest fel, s-a apreciat că probele astfel obţinute sunt lovite de nulitate absolută şi urmează să fie înlăturate din prezenta cauză potrivit art. 102 alin. (3) C. proc. pen. (art. 197 alin. (2) C. proc. pen.).
A mai reţinut instanţa de fond că din declaraţia martorei P.E., judecător la Curtea de Apel Oradea care a făcut parte din completul de judecată alături de inculpatul P.M. şi care a pronunţat Decizia penală nr. 220 din 28 februarie 2012 a Curţii de Apel Oradea rezultă că prin această decizie s-a admis recursul promovat de martorul M.I., care s-a prevalat de disp. art. 3201 C. proc. pen., iar pedeapsa aplicată acestuia de către instanţa de fond a fost redusă cu o treime, însă pentru martorul S.l. nu s-a redus pedeapsa, întrucât acesta nu a recunoscut comiterea infracţiunii şi nu putea să beneficieze de disp. art. 3201 C. proc. pen.
Martora a mai arătat că a fost colegă de complet cu inculpatul P.M. până la data suspendării acestuia prin hotărârea C.S.M. şi a colaborat foarte bine cu inculpatul, întrucât este bine pregătit profesional, iar la Tribunalul Bihor inculpatul a ocupat funcţia de preşedinte al secţiei penale, tot datorită calităţilor sale profesionale, că inculpatul este căsătorit, are doi copii minori în întreţinere şi că are o relaţie foarte apropiată cu membrii săi de familie (filele 166 vol. II fond).
Din declaraţiile martorilor P.V., C.I. şi Ş.V. ofiţeri sau subofiţeri de poliţie, care au lucrat cu inculpatul R.F. în diverse servicii ale I.P.J. Bihor s-a reţinut că inculpatul a avut o activitate profesională deosebită, că acesta era în relaţii apropiate cu martorul M.I. pe care îl folosea ca informator şi pe care l-a ajutat oferindu-i locuri de muncă ocazionale, prin relaţiile pe care le avea inculpatul, că i-a oferit martorului M.I. de mai multe ori diverse sume de bani sub formă de împrumut. La fel, de la inculpat au aflat că acesta a fost citat la sediul D.N.A. Oradea în data de 06 decembrie 2012, când i s-a solicitat să formuleze un autodenunţ cu privire la inculpatul P.M., însă a refuzat pe motiv că ceea ce i se solicita nu corespundea adevărului (filele 167 -169 vol. II fond).
Potrivit declaraţiei martorilor T.Ş. şi M.M. instanţa de fond a mai reţinut că inculpatul R.F. este un bun profesionist, fiind apreciat de colegii săi, precum şi de şefii ierarhici, iar referitor la relaţia inculpatului cu martorul M.I., cei doi martori au arătat că între inculpatul R.F. şi martorul M.I. era o relaţie de prietenie, martorul fiind folosit ca informator, întrucât acesta îşi desfăşura activitatea în medii infracţionale, că pe martor l-a ajutat cu sume de bani date sub formă de împrumut, produse alimentare şi ţigări în perioada în care martorul M.I. se afla în stare de arest (filele 210-211 vol. II dosar fond).
Cu privire la solicitarea inculpatului R.F. prin apărătorul ales N.M. referitoare la achitarea inculpatului în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. cu privire la infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată, a fost considerată de instanţa de fond ca neîntemeiată.
În susţinerea acestei cereri inculpatul a arătat că, autorizaţiile de interceptare şi înregistrarea convorbirilor telefonice din 17 februarie 2012, şi din 15 martie 2012 emise de Tribunalul Bihor sunt nelegale, întrucât raportat la gradul său profesional de comisar de poliţie şi organ de cercetare al Poliţiei Judiciare, procurorul trebuia să sisteze interceptările şi înregistrările făcute în baza autorizaţiei emise de Tribunalul Bihor şi să solicite Curţii de Apel Oradea emiterea unor astfel de autorizaţii, deoarece această din urmă instanţă era competentă material să judece cauza în primă instanţă potrivit art. 27 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, raportat la art. 14 alin. (2) pct. 1 lit. f) din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului.
Referitor la auto denunţurile celor doi martori M.I. şi S.I. inculpatul a arătat că cei doi martori -denunţători nu ar fi formulat denunţurile, dacă nu ar fi fost ameninţaţi de organele de cercetare penală că sunt pasibili de comiterea infracţiunii de cumpărare de influenţă, dacă nu formulează denunţurile, iar declaraţiile martorelor M.E. şi M.E. sunt derivate din cele două denunţuri, obţinute nelegal de organele de urmărire penală.
Cu privire la interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice folosite în faza de urmărire penală date de Tribunalul Bihor prin autorizaţiile din 17 februarie 2012 şi din 15 martie 2012 instanţa de fond a reţinut, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, că acestea sunt lovite de nulitate absolută şi că nu se va ţine seama de aceste înregistrări la stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului R.F.
Referitor la legalitatea obţinerii celor două autodenunţuri în faza de urmărire penală şi la declaraţiile martorilor M.I., S.I., M.E. şi M.E. audiaţi în faza de urmărire penală şi la instanţa de fond, s-a apreciat de către Curtea de Apel Cluj că aceste probe au fost legal administrate şi nu se impune anularea lor.
S-a apreciat că, împrejurarea că procurorul de caz a pus în vedere celor doi denunţători că în situaţia neformulării denunţurilor, sunt pasibili de comiterea infracţiunii de cumpărare de influenţă, nu conduce automat la anularea acestora, întrucât există o cauză de nepedepsire prev. de art. 16 lit. h) C. proc. pen.
De asemenea, s-a apreciat că declaraţiile martorilor M.I., S.I., M.E. şi M.E. nu pot fi anulate, deoarece nu există motive în acest sens, probe care confirmă vinovăţia inculpatului R.F. pentru comiterea infracţiunii reţinute în sarcina acestuia.
Nici solicitarea din petitul subsidiar referitoare la achitarea inculpatului R.F. în baza art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. pe motiv că nu ar exista probe la dosar, care să confirme vinovăţia sa, nu a fost apreciată întemeiată.
Astfel, instanţa de fond a arătat că aşa cum s-a arătat în detaliu mai sus, din probele administrate în mod legal în faza de urmărire penală şi la instanţa de fond, respectiv : autodenunţurile martorilor M.I. şi S.I. şi declaraţiile martorilor M.I., S.I., M.E. şi M.E. a rezultat cu certitudine vinovăţia inculpatului R.F. cu privire la infracţiunea pentru care acesta a fost trimis în judecată.
Inculpatul R.F. prin apărător ales L.A. a solicitat în principal repunerea cauzei pe rol în vederea reluării cercetării judecătoreşti, iar în subsidiar achitarea sa în baza art. 16 lit. a) C. proc. pen. în motivarea petitului principal din concluziile scrise s-a arătat că, întrucât în faza de urmărire penală probele au fost administrate în mod abuziv, se impune reluarea cercetării judecătoreşti şi reaudierea martorilor M.I. şi S.I., administrarea unei expertize criminalistice de autentificare a înregistrărilor convorbirilor telefonice, acvirarea Dosarului nr. 49/P/2011 al D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea şi declasificarea documentelor înaintate la dosar de I.P.J. şi S.R.I. Bihor pentru a da posibilitatea apărătorilor săi să studieze aceste documente.
Referitor la motivarea petitului subsidiar s-a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. (2) C. proc. pen. probele obţinute ilegal, nu pot fi folosite în procesul penal, că organele de urmărire penală aveau cunoştinţă de funcţia pe care o ocupa inculpatul în cadrul I.P.J. Bihor încă din prima zi, după emiterea autorizaţiei din 17 februarie 2012 de Tribunalul Bihor, iar raportat la calitatea sa de comisar de poliţie şi organ de cercetare penală, procurorul trebuia să sisteze interceptările şi să solicite Curţii de Apel Oradea emiterea unei astfel de autorizaţii ca instanţă competentă să judece cauza în fond.
Pe de altă parte, organele de urmărire penală au folosit presiuni şi alte mijloace de constrângere cu scopul de a-l acuza cu orice preţ pe inculpatul P.M. cu care se afla în relaţii de prietenie.
Solicitarea inculpatului referitoare la repunerea cauzei pe rol şi reaudierea denunţătorilor M.I. şi S.I., a fost apreciată de instanţa de fond ca neîntemeiată.
Astfel, s-a reţinut că martorii -denunţători M.I. şi S.I. au fost audiaţi în faza de judecată cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale, care au arătat că îşi menţin declaraţiile date în faza de urmărire penală, iar la instanţa de fond au precizat în detaliu discuţiile pe care le-au avut cu inculpatul R.F., relaţiile pe care le aveau cu inculpatul, precum şi scopul acestor discuţii, avocaţii inculpatului au avut posibilitatea de a pune întrebări martorilor şi s-au folosit de acest drept.
De asemenea, a fost considerată neîntemeiată şi solicitarea inculpatului privind efectuarea unei expertize criminalistice de autentificare a înregistrărilor convorbirilor telefonice, întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, înregistrarea convorbirilor telefonice a fost anulată.
Totodată, prima instanţă a apreciat neîntemeiată şi solicitarea inculpatului referitoare la acvirarea Dosarului nr. 49/P/2011 al D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea, întrucât acest dosar a fost depus în copie de către apărătorul ales al inculpatului P.M. la termenul de judecată la care au avut loc dezbaterile pe fond a cauzei, iar pronunţarea a fost amânată pentru data de 19 februarie 2014 pentru a da posibilitatea apărătorilor aleşi a inculpatului să studieze acest dosar şi tot la solicitarea apărătorilor inculpatului pronunţarea a fost amânată din nou pentru data de 26 februarie 2014.
A mai fost apreciată neîntemeiată şi solicitarea inculpatului referitoare la asigurarea posibilităţii apărătorilor săi de a avea acces la documentele clasificate înaintate la dosar de I.P.J. şi S.R.I. Bihor, întrucât cele două instituţii nu au trimis la dosar acte din care să rezulte vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului şi ca urmare sub nicio formă nu s-a ţinut seama în prezenta cauză de anumite probe, care nu au fost cunoscute de apărătorii aleşi ai inculpatului.
Curtea de Apel Cluj de asemenea, a considerat că nici solicitarea din petitul subsidiar referitoare la achitarea inculpatului R.F. pe motiv că la dosar nu sunt probe care să confirme vinovăţia sa, nu este întemeiată, iar cu privire la solicitarea referitoare la înregistrarea convorbirilor telefonice şi legalitatea administrării probelor în faza de urmărire penală s-a arătat că s-a răspuns în detaliu la criticile formulate de inculpat prin apărătorul ales N.M. fără a se reveni sub acest aspect.
Instanţa de fond a constatat că, în drept fapta comisă de inculpatul R.F., care în iarna anului 2011, respectiv sfârşitul anului 2011 şi începutul anului 2012, a pretins de la inculpaţii recurenţi M.I. şi S.I. suma de 1.000 euro pentru a-şi exercita influenţa asupra judecătorilor ce compuneau completul investit cu judecarea recursului în cauza privindu-i pe cei doi recurenţi, astfel încât să pronunţe o hotărâre prin care să le reducă pedepsele, care le-au fost aplicate acestora de către instanţa de fond şi în acelaşi scop, i-a solicitat inculpatului recurent M.I. să discute cu fiica sa M.E. pentru a o convinge pe aceasta să întreţină relaţii sexuale cu un judecător de la Curtea de Apel Oradea, care făcea parte din completul investit cu judecarea recursului în cauza privindu-i pe recurenţii M.I. şi S.I., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 şi 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000.
Cu privire la legea penală mai favorabilă, care urmează să fie aplicată inculpatului R.F., instanţa a reţinut următoarele:
Raportat la data comiterii faptei (sfârşitul anului 2011-începutul anului 2012), în vigoare era Legea nr. 78/2000, care prevedea în art. 7alin. (3) că infracţiunile de primire de foloase necuvenite şi trafic de influenţă, dacă au fost săvârşite de una dintre persoanele menţionate în alin. (1) şi (2), se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 256 C. pen., respectiv la art. 257 C. pen., al cărui maxim se majorează cu 2 ani, pedeapsa fiind de la 2 la 12 ani închisoare .
Dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 78/2000 au fost modificate prin Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012, în sensul că limitele de pedeapsă se majorează cu o treime, pedeapsa fiind în prezent pentru infracţiunea de trafic de influenţă între 2 ani şi 8 luni închisoare şi 9 ani şi 4 luni închisoare, raportat la pedeapsa de la 2 la 7 ani închisoare prevăzută de art. 291 C. pen.
Faţă de modificările succesive ale dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 87/2000, s-a apreciat că legea penală mai favorabilă privind pe inculpatul R.F. este legea în vigoare la data comiterii faptei, întrucât minimul special a rămas la 2 ani închisoare şi nu cel de 2 ani şi 8 luni închisoare existent în prezent.
Astfel, în baza probelor legal administrate în faza de urmărire penală şi la instanţa de fond, respectiv autodenunţurile martorilor S.I. şi M.I., declaraţiile martorilor S.I., M.I., M.E. şi M.E. instanţa de fond a condamnat pe inculpatul R.F. pentru comiterea infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. cu aplic.art. 6 şi 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen. la pedeapsa de 2 ani închisoare cu aplic.art. 71 şi 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
Referitor la modalitatea de executare a pedepsei, s-a apreciat că. tot dispoziţiile vechiului C. pen. sunt mai favorabile faţă de dispoziţiile actualului C. pen., care pe perioada suspendării sub supraveghere prevăd alte obligaţii, cum ar fi prestarea unei munci în folosul comunităţii. La fel, s-a avut în vedere că potrivit vechiului C. pen. dacă suspendarea sub supraveghere nu a fost revocată, intervine reabilitarea de drept, ceea ce nu prevede actualul C. pen.
Instanţa de fond a considerat că reeducarea inculpatului se poate realiza şi fără executarea pedepsei în regim de detenţie, apreciind că suspendarea sub supraveghere pe durata unui termen de încercare de 4 ani, cu stabilirea obligaţiilor pe care trebuie să le îndeplinească inculpatul pe perioada termenului de încercare, este suficientă pentru îndreptarea acestuia, care potrivit declaraţiilor martorilor propuşi de inculpat în apărare şi prezentate în detaliu mai sus, acesta a avut rezultate bune în activitatea profesională, este căsătorit, are un copil în întreţinere, iar perioada reţinerii de 24 de ore din 9 ianuarie 2013 şi a arestării preventive începând cu data de 17 ianuarie 2013 şi până la data de 5 iulie 2013, o perioadă de 5 luni şi jumătate, apreciindu-se că a fost în măsură să conducă la conştientizarea gravităţii faptei săvârşită de inculpat, raportat şi la suma pretinsă de acesta şi serviciile solicitate, care nu au fost prestate.
Cu privire la inculpatul P.M. instanţa de fond a reţinut următoarele:
S-a avut în vedere că pentru a se stabili dacă influenţa de care s-a prevalat inculpatul R.F. în faţa martorilor denunţători M.J.I. şi S.l.E. este reală sau nu, la data de 10 ianuarie 2013 în faza de urmărire penală s-a procedat la audierea, în calitate de martor, a judecătorului P.M., de la Curtea de Apel Oradea, în cursul audierii, judecătorul P.M. se arată în actul de trimitere în judecată că a făcut afirmaţii mincinoase cu privire la împrejurări esenţiale ale cauzei, asupra cărora a fost întrebat, respectiv a declarat că inculpatul R.F. nu a intervenit la el pentru martorii denunţători M.J.I. şi S.J.E., în sensul de a obţine pentru aceştia o hotărâre mai favorabilă în recurs şi că nici nu a discutat vreodată cu ofiţerul de poliţie R.F. despre situaţia vreunui inculpat implicat în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată, cu atât mai mult la completul de judecată din care face parte.
Declaraţia judecătorului P.M., în calitate de martor: „Fiind întrebat, declar că inculpatul R.F. nu a intervenit pentru cei doi inculpaţi recurenţi în sensul de a obţine pentru aceştia o hotărâre mai favorabilă în recurs. De altfel, niciodată nu am discutat cu R.F. despre dosare aflate pe rolul Curţii de Apel Oradea sau a altor instanţe de judecată şi nici despre situaţia vreunui inculpat implicat în vreo cauză aflată pe rolul instanţelor, cu atât mai mult pe completul meu de judecată."
