ICCJ. Decizia nr. 413/2014. Penal. Infracţiuni privind circulaţia pe drumurile publice (O.U.G nr. 195/2002). Apel
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 413/2014
Dosar nr. 7453/2/2013
Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2014
Asupra apelului de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 249/F din data de 24 iulie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II a penală, în baza art. 86 âl. 2 din O.U.G. 195/2002 cu aplic. art. 3 şi 5 C. pen. a condamnat pe inculpatul P.A.F., din Câmpulung, jud. Argeş, la pedeapsa de 6 (şase) luni închisoare.
În baza art. 71 C. pen. din 1968 a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. din 1968, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 rap. la art. 83 C. pen. din 1968 a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 4 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 390 din 15 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 5680/2/20111, rămasă definitivă prin nerecurare la data de 27 septembrie 2011, şi a dispus executarea acesteia în întregime alături de pedeapsa aplicată în prezenta cauză, în final inculpatul urmând să execute pedeapsa de 10 luni închisoare.
În baza art. 71 C. pen. din 1968 a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. din 1968, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a obligat inculpatul la plata sumei de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.
În baza art. 272 alin. (1) rap. la art. 274 alin. (1) teza finală C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului din oficiu, în sumă de 100 lei, a rămas în sarcina statului şi se avansează din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a hotărî astfel, a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti nr. 1169/P/2013 din 01 noiembrie 2013, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului P.A.F., pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană al cărei permis de conducere a fost anulat, prev. de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002.
Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, la data de 13 noiembrie 2013 sub nr. 7453/2/2013 (3714/2013).
În actul de sesizare a instanţei, s-a reţinut următoarea situaţie de fapt:
La data de 24 decembrie 2012, inculpatul P.A.F. a fost depistat în trafic de un echipaj mixt de agenţi de poliţie din cadrul I.J.P. Ilfov - Poliţia Oraşului Buftea, în timp ce conducea autoturismul, pe str. Ş., din direcţia str. V. către Bd. M.E., având permisul de conducere anulat.
În actul de sesizare au fost indicate următoarele mijloace de probă: proces-verbal de constatare a infracţiunii; procesul-verbal de verificare a identităţii; procesul-verbal de consemnare a refuzului de a da declaraţii; declaraţiile martorilor M.V., E.A. şi P.E.S.; declaraţiile inculpatului P.A.F. alte înscrisuri.
Ca urmare a intrării în vigoare la data de 01 februarie 2014 a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, cauza a fost trimisă judecătorului de cameră preliminară.
Prin încheierea din data de 18 martie 2014, în baza art. 345 alin. (1) C. proc. pen., au fost respinse, ca nefondate, cererile şi excepţiile formulate de inculpatul P.A.F., iar în baza art. 346 C. proc. pen.,s-a constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi s-a dispus începerea judecăţii. încheierea a rămas definitivă prin respingerea contestaţiei formulate de către inculpat.
În cauză, după ce i s-a adus la cunoştinţă învinuirea şi drepturile prev. de art. 374 alin. (2) C. proc. pen., ale art. 83 C. proc. pen. şi obligaţiile prev. de art. 108 C. proc. pen., dar şi prevederile art. 374 alin. (4) C. proc. pen. şi ale art. 396 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a arătat că nu doreşte să recurgă la procedura recunoaşterii învinuirii, prev. de art. 375 C. proc. pen. şi a fost de acord să dea declaraţie în cauză.
Sub aspectul probatoriului, Ministerul Public nu a solicitat probe noi, iar inculpatul nu a contestat proba testimonială cu martora M.V., audiată în cursul urmăririi penale, motiv pentru care această probă nu a mai fost administrată în cauză.
Inculpatul a contestat proba testimonială cu martorii E.A. şi P.E.S., audiaţi în cursul urmăririi penale şi a solicitat, ca probă nouă, încuviinţarea probei cu înscrisuri constând în caracterizarea din partea Baroului Ilfov şi copia talonului autoturismului numitei M.V., instanţa admiţând proba cu înscrisul constând în caracterizarea din partea Baroului Ilfov şi respingând ca nerelevantă în soluţionarea cauzei proba cu înscrisul constând în copia talonului autoturismului numitei M.V.