S-a reţinut că după începerea urmăririi penale împotriva sa, pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă şi după ce a luat cunoştinţă de conţinutul discuţiilor telefonice interceptate, inculpatul P.M. a revenit şi a recunoscut că a discutat cu inculpatul R.F. despre situaţia recurenţilor M.J.I. şi S.I.E., motivând însă că aceste discuţii ar fi avut loc după pronunţarea hotărârii şi au avut doar un scop informativ.
Instanţa de fond a menţionat că potrivit doctrinei în materie, ilegalitatea unei probe se raportează la condiţiile în care aceasta a fost obţinută, din categoria probelor inadmisibile prin natura lor, făcând parte şi proba obţinută prin violarea dreptului la tăcere.
În acest sens, s-a avut în vedere că inculpatul P.M. a fost audiat în calitatea de martor cu privire la comiterea infracţiunii de trafic de influenţă de către inculpatul R.F., în condiţiile în care în acrul de începere a urmăririi penale se susţine că acesta şi-ar fi exercitat influenţa asupra martorului.
S-a reţinut că, în concret, inculpatul a fost audiat cu privire la fapte personale, respectiv dacă inculpatul R.F. a intervenit pentru ca martorii denunţători să obţină o soluţie favorabilă, împrejurări care puteau conduce la o autoincriminare a inculpatului.
Procedând în acest fel, instanţa de fond a apreciat că organele de urmărire penală au încălcat în mod flagrant disp. art. 4 şi 10 C. proc. pen.
Dispoziţiile art. 4 C. proc. pen. instituie în dreptul procesul penal, ca principiu, prezumţia de nevinovăţie, principiu consacrat atât în Constituţia României, cât şi în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Analizând garanţiile asociate dreptului la un proces echitabil şi prezumţia de nevinovăţie în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a concluzionat că de acest privilegiu trebuie să beneficieze şi martorii, în condiţiile în care, împrejurările asupra cărora este întrebat pot să conducă la consecinţe de natură penală împotriva sa.
Instanţa de fond a apreciat că audierea inculpatului în calitatea de martor, a creat premisele eludării garanţiile specifice dreptului la apărare consacrat în art. 10 din C. proc. pen.
În prezenta cauză, s-a considerat cu atât mai evidentă încălcarea acestor drepturi, cu cât, raportat la obiectul audierii, inculpatul a fost pus în situaţia, fie să declare în mod mincinos, fie să declare că nu a existat o astfel de intervenţie.
Astfel, inculpatul putea să declare în sensul urmărit de organele judiciare, respectiv că inculpatul R.F. a intervenit pentru obţinerea unei soluţii favorabile denunţătorilor, context în care s-ar fi expus la autoincriminare pentru o eventuală infracţiune de luare de mită şi întrucât inculpatul nu a declarat astfel, acesta a fost pus sub acuzare pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă.
S-a menţionat de către judecătorul fondului că indiferent de poziţia pe care a adoptat-o inculpatul, acesta s-ar fi expus la consecinţe de natură penală. Faptul că audierea inculpatului în calitate de martor viza mai degrabă propria sa incriminare, decât aflarea adevărului, a rezultat, în opinia primei instanţe, atât din probele administrate în faza de urmărire penală, cât şi din conţinutul rechizitoriului.
Astfel, s-a reţinut că la momentul la care inculpatul P.M. a fost audiat în calitate de martor, procurorul îşi formase convingerea cu privirea la existenţa indiciilor şi probelor referitoare la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă de către inculpatul R.F. şi cu privire la influenţa pe care acesta a executat-o asupra martorului.
Aşadar, a apreciat instanţa de fond că ceea ce s-a încercat în această audiere, era dovedirea unei fapte de corupţie, respectiv luare de mită săvârşită de către martor, care astfel, aşa cum rezultă din conţinutul rechizitoriului, nu a fost probată.
Pe de altă parte, a mai reţinut instanţa de fond că obiectul audierii nu viza o împrejurare esenţială pentru justa soluţionare a cauzei, întrucât nu viza infracţiunea de trafic de influenţă săvârşită de inculpatul R.F., fiind sub acest aspect fără relevanţă probatorie împrejurarea că intervenţia s-a realizat sau nu în mod efectiv.
Toate aceste elemente au condus instanţa de fond în mod evident la concluzia că, procedând la audierea inculpatului P.M. în calitate de martor, organele de urmărire penală au încălcat regulile de bază ale procesului penal, astfel că declaraţia de martor astfel obţinută a fost înlăturată din ansamblul materialului probator potrivit art. 102 alin. (2) C. proc. pen.
Raportat la aceste considerente, ca urmare a înlăturării declaraţiei de martor ca probă nelegal obţinută, s-a apreciat că nu mai subzistă nici infracţiunea de mărturie mincinoasă, lipsindu-i latura obiectivă.
Prima instanţă a arătat că declaraţiile date de inculpatul P.M. atât în faza de urmărire penală, cât şi la instanţa de fond, se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză şi conduc fără echivoc la concluzia că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de mărturie mincinoasă pentru care acesta a fost trimis în judecată.
S-a reţinut că în actul de sesizare a instanţei inculpatul, după ce a fost pus sub învinuire a revenit parţial asupra declaraţiilor date în calitate de martor, în sensul că a recunoscut că a discutat cu inculpatul R.F. despre situaţia martorilor-denunţări, motivând însă că aceste discuţii au avut loc după pronunţarea deciziei în recurs şi au avut doar un scop de informare.
S-a apreciat că poziţia inculpatului P.M. este confirmată de întreaga probaţiune administrată în faza de judecată, respectiv declaraţia martorului R.F. (fila 125-125 vol. I dosar fond), declaraţia martorei P.M. (fila 166 vol. II dosar fond), adresa Curţii de Apel Oradea referitoare la ora închiderii dezbaterilor în şedinţa din 28 februarie 2012 când s-a judecat recursul celor doi martori-denunţători (fila 208 vol. II dosar fond), minuta Deciziei penale nr. 220/R/2012 a Curţii de Apel Oradea pronunţată în Dosar nr. 13/567/271/2010 (fila 102-103 vol .II dosar fond), Decizia penală nr. 220/R/2012 a Curţii de Apel Oradea pronunţată în dosarul menţionat mai sus (filele 137-146 d.u.p.), copii după caietul grefierului cuprinzând desfăşurarea şedinţei de judecată din 28 februarie 2012 (filele 273-275 vol. III dosar fond), copiile după condica de soluţii a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, din data de 28 februarie 2012 (filele 167-173 vol. III dosar fond), declaraţia inculpatului P.M. în Dosarul disciplinar cu nr. 3/J/2013 (filele 134_140 vol. III dosar fond), Hotărârea nr. 17/J din 25 noiembrie 2013 a C.S.M., secţia pentru judecători în materie disciplinară, care confirmă că discuţia purtată de inculpatul P.M. cu inculpatul R.F. a avut loc după deliberarea şi pronunţarea deciziei în recurs, care îi viza pe martorii denunţători şi că aceste discuţii vizau doar comunicarea soluţiei pronunţate în cauză.
Referitor la declaraţiile celorlalţi martori audiaţi în cauză, s-a apreciat că acestea nu vizează învinuirea adusă inculpatului P.M., martori care au relatat că nu îl cunosc pe inculpat şi că nu au discutat niciodată cu acesta.
În ceea ce priveşte înscrisurile depuse de D.N.A. Serviciul Teritorial Oradea, respectiv rechizitoriul dat în Dosarul penal nr. 85/P/2012, declaraţia martorei M.C. dată la C.S.M. în cadrul comisiei disciplinare şi rezoluţia inspecţiei judiciare, s-a arătat că nu vizează existenţa faptei reţinute în sarcina inculpatului sau vinovăţia acestuia, ca atare au fost apreciate ca irelevante sub aspectul soluţionării prezentei cauze.
Instanţa de fond a apreciat că latura obiectivă a infracţiunii de mărturie mincinoasă nu este realizată sub aspectul caracterului esenţial al împrejurărilor asupra cărora inculpatul P.M. a fost întrebat cu ocazia audierii sale în calitate de martor. Obiectul audierii inculpatului P.M. în calitate de martor viza împrejurări în legătură cu comiterea infracţiunii de trafic de influenţă de către inculpatul R.F.
De asemenea, s-a reţinut că în acrul de sesizare a instanţei, inculpatul P.M. a fost audiat pentru a stabili dacă influenţa de care s-a prevalat inculpatul R.F. în faţa martorilor-denunţători era sau nu reală.
Raportat la conţinutul declaraţiei dată în calitate de martor instanţa de fond a arătat că este de observat că inculpatul a fost întrebat dacă inculpatul R.F. a intervenit pentru martorii-denunţători, în sensul de a pronunţa o hotărâre favorabilă în recurs.
Infracţiunea de trafic de influenţă presupune ca autorul infracţiunii să aibă ori să lase să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar. S-a menţionat că din acest punct de vedere pentru existenţa infracţiunii nu prezintă relevanţă dacă autorul acesteia are în realitate influenţă asupra funcţionarului ori această influenţă nu este una reală.
Pe de altă parte, s-a apreciat că existenţa sau inexistenţa unei intervenţii, de asemenea nu este de esenţa infracţiunii de trafic de influenţă. Ca atare, nici împrejurările cu privire la care martorul P.M. a fost întrebat nu erau esenţiale pentru soluţionarea cauzei în ceea ce îl priveşte pe inculpatul R.F.
Mai mult, instanţa de fond a arătat că presupusa infracţiune de trafic de influenţă ce se susţine că a fost săvârşită de coinculpat, s-a consumat în momentul la care inculpatul R.F. ar fi solicitat martorilor-denunţători suma de 1.000 euro şi anumite favoruri sexuale, fiind indiferent dacă ulterior acesta a intervenit sau nu pe lângă inculpatul P.M.
În ceea ce priveşte faptul că inculpatul ar fi declarat că nu a discutat niciodată cu inculpatul R.F. despre dosare aflate pe rolul Curţii de Apel Oradea s-au a altor instanţe de judecată şi nici despre situaţia vreunui inculpat implicat în vreo cauză aflată pe rolul instanţelor, de asemenea s-a apreciat că nu prezintă nicio relevanţă sub aspectul existenţei sau inexistenţei infracţiunii de trafic de influenţă, întrucât vizează aceeaşi teză probatorie.
Instanţa de fond a considerat că împrejurarea că inculpatul P.M. ar fi discutat sau nu cu inculpatul R.F., nu are caracter esenţial în aflarea adevărului, nefiind un element concludent, util sau pertinent sub aspectul existenţei infracţiunii de trafic de influenţă ori a vinovăţiei inculpatului R.F.
Pe de altă parte, a apreciat că inculpatul P.M. a fost audiat în calitate de martor la data de 10 ianuarie 2013, ulterior punerii în mişcare.a acţiunii penale faţă de inculpatul R.F., care a avut loc la data de 09 ianuarie 2013, indiferent de caracterul real sau mincinos al declaraţiilor sale.
S-a mai reţinut că din cuprinsul rechizitoriului nu rezultă faptul că soluţia de trimitere în judecată a inculpatului R.F. ar fi fost întemeiată pe declaraţiile mincinoase sau adevărate ale inculpatului P.M.
Toate aceste aspecte au confirmat în opinia instanţei de fond faptul că împrejurările esenţiale cu privire la care a fost audiat inculpatul P.M., nu au nicio relevanţă în cauză şi nicio consecinţă cu privire la soluţia dispusă faţă de inculpatul R.F.
Astfel, s-a reţinut că fapta reţinută în sarcina inculpatului P.M. nu întruneşte elementele laturii obiective a infracţiunii nici sub aspectul caracterului mincinos al afirmaţiilor cuprinse în declaraţia dată în calitate de martor.
S-a menţionat în sentinţa primei instanţe că criteriul de stabilire a realităţii unei afirmaţii este acela al raportului în care se află cele declarate de martor cu cele cunoscute de acesta, iar nu cu realitatea, întrucât martorului i se cere să spună ceea ce ştie, iar nu care este adevărul.
În actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că inculpatul P.M. a declarat în mod mincinos faptul că inculpatul R.F. nu a intervenit pentru cei doi martori -denunţători, în sensul de a obţine o soluţie favorabilă în recurs, sens în care nu se poate susţine că această afirmaţie nu corespunde adevărului, în contextul în care din nicio probă administrată în cauză nu rezultă existenţa unei intervenţii pe lângă inculpatul P.M.
Astfel, s-a avut în vedere că singurele probe pe care se bazează acuzarea, sunt convorbirile telefonice purtate de cei doi inculpaţi la data de 28 februarie 2012, probe care au fost anulate în baza art. 197 alin. (2) C. proc. pen. pe motiv că au fost date de o instanţă necompetentă material, aşa cum s-a arătat în detaliu mai sus.
S-a mai avut în vedere că prin Hotărârea nr. 17J/7 din 25 noiembrie 2013 a C.S.M., secţia pentru judecători în materie disciplinară, s-a reţinut că în raport de faptele ce formează obiectul prezentului dosar şi care au format obiectul sesizării inspecţiei judiciare, că inculpatul P.M. nu a săvârşit nicio abatere disciplinară.
În concret, instanţa de fond a reţinut că din probele administrate în cauză nu s-a făcut dovada că relaţia de prietenei cu inculpatul R.F. ar fi fost de natură a determina un interes al pârâtului -judecător în soluţionarea cauzei având ca obiect recursul declarat de inculpaţii M.I. şi S.l. şi care, în aceste condiţii ar fi impus formularea unei declaraţii de abţinere a pârâtului-judecător P.M. (fila 50 a hotărârii).
Pe de altă parte, s-a arătat că din probele administrate în cauză nu a rezultat că pârâtul a furnizat numitului R.F. date şi informaţii care ţin de deliberarea completului de judecată şi care au caracter confidenţial, probele administrate au relevat faptul că pârâtul a comunicat numitului R.F. soluţia în Dosarul penal nr. 1356/271/2010 după închiderea dezbaterilor şi pronunţarea soluţiilor, în condiţiile în care şedinţa de judecată din data de 28 februarie 2012 s-a încheiat la ora 13,44, iar discuţia dintre judecător şi ofiţerul de poliţie a avut loc după ora 14,00, apreciindu-se că nu s-a dovedit că pârâtul -judecător ar fi furnizat numitului R.F. date despre procesul penal în curs de soluţionare, respectiv aspecte vizând relevanţa, recunoaşterea sau nerecunoaşterea faptelor, singurul aspect comunicat de pârâtul -judecător a vizat faptul că unul dintre inculpaţi a recunoscut fapta, iar celălalt nu.
Prin urmare, s-a considerat că aceste aspecte dovedesc existenţa unei discuţii de informare dintre cei doi inculpaţi cu privire la o soluţie şi nicidecum exercitarea unei influenţe a inculpatului R.F. în vederea determinării inculpatului P.M. să pronunţe o soluţie favorabilă denunţătorilor.
Simplele susţineri ale procurorului de caz referitoare la intervenţia inculpatului R.F. pe lângă inculpatul P.M. s-a apreciat că nu sunt confirmate de ansamblul materialului probator administrat în cauză şi prin urmare nu fac dovada caracterului mincinos al declaraţiilor inculpatului P.M.
Pe de altă parte, instanţa de fond a constatat că din actele depuse la dosar, precum şi Decizia penală nr. 220/R/2012 a Curţii de Apel Oradea a rezultat faptul că recursul martorului denunţător M.I. viza o soluţie de achitare şi în subsidiar reţinerea de circumstanţe atenuante. Numai în recurs a fost pusă în discuţia părţilor aplicarea procedurii simplificate prev. de art. 3201 C. proc. pen. de către apărătorul din oficiu al inculpatului M.I., în contextul în care prin decizia din recurs instanţa a făcut aplicarea art. 3201 C. proc. pen. şi prin urmare a redus pedeapsa aplicată martorului M.I., nu se poate susţine că ar fi exista vreo intervenţie.
S-a apreciat că fapta reţinută în sarcina inculpatului P.M. nu a produs urmarea socialmente periculoasă specifică infracţiunii de mărturie mincinoasă. Afirmaţiile pretins mincinoase ale inculpatului P.M., nu au produs vreo consecinţă de ordin procesul, nici în favoarea şi nici în defavoarea inculpatului R.F.
Astfel, cum s-a arătat mai sus, caracterul neesenţial al declaraţiei inculpatului P.M. nu era apt să producă nici un efect în ceea ce priveşte situaţia inculpatului R.F.
Instanţa de fond a apreciat că singurele efecte pe care aceasta putea să le producă vizau poziţia inculpatului şi s-au concretizat în punerea sa sub învinuire.