În cauză a fost administrată proba testimonială cu martorii E.A. şi P.E.S. şi proba cu înscrisul constând în caracterizarea inculpatului emisă de Baroul Ilfov.
Analizând materialul probator administrat în cauză, Curtea a reţinut în fapt şi în drept următoarele:
La data de 24 decembrie 2012, în jurul orei 11:00, inculpatul P.A.F. a condus autoturismul, pe drumurile publice având permisul de conducere anulat.
Astfel, deşi a negat acuzaţia ce i se aduce, inculpatul atât în declaraţia dată în cursul urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, a recunoscut că la data de 24 decembrie 2012, în jurul orei 11.00, a condus autoturismul proprietate personală, din parcarea magazinului P.M. pe drumul public DN 1A, unde a şi fost oprit de organele de poliţie. Inculpatul a arătat că martora M.V., care a condus autoturismul până în parcarea magazinului P., i-a solicitat să parcheze maşina, nefiind obişnuită cu gabaritul vehiculului, iar inculpatul s-a conformat şi, negăsind un loc de parcare în parcarea supermarket-ului, a ieşit din parcare, efectuând un viraj la stânga, deşi acesta era interzis, şi conducând pe drumul public pe o distanţă scurtă, pentru a găsi un loc de parcare, după care a fost oprit de organele de poliţie.
În acest context a fost întocmit procesul verbal din data de 24 decembrie 2012 (filele 4-5), prin care s-a constatat că inculpatul, la data de 24 decembrie 2012, a condus autoturismul, pe drumurile publice având permisul de conducere anulat, întrucât în urma verificărilor efectuate în baza de date a rezultat că permisul de conducere al inculpatului figurează ca fiind anulat, ca urmare a condamnării la pedeapsa de 4 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 390 din 15 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin nerecurare la 27 septembrie 2011.
Împrejurările de fapt relatate de inculpat se coroborează cu declaraţia martorei M.V. din cursul urmăririi penale, care a confirmat faptul că aceasta a condus autoturismul până în parcarea magazinului P.M., unde i-a solicitat inculpatului să parcheze el autoturismul, deoarece nu avea experienţă în calitate de conducător auto şi parcarea era aglomerată, nefiind obişnuită cu dimensiunile vehiculului, iar în timp ce inculpatul căuta loc de parcare, martora a intrat în magazin pentru a face cumpărături, astfel încât nu a fost de faţă în momentul în care învinuitul a parcat autoturismul, aflând ulterior de la învinuit că fusese depistat de un echipaj de poliţie după ce parcase autoturismul pe DN 1A.
De asemenea, împrejurările de fapt esenţiale care rezultă din declaraţia inculpatului se coroborează cu cele care rezultă din declaraţia martorului E.A., audiat atât în cursul urmăririi penale şi în faza cercetării judecătoreşti, care se afla împreună cu martorul P.E.S. într-un autoturism staţionat în parcarea magazinului P.M. şi care a observat momentul în care echipajul de poliţie a plecat în urmărirea unui autoturism, de culoare albastră, conducătorul auto (identificat ulterior în persoana inculpatului) ieşind din parcarea magazinului, virând la stânga pe DN 1A, cu ignorarea indicatorului „obligatoriu la dreapta". Totodată, martorul P.E.S., care nu a văzut momentul când inculpatul a condus autoturismul din parcarea magazinului, a confirmat că maşina în care se aila cu martorul E.A. era parcată într-un loc cu vizibilitate asupra ieşirii din parcare.