Având în vedere că interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice dintre cei doi inculpaţi au fost anulate, că singurele probe pe care se susţine acuzarea împotriva inculpatului P.M. şi că celelalte probe administrate în cauză nu se referă la acest inculpat, pentru motivele arătate în detaliu mai sus, în baza art. 396 alin. (5) rap.la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. instanţa de apel a dispus achitarea inculpatului P.M., judecător la Curtea de Apel Oradea, pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă, prev. de art. 260 alin. (1) C. pen.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A., Serviciul Teritorial Cluj şi inculpatul R.F.
Prin motivele scrise de apel, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A., Serviciul Teritorial Cluj a criticat hotărârea instanţei de fond, sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, după cum urmează:
1. În privinţa inculpatului R.F., a arătat că hotărârea este greşită sub aspectul aplicării legii penale mai favorabile raportat la dispoziţia de condamnare a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 6 şi 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen. în sensul reţinerii dispoziţiilor C. pen. anterior ca fiind lege penală mai favorabilă. Consecutiv, instanţa a aplicat inculpatului R.F. şi pedepse accesorii prev. de art. 71 şi art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., dispoziţie dedusă din art. 12 din Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a N.C.P, pedeapsă accesorie ce nu se impune a fi aplicată în măsura în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 291 C. pen., ca lege penală mai favorabilă.
De asemenea, a înţeles să critice modalitatea de individualizare a executării pedepsei de 2 ani închisoare, apreciind că aplicarea disp. art. 861 C. pen. este nejustificată.
2. În privinţa aceluiaşi inculpat, a învederat omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra cererii procurorului privitor la situaţia măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, cerere formulată în aplicarea art. 16 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 la termenul din data de 05 februarie 2014.
3. De asemenea, a criticat şi soluţia instanţei fondului privitor la constatarea nulităţii absolute a autorizării interceptărilor convorbirilor telefonice purtate de către inculpatul R.F. şi dispoziţia de înlăturare a acestor probe.
4. Cu privire la inculpatul P. a criticat soluţia de achitare a acestuia, apreciind că este netemeinică şi nelegală.
Cu prilejul dezbaterilor procurorul a arătat că nu mai susţine criticile formulate la pct. 1 şi 2.
Inculpatul R.F., prin motivele de apel depuse la dosarul cauzei, a solicitat admiterea apelului declarat, desfiinţarea hotărârii atacate şi în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună:
1. În principal, în temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., achitarea sa de sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă;
2. În subsidiar, în temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., achitarea sa de sub acuzaţia săvârşirii infractiunii.de trafic de influenţă.
Criticile formulate de inculpat împotriva hotărârii primei instanţe vizează următoarele aspecte:
i. probele nelegale pe care se fundamentează atât acuzarea cât şi hotărârea primei instanţe;
ii. prezentarea unor probe în mod eronat, scoase din context, şi înfăţişate în mod intenţionat greşit pentru a înfăţişa o stare de fapt nereală;
iii. reţinerea unei stări de fapt greşite de instanţa de fond, urmare a acestor procedee nelegale uzitate cu rea-credinţă.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 20 martie 2014.
La termenul din 26 septembrie 2014 au fost audiaţi inculpaţii R.F. şi P.M. (filele 110-112 din dosar).
Prin încheierile din 10 octombrie 2014 şi 07 noiembrie 2014 au fost respinse cererile privind administrarea unor probe formulate de apelantul inculpat R.F.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de Parchet cât şi de către inculpatul R.F., dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, în limitele impuse de art. 417 C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:
I. Cu privire la critica comună din apel, formulată de Parchet şi inculpatul R.F. vizând legalitatea probei constând în interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice purtate între inculpaţi sau între apelantul inculpat şi martorii denunţători, efectuate în baza autorizaţiilor din 17 februarie 2011 şi din 15 martie 2012 emise de Tribunalului Bihor, redate prin procesele verbale din 21 decembrie 2012 (filele 154-229 din dosarul de urmărire penală), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:
Nelegalitatea probei menţionate a fost invocată, pentru prima dată, cu prilejul soluţionării propunerii de arestare preventivă a inculpatul R.F.. Din considerentele încheierii prin care a fost respinsă propunerea de arestare preventivă a apelantului inculpat rezultă că instanţa care a soluţionat propunerea de arestare preventivă nu a avut în vedere conţinutul convorbirilor telefonice înregistrate, apreciind că autorizaţiile trebuiau emise de curtea de apel şi nu de tribunal, în raport cu calitatea apelantului inculpat de ofiţer de poliţie. Contrar celor reţinute de prima instanţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de control judiciar a apreciat că deşi, în faza soluţionării propunerii de arestare preventivă, nu se impunea o analiză exhaustivă a legalităţii acestei probe, la momentul la care s-a solicitat autorizarea interceptărilor convorbirilor telefonice nu se cunoştea cine anume este posesorul postului telefonic folosit de către inculpat, astfel că, în mod corect, s-a solicitat autorizarea de la tribunal şi nu de la curtea de apel (Încheierea nr. 154 din 17 ianuarie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 7/35/2013 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aflată la filele 40-54 vol. I din dosarul instanţei de fond).
Cu prilejul judecării cauzei în primă instanţă, inculpatul R.F. prin apărătorul său ales, a reiterat acelaşi motiv de nelegalitate, solicitând să se constate nulitatea absolută a înregistrărilor convorbirilor telefonice, întrucât au fost efectuate în baza unor autorizaţii date de o instanţă necompetentă în raport cu calitatea sa de ofiţer de poliţie. In ceea ce priveşte calitatea apelantului inculpat, de ofiţer de poliţie, a susţinut că din conţinutul discuţiilor telefonice înregistrate rezultă că persoanele care l-au apelat telefonic i-au pronunţat numele sau prenumele şi că organele de urmărire penală puteau afla identitatea sa, precum şi funcţia pe care o ocupa în cadrul IPJ Bihor astfel că, potrivit art. 27 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, competenţa de judecată în primă instanţă aparţinea Curţii de Apel şi nu Tribunalului Bihor (filele 232-236 dosar fond).
Prima instanţă a apreciat solicitarea inculpatului R.F., referitoare la constatarea nulităţii absolute a interceptării şi înregistrării convorbirilor telefonice din prezenta cauză, ca fiind întemeiată, întrucât în raport cu gradul profesional al inculpatului R.F., de comisar de poliţie, cu atribuţii de cercetare judiciară, competenţa de a autorizare a înregistrărilor convorbirilor telefonice revenea Curţii de Apel Oradea, iar nu Tribunalului Bihor.
Totodată, au fost apreciate ca neîntemeiate susţinerile procurorului de caz, potrivit cărora persoana ce utiliza numărul de telefon X nu putea fi identificată. Sub acest aspect s-a reţinut că din conţinutul adresei din 21 martie 2013 emisă de SC O.R. SA, la solicitarea instanţei de fond, reieşea că numărul de telefon menţionat a aparţinut din data de 9 decembrie 2005 inculpatului R.F., domiciliat în Oradea jud. Bihor, iar la data de 14 februarie 2009, a fost trecut în sistem O. prepay (fila 253 vol. I dosar fond).
Astfel, prima instanţă a conchis că dacă organele de urmărire penală ar fi solicitat aceste date suplimentare de la societatea de telefonie ar fi avut posibilitatea să afle care este persoana ce folosea numărul de telefon menţionat mai sus, să sisteze interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice efectuate în baza autorizaţiei emise de Tribunalul Bihor şi să solicite Curţii de Apel Oradea emiterea autorizaţiei ca instanţă competentă să judece cauza în fond.
Neprocedând în acest fel, s-a apreciat că probele astfel obţinute sunt lovite de nulitate absolută şi au fost înlăturate din prezenta cauză potrivit art. 102 alin. (3) C. proc. pen.
De asemenea, s-a făcut referire la Decizia penală nr. 1470 din 12 aprilie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând criticile formulate în prezenta cale de atac vizând legalitatea probei privind interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice, Înalta Curte constată următoarele:
Cu privire la critica vizând nelegalitatea folosirii în acest dosar a convorbirilor interceptate si înregistrate efectuate într-o altă cauză. Din actele dosarului rezultă că prin procesul-verbal din 11 decembrie 2012, procurorul a reţinut că din conţinutul convorbirilor telefonice interceptate şi înregistrate în Dosarul nr. 49/P/2011 al D.N.A., Serviciul Teritorial Oradea rezultă date concludente şi utile în soluţionarea prezentului Dosar nr. 130/P/2012, al aceleiaşi unităţi de parchet, privind pe R.F., dispunându-se, în baza art. 91 alin. (5) C. proc. pen., să fie folosite în cauza ultim menţionată (fila 147 din dosarul de urmărire penală).
Potrivit art. 91 alin. (5) C. proc. pen., convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate pot fi folosite şi în alte cauze penale dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute în art. 911 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
Cu privire la folosirea convorbirilor interceptate şi înregistrate în prezenta cauză, prin motivele de apel inculpatul a susţinut că nu s-a administrat nemijlocit proba interceptării, înregistrările convorbirilor telefonice fiind preluate din Dosarul nr. 49/P/2011, fără să se facă însă o readministrare a probatoriilor. De asemenea a învederat că prin art. 912 alin. (5) C. proc. pen." nu se consacră legislativ o activitate de scotocire în transcrierile interceptărilor realizate într-o altă cauză penală, arhivate sau păstrate până la prescripţia răspunderii, decât dacă în timp real - contemporan cu înregistrarea - se pregăteşte (deci în viitor) comiterea unei anume infracţiuni ori aceasta se săvârşeşte chiar în acel moment."
Este adevărat că probele rezultate din interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice efectuate pe baza autorizaţiilor din 17 februarie 2011 şi din 15 martie 2012 emise de Tribunalului Bihor au fost administrate în Dosarul nr. 49/P/2011, însă dispoziţiile art. 91 alin. (5) C. proc. pen. au permis folosirea lor în prezentul dosar, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de textul de lege menţionat, întrucât din cuprinsul acestora rezultau date concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute în art. 911 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
Prin urmare, probele menţionate au fost redate prin procesele verbale din 21 decembrie 2012 (filele 154-229 din dosarul de urmărire penală). Ca atare, critica privind neadministrarea probei în această cauză este neîntemeiată.
Cu privire la competenţa Tribunalului Bihor de a soluţiona cererea de autorizare a interceptărilor şi comunicărilor telefonice, din actele dosarului rezultă că în Dosarul nr. 49/P/2011, prima cerere de autorizare a interceptărilor şi comunicărilor telefonice a fost admisă prin încheierea din 12 mai 2011 a Tribunalului Bihor şi nu viza numărul de telefon, a cărui uXtilizator s-a stabilit, în cursul lunii decembrie 2012, că era apelantul inculpat R.F. (filele 23-24 din vol. IV al dosarului de fond).
În cursul cercetărilor penale a apărut necesitatea de a se solicita autorizarea interceptării numărului de apel X, astfel că prin procesul verbal din 01 februarie 2012 s-a reţinut că, în vederea soluţionării Dosarului nr. 49/P/2011 au fost efectuate verificări şi investigaţii care au condus la stabilirea, printre altele, că T.S. aflat în Penitenciarul Oradea, în executarea unei pedepse de 6 ani închisoare, a apelat numărul X (filele 50, 51 din vol. IV al dosarului de fond).
Cercetările în Dosarul nr. 49/P/2011 au vizat alte fapte penale şi nu cele ce fac obiectul prezentei cauze, iar prelungirea autorizării a avut în vedere împrejurarea că în cadrul investigaţiilor au rezultat date din care reieşea că T.S., aflat în Penitenciarul Oradea ca şi B.B.A., a apelat numărul X care s-a dovedit ulterior că aparţine apelantului inculpat. Astfel, din Încheierea nr. 38 din 15 martie 2012 a Tribunalului Bihor, prin care a fost prelungită interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice, rezultă că B.B.A. a apelat din Penitenciarul Oradea pe utilizatorul numărului X (T.S.) şi acesta din urmă a apelat şi numărul Y care s-a dovedit ulterior că aparţine apelantului inculpat (filele 77-179 din dosarul de fond, vol. 1)
Prin motivele de apel, inculpatul a susţinut că în cererile de autorizare şi de prelungire a acesteia se menţionează expres că utilizatorul telefonului numărul X a avut convorbiri cu utilizatorii unor cartele prepaid, printre care şi cartela prepaid cu numărul de apel Y, care a fost apelată din Penitenciarul Oradea de T.S. deşi acesta din urmă fusese eliberat din 24 iunie 2011 şi nu-l mai putea apela pe inculpat din penitenciar, astfel cum rezultă din adresa aflată la fila 113, vol. IV din dosarul instanţei de fond.
Astfel, a apreciat apelantul inculpat, cele invocate de către procurorii din cadrul D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea pentru obţinerea autorizaţiilor de interceptare, constituie un fals intelectual, fără să precizeze dacă a sesizat organele judiciare cu privire la comiterea acestei fapte.
Contrar susţinerilor apelantului inculpat, martorul T.S., fiind audiat de către instanţa de fond, a declarat că în cursul anului 2012 l-a apelat pe inculpatul R.F. din penitenciar (fila 210, vol. II din dosarul instanţei de fond).
Revenind, solicitarea de autorizare a interceptărilor şi comunicărilor telefonice pentru număr de apel X a fost încuviinţată în Dosarul nr. 49/P/2011, prin Încheierea nr. 28 din 17 februarie 2012 pronunţată de Tribunalului Bihor, pe baza căreia a fost emisă autorizaţia din 17 februarie 2012 (filele 181-183 din vol. I al dosarului de fond).
O primă verificare a utilizatorului numărului X nu a condus la stabilirea identităţii acestuia. Astfel, prin adresa din 31 ianuarie 2012, Serviciul Tehnic din cadrul D.N.A. a comunicat procurorului care efectua urmărirea penală în cauză, că din analiza evidenţelor operatorilor de telefonie, numărul 0747.083.931 corespunde unei cartela prepaid, activată la 17 februarie 2009. (fila 52 din vol. IV al dosarului de fond).
Autorizarea privind numărul de apel menţionat a fost prelungită pentru perioada 18 martie-16 aprilie 2012, prin Încheierea nr. 38 din 15 martie 2012 a Tribunalului Bihor, m baza căreia a fost emisă autorizaţia nr. 50 din 15 martie 2012 (fila 177-179 din vol. I al dosarului de fond).
La data de 28 martie 2012 s-a solicitat Serviciului Tehnic din cadrul D.N.A. efectuarea unor demersuri pentru identificarea, printre altele, a utilizatorului postului telefonic cu număr de apel X, însă identitatea persoanei nu a putut fi stabilită (fila 81 din vol. IV al dosarului de fond).
În legătură cu utilizatorul cartelei prepaid cu număr de apel X, prin punerea în executare a autorizaţiei nr. 50 din 15 martie 2012 s-a constatat că acesta este o persoană cu numele de "F.". De asemenea, s-a reţinut că din convorbirile interceptate rezultă că "F." ar fi intervenit la Curtea de Apel Oradea pentru pronunţarea unei hotărâri favorabile lui "J." şi altui inculpat şi există indicii că demersul lui "F.", încununat parţial cu succes nu a fost gratuit. Totodată, a fost identificat "J." ca fiind S.J.E. iar celălalt inculpat fiind M.J.l. (fila 85 verso din vol. IV al dosarului de fond).
Aşadar, în condiţiile în care Dosarul nr. 49/P/2011 se efectuau cercetări sub aspectul comiterii infracţiunilor de cumpărare de influenţă şi respectiv, trafic de influenţă de către făptuitorii H.l.Ş., I.S.A. şi P.M.V., în legătură cu demersurile acestora pentru punerea în libertate a condamnatului B.B.A., prin punerea în executare a autorizaţiei din 15 martie 2012, în perioada 18 martie-16 aprilie 2012, au apărut elemente privind comiterea unei noi fapte penale.
Împrejurarea că după 8 luni de la data la care au apărut primele indicii privind comiterea unei noi fapte penale, respectiv la data de 11 decembrie 2012, procurorul a dispus folosirea convorbirilor interceptate şi înregistrate în prezenta cauză, nu atrage nelegalitatea probei. Sub acest aspect, dispoziţiile art. 91 alin. (5) C. proc. pen. anterior nu impun o limită în timp în ceea ce priveşte folosirea convorbirilor sau comunicărilor interceptate şi înregistrate.
Totodată, Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond, constată că erau îndeplinite condiţiile impuse de dispoziţiile art. 912 alin. (5) C. proc. pen., întrucât rezultau date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea unei alte infracţiuni de corupţie, astfel cum rezultă din chiar conţinutul convorbirilor telefonice interceptate şi înregistrate în Dosarul nr. 49/P/2011(filele 154-229 din dosarul de urmărire penală).
La momentul pronunţării Încheierii nr. 28 din 17 februarie 2012 de către Tribunalul Bihor, pe baza căreia a fost emisă autorizaţia din 17 februarie 2012, competenţa aparţinea Tribunalului Bihor, aspect pe care inculpatul R.F. nu l-a contestat. Competenţa materială a instanţei a fost stabilită în raport cu obiectul cercetărilor penale ce se efectuau în Dosarul nr. 49/P/2011, privind comiterea infracţiunilor de cumpărare de influenţă şi respectiv trafic de influenţă de către făptuitorii H.l.Ş., I.S.A. şi P.M.V., în legătură cu demersurile acestora pentru punerea în libertate a condamnatului B.B.A., aflat în stare de deţinere în Penitenciarul Oradea.
Prin motivele de apel apelantul inculpat a susţinut că din ziua imediat următoare autorizării iniţiale, date în 17 februarie 2012, respectiv începând cu data de. 18 februarie 2012, din convorbirile telefonice purtate reieşea cu evidenţă că i se putea cunoaşte identitatea, fiindu-i rostit în mod expres numele.
În acest sens, a menţionat convorbirea din 18 februarie 2012, de la ora 17:55:02, dintre numărul său de telefon şi numărul X, prilej cu care i se precizează expres numele chiar la începutul convorbirii :„Da domnu R.!", conversaţia continuând cu întrebarea interlocutorului: „Bă, F.?". Tot în data de 18 februarie 2012, în convorbirea avută la ora 12:41:29, cu numărul de telefon Y, persoana cu care discuta a făcut următoarea afirmaţie: „Ce ţi-am zis? R. Iu mama, nu vii să le condimentezi astea." Mai apoi, în celelalte convorbiri telefonice avute în data de 20 februarie 2012, apar din nou aspecte care implică numele său şi funcţia pe care o avea, astfel: la ora 08:56:37, fiind apelat de la numărul de telefon Z, interlocutorul i s-a adresat: „Da, bună dimineaţa, F.!", iar la ora 09:50:42, apelantul de pe numărul Y i s-a adresat: „Alo, buna ziua! Domnu R. Tot în aceeaşi data, de 20 februarie 2012, la orele 11:12:30, a fost apelat de numărul X, care i s-a adresat cu formula: "Să trăiţi, domnu şef de secţie!", pentru ca mai apoi, în cadrul aceleiaşi conversaţii, sa îi spună: „No, bine, domn F., mai vorbim!".
În consecinţă, în aprecierea apelantului inculpat, referirile la numele R., R., F. sau şef de secţie, erau suficiente pentru a i se stabili identitatea, calitatea sa de comisar de poliţie şi organ de cercetare al poliţiei judiciare, împrejurare care impunea procurorului obligaţia de a solicita Curţii de Apel Oradea, ca instanţă competentă să judece cauza în fond, emiterea autorizaţiei.
În acest sens, a invocat dispoziţiile art. 27 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române (modificată prin Legea nr. 281/2003), prin raportare la art. 14 alin. (2) pct. I, lit. f) din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, conform cărora comisarii de poliţie şi organele de cercetare ale poliţiei judiciare sunt judecaţi în primă instanţă de curtea de apel.
Potrivit art. 27 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea si funcţionarea Poliţiei Române, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 281/2003,în vigoare la data solicitării autorizării interceptării şi înregistrării convorbirilor telefonice, infracţiunile săvârşite de poliţişti care au calitatea de organe de cercetare ale politiei judiciare se judecă în primă instanţă de către curţile de apel, dacă fac parte din corpul ofiţerilor de poliţie cu gradul profesional de la comisar şef de poliţie la subinspector de poliţie.
În conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 3 64/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare numirea, promovarea şi eliberarea poliţiştilor în/din funcţiile structurilor poliţiei judiciare se fac potrivit normelor de competenţă aprobate prin ordin al ministrului afacerilor interne, cu avizul procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
De asemenea, retragerea avizului conduce la încetarea calităţii de lucrător în cadrul poliţiei judiciare.
Din interpretarea celor două texte de lege rezultă că pentru a se aprecia cu privire la competenţă era necesar să fie cunoscută atât calitatea de poliţist cât şi aceea de organ de cercetare al poliţiei judiciare.
Or, referirile la numele R., R., F. sau şef de secţie dar şi conţinutul convorbirilor invocate de apelantul inculpat, aflate la filele 238-243 din dosarul instanţei de fond, vol. II, sunt insuficiente pentru a se stabili cu certitudine gradul profesional şi calitatea de organ de cercetare al poliţiei judiciare, în contextul în care numai îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii atrăgea competenţa curţii de apel.
Deşi apelantul inculpat invocă notorietatea persoanei, dar şi a calităţii sale pe plan local, Înalta Curte constată că elementele furnizate de apelantul inculpat în susţinerea excepţiei invocate (referirile la numele R., R., F. sau şef de secţie sau lipsa unor verificări la societatea de telefonie mobilă) nu erau suficiente să conducă la stabilirea în mod indubitabil a calităţii de poliţist şi organ de cercetare al poliţiei judiciare ale utilizatorului numărului de telefon, or ceea ce interesa la momentul solicitării autorizării interceptării convorbirilor telefonice pentru stabilirea instanţei competente a soluţiona cererea, erau elementele certe în funcţie de care se putea determina incidenţa normelor de competenţă. Or, singurul element cert la data solicitărilor de autorizare ori prelungire a autorizării la datele de 17 februarie şi 15 martie 2012, a fost obiectul cauzei, respectiv existenţa unor indicii privind comiterea infracţiunilor de trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă de către făptuitorii H.I.Ş., I.S.A. şi P.M.V., astfel că în raport de elementul material al acestor infracţiuni, au fost respectate prevederile legale privind competenţa, interceptarea convorbirilor telefonice realizându-se în temeiul autorizaţiilor emise de instanţa competentă după materie, Tribunalul Bihor.
După formularea denunţului de către M.J.J., cu referire directă la numele şi calitatea de poliţist ale inculpatului, au fost efectuate verificări la D.E.P.A.B.D. şi la D.M.R.U. din cadrul M.A.I. şi s-a stabilit că apelantul inculpat avea gradul profesional de comisar de poliţie şi calitatea de organ de cercetare al poliţiei judiciare (fila 127 din dosarul de urmărire penală).
Totodată, prin motivele de apel s-a susţinut că organele de urmărire penală nu au făcut demersuri la societatea de telefonie pentru a afla istoricul numărului X folosit de apelantul inculpat.
Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că din actele dosarului rezultă că urmare a verificării listingurilor convorbirilor telefonice ale persoanelor implicate în comiterea faptelor ce constituiau obiectul cercetărilor penale ce se efectuau în Dosarul nr. 49/P/2011, au fost identificate trei posturi telefonice, înregistrate în sistem prepay, printre care şi numărul X. Organele judiciare nu au efectuat demersuri suplimentare pentru a afla istoricul acestor numere pentru că ceea ce prezenta interes erau utilizatorii de la acel moment ale posturilor telefonice, or, optând pentru cartela prepay aceştia şi-au asumat şi consecinţele acestei alegeri şi anume, de a nu li se cunoaşte identitatea. Necesitatea de a stabili identitatea utilizatorului şi a calităţii acestuia a apărut după formularea denunţului de către M.J.J.
Conţinutul adresei din 21 martie 2013 emisă de SC O.R. SA, din care reiese că numărul de telefon menţionat a aparţinut din data de 9 decembrie 2005 inculpatului R.F., iar la data de 14 februarie 2009, a fost trecut în sistem Orange prepay nu conduce la concluzia că utilizatorul cartelei prepay trebuia să fie aceeaşi persoană care anterior a avut abonament.
Prin urmare chiar dacă organele judiciare ar fi cunoscut cine a utilizat numărul de telefon, anterior trecerii în sistem cartelă prepay, aceste informaţii nu erau suficiente să conducă la concluzia existenţei unei identităţi în ceea ce priveşte persoana care a folosit numărul de telefon după renunţarea la abonament.
Speţa invocată cu titlu de practică judiciară, respectiv Decizia penală nr. 1470 din 12 aprilie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, depusă în copie de către apelantul inculpat, nu are relevanţa atribuită de acesta şi însuşită de către instanţa de fond, câtă vreme situaţia descrisă este diferită de cea din prezenta cauză.
Aşa cum s-a arătat prin motivele de apel ale Parchetului, în cauza în care s-a pronunţat decizia menţionată a fost nesocotită calitatea cunoscută a persoanei cercetate, fapt ce a determinat în mod just, sancţionarea cu nulitatea absolută a actului de autorizare or, în cauză calitatea de poliţist a inculpatului nu a fost cunoscută la momentul solicitării autorizării.
În speţa invocată, autorizarea înregistrărilor convorbirilor telefonice şi în mediul ambiental a avut loc ca urmare a denunţului formulat de un ofiţer de poliţie împotriva şefului său, de asemenea, ofiţer de poliţie care s-a oferit să-i faciliteze aplicarea unei sancţiuni disciplinare favorabile, pretinzându-i în schimb un folos.
În mod evident, în speţa menţionată, la momentul formulării denunţului şi a solicitării de autorizare a interceptării şi înregistrării convorbirilor telefonice şi purtate în mediul ambiental a fost cunoscută calitatea de poliţist a inculpatului, iar în prezenta cauză primele date privind calitatea apelantului inculpat au apărut după aproximativ 9 luni de la momentul autorizării, când au fost formulate denunţurile.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 306 alin. (1) C. proc. pen., organele de cercetare penală au, printre altele, obligaţia ca, după sesizare, să caute şi să strângă date ori informaţiile cu privire la existenţa infracţiunii şi identificarea persoanelor care au săvârşit infracţiuni.
Se mai impune observaţia că în prezenta cauză, sesizarea organelor judiciare a avut loc ca urmare a formulării denunţurilor aşa încât din acel moment organele de cercetare penală erau obligate să caute şi să strângă date ori informaţiile cu privire la existenţa infracţiunii şi identificarea persoanelor care au săvârşit infracţiunea cu privire la care s-a formulat denunţ.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază ca neîntemeiată susţinerea inculpatului în sensul că autorizarea s-a realizat de către o instanţă necompetentă după calitatea persoanei, critica formulată de Parchet fiind, în consecinţă, fondată.
Ca atare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că probele constând în interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice purtate între inculpaţi sau între apelantul inculpat şi martorii denunţători efectuate în baza autorizaţiilor din 17 februarie 2011 şi din 15 martie 2012 emise de Tribunalului Bihor, redate prin procesele verbale din 21 decembrie 2012 şi folosite în acest dosar au fost obţinute în mod legal, pe baza unor autorizaţii emise de instanţa competentă, astfel că, în mod eronat, au fost excluse de instanţa de fond.
Prin urmare, probele menţionate vor fi avute în vedere de instanţă cu prilejul examinării cauzei în prezenta cale de atac, acestea fiind legal administrate.
Având în vedere motivele expuse, Înalta Curte constată că este neîntemeiată critica privind nelegalitatea autodenunţurilor şi a declaraţiilor denunţătorilor M.J.J. şi S.l.E. dar şi ale martorelor M.E. şi M.E. rezultată din caracterul acestora de probe derivate din proba constând în înregistrarea convorbirilor telefonice purtate între inculpaţi sau între apelantul inculpat şi martorii denunţători, efectuate în baza autorizaţiilor din 17 februarie 2011 şi din 15 martie 2012 emise de Tribunalului Bihor, redate prin procesele verbale din 21 decembrie 2012.
Astfel, potrivit art. 102 alin. (4) C. proc. pen., probele derivate se exclud dacă au fost obţinute în mod direct din probele obţinute în mod nelegal şi nu puteau fi obţinute în alt mod.
Aşadar, constatând legalitatea probei, dispoziţia legală menţionată nu mai poate fi aplicată cu privire la probele derivate.
În cauză, probele constând în interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice purtate între inculpaţi sau între apelantul inculpat şi martorii denunţători efectuate în baza autorizaţiilor din 17 februarie 2011 şi din 15 martie 2012 emise de Tribunalului Bihor, redate prin procesele verbale din 21 decembrie 2012 vor fi analizate prin coroborarea cu celelalte probe administrate.
II. Cea de-a doua critică formulată de apelantul inculpat R.F. se referă la nelegalitatea denunţurilor formulate de M.J.J. şi S.l.E.
Cu privire la nelegalitatea sesizării organelor judiciare de către M.J.J. şi S.l.E., apelantul inculpat a arătat, prin motivele de apel, că modalitatea de obţinere a celor două denunţuri a fost contrară dispoziţiilor art. 68 alin. (1) din vechiul C. proc. pen. (în vigoare la data obţinerii probelor în dosar), dar şi ale art. 101 alin. (1) din Noul C. proc. pen., care consacră principiul loialităţii administrării probelor, aspect ce reiese în mod expres din declaraţiile ulterioare ale celor doi denunţători, date în şedinţa publică din 27 martie 2013, în faţa Curţii de Apel Cluj.
În susţinerea criticii formulate, prin motivele de apel apelantul inculpat a redat următoarele paragrafe din declaraţia martorului M.J.J.: „La data de 7 decembrie 2012, am fost chemat la Serviciul Teritorial Oradea al D.N.A., unde ofiţerul de poliție S. mi-a solicitat sa dau o declaraţie in calitate de martor (...). Ofiţerul de politie Surducan mi-a solicitat atunci sa fac un autodenunţ, situaţie in care beneficiam de nepedepsire sau, în sens contrar, urma sa mi se întocmească un dosar penal pentru cumpărare de influenţă, precizându-se ca aş fi pasibil sa fiu condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare. Am refuzat sa formulez acel autodenunţ (...) Ulterior, la data de 12 decembrie 2012 am fost chemat din nou la D.N.A. Oradea, unde am întocmit acel autodenunţ (...). La acea discuţie a asistat si procurorul C.M. care s-a enervat in momentul in care i-am relatat că nu intenţionez sa formulez un autodenunţ (...) Când am dat acea declaraţie olografa am relatat verbal ceea ce ştiam în legătura cu cauza, după care, la dictarea procurorului, am consemnat declaraţia olografă.(...) înscrisul care este intitulat autodenunţ cu data de 7 decembrie 2012 a fost formulat (n.a. -în realitate) în data de 12 decembrie 2012."
Totodată, apelantul inculpat a arătat că sunt relevante cu privire la presiunile exercitate asupra denunţătorului M.J. şi elementele din declaraţia martorei M.E. din fata instanţei de fond în care afirma că:, soţul meu mi-a precizat că atunci când a fost chemat pentru prima dată la D.N.A. Oradea, se cunoşteau toate împrejurările cauzei, iar dacă nu va face acel autodenunţ i se va întocmi dosar penal."
În ce priveşte declaraţia lui S.l.E. a menţionat următorul paragraf: ,,(...) la îndrumarea organelor de cercetare penala am formulat acel autodenunţ. Iniţiativa de a formula acel autodenunţ nu mi-a aparţinut. (...) Dacă nu mi se solicita să formulez acel autodenunţ de organele de cercetare penală, din propria mea iniţiativa nu formulam denunţul. (...) Când am fost chemat pentru prima data la D.N.A. Satu Mare, mi s-a specificat că dacă nu formulez autodenunţul o sa mi se întocmească dosar penal pentru cumpărare de influenţă."
Examinând aspectele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 101 alin. (1) C. proc. pen. (având conţinut identic cu art. 68 alin. (1) C. proc. pen. anterior) este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe.
Denunţul, inclusiv în varianta autodenunţului, reprezintă o modalitate de sesizare a organului de urmărire penală, de către o persoană, alta decât cea vătămată prin infracţiune, aceasta putând fi chiar făptuitorul, constând în încunoştinţarea despre săvârşirea unei infracţiuni.
În anumite cazuri prevăzute de lege formularea autodenunţului are natura unei cauze de nepedepsire.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în vigoare la data formulării denunţurilor de către M.J.J. şi S.l.E., promisiunea, oferirea sau darea de bani, de daruri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.
În conformitate cu alin. (2) al aceluiaşi text de lege, făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă.
În prezent dispoziţiile legale menţionate au fost preluate în art. 292 alin. (1) şi (2) C. pen.