Referitor la faptul că inculpatul, la data de 24 decembrie 2012, avea permisul de conducere anulat, Curtea a reţinut că prin adresa din 14 august 2013 emisă de I.P.J. Ilfov permisul de conducere, aparţinând inculpatului P.A.F. a fost iniţial reţinut, la data de 11 iunie 2010, deoarece, la data de 10 iunie 2010 acesta a condus un autovehicul pe drumurile publice având o alcoolemie de cca. 2,10 g%o. Ulterior, prin sentinţa penală nr. 390 din 15 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 4 luni închisoare, iar I.J.P. Ilfov - Serviciul Rutier a dispus, la data de 16 noiembrie 2011, anularea permisului de conducere, aparţinând inculpatului P.A.F., conform referatului al I.P.J. Ilfov.
Inculpatul a avut cunoştinţă de acest aspect, astfel cum rezultă din actele de la dosar (filele 49-53 d.u.p.), dar şi potrivit propriilor declaraţii, acesta arătând că la momentul la care poliţiştii i-au solicitat să prezinte permisul de conducere, acesta a relatat că nu-l are asupra sa, întrucât i-a fost reţinut (file 63 dosar fond).
Susţinerile inculpatului în sensul că nu s-ar fi anulat permisul de conducere, întrucât prin sentinţa penală nr. 390 din 15 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Il-a penală, nu s-ar fi dispus expres această măsură sunt eronate. Astfel, anularea permisului de conducere a avut loc conform dispoziţiilor art. 114 alin. (1) lit. b) O.U.G. nr. 195/2002, respectiv când titularul permisului de conducere a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă pentru infracţiunile prevăzute la art. 87 alin. (1) şi a fost dispusă conform art. 203 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 1391/2006 (Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002) de şeful serviciului poliţiei rutiere pe raza căruia a fost constatată fapta, în baza hotărârii judecătoreşti rămase definitivă, dispusă de o instanţă din România. Prin urmare, anularea permisului de conducere, în acest caz, este o măsură tehnică - administrativă, care se ia în baza hotărârii judecătoreşti definitive de condamnare, nefiind necesară existenţa unei menţiuni exprese privind anularea permisului de conducere în dispozitivul sentinţei penale de condamnare.
Prin urmare, Curtea a constatat că fapta inculpatului P.A.F., care la data de 24 decembrie 2012, în jurul orei 11:00, a condus autoturismul pe str. X, din direcţia str. Y către Bd. Z, având permisul de conducere anulat, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană al cărei permis de conducere a fost anulat, prev. de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, iar inculpatul a acţionat în modalitatea intenţiei indirecte ştiind că permisul de conducere i-a fost anulat, neurmărind dar acceptând producerea rezultatului socialmente periculos - siguranţa circulaţiei pe drumurile publice.
Cu privire la calificarea juridică a faptei şi aplicarea globală a legii penale mai favorabile.
Curtea a constatat că de la data săvârşirii faptei imputate inculpatului şi până la data soluţionării definitive a cauzei au intervenit mai multe legi penale succesive.
Astfel, la data de 01 aprilie 2014 a intrat în vigoare Legea nr. 286/2009 privind C. pen., publicată în M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009, care, prin art. 5 alin. (1) C. pen., în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
Astfel, infracţiunea prevăzută de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 are corespondent în art. 335 alin. (2) C. pen., fiind sancţionată cu aceeaşi pedeapsă, respectiv închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amendă.
Pentru determinarea legii penale mai favorabile în cazul concret trebuie comparate legile penale succesive: cea din momentul săvârşirii faptei şi cea din momentul judecării faptei, dar şi cele intermediare, dacă există. Prin compararea legilor şi determinarea celei mai favorabile, nu trebuie să se ajungă la combinarea dispoziţiilor mai favorabile din legile penale succesive, respectiv la aşa numita lex tertia.