Analiza conţinutului declaraţiilor date de martorii denunţători în cursul cercetării judecătoreşti, nu relevă întrebuinţarea de către organele judiciare de violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, ori formularea de către acestea de promisiuni sau îndemnuri în scopul de a obţine probe. Atât M.J.J. cât şi S.l.E. au arătat că nu au avut iniţiativa formulării denunţurilor, însă pentru a beneficia de cauza de nepedepsire prevăzută expres de lege au optat pentru sesizarea organelor de urmărire penală.
Împrejurarea că organele de urmărire penală le-au adus la cunoştinţă martorilor denunţători că pot uza de cauza de nepedepsire, dar şi faptul că în situaţia în care nu denunţă fapta autorităţilor există posibilitatea de se sesiza cu privire la fapta de cumpărare de influenţă cu consecinţa trimiterii lor în judecată nu constituie acte de constrângere ori o modalitate de a obţine nelegal probe.
Aşadar, Înalta Curte constată că în cauză, formularea autodenunţurilor nu a fost rezultatul exercitării asupra martorilor denunţători a vreuneia dintre acţiunile menţionate în art. 101 alin. (1) C. proc. pen.
De altfel, din conţinutul aceloraşi declaraţii indicate de apelantul inculpat, din care au fost redate doar anumite paragrafe, reiese că martorului denunţător S.l.E. nu i s-a promis de către organul judiciar vreun serviciu în schimbul formulării denunţului, iar în ceea ce-l priveşte pe M.J.J., după audierea înregistrării convorbirilor telefonice, acesta din urmă a constatat că sunt reale întrucât şi-a recunoscut vocea şi conţinutul convorbirilor şi s-a hotărât să formuleze autodenunţ.(filele 265-267 din dosarul instanţei de fond, vol. I)
Celelalte aspecte invocate de apelantul inculpat în susţinerea nelegalităţii denunţurilor formulate, şi anume că denunţătorii au fost aduşi din penitenciar de mai multe ori că aceştia şi-au sfătuit rudele să confirme fapta ce face obiectul acuzaţiei nu se circumscriu niciuneia dintre modalităţile descrise de art. 101 alin. (1) C. proc. pen. (art. 68 alin. (1) C. proc. pen. anterior).
Pentru a demonstra veridicitatea celor afirmate, apelantul inculpat a depus la instanţa de fond declaraţia dată de Ş.l.R., coleg de secţie cu denunţătorul M.J. în cadrul Penitenciarului Oradea şi a indicat prin motivele de apel următorul pasaj din depoziţia acestuia:
"M. mi-a relatat faptul ca el l-a denunţat la D.N.A. din răzbunare, susţinând ca el ii ajutase pe poliţist de mai multe ori însă acesta nu l-a sprijinit cu nimic in procesul penal pe care l-a avut şi în care a fost condamnat, pedeapsa care o executa atunci. A folosit expresia ca i-a a făcut o cheie cu procurorul de la D.N.A. cu scopul de a-l baga in puşcărie pe comisarul R.F. Aceasta expresie semnifica in jargonul închisorii faptul ca M. a ajutat la efectuarea unei înscenări cu scopul de a fi trasă la răspundere penala o persoana nevinovată. M-am convins personal de realitatea acestor susţineri prin faptul ca am asistat la unele scene care confirmau declaraţiile lui. Astfel M.J. era chemat des la D.N.A. dar era si vizitat la penitenciar de unii lucrători ai acestui parchet (...) am asistat nemijlocit când doi angajaţi D.N.A. l-au chemat pe M. sa-l audieze si i-au adus acestuia cu acesta ocazie, si mâncare, eu văzând ca a mâncat şniţele aduse de aceştia. Dar si din afirmaţiile lui M. am aflat ca el este chemat deseori la vorbitor - în penitenciar - de aceste persoane de la D.N.A., care ii duceau însă si la sediul D.N.A. Oradea. De asemenea am insistat la o scena în care M.J. i-a cerut şefului de brigada, L.C., sa-l lase sa discute cu familia, insistând ca aveau proces la Cluj în zilele următoare şi să nu-şi schimbe cumva declaraţiile şotia si fiica lui pentru ca atunci el va suferi într -astfel de situaţie (...) insistând la fiica şi soţia lui să spună numai ce Ie-a zis el să declare".
Cu privire la depoziţia numitului Ş.l.R., depusă la instanţa de fond, Înalta Curte constată că este o declaraţie extrajudiciară autentificată la 03 februarie 2014 prin încheierea la notarul public C.G.A.M. şi nu are valoarea probatorie a unei declaraţii de martor, ci a unui înscris depus de inculpat.
În apel, s-a solicitat încuviinţarea probei testimoniale constând în ascultarea martorului Ş.l.R. care, potrivit susţinerilor apărării, cunoaşte modul nelegal în care au fost obţinute cele două denunţuri ale martorilor S.l. şi M.J., fiind coleg de detenţie cu acesta din urmă. Înalta Curte a apreciat prin încheierea din 10 octombrie 2014 că proba nu este utilă cauzei, având în vedere că martorii denunţători au fost audiaţi cu privire la aceste aspecte.
Înalta Curte notează că denunţurile formulate de S.l. şi M.J. reprezintă modul în care aceştia au adus la cunoştinţa organelor judiciare săvârşirea unor fapte penale, însă pentru stabilirea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, a împrejurărilor în care fapta a fost comisă, aflarea adevărului şi soluţionarea cauzei se constată că a fost administrat un amplu probatoriu.
Împrejurările descrise în conţinutul declaraţiei extrajudiciare nu au fost confirmate de către denunţători ori martori prin declaraţiile date în cursul cercetării judecătoreşti, luate în prezenţa apelantului inculpat şi a apărătorilor acestuia. De asemenea, ele nu relevă că au fost întrebuinţate violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe de către organele judiciare.
În legătură cu modalitatea de sesizare a organelor de urmărire penală, din conţinutul actelor dosarului rezultă următoarele:
La data de 07 decembrie 2012, la Serviciul Teritorial Oradea al D.N.A. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost înregistrată adresa prin care M.A.I., D.G.A., S.J.A. Bihor a transmis denunţul formulat de M.J.I. referitor la comiterea infracţiunii de trafic de influenţă de către comisarul de poliţie R.F., ofiţer în cadrul I.P.J.Bihor.
Înregistrarea dosarului la data de 07 decembrie 2012, în evidenţele Parchetului, atestă că denunţul a fost formulat de la aceeaşi dată şi nu ulterior, aşa cum s-a susţinut. De altfel, din actele dosarului nu rezultă date care să rezulte suspiciuni privind antedatarea sesizării şi nici că afirmaţiile apelantului inculpat R.F. au făcut obiectul vreunei plângeri adresate organelor competente ori a vreunei solicitări de verificare, astfel că reprezintă simple susţineri ale acestuia tinzând să demonstreze nelegalitatea actelor de urmărire penală.
Din conţinutul denunţului formulat de M.J.I. rezultă elemente privind comiterea atât a infracţiunii de cumpărare de influenţă cât şi a celei de trafic de influenţă. Astfel, denunţătorul M.J.I. a arătat că în cursul lunii decembrie 2011 cunoscând că are pe rolul Judecătoriei Oradea un dosar în care urma să fie condamnat, a apelat la R.F., ofiţer de poliţie, să îl ajute să îi fie aplicată o pedeapsă într-un cuantum mai redus. Din conţinutul aceluiaşi denunţ rezultă că apelantul inculpat i-a comunicat că nu îl poate ajuta la judecătorie pentru că domnul procuror G.V. nu mai lucrează, dar va putea rezolva problema la curtea de apel unde cunoaşte un judecător tânăr, pretinzând suma totală de 1000 euro, pe care o va folosi pentru a-i scoate la restaurant pe doi dintre membri ai completului, iar pentru cel de-al treilea membru, pe care îl cunoştea, i-a cerut să discute cu fiica sa, M.E., să întreţină relaţii sexuale cu acesta. În acest context, denunţătorul a precizat că fost de acord să facă rost de suma de bani pretinsă pentru a o înmâna apelantului inculpat, (filele 1-2, 37-42 din dosarul de urmărire penală).
La 12 decembrie 2012, aceeaşi unitate de poliţie a înaintat denunţul formulat de S.I.E. referitor la comiterea aceloraşi infracţiuni de cumpărare de influenţă şi de trafic de influenţă menţionate, în denunţul lui M.J.I.(filele 3-4, 60-63 din dosarul de urmărire penală).
La data de 20 decembrie 2012, a fost emis procesul verbal de consemnare a actelor premergătoare, respectiv a auto denunţurilor formulate de M.J.l. şi S.I.E., a declaraţiei martorului denunţător M.J.l., a procesului verbal privind efectuarea unor verificări în baza de date ale D.E.P.A.B.D. şi ale D.G.R.U. din cadrul M.A.I. si a altor date/verificări efectuate de organele de urmărire penală (filele7-8 din dosarul de urmărire penală). La aceeaşi dată, pe baza acestor denunţuri, s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de R.F. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. anterior cu aplic art. 6 şi 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, în varianta în vigoare la data comiterii faptei.
Deşi menţionate în procesul verbal de consemnare a actelor premergătoare, denunţurile formulate de M.J.l. şi S.I.E. constituie acte de sesizare şi nu au valoare probatorie. Declaraţia martorului M.J.l. din data de 07 decembrie 2012, dată în faza actelor premergătoare are valoare probatorie ca efect al consemnării ei în procesul verbal din 20 decembrie 2012 întocmit în baza art. 224 alin. (3) C. proc. pen. anterior.
În ceea ce priveşte infracţiunea de cumpărare de influenţă, prin rechizitoriul emis în prezenta cauză s-a dispus, în baza art. 228 alin. (6) rap. la art. 10 lit. i)1 C. proc. pen. anterior cu referire la art. 61 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, neînceperea urmăririi penale faţă de denunţătorii M.J.l. şi S.I.E., constatându-se că există o cauză de nepedepsire.
Împotriva acestei soluţii apelantul inculpat a formulat plângere în temeiul art. 2781 C. proc. pen. arătând că denunţurile au fost formulate tardiv, nefiind aplicabilă cauza de impunitate din moment ce organele de urmărire penală erau în posesia unor informaţii privind săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală încă din februarie - martie 2012, când s-a dispus prelungirea interceptărilor tocmai pentru acest motiv.
Prin sentinţa penală nr. 760 din 04 iunie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 3693/111/2013 al Judecătoriei Oradea a fost respinsă plângerea formulată de inculpatul R.F. împotriva soluţiilor de neînceperea urmăririi penale dispuse faţă de denunţători (filele 102-111 din dosarul instanţei de fond, vol. III).
În apel, inculpatul a reiterat aceeaşi critică deşi hotărârea anterior menţionată se bucură de autoritate de lucru judecat.
Totodată, apelantul inculpat R.F. a solicitat instanţei de apel încuviinţarea reascultării martorilor denunţători S.l. şi M.J. cu privire la împrejurările, motivele şi condiţiile în care şi pentru care au formulat cele două denunţuri şi asupra sursei probatorii din care provin faptele şi elementele factuale denunţate (cum, unde şi de câte ori au fost duşi la D.N.A., dacă au fost exercitate asupra lor presiuni şi ameninţări, dacă cele relatate în denunţuri, iar apoi în declaraţiile de martor provin din interceptări audio înlăturate ca nelegale de către instanţă), însă Înalta Curte a apreciat că probele nu sunt pertinente, concludente şi utile cauzei fiind respinse în baza art. 100 alin. (4) lit. a) şi b) C. proc. pen. S-a reţinut că ascultarea martorilor S.l. şi M.J. s-a realizat în faţa primei instanţe, la 27 martie 2013, în prezenţa apelantului inculpat R.F. şi a apărătorului său, aceştia având posibilitatea, potrivit art. 86 alin. (2) C. proc. pen. anterior, să formuleze întrebări pentru clarificarea aspectelor învederate prin prezenta cerere.
De asemenea, prin motivele de apel inculpatul a susţinut că denunţurile în cauză sunt formulate de persoane care au în mod frecvent conflicte cu legea penală şi care aveau un interes vădit în a evita o posibila (noua) stare de detenţie, declaraţiile acestora fiind în mod evident purtătoare ale intereselor persoanelor care le-au formulat.
Împrejurările invocate de apelant nu constituie critici de nelegalitate, dar pot avea relevanţă cu prilejul evaluării probatoriului.
III. Cea de-a treia critică formulată de apelantul inculpat R.F. se referă la neleşalitatea declaraţiilor martorelor M.E. și M.E.
Sub acest aspect inculpatul R.F. a susţinut că declaraţiile martorelor au fost obţinute în mod nelegal, cu încălcarea principiului loialităţii administrării probelor, folosindu-se ameninţări si constrângeri, aspecte ce reies în mod expres din declaraţia martorei M.E., dată în faţa instanţei de fond la data de 8 mai 2013, din care apelantul a menţionat următorul paragraf: „Eu am afirmat la D.N.A. Oradea că nu doresc să dau o declaraţie, însă mi s-a precizat că sunt obligată, iar în situaţia în care voi refuza mi se va întocmi dosar penal.
Potrivit dispoziţiilor art. 83 şi 80 C. proc. pen. anterior (în prezent preluate în art. 114 alin. (2) şi art. 117 C. proc. pen.), care reglementează administrarea probei testimoniale, martorul are obligaţia de a se prezenta la locul şi la data indicate în citaţie şi de a da declaraţie în faţa organelor judiciare, putând refuza doar în cazuri strict şi limitativ prevăzute de lege.
Totodată, în conformitate cu art. 86 alin. (1) C. proc. pen. anterior (în prezent preluat în art. 120 C. proc. pen.), martorul are obligaţia de a spune adevărul astfel că în situaţia în care dă declaraţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie cu privire la împrejurări esenţiale ale cauzei cu privire la care este întrebat, va săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă.
Critica de nelegalitate este neîntemeiată întrucât comunicarea de către organul judiciar a obligaţiilor martorului nu echivalează cu exercitarea vreunei forme de constrângere, astfel cum a susţinut inculpatul R.F.
Totodată, audierea martorelor, rude apropiate ale martorului denunţător M.J.J. nu constituie o interdicţie prevăzută de lege care să atragă nelegalitatea probei. împrejurarea invocată de apelantul inculpat, în sensul că acestea sunt persoane interesate care nu pot la modul obiectiv depune mărturie în cauză, nu atrage nulitatea probei fiind o chestiune de aprecierea asupra probatoriului.
Prin urmare, critica apelantului inculpat vizând nelegalitatea declaraţiilor martorelor M.E. şi M.E., inclusiv în ceea ce priveşte caracterul lor de probe derivate din probe nelegal administrate (convorbirile telefonice înregistrate, denunţurile şi declaraţiile martorilor denunţători), este neîntemeiată.
În apel, inculpatul a solicitat încuviinţarea reascultării martorelor M.E. şi M.E., soţia şi fiica martorului denunţător M.J., însă Înalta Curte a apreciat că probele nu sunt pertinente, concludente şi utile cauzei, astfel că a respins cererea în baza art. 100 alin. (4) lit. a) şi b) C. proc. pen. S-a reţinut că ascultarea martorelor s-a realizat în faţa primei instanţe, în prezenţa apelantului inculpat R.F. şi a apărătorului său, aceştia având posibilitatea, potrivit art. 86 alin. (2) C. proc. pen. anterior, să formuleze întrebări pentru clarificarea aspectelor învederate prin prezenta cerere.
Sub aspectul condiţiilor legale de ascultare în calitate de martor a soţiei şi rudelor apropiate ale martorului denunţător M.J., Înalta Curte a reţinut că dispoziţiilor art. 80 C. proc. pen. anterior a căror nerespectare o invocă apărătorul ales al apelantului inculpat se referă la calitatea de martor a soţiei şi rudelor apropiate ale unui inculpat şi nu ale unui martor.
IV. Cea de-a patra critică se referă la faptul că hotărârea de condamnare se întemeiază în măsură determinantă pe declaraţiile martorului denunţător M.J.I. care era informator-colaborator al apelantului inculpat.
În opinia apărării, hotărârea de condamnare nu se poate întemeia în mod determinant pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor, ori ale martorilor protejaţi, or în cauză hotărârea se întemeiază în măsură determinantă pe declaraţiile martorului denunţător M.J.I. care a avut statut de informator -colaborator, fiind în evidenţa informatorilor poliţiei.
În primul rând, se constată că susţinerea inculpatului R.F. potrivit căreia martorul denunţător ar fi fost informatorul său nu a fost contestată, în cauză fiind audiaţi cu privire la acest aspect martorii P.V., C.I., Ş.V., T.Ş. şi M.M.