În doctrina şi practica dezvoltate sub imperiul C. pen .anterior, era unanim acceptată teza potrivit căreia legea mai favorabilă, în întregul ei, trebuie aleasă pentru a fi aplicată inculpatului, dintre legile penale succesive, apreciindu-se că o combinare a dispoziţiunilor favorabile din ambele legi este hibridă şi duce la crearea, pe cale judecătorească, a unei a treia legi {lex tertia), ceea ce este inadmisibil, deoarece ar însemna ca organele judiciare să exercite un atribut care nu revine acestor organe. Unul dintre argumentele folosite a fost şi acela al conţinutului art. 13 C. pen. din 1968, care prevede că dacă au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.
De altfel, în acelaşi sens, Curtea Constituţională a statuat că determinarea concretă a legii penale mai favorabile vizează aplicarea legii, şi nu a dispoziţiilor mai blânde, neputăndu-se combina prevederi din vechea şi din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, ar permite judecătorului să legifereze" (Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011).
În acest context, instanţa a constatat că art. 5 C. pen. are aceeaşi formulare cu cea din art. 13 C. pen. din 1968, făcând referire la aplicarea legii penale mai favorabile, aşa încât apreciază că este pe deplin aplicabilă şi sub imperiul Noului C. pen. interpretarea potrivit căreia legea mai favorabilă, în întregul ei, trebuie aleasă pentru a fi aplicată inculpatului, dintre legile penale succesive. Această interpretare este, de altfel, consacrată şi de Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 06 mai 2014, publicată în M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014.
În cauza de faţă, însă, nu există diferenţe între cele două reglementări cu privire la condiţiile de incriminare, la tragerea la răspundere penală şi nici referitor la sancţiunea prevăzută de lege, aşa încât legea nouă nu este mai favorabilă, rămânând aplicabilă în cauză legea veche, în vigoare la data săvârşirii faptei, conform principiului activităţii legii penale, consacrat de art. 3 C. pen. (care preia conţinutul art. 10 C. pen. din 1968).
Referitor la sancţiunea ce trebuie aplicată inculpatului, Curtea a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se aplica o sancţiune administrativă. Astfel, împrejurarea că inculpatul nu ar mai fi condus autoturismul proprietate personală pe drumurile publice de la data reţinerii permisului de conducere şi până la data obţinerii unui nou permis de conducere, cu excepţia incidentului din data de 24 decembrie 2012, nu prezintă relevanţă în cauză.
Totodată, Curtea a constatat că deşi autoturismul a fost condus pe o distanţă scurtă (700-800 m), totuşi nu se poate aprecia că s-a adus o atingere minimă adusă valorilor sociale ocrotite prin lege şi fapta nu este în mod vădit lipsit de importanţă, în condiţiile în care rezultatul periculos al conducerii pe drumurile publice putea fi evitat cu uşurinţă de inculpat, care, de altfel, a încălcat, în mod repetat, regulile impuse legislaţiei rutiere.
Astfel, se reţine că inculpatul a fost sancţionat administrativ cu amendă de 900 lei în 16 octombrie 2009 pentru săvârşirea faptei prevăzute de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 (conducere sub influenţa băuturilor alcoolice), iar ulterior inculpatul a suferit o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii de 4 luni cu suspendarea condiţionată a executării, pentru conducerea unui autoturism pe drumurile publice având o alcoolemie de 2,10 g%0 (conform sentinţei penale nr. 390 din 15 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă definitivă prin nerecurare la data de 27 septembrie 2011).
Prin urmare, deşi inculpatul a beneficiat de clemenţa organelor judiciare, nu a înţeles să-şi conformeze conduita prescripţiilor impuse de legea penală care ocroteşte siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, ci dimpotrivă a reiterat comportamentul ilicit, tot prin încălcarea unor norme ce vizează siguranţa circulaţiei pe drumurile publice.
Pe de altă parte, având în vedere gravitatea concretă a faptei, dar şi faptul că inculpatul este o persoană integrată social, are studii superioare, a cooperat cu organele judiciare, Curtea a apreciat că aplicarea unei pedepse de 6 luni închisoare, în cuantumul minim prevăzut de lege, este suficientă pentru atingerea scopului preventiv educativ al pedepsei.