În al doilea rând, se impune precizarea că nu există identitate între calitatea de informator al poliţiei, care constituie o modalitate de poliţistului de se informa în legătură cu aspecte legate de mediul infracţional fiind necesară pentru desfăşurarea activităţii sale profesionale şi autorizarea ca investigator, colaborator ori atribuirea calităţii de martor protejat care facilitează obţinerea de probe în condiţii strict reglementate de lege.
Calitatea de informator a martorului era legată de activitatea profesională, de poliţist, a apelantului inculpat, menită să ajute la efectuarea investigaţiilor desfăşurate de către acesta.
În prezenta cauză, denunţătorul M.J.I. a fost folosit ca martor şi nu a fost autorizat nici ca investigator sub acoperire, cu identitate reală sau în calitate de colaborator şi nici nu i s-a atribuit calitatea de martor protejat.
Examinarea situaţiei învederate de apelantul inculpat are ca premisă existenţa calităţii de investigator, colaborator ori martor protejat, or, din actele dosarului nu rezultă că martorul denunţător nu a avut această calitate, prin urmare critica este neîntemeiată.
V. Cea de-a cincea critică formulată de apelantul inculpat se referă la reţinerea unei stări de fapt greşite de către instanţa de fond, întrucât nu există probe că a pretins suma de 1.000 euro de la martorii denunţători şi nici favoruri sexuale de la fiica martorului denunţător M.J.J. pentru a-şi exercita influenţa asupra judecătorilor care compuneau completul învestit cu judecarea recursului în care martorii denunţători erau implicaţi.
Reexaminând ansamblul probatoriu care include şi procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice purtate între inculpaţi dar şi între apelantul inculpat şi martorii denunţători redate prin procesele verbale din 21 decembrie 2012, în virtutea efectului integral devolutiv al apelului, constată săvârşirea, cu vinovăţie, de către inculpatul R.F. a infracţiunii de trafic de influenţă, dedusă judecăţii, în modalitatea reţinută prin hotărârea instanţei de fond, aceasta fiind confirmată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, de probe certe şi legal administrate.
Săvârşirea faptei de trafic de influenţă a avut loc în contextul în care denunţătorii din prezenta cauză M.J.l. şi S.I.E. şi-au exprimat disponibilitatea de a cumpăra influenţa pe care inculpatul R.F. a susţinut că o are asupra unui judecător de la Curtea de Apel Oradea, în vederea reducerii în calea de atac a recursului a cuantumului pedepselor ce le-au fost aplicate de către Judecătoria Oradea.
În concret, denunţătorii M.J.l. şi S.I.E. urmăreau reducerea pedepselor rezultante de 3 ani şi 4 luni închisoare şi respectiv, 3 ani închisoare, aplicate prin sentinţa penală nr. 1873 din 22 decembrie 2011 pronunţată de Judecătoria Oradea în Dosarul nr. 13567/271/2010, pentru comiterea unor infracţiuni de furt calificat (filele 131-136 din dosarul de urmărire penală).
Din declaraţia martorului denunţător M.J.l. rezultă că demersurile pentru cumpărarea influenţei au început înainte de pronunţarea sentinţei de condamnare, după ce a revenit în ţară pentru a participa la judecarea cauzei mai sus menţionate în care, prin Rechizitoriul nr. 1870/P/2008 din 30 iunie 2010, se dispusese trimiterea sa în judecată împreună cu martorul denunţător S.I.E. Astfel, în toamna anului 2011, s-a întâlnit cu inculpatul R.F. care l-a întrebat ce vrea să facă „pentru a obţine o pedeapsă cât mai mică" şi în condiţiile în care acesta i-a replicat că va lua legătura cu apărătorul. său din oficiu, i-a amintit că pentru reducerea pedepsei „decât să plăteşti un avocat, mai bine cumperi un procuror." Deşi a negat că ar fi avut vreo discuţie cu denunţătorul M.J.l. în legătură cu Dosarul nr. 13567/271/2010 aflat pe rolul Judecătoriei Oradea, inculpatul R.F. a declarat că, în perioada respectivă, a aflat despre un dosar pe care martorii denunţători îl aveau pentru comiterea unor infracţiuni de furt iar la data de 27 februarie 2012 M.J.l. l-a rugat să intervină dacă există posibilitatea la judecătorii Curţii de Apel Oradea care urmau să judece recursul (declaraţia inculpatului R.F. din 09 ianuarie 2012, fila 85 din dosarul de urmărire penală şi din 06 martie 2013, filele 125-126 din dosarul instanţei de fond).
Cu prilejul unor întâlniri ulterioare inculpatul R.F. i-a spus martorului denunţător M.J.l. că nu are posibilitatea să-i ajute la Judecătoria Oradea, să obţină o pedeapsă într-un cuantum redus, întrucât „ dl. prim procuror G.V. (prin care ar fi putut să facă o astfel de intervenţie) avea şi el probleme", dar poate interveni la Curtea de Apel Oradea, în recurs, unde susţinea că „ are un judecător" (declaraţia martorului denunţător M.J.l. din 28 decembrie 2012, filele 43-48 din dosarul de urmărire penală).
Aspectele vizând disponibilitatea exprimată de inculpatul R.F. de a interveni la Curtea de Apel Oradea i-au fost relatate de către M.J.l. martorului denunţător S.I.E. dar şi soţiei sale, martora M.E. (filele 64-69, 70-73 din dosarul de urmărire penală).
În aceeaşi perioadă inculpatul a avut o primă discuţie şi cu fiica martorului denunţător M.J.l., M.E.I. Astfel, cu prilejul unei vizite la locuinţa inculpatului unde tatăl ei monta faianţă şi gresie, aceasta a aflat că tatăl ei este cercetat pentru comiterea mai multor infracţiuni de furt şi că inculpatul îl poate ajuta dar va trebui să discute „ între patru ochi acest lucru" (filele 78-80 din dosarul de urmărire penală). Existenţa acestei discuţii la locuinţa inculpatului R.F. este confirmată de martorul denunţător S.I.E. dar şi de către inculpat care a declarat că s-a întâlnit cu aceasta în vara anului 2011 (fila 66 din dosarul de urmărire penală şi 110-111 din dosarul instanţei de apel).
Deşi inculpatul R.F. nu a menţionat, iniţial, natura şi cuantumul folosului în schimbul intervenţiei la judecător, după ce martorii denunţători au fost citaţi în calea de atac a recursului la Curtea de Apel Oradea şi s-a asigurat că judecătorul pe care îl cunoştea va face parte din complet, le-a comunicat că acesta din urmă pretinde 1.000 de euro pentru a le reduce pedeapsa şi le-a cerut ca într-o săptămână să fie în măsură să-i remită această sumă (aspecte ce rezultă din declaraţiile martorilor denunţători dar şi a martorelor M.E. şi M.E.I. fillele 43-48, 64-69, 70-73, 74-76 din dosarul de urmărire penală).
Împrejurarea că inculpatul R.F. nu a precizat iniţial folosul ce.urma să facă obiectul traficului trebuie evaluată din perspectiva faptului că pretinderea s-a concretizat în momentul în care inculpatul s-a asigurat că la judecarea recursului va participa judecătorul asupra căruia a susţinut că are influenţă şi le-a putut promite martorilor denunţători că-l va determina să le reducă pedepsele.
Cu privire la aceeaşi chestiune martorul denunţător M.J.l. a declarat că inculpatul nu a precizat iniţial folosul în schimbul intervenţiei la judecător, însă bănuia că nu va fi gratuită. Totodată, acelaşi martor, a declarat că inculpatul va ţine seama în ceea ce priveşte stabilirea folosului de faptul că îi datorează bani reprezentând contravaloarea muncii depuse la locuinţa acestuia, afirmând că a „ lucrat mult pentru el şi aproape pe degeaba".
Astfel, a precizat martorul că, în perioada 2008-2011, a efectuat pentru inculpat diverse lucrări la locuinţa acestuia din Oradea (zidărie, tencuieli, zugrăvit, montat gresie, faianţă şi tapet, reparaţii la hornuri şi acoperiş, etc), valoarea manoperei fiind de aproximativ 6-7000 lei din care a primit sume simbolice pentru cumpărarea de combustibil sau câte un pachet de ţigări (filele 43-48 din dosarul de urmărire penală).
De asemenea,împrejurarea relevată în apărare de apelantul inculpat, în sensul că martorul denunţător S.l.E. ar fi declarat, în cursul cercetării judecătoreşti, că nu i s-a solicitat vreo suma de bani, este prezentată trunchiat în cuprinsul motivelor scrise da apel. Verificând conţinutul declaraţiei date de martor în cursul cercetării judecătoreşti, instanţa de apel reţine că acesta a precizat expres că inculpatul i-a solicitat un cadou, ceea ce nu înlătură faptul pretinderii unui folos. Mai trebuie precizat că în cuprinsul aceleiaşi declaraţii martorul a afirmat că M.J.l. a fost cel care i-a comunicat că inculpatul R.F. a pretins suma de 1.000 de euro din care trebuia să achite jumătate, pentru a-i fi redusă pedeapsa.
Inculpatul a negat că ar fi pretins vreo sumă de bani de la martorii denunţători şi a argumentat că nici nu era posibil ca aceştia să poată avea 1.000 de euro, în condiţiile în care apelau în mod frecvent la ajutorul său pentru a se întreţine. Această versiune este infirmată de inculpat care în cursul urmăririi penale a declarat că M.J.l. „nu mai are nevoie de bani de la mine, întrucât este întreţinut de fiica sa care se prostituează în Austria."
În opinia instanţei, pretinderea sumei de 1.000 euro constituie un fapt cert atestat nu doar prin declaraţiile martorilor denunţători şi a martorelor M.E. şi M.E.I. dar şi din procesele de redare a convorbirilor telefonice din 21 decembrie 2012.
Din conţinutul proceselor verbale de redare rezultă că în perioada 20 februarie 2012-28 februarie 2012 inculpatul R. a stabili mai multe întâlniri atât cu martorii denunţători dar şi cu inculpatul P.M.
Cu prilejul uneia dintre discuţiile telefonice, martorul denunţător M.J.l. i-a comunicat inculpatului R.F. că nu poate plăti suma pretinsă, împrejurarea ce rezultă din procesul verbal de redare din 21 decembrie 2012, aflat la fila 187 din dosarul de urmărire penală.
Martorii denunţători au declarat cu prilejul audierii că nu avut posibilitatea de a „ face rost de suma de bani cerută" iar când M.J.l. i-a spus inculpatului că nu-i poate remite cei 1.000 de euro acesta a reacţionat nervos din cauza mijlocului de comunicare utilizat.
În concret, discuţia telefonică relevă împrejurarea că martorii denunţători, împreună, nu puteau remite suma pretinsă, astfel relevant din discuţia purtată în ziua de 25 februarie 2012, de R.F., aflat la postul telefonic X (cartelă prepaid), cu M.J.I., aflat la postul telefonic numărul Y (cartelă prepaid),fiind următorul dialog:
M.J.I.: -" Problema-i că încă n-am făcut (...). R.F.: - Ce?
M.J.I.: - N-am făcut încă rost de toţi banii. Acuma (...). R.F.: - Băi! Alo! Alo! Ce-mi spui tu mie aici amu'? Ce-mi spui că n-ai făcut rost de toţi banii, de parcă mi-ai da mita sau nu ştiu ce! Păi, dacă vrei ăsta. vii şi vorbim. Că o să se interpreteze că, ce ştiu eu, că. M.J.I.: - Gata. Am înţeles.
R.F.: - i-au dreptu de la tine sau nu ştiu ce (vorbeşte trivial, n.n). M.J.I.: - Nu, nu, nu. Eu, înţelegi.
R.F.: - D-apoi, lasă-mă în (vorbeşte trivial, n.n) în pace, ci, cu prostiile tale!
M.J.I.: - îs cu J. îs cu J. împreună. Umblăm după bani, să facem rost de bani. R.F.: - Bine, mă, J. Lasă-mă cu prostiile tale. Bine. Salut!"
Cu privire la discuţia privind remitere a unei sume de bani rezultată din dialogul anterior menţionat, apelantul inculpat a susţinut că martorul denunţător se referea la restituirea unei datorii, al cărei cuantum nu l-a precizat în faza de urmărire penală, dar despre care, în cursul cercetării judecătoreşti, a oferit mai multe detalii solicitând şi audierea unui martor.
Astfel, în faza cercetării judecătoreşti, inculpatul a precizat că pentru plata chiriei restante în cuantum de 800 euro l-a împrumutat pe martorul M.J.I. cu suma de 200 de euro, sumă pe care a împrumutat-o de la un fost coleg.
Prin urmare, din conţinutul convorbirii telefonice nu rezultă existenţa unei datorii care să-l privească exclusiv pe acest martor ci pe ambii martori denunţători.
După pretrnderea sumei de 1.000 euro, inculpatul i-a spus martorului denunţător M.J.I. că s-ar putea ca judecătorul să dorească să întreţină raporturi sexuale eu fiica sa, M.E.
Din declaraţia martorei M.E.I. rezultă că a avut două discuţii cu inculpatul în legătură cu reducerea cuantumului pedepsei aplicate tatălui ei, M.J.I., la prima dintre acestea i-a spus doar că trebuie să aibă o discuţie între patru ochi iar la cea de-a doua i-a comunicat că este prieten bun cu un judecător şi că acesta este dispus să-l ajute pe tatăl ei în schimbul sumei de 1.000 euro şi dacă acceptă să aibă şi relaţii sexuale cu judecătorul respectiv, care va face parte din completul de judecată din recurs (filele 74-76 din dosarul de urmărire penală).
Inculpatul nu a recunoscut că ar fi pretins favoruri sexuale de la martora M.E.I. însă susţinerile sale sunt infirmate prin declaraţia acestei martore, a martorilor denunţători dar şi a martorei M.E.
Prin motivele de apel inculpatul R.F. a invocat lipsa de credibilitatea a declaraţiilor martorului M.J.I. cu care a avut o relaţie mai veche, generată de faptul că acesta i-a fost informator în mai multe dosare în care a efectuat cercetări penale.
Probele administrate în ambele faze ale procesului penal au relevat o împrejurarea necontestată şi anume că între apelantul inculpat şi martorul denunţător a existat o relaţie de prietenie dar şi o colaborare profesională însă acestea nu exclud, de plano, faptul pretinderii unei sume de bani pentru traficarea influentei.
Deşi nu a recunoscut comiterea faptei, inculpatul a declarat că în ziua judecării recursurilor s-a întâlnit cu inculpatul P.M. care a făcut parte din completul care a judecat recursul pentru a se interesa de modul în care a fost soluţionată cauza.
Împrejurarea că inculpaţii s-au întâlnit şi apelantul a aflat cu acel prilej soluţia dispusă în recurs şi a comunicat-o martorului denunţător S.l.E. rezultă din procesele verbale de redare din 21 decembrie 2012 aflate la filele 206-213 din dosarul de urmărire penală.
Aceste împrejurări demonstrează că apelantul inculpat s-a prevalat de o influenţă reală asupra judecătorului.
Aşadar, susţinerile inculpatului în sensul că nu a pretins nicio sumă de bani de la martorii denunţători M.J.l. şi S.l.E. şi nici favoruri sexuale de la fiica martorului denunţător M.J.J., M.E. sunt contrazise prin declaraţiile martorilor denunţători menţionaţi şi a martorelor M.E. şi M.E. precum şi procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice, astfel cum s-a reţinut anterior în cuprinsul considerentelor.
Probele fac dovada dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpatul R.F. Prin urmare, solicitarea inculpatului de a se dispune achitarea sa în baza art. 16 lit. a) ori art. 16 lit. c) C. proc. pen. este neîntemeiată.
Sub aspectul situaţiei de fapt, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că la sfârşitul anului 2011 şi începutul anului 2012, inculpatul R.F., a pretins de la martorii denunţători M.J.l. şi S.l.E. suma de 1.000 euro pentru a-şi exercita influenţa asupra judecătorilor ce compuneau completul învestit cu judecarea recursului în cauza privindu-i pe cei doi recurenţi, astfel încât să pronunţe o hotărâre prin care să le fie reduse pedepsele, care le-au fost aplicate acestora de către instanţa de fond şi în acelaşi scop, a pretins favoruri sexuale de la fiica martorului denunţător M.J.l., M.E.I. pentru judecătorul de la Curtea de Apel Oradea, care făcea parte din completul învestit cu judecarea recursului.
În drept, fapta descrisă întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. anterior cu aplicarea art. 6 şi 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, lege în vigoare la data comiterii faptei.
Instanţa de fond a realizat o corectă aplicare a legii penale mai favorabile şi l-a condamnat pe inculpatul R.F. pentru comiterea infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. anterior cu aplic.art. 6 şi 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen. la pedeapsa de 2 ani închisoare cu aplic.art. 71 şi 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior.
Referitor la modalitatea de executare a pedepsei, s-a apreciat că tot dispoziţiile vechiului C. pen. sunt mai favorabile faţă de dispoziţiile actualului C. pen. şi s-a considerat că reeducarea inculpatului se poate realiza şi fără executarea pedepsei în regim de detenţie, apreciind că suspendarea sub supraveghere pe durata unui termen de încercare de 4 ani, cu stabilirea obligaţiilor pe care trebuie să le îndeplinească inculpatul pe perioada termenului de încercare, este suficientă pentru îndreptarea acestuia, care potrivit declaraţiilor martorilor propuşi de inculpat în apărare şi prezentate în detaliu mai sus, acesta a avut rezultate bune în activitatea profesională, este căsătorit, are un copil în întreţinere, iar perioada reţinerii de 24 de ore din 9 ianuarie 2013 şi a arestării preventive începând cu data de 17 ianuarie 2013 şi până la data de 5 iulie 2013, o perioadă de 5 luni şi jumătate, apreciindu-se că a fost în măsură să conducă la conştientizarea gravităţii faptei săvârşită de inculpat, raportat şi la suma pretinsă de acesta şi serviciile solicitate, care nu au fost prestate.
Examinând hotărârea atacată sub aspectul aplicării legii penale mai favorabile în ceea ce-l priveşte pe inculpatul R.F., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că de la data comiterii faptei pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului prin sentinţa penală apelată şi până la data judecării cauzei în calea de atac a intrat în vigoare noul C. pen. (Legea nr. 286/2009).
Modificările ivite în cursul judecării cauzei, ca urmare a succesiunii în timp a celor două legi penale, C. pen. anterior şi C. pen. în vigoare, a impus soluţionarea acestui conflict al legilor în timp în scopul determinării legii penale aplicabile în această situaţie tranzitorie.
Pentru a deveni aplicabile dispoziţiile mai favorabile din legile succesive, în afara condiţiei de existenţă a unei situaţii tranzitoriu care a fost anterior constatată, mai este necesar ca fapta ce face obiectul acuzaţiei să fie infracţiune atât potrivit legii sub imperiul căreia a fost comisă cât şi conform legii în vigoare la data judecării cauzei, iar dintre legile penale succesive una să fie mai favorabilă.
Aşadar, se impune verificarea în legile succesive a existenţei continuităţii incriminării (dacă legea nouă nu suprimă o incriminare sau nu restrânge sfera de incidenţă a unui anumit text, astfel încât fapta concretă să nu mai întrunească condiţiile impuse de acesta), a condiţiilor de tragere la răspundere penală şi a regimului sancţionator.
Acest proces implică evaluarea, prin comparare, a dispoziţiilor penale care îşi găsesc aplicarea în speţă.
Examinând cauza din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată următoarele:
Inculpatul R.F. a fost trimis în judecată, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. anterior raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000.
Potrivit art. 257 C. pen. anterior, primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-1 determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.
În conformitate cu art. 6 din Legea nr. 78/2000, în varianta anterioară modificărilor intervenite prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., infracţiunile de luare de mită - prevăzută la art. 254 C. pen., de dare de mită - prevăzută la art. 255 C. pen., de primire de foloase necuvenite - prevăzută la art. 256 C. pen. şi de trafic de influenţă - prevăzută la art. 257 C. pen. se pedepsesc potrivit acelor texte de lege.
Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în varianta anterioară modificărilor intervenite prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., fapta de luare de mită, prevăzută la art. 254 C. pen., dacă a fost săvârşită de o persoană care, potrivit legii, are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art, 254 alin. (2) C. pen. privind săvârşirea infracţiunii de către un funcţionar cu atribuţii de control.
Alineatul 3 al aceluiaşi articol prevede că dacă infracţiunile prevăzute la art. 256 şi 257 C. pen., precum şi infracţiunile prevăzute la art. 61 şi 82 din prezenta lege au fost săvârşite de una dintre persoanele menţionate la alin. (1) şi (2), maximul special al pedepsei se majorează cu 2 ani.
Cu referire la fapta reţinută în sarcina inculpatului, se observă că la momentul comiterii aceasta se încadra în infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 C. pen. anterior raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, în varianta anterioară modificărilor intervenite prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen. fiind sancţionată cu închisoarea de la 2 la 12 ani (maximul special, de 10 ani închisoare, prevăzut de art. 257 C. pen. anterior fiind majorat cu 2 ani, potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000).
În C. pen. în vigoare, dispoziţiile art. 291 alin. (1) incriminează traficul de influenţă, cu unele elemente de diferenţiere faţă de reglementarea anterioară, modificări care nu influenţează încadrarea juridică a faptei prin raportare la această nouă reglementare.
Astfel, potrivit dispoziţiei legale menţionate, constituie infracţiunea de trafic de influenţă pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani închisoare.
Spre deosebire de art. 257 alin. (1) C. pen. anterior, art. 291 alin. (1) C. pen. prevede că acţiunea este săvârşită de persoana care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra funcţionarului public şi care promite că îl va determina să adopte o anumită conduită, iar ca modalităţi alternative de comitere a faptei prevede, alături de îndeplinirea ori neîndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle de serviciu ale funcţionarului public şi urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui astfel de act, respectiv îndeplinirea unui act contrar. Aceste elemente de diferenţiere nu restrâng sfera de incidenţă a textului anterior şi nu au efecte cu privire la fapta concretă de trafic de influenţă reţinută în sarcina inculpatului R.F. care realizează şi elementul nou, al promisiunii că îl va determina pe magistrat să adopte o anumită conduită
Dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 78/2000, în vigoare în prezent, prevăd că infracţiunile de luare de mită, prevăzută la art. 289 C. pen., dare de mită, prevăzută la art. 290 C. pen., trafic de influenţă, prevăzută la art. 291 C. pen., şi cumpărare de influenţă, prevăzută la art. 292 C. pen., se pedepsesc potrivit prevederilor acelor texte de lege.
Dispoziţiile art. 7 alin. (3) al Legii nr. 78/2000, în vigoare la data comiterii faptei, constituie o variantă agravată a infracţiunii de trafic de influenţă dată de calitatea subiectului activ.
Astfel, potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, dacă infracţiunile prevăzute la art. 256 și 257 C. pen., precum şi infracţiunile prevăzute la art. 61 si 82 din prezenta lege au fost săvârşite de o persoană cu atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor, maximul special al pedepsei se majorează cu 2 ani.
Art. 7 din Legea nr. 78/2000 a fost modificat integral prin art. 79 pct. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., însă varianta agravată de săvârşire a infracţiunii de trafic de influenţă de către o persoană având calitatea de organ de cercetare penală sau cu atribuţii de constatare ori de sancţionare a contravenţiilor a fost menţinută.
În conformitate cu art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, faptele de luare de mită sau trafic de influenţă săvârşite de o persoană care este organ de cercetare penală sau are atribuţii de constatare ori de sancţionare a contravenţiilor se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 289 sau 291 C. pen., ale cărei limite se majorează cu o treime.
Cu privire la dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, în vigoare la data săvârşirii faptei, procurorul a apreciat, prin motivele de apel, că acestea sunt mai favorabile în raport cu art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, în varianta modificată prin Legea nr. l 87/2012.
Totodată, a apreciat că dispoziţiile art. 291 C. pen. sunt mai favorabile prin comparaţie cu cele ale art. 257 alin. (1) C. pen. anterior.
În continuare, a arătat că cele două legi sunt distincte (n.n. C. pen. şi Legea nr. 78/2000), aşa încât analiza legii penale mai favorabile se impune a fi efectuată raportat la fiecare dintre acestea, în respectarea principiului constituţional care exclude crearea unei situaţii mai grele pentru inculpat.
În consecinţă, a apreciat că încadrarea juridică corectă a faptei comise de către inculpatul R.F. este aceea de trafic de influenţă prev. de art. 291 C. pen., cu aplic. art. 5 C. pen., rap. la art. 6 şi 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 C. pen., respectiv Legea nr. 187/2012 în forma anterioară modificării prin Legea nr. 187/2012.
Motivele scrise de apel ale Parchetului privind mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile nu au mai fost susţinute de către procurorul de şedinţă cu prilejul dezbaterilor.
Cu toate acestea, instanţa de apel va examina cauza din perspectiva aplicării legii mai favorabile şi va reţine următoarele:
Variantele agravate ale unei infracţiuni nu au un caracter autonom şi nu pot fi analizate separat de infracţiunea de bază.
Prin urmare, limitele speciale de pedeapsă pentru fapta reţinută în sarcina inculpatului R.F. sunt situate, potrivit legii penale noi, între 2 ani şi 8 luni şi 9 ani şi 4 luni, iar potrivit reglementării penale în vigoare la data săvârşirii faptei, infracţiunea de trafic de influenţă săvârşită de inculpatul este pedepsită cu închisoarea între 2 şi 12 ani.
Se constată, aşadar, că deşi maximul special al pedepsei închisorii este mai redus în legea penală nouă (9 ani şi 4 luni faţă de 12 ani), minimul special al pedepsei este mai mare (2 ani şi 8 luni faţă de 2 ani).
În aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) C. pen., Înalta Curte apreciază că în situaţia în care legea penală nouă a majorat minimul special al pedepsei închisorii şi a redus maximul special al pedepsei închisorii, legea penală veche constituie legea mai favorabilă, în situaţia în care individualizarea pedepsei conduce la aplicarea unei pedepse orientate către minimul special, iar legea penală nouă constituie lege mai favorabilă în cazul în care criteriile de individualizare a pedepsei determină stabilirea duratei pedepsei spre maximul special.
Astfel, compararea limitelor speciale de pedeapsă din legile succesive nu este suficientă pentru alegerea legii mai favorabile întrucât nu cuantumul abstract al pedepselor prevăzute de legile succesive este hotărâtor, ci pedeapsa concretă ce ar putea fi aplicată ca urmare a individualizării pedepsei.
Aşadar, individualizarea pedepsei precede operaţiunii de determinare a legii penale mai favorabile.
În raport cu efectul devolutiv integral al apelului, instanţa are posibilitatea să examineze cauza din perspectiva modului de individualizare a pedepsei. Totodată, are în vedere că prin motivele de apel, Parchetul nu a criticat cuantumul pedepsei aplicate menţionând, în mod expres, că orientarea pedepsei la minimul special prevăzut de norma de incriminare este rezultatul unei corecte individualizări judiciare.
Ca atare, sub aspectul individualizării pedepsei, Înalta Curte constată că pedeapsa de 2 ani închisoare, reprezentând minimul special prevăzut de lege, ce i-a fost aplicată inculpatului reflectă preponderent criteriile de individualizare prev. de art. 74 C. pen.
Astfel, în procesul de stabilire a pedepsei anterior menţionate, instanţa de fond a realizat un echilibru între datele ce exprimă gravitatea faptei, prin raportare la conţinutul elementului material şi prin examinarea tuturor împrejurărilor anterioare ori concomitente comiterii ei, precum şi a circumstanţelor personale ale inculpatului.
Prin urmare, apreciindu-se că pedeapsa pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă este just individualizată, legea mai favorabilă ar fi legea veche, lese care a fost aplicată inculpatului.
În consecinţă, susţinerile din motivele scrise de apel, privind alegerea legii penale mai favorabile în raport cu limitele abstracte al pedepselor prevăzute de legile succesive sunt greşite şi încalcă principiul aplicării in concreto a legii penale mai favorabile.
În ceea ce priveşte pedeapsa accesorie, conform normelor tranzitorii, respectiv art. 12 din Legea nr. 187/2012, „în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă".
În raport cu legea penală mai favorabilă determinată ca fiind legea veche, aplicarea pedepsei accesorii este legală, criticile din motivele scrise de apel, sub acest aspect, fiind neîntemeiate.
În ceea ce priveşte modalitatea de individualizare a executării pedepsei aplicate, critica procurorului este întemeiată. Sub acest aspect, a susţinut că judecătorul fondului" a reţinut cu privire la individualizarea judiciară a pedepsei exclusiv elemente ce ţin de persoana făptuitorului, prezentate de altfel lapidar, respectiv buna conduită avută anterior săvârşirii faptelor ce fac obiectul prezentului dosar, fiind aşadar carenţată datorită caracterului incomplet al analizei."
Examinând critica Parchetului, Înalta Curte de Casaţie de Justiţie apreciază că executarea sancţiunii în regim de detenţie este necesară pentru realizarea scopului pedepsei, respectiv prevenirea săvârşirii de noi : infracţiuni şi conştientizarea de către inculpat a consecinţelor faptei comise.
Totodată, modalitatea în care a acţionat în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă denotă o periculozitate deosebită a inculpatului.
Sub acest aspect, instanţa de apel are în vedere că prin fapta comisă inculpatul R.F. a adus un grav prejudiciu prestigiului instituţiei în care îşi desfăşura activitatea, dar şi demnităţii funcţiei de poliţist, iar prin modalitatea concretă în care a acţionat mesajul transmis a fost de natură să compromită încrederea populaţiei în justiţie.
De asemenea, va ţine seama de calitatea specială a subiectului pasiv, care prin natura funcţiei era chemat să vegheze la respectarea legii şi aplicarea corectă a acesteia, modalitatea de comitere a faptei constând în acţiuni antisociale de natură a compromite prestigiul, autoritatea şi credibilitatea organelor statului precum şi corectitudinea, integritatea şi imparţialitatea corpului magistraţilor.
Deşi fapta inculpatului nu caracterizează comportamentul corpului poliţiştilor, Înalta Curte apreciază că, în raport de standardele pe care inculpatul ar fi trebuit să le urmeze şi de aşteptările pe care societatea le avea faţă de acesta, maniera de executare a pedepsei stabilită de către prima instanţă este prea blândă, urmând a se dispune executarea pedepsei aplicate de către prima instanţă în regim de detenţie.
Ca urmare a celor anterior menţionate, instanţa de apel, va admite critica formulată de către reprezentantul Ministerului Public, în ceea ce priveşte modalitatea de individualizare a executării pedepsei.
O ultimă critică a procurorului cu privire la inculpatul R.F. viza modalitatea greşită în care instanţa fondului a înţeles să se pronunţe asupra cererii expres formulate de către procuror la termenul din data de 05 februarie 2014, în respectarea dispoziţiilor tranzitorii referitoare la măsurile preventive dispuse sub imperiul vechii legi de procedură penală, însă procurorul de şedinţă a precizat că nu mai susţine acest motiv de apel.
Cu referire la inculpatul P.M. o primă critică a Parchetului vizează netemeinicia soluţiei de achitare a acestuia, în baza art. 16 lit. c) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă.
Prin motivele de apel s-a susţinut că inculpatul P.M., în calitate de martor, a făcut afirmaţii nesincere, nu a declarat ceea ce cunoştea, deşi a fost întrebat expres asupra împrejurării dacă a fost abordat de către inculpatul R.F. în încercarea acestuia de a determina pronunţarea unei hotărâri favorabile martorilor denunţători, aşa încât realizarea laturii obiective a infracţiunii de mărturie mincinoasă este incontestabilă.
De asemenea, Parchetul a susţinut, prin motivele scrise de apel, că inculpatul P.M. nu a fost chemat în faţa organului de urmărire penală pentru a răspunde vreunei acuzaţii, ci în calitate de martor, supus obligaţiei de a depune şi de a contribui la aflarea adevărului. De altfel, în prezenta cauză nu s-a efectuat urmărire penală faţă de inculpatul P. pentru fapte de corupţie iar la finele urmăririi penale nu s-a dispus vreo soluţie de neurmărire faţă de acesta cu privire la pretinse fapte de corupţie de care susţine că urmărea să nu fie acuzat.
În final, s-a susţinut de către Parchet că probele administrate conduc la concluzia că fapta săvârşită de inculpatul P.M. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de mărturie mincinoasă.
O a doua critică se referă la contradicţia dintre temeiul achitării, art. 16 lit. c) C. proc. pen., care presupune că nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea şi considerentele hotărârii atacate care se subsumează concluziei că nu se impune tragerea la răspundere penală a inculpatului.