Referitor la pedeapsa accesorie, ţinând cont de jurisprudenţa instanţei supreme, dar şi a Curţii C.E.D.O., faţă de natura faptei săvârşite de inculpat, ce reflectă o lipsă de respect faţă de regulile comunităţii instituite pentru a garanta siguranţa a circulaţiei pe drumurile publice, este justificată concluzia existenţei unei nedemnităţi a acestuia în exercitarea drepturilor de natură electorală, astfel că în baza art. 71 alin. (1) s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice) şi b) C. pen. (dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat),
Având în vedere că inculpatul a săvârşit fapta din prezenta cauză în cursul termenului de încercare de 2 ani şi 4 luni stabilit prin sentinţa penală nr. 390 din 15 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă definitivă prin nerecurare la data de 27 septembrie 2011, Curtea, în baza art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 rap. la art. 83 C. pen. din 1968 a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 4 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 390 din 15 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 5680/2/20111, rămasă definitivă prin nerecurare la data de 27 septembrie 2011, şi a dispus executarea acesteia în întregime alături de pedeapsa aplicată în prezenta cauză, în final inculpatul urmând să execute pedeapsa de 10 luni închisoare.
Examinând cauza atât prin prisma criticilor invocate, cat şi din oficiu, conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt şi de drept, Înalta Curte constată că apelul declarat de inculpatul P.A.F. este nefondat.
În motivele depuse în scris inculpatul a solicitat admiterea apelului formulat şi dispunerea unei soluţii de achitare, în baza art. 10 alin. (1) lit. b)1 din vechiul C. proc. pen.
În susţinerea orală a apelului, apărătorul inculpatului a solicitat la termenul din data de 9 decembrie 2014 pronunţarea unei soluţii de achitare întemeiată pe art. 16 lit. b) C. proc. pen. şi în subsidiar să se dea valoare împrejurărilor ce pot constitui circumstanţe atenuante.
Înalta Curte reţine că, ceea ce a generat situaţia din prezenta cauză, se circumscrie faptului că la data de 24 decembrie 2012 inculpatul P.A.F. a fost depistat conducând un autovehicul din parcarea magazinului P.M. pe drumul public DN 1A, fără a poseda permis de conducere, motiv pentru care în prezenţa unui martor asistent, i s-a întocmit proces-verbal, aducându-i-se la cunoştinţă că deoarece are permisul de conducere anulat nu are drept de circulaţie.
De altfel, este cert că inculpatul a recunoscut că a condus autoturismul proprietate personală, din parcarea magazinului P.M. pe drumul public DN 1A, ceea ce neagă fiind faptul că nu a ştiut că permisul de conducere a fost anulat. Totodată, instanţa are în vedere faptul că inculpatul, deşi, a declarat că nu a ştiut că avea permisul de conducere anulat şi ca urmare nu a considerat că produce o încălcare a legii prin conducerea autoturismului, putea să intuiască că în urma conducerii unui autovehicul pe drumurile publice având o alcoolemie de cca. 2,10 g%o, la data de 10 iunie 2010, fiind condamnat prin sentinţa penală nr. nr. 390 din 15 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, la pedeapsa de 4 luni închisoare, că în urma reţinerii permisului de conducere acesta putea fi anulat. Or, potrivit principiilor generale care guvernează dreptul penal, nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii penale.
De altfel, inculpatul P.A.F. a declarat la termenul de judecată din data de 9 decembrie 2014: Cunoşteam că permisul îmi fusese reţinut, de asemenea cunoşteam că nu aveam dreptul să conduc. Ştiam că fusesem condamnat în 2011 tot pentru o faptă privitoare la regimul circulaţiei pe drumurile publice. Din 2011 pană la data faptei nu am mai condus niciodată pentru acest motiv autoturismul meu se afla la M.V.
Totodată, din interpretarea dispoziţiilor art. 114 alin. (1) lit. b) O.U.G. nr. 195/2002, rezultă că atunci când titularul permisului de conducere a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă intervine anularea permisului de conducere.