Examinând conţinutul actelor dosarului, Înalta Curte constată că inculpatul P.M., judecător la Curtea de Apel Oradea, a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă prev. de art. 260 C. pen. anterior, constând în aceea că la data de 10 ianuarie 2013, fiind audiat în calitate de martor în acest dosar, a făcut afirmaţii mincinoase cu privire la împrejurări esenţiale ale cauzei, asupra cărora a fost întrebat, respectiv a declarat că inculpatul R.F. nu a intervenit în favoarea martorilor M.J.I. şi S.J.E., în sensul de a obţine pentru aceştia o hotărâre mai favorabilă în recurs, nici nu a discutat vreodată cu ofiţerul de poliţie R.F. despre situaţia vreunui inculpat implicat în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată, cu atât mai mult la completul de judecată din care face parte.
Împrejurările comiterii faptei trebuie stabilite ţinând seama de modalitatea în care a fost înregistrat Dosarul de urmărire penală nr. 130/P/2012, pe care Parchetul a omis să-l menţioneze în cadrul motivelor scrise de apel formulate în cauză, deşi motivarea soluţiei de achitare, din perspectiva dreptului martorului de a nu se autoincrimina, impunea verificarea contextului în care acestuia i-a fost atribuită calitatea de martor.
În concret, trebuie pornit de la calitatea de făptuitor a inculpatului P.M. în Dosarul nr. 49/P/2011 al D.N.A., Serviciul Teritorial Oradea.
În dosarul menţionat, prin rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din data de 25 septembrie 2013, în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen. anterior (temei modificat din art. 10 lit. d) C. proc. pen. anterior, ca urmare a admiterii de către procurorul şef a plângerii formulate împotriva soluţiei) s-a dispus, printre altele, neînceperea urmăririi penale faţă de făptuitorii R.F. şi P.M. pentru comiterea infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art. 257 alin. (1) C. pen.
În motivarea soluţiei anterior menţionate s-a reţinut că în ceea ce-i priveşte pe cei doi făptuitori nu au putut fi administrate probe care să dovedească primirea sau pretinderea unor sume de bani pentru a-şi exercita influenţa pentru punerea în libertate a inculpatului B.B.A. (filele 285 din vol. III şi 172-182 din vol. IV al dosarului de fond).
Din actele Dosarului nr. 49/P/2011, depus în copie, rezultă că prin punerea în executare a autorizaţiei din 15 martie 2012, aşadar în perioada 18 martie-16 aprilie 2012, au apărut elemente privind comiterea unei noi fapte penale de către făptuitorii R.F. şi P.M. care a făcut obiectul prezentului Dosar nr. 130/P/2012.
Anterior formării Dosarului nr. 130/P/2012, apelantul inculpat R.F. a fost citat la D.N.A., Serviciul Teritorial Oradea, pentru a fi audiat în Dosarul nr. 49/P/2011 în legătură cu demersurile pe care le-ar fi făcut pe lângă judecătorul P.M., de la Curtea de Apel Oradea, în favoarea unor persoane cu diverse afaceri judiciare. In procesul verbal din 06 decembrie 2012 s-a consemnat că R.F. s-a prezentat şi "a recunoscut verbal că a intervenit pe lângă magistrat în favoarea unor persoane, însă în momentul în care i s-a cerut să declare în scris persoanele în favoarea cărora a intervenit şi împrejurările concrete în care au avut loc intervenţiile sale, acesta a refuzat să continue declaraţia, afirmând că nu doreşte să-i facă rău lui M." (filele 154,155 din vol. 1 al dosarului de fond).
Prin urmare, la data de 06 decembrie 2012, actele de cercetare penală, efectuate în Dosarul nr. 49/P/2011, de acelaşi procuror care ulterior a instrumentat şi Dosarul nr. 130/P/2012, relevau date suficiente pentru a se bănui implicarea inculpatului P.M. în săvârşirea unor infracţiuni de corupţie, privind "persoane cu diverse afaceri judiciare", inclusiv în ceea ce-i priveşte pe martorii denunţători M.J.I. şi S.I.E.
Astfel, din convorbirile interceptate prin punerea în executare a autorizaţiei din 15 martie 2012 a rezultat că "F." ar fi intervenit la Curtea de Apel Oradea pentru pronunţarea unei hotărâri favorabile lui "J." şi altui inculpat şi există indicii că demersul lui "F.", încununat parţial cu succes nu a fost gratuit. Totodată, a fost identificat "J." ca fiind S.J.E. iar celălalt inculpat fiind M.J.I. (fila 85 verso din vol. IV al dosarului de fond).
Aşadar, în condiţiile în care Dosarul nr. 49/P/2011 se efectuau cercetări sub aspectul comiterii infracţiunilor de cumpărare de influenţă şi respectiv, trafic de influenţă de către făptuitorii H.I.Ş., I.S.A. şi P.M.V., în legătură cu demersurile acestora pentru punerea în libertate a condamnatului B.B.A., prin punerea în executare a autorizaţiei din 15 martie 2012, în perioada 18 martie-16 aprilie 2012, au apărut elemente privind comiterea unei noi fapte penale.
Aşa cum s-a menţionat anterior, Dosarul nr. 130/P/2012 a fost înregistrat la data de 07 decembrie 2012 pe baza denunţului formulat de M.J.I. referitor la comiterea infracţiunii de trafic de influenţă de către comisarul de poliţie R.F., ofiţer în cadrul I.PJ.Bihor.
După data începerii urmăririi penale şi până la momentul punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva inculpatului R.F., prin ordonanţa din 09 ianuarie 2013, au fost depuse la dosar procesele verbale din 21 decembrie 2012 prin care au fost redate convorbirile telefonice interceptate pe baza autorizaţiilor din 2012 emise de Tribunalul Bihor în Dosarul nr. 49/P/2011 al D.N.A., precum şi Decizia penală nr. 220/R din 22 februarie 2012 a Curţii de Apel Oradea (filele 9-10, 154-229 din dosarul de urmărire penală).
La aceeaşi dată, când a fost pusă în mişcare acţiunea penală faţă de inculpatul R.F., a fost audiat P.M. în calitate de martor deşi, în mod evident, din probatoriul administrat până la acel moment, rezulta că existau suspiciuni privind o eventuală implicare a acestuia din urmă în activitatea infracţională ce făcea obiectul cercetării penale şi, în acest context, avea dreptul de a nu se autoincrimina.
Astfel, la momentul audierii inculpatului P.M., în calitate de martor, datele rezultate din convorbirile telefonice interceptate pe baza autorizaţiilor din 2012 emise de Tribunalul Bihor în Dosarul nr. 49/P/2011 al D.N.A. ofereau informaţii privind relaţia de amiciţie dintre inculpatul R.F. şi inculpatul P.M., iar Decizia penală nr. 220/R din 28 februarie 2012 a Curţii de Apel Oradea releva că dosarul privind pe martorii denunţători a fost soluţionat de un complet din care a făcut parte inculpatul ultim menţionat. Totodată, convorbirile telefonice purtate între inculpaţi în ziua judecării cauzei în recurs, privind pe martorii denunţători, dar şi cea dintre inculpatul R.F. şi S.I.E. din care rezulta că primul cunoştea modul de soluţionare a cauzei creau suspiciuni privind existenţa unei posibile influenţe reale de care s-a prevalat inculpatul R.F. în faţa martorilor denunţători M.J.I. şi S.I.E. Totodată, împrejurarea că suspiciunile au planat exclusiv asupra inculpatului P.M. este demonstrată şi de demersurile parchetului care la acel moment, din 09 ianuarie 2012, a apreciat că se impune audierea doar a acestuia din urmă şi nu a celorlalţi membri ai completului. Reamintim şi declaraţia dată de R.F., în Dosarul nr. 49/P/2011, prin care a recunoscut verbal că a intervenit pe lângă magistrat în favoarea unor persoane.
Prin urmare, organul judiciar avea suficiente date din care putea să-şi dea seama că inculpatul P.M. poate fi pus în situaţia de a se auto incrimina. Astfel, fiind obligat să spună adevărul în calitate de martor, dacă ar fi confirmat că în ziua soluţionării cauzei privind pe martorii denunţători s-a întâlnit cu inculpatul R.F. şi a discutat cu acesta despre situaţia lor juridică, declaraţia sa l-ar fi expus unor sancţiuni disciplinare ori penale.
Iniţiativa de a pune în vedere martorului că are dreptul de a nu se autoincrimina, trebuia să fie a organului judiciar deţinător al unor date care ofereau suspiciuni privind implicarea martorului la comiterea unei fapte penale.
Altfel, o persoană citată spre a fi audiată ca martor, calitate în care are obligaţia de a spune adevărul, dacă se autoincriminează ar putea fi pusă sub învinuire, iar în situaţia în care nu ar spune adevărul, evitând o autoincriminare, ar comite infracţiunea de mărturie mincinoasă. Mecanismul acesta duce întotdeauna, de fapt, la punerea sub învinuire a persoanei şi este inechitabil dacă, anterior audierii persoanei în calitate de martor, organele de urmărire penală aveau indicii care creau suspiciunea implicării acesteia în comiterea faptei ce face obiectul audierii în calitate de martor.
Dreptul martorului de a nu depune mărturie asupra faptelor care îl expun la urmări decurge din principiul general recunoscut, care este de esenţa unui proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţie, şi anume dreptul de a nu contribui la propria incriminare (nemo tenetur se ipsum acussare).
În C. pen. de la 1936, în art. 281 alin. (1) pct. 1 era inserată dispoziţia potrivit căreia nu se pedepseşte acela care, dacă ar fi făcut afirmaţii adevărate sau ar fi spus tot adevărul, s-ar fi acuzat de o infracţiune pe sine sau ar fi acuzat pe o rudă sau o persoană de care este legat de o temeinică afecţiune, sau şi-ar fi cauzat lui sau acelei persoane un grav prejudiciu în ceea ce priveşte onoarea sau libertatea.
Nici C. pen. de la 1968 sau cel în vigoare, dar nici Codul de procedură anterior ori cel în vigoare nu conţin o astfel de dispoziţie. Explicaţia pe care doctrina a dat-o unei asemenea omisiuni a fost că „aflarea adevărului trebuie să primeze în realizarea justiţiei faţă de interesele persoanei chemate să depună ca martor" (V.Dongoroz, Gh. Dărîngă, S.Kahane, D. Lucinescu, A. Nemeş, M. Popovici, P. Sîrbulescu, V. Stoican, C. pen. şi C. pen. anterior. Prezentare comparativă, Bucureşti, Editura Politică, 1968, pag. 173).
Legea civilă în art. 317 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. scuteşte de obligaţia de a depune mărturie pe cei care prin răspunsurile lor, s-ar expune ei înşişi sau ar expune pe soţ, fostul soţ, logodnicul ori concubinul, rudele sau afinii până la gradul al treilea inclusiv, la o pedeapsă penală sau la dispreţul public.
În doctrină s-a apreciat că "atât în procesul civil, cât şi în cel penal, dacă martorul, pentru a nu se învinui pe sine de săvârşirea unei infracţiuni, face afirmaţii mincinoase sau cu intenţie trece sub tăcere anumite împrejurări esenţiale despre care a fost întrebat, el nu ar săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă (s.n.). În realitate, o asemenea persoană nu mai este un martor (s.n.), deoarece el nu poate apărea în această calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din moment ce întrebările care i se adresează ar conduce la implicarea sa într-un proces penal dacă le-ar răspunde sincer. Intr-o asemenea situaţie, martorului nu i se poate cere să fie obiectiv, în acelaşi timp în care deasupra sa planează sancţiunea penală "(A.F., Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1980, pag. 60-61).
Revenind la cauză, se constată că la momentul ascultării martorului P.M. existau suficiente elemente pe baza cărora se putea trage concluzia că acesta nu i se putea atribui calitatea de martor în raport cu o eventuală inculpare a sa în legătură cu implicarea sa în săvârşirea unei infracţiuni de corupţie.
În acord cu consideraţiile doctrinare anterior menţionate, Înalta Curte apreciază că inculpatul P.M. nu a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă pentru că nu putea apărea în calitate de martor într-un dosar în care probatoriul releva o eventuală implicare a sa în comiterea faptei de corupţie ce făcea obiectul urmăririi penale.
Împrejurarea că procurorul nu i-a atribuit calitatea de făptuitor nu înlătură situaţia reală, rezultată din probe, care ofereau motive plauzibile pentru a se bănui implicarea acestuia în săvârşirea unei fapte de corupţie.
Deşi aflarea adevărului trebuie să primeze, procurorul nu poate atribui calitatea de martor unei persoane despre care ştie că este implicată în comiterea unei fapte penale, doar pentru ca folosind mecanismul descris să ajungă la formularea unei acuzaţii penale.
De altfel, astfel cum rezultă din Încheierea nr. 152 din 25 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, prin referatul procurorului care a solicitat interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor telefonice efectuate de făptuitorul P.M., a fost evidenţiată participaţia acestuia din urmă la comiterea unor fapte de corupţie, arătându-se că în februarie 2012 în Dosarul nr. 49/P/2011 au fost interceptate mai multe convorbiri dintre comisarul de poliţie R.F. şi judecătorul P., din care reieşea că magistratul şi-a exercitat influenţa asupra celorlalţi magistraţi din completul Curţii de Apel Oradea care au judecat recursul declarat în dosarul inculpatului S.J., dar nu a reuşit să obţină reducerea pedepsei decât pentru unul dintre coinculpaţi.
Prin urmare, după nouă luni de la formularea acuzaţiei de mărturie mincinoasă faţă de inculpatul P.M., procurorul releva participaţia acestuia la comiterea unei infracţiuni de corupţie cu privire la care, îi atribuise inculpatului calitatea de martor (filele 64-66, vol. III din dosarul instanţei de fond).
Calitatea cerată subiectului activ de norma de incriminare reprezintă o condiţie pentru existenţa infracţiunii.
Ca atare, în cauză nefiind îndeplinită condiţia tipicităţii, fapta reţinută în sarcina inculpatului P.M. nu este prevăzută de lege, fiind aplicabile dispoziţiile art. 16 lit. b) C. proc. pen.
În acest context, nu se mai impune analiza celorlalte condiţii care vizează realizarea laturii obiective ori subiective ale infracţiunii, analizate, de altfel, de instanţa de fond, considerente la care înalta Curte achiesează întrutotul.
Inculpatul P.M. nu a formulat cale de atac iar apelul Parchetului în ceea ce-l priveşte este declarat numai în defavoarea acestuia, aşa încât instanţa de apel nu poate modifica temeiul achitării, reţinând un caz de achitare mai favorabil inculpatului, respectiv cel prevăzut de art. 16 lit. b) C. proc. pen., în condiţiile în care temeiul achitării reţinut de prima instanţă, art. 16 lit. c), presupune existenţa faptei şi întrunirea condiţiilor de tipicitate.
Pentru motivele expuse, Înalta Curte apreciază criticile formulate de Parchet cu privire la soluţia de achitare a inculpatului P.M. ca fiind neîntemeiate.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A., Serviciul Teritorial Cluj, va desfiinţa în parte, sentinţa atacată şi rejudecând:
Va înlătura aplicarea dispoziţiilor art. 861, art. 862, art. 863, art. 864 şi art. 71 alin. (5) C. pen. anterior şi, în consecinţă, va dispune ca inculpatul R.F. să execute pedeapsa de 2 ani închisoare cu executare în regim de detenţie.
Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
Va respinge, ca nefundat, apelul declarat de inculpatul R.F. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
În conformitate cu art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu judecarea apelului declarat de parchet rămân în sarcina statului.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă apelantul intimat inculpat R.F. la plata sumei de 550 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 150 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat P.M. în cuantum de 150 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A., Serviciul Teritorial Cluj împotriva sentinţei penale nr. 56 din data de 26 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
Desfiinţează, în parte, sentinţa penală apelată numai cu privire la inculpatul R.F. şi rejudecând:
Înlătură aplicarea dispoziţiilor art. 861, art. 862, art. 863, art. 864 şi art. 71 alin. (5) C. pen. anterior.
Dispune ca inculpatul R.F. să execute pedeapsa de 2 ani închisoare cu executare în regim de detenţie.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
Respinge ca nefondat apelul declarat de inculpatul R.F. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu judecarea apelului declarat de parchet rămân în sarcina statului.
Obligă apelantul intimat inculpat R.F. la plata sumei de 550 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 150 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat P.M. în cuantum de 150 lei, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 379/2014. Penal. Plângere soluţii de... | ICCJ. Decizia nr. 398/2014. Penal. Contestaţie la executare... → |
|---|