Sub aspectul laturii obiective a infracţiunii de conducere prevăzute de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, se cere îndeplinirea condiţiei de a conduce pe drumurile publice un autoturism având permisul de conducere anulat. în cauză, inculpatul a condus la data de 24 decembrie 2012, în jurul orei li00, autoturismul proprietate personală, din parcarea magazinului P.M. pe drumul public DN 1A. În ceea ce priveşte consumarea infracţiunii nu prezintă relevanţă distanţa parcursă cu autoturismul, infracţiunea consumându-se în momentul pornirii maşinii şi deplasării pentru a o parca.
Contrar criticii apărătorului inculpatului, care precizează că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, având în vedere că măsura anulării permisului dispusă anterior nu i-a fost comunicată inculpatului, aceasta nu poate fi reţinută, în contextul în care, exista o hotărâre de condamnare a inculpatului pentru conducerea unui autovehicul pe drumurile publice având o alcoolemie de cca. 2,10 g%o, şi care se coroborează cu declaraţia inculpatului, care ştia că permisul de conducere îi fusese reţinut şi care a afirmat că nu a mai condus maşina din anul 2011. De altfel, cele susţinute de inculpat, că nu ştia că permisul de conducere îi era anulat, nu rezultă din actele depuse la dosar, fiind doar relatate oral. Instanţa apreciază că inculpatul nu poate invoca necunoaşterea legii.
Totodată, înalta Curte observă că inculpatul a mai fost sancţionat administrativ cu amendă de 900 lei în 16 octombrie 2009 pentru săvârşirea faptei prevăzute de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 (conducere sub influenţa băuturilor alcoolice) şi a fost condamnat definitiv la pedeapsa închisorii de 4 luni cu suspendarea condiţionată a executării, pentru conducerea unui autoturism pe drumurile publice având o alcoolemie de 2,10 g%0 (conform sentinţei penale nr. 390 din 15 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă definitivă prin nerecurare la data de 27 septembrie 2011).
În cauză ţinând seama de împrejurările în care fapta a fost comisă şi de persoana şi conduita inculpatului, precum şi de aspectele generale privind faptele care constituie încălcări ale normelor care reglementează relaţiile sociale apărate de legea penală nu se poate aprecia că fapta comisă de inculpatul P.A.F. nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Prezentarea de către Înalta Curte, a situaţiei de fapt, confirmă faptul că inculpatul a fost în deplină cunoştinţă de cauză, iar probele îi confirmă pe deplin vinovăţia, astfel că nu poate fi primită apărarea şi implicit solicitarea de achitare pe lipsă de probe, element subiectiv sau că s-ar fi aflat în eroare.
Este evident din punctul de vedere al Înaltei Curţi, că inculpatul care a beneficiat de clemenţa legii şi în alte situaţii a crezut că oricâte încălcări la legea circulaţiei ar comite nu i se poate întâmpla nimic, că este deasupra legii pe care o poate ignora astfel cum doreşte, că nu s-a preocupat în realitate nici măcar din pură curiozitate să-şi clarifice situaţia juridică, tocmai pentru că nu i-a păsat în niciun fel de aceste valori, astfel că angajarea răspunderii penale a inculpatului a fost corect stabilită iar condamnarea sa este consecinţa unui proces firesc de aplicare a legii, tocmai în considerarea atitudinii nepăsătoare a apelantului inculpat, de formaţie avocat şi care ar fi trebuit să adopte o cu totul altă atitudine juridică.
În raport de toate considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, apelul inculpatului este nefondat, sens în care urmează a-l respinge în consecinţă, cu obligarea apelantului inculpat la plata cheltuielilor judiciare generate prin exercitarea acestei căi de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul P.A.F. împotriva sentinţei penale nr. 249/F din 24 iulie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă apelantul inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 9 decembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 394/2014. Penal. Iniţiere, constituire de... | ICCJ. Decizia nr. 423/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune... → |
|---|
