ICCJ. Decizia nr. 46/2014. Penal. Traficul de influenţă (art.291 NCP). Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs in casaţie
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 46/RC/2014
Dosar nr. 1776/1/2014
Şedinţa publică din 30 mai 2014
Asupra recursului în casaţie, precizează următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 62 din 29 ianuarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, inculpatul L.I. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 şi 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 la pedeapsa de 7 ani închisoare.
În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen., pe o perioada de 3 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
S-a dispus arestarea inculpatului în vederea executării pedepsei.
S-a făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen.
A fost dedusă din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestării preventive a inculpatului de la data de 27 octombrie 2004 la data de 25 noiembrie 2004 inclusiv. A fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că inculpatul L.I., în cursul lunii decembrie 2003, în calitatea sa de director general adjunct al D.G.F.P. Bihor, a acceptat promisiunea denunţătorului N.M. privind primirea unui procent de 10% din debitele pe care SC "R." SA Oradea le avea, pentru a interveni pe lângă funcţionari din cadrul Ministerului Finanţelor Publice şi Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, în vederea urgentării întocmirii actelor şi desfăşurării formalităţilor necesare pentru decontarea unor plăţi restante în valoare de 185 miliarde lei.
Împotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. şi inculpatul L.I.
Parchetul a criticat hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:
- greşita aplicare a dispoziţiilor art. 350 C. proc. pen., în baza cărora s-a dispus arestarea inculpatului în vederea executării pedepsei;
- greşita nereţinere ca mijloace de probă a înregistrărilor convorbirilor telefonice efectuate în baza Autorizaţiilor nr. 252/2003 şi, respectiv 202/2003.
În legătură cu cel de-al doilea motiv de apel, s-a precizat că art. 913 C. proc. pen. a fost modificat în totalitate prin Legea nr. 356 din 21 iulie 2006, stabilindu-se o nouă procedură care permite procurorului să certifice pentru autenticitate procesul-verbal ce conţine transcrierea înregistrărilor telefonice, iar această schimbare a procedurii efectuării înregistrărilor telefonice dispusă de legiuitor a pus în imposibilitate procurorul să solicite o reautorizare a înregistrărilor telefonice în baza Autorizaţiilor nr. 252/300 şi respectiv 202/2003.
Inculpatul a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:
- încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la verificarea regularităţii actului de sesizare a instanţei, prima instanţă omiţând să parcurgă procedurile prev. de art. 300 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. şi fără ca, în prealabil, să acorde posibilitatea procurorului şi părţilor de a formula excepţii, cereri sau de a propune administrarea de probe noi în conformitate cu prevederile cuprinse în art. 320 alin. (2) C. proc. pen.;
- nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la compunerea instanţei, întrucât s-a solicitat recuzarea judecătorului în şedinţa din 14 ianuarie 2010, iar instanţa nu a dat curs dispoziţiilor art. 52 C. proc. pen., astfel că a păşit la judecarea cauzei pe fond fără ca cererea de recuzare să fie soluţionată;
- instanţa de fond a dispus condamnarea pentru o altă faptă decât cea care a făcut obiectul rechizitoriului şi implicit a sesizării instanţei de judecată;
- greşita procedare la judecarea cauzei şi la pronunţarea unei soluţii fără a se audia în mod nemijlocit singurii martori oculari, respectiv denunţătorul N.M. şi martorul V.L.M., astfel că s-a încălcat principiul contradictorialităţii;
- aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 339 C. proc. pen. în sensul că s-a constatat terminată cercetarea judecătorească, deşi nu s-au administrat toate probele necesare pentru a se stabili adevărul;
- nelegala emitere, prin Încheierea de şedinţă din 19 noiembrie 2009, a unei adrese către martorul denunţător N.M. pentru a preciza instanţei "dacă îşi menţine sau nu declaraţiile date în faza de urmărire penală", sens în care va depune la dosar o declaraţie autentificată la notariat.
Susţine inculpatul că soluţia de condamnare nu se poate baza, printre altele, pe o declaraţie notarială şi că se impunea audierea martorului în mod direct şi nemijlocit;
- greşita reţinere de către prima instanţă a celor două înregistrări de convorbiri telefonice, întrucât acestea nu privesc fapte şi împrejurări legate de obiectul cauzei;
- greşita încadrare juridică dată faptei, întrucât în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000.
Susţine inculpatul că nu a avut atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor, astfel că încadrarea juridică dată faptei este în disp. art. 257 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000;
- greşita condamnare pentru infracţiunea enunţată mai sus, întrucât aceasta nu este prevăzută de lege.
Inculpatul a solicitat achitarea sa în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) combinat cu art. 10 lit. b) C. proc. pen.
De asemenea, a mai susţinut inculpatul că prima instanţă a fost în eroare atunci când a confundat "primirea propunerii" cu "acceptarea de promisiune", întrucât acestea nu sunt sinonime.
Prin Decizia penală nr. 99 din 5 mai 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-au admis apelurile declarate de inculpatul L.I. şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A., s-a casat Sentinţa penală nr. 62 din 29 ianuarie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă - Tribunalul Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că pronunţarea condamnării inculpatului în condiţiile în care nu au fost audiaţi denunţătorul N.M. şi martorul V.L.M. a făcut să fie înfrânte principiile contradictorialităţii, nemijlocirii şi oralităţii aşa cum sunt ele consacrate de dispoziţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
În contextul celor susţinute mai sus, s-a menţionat şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a sancţionat în repetate rânduri încălcarea art. 6 din Convenţie în situaţia în care o persoană a fost condamnată fără administrarea directă a probelor.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.
Invocându-se cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen. s-a solicitat casarea deciziei şi trimiterea cauzei pentru continuarea judecăţii la instanţa de apel. În susţinerea recursului s-a arătat că apelul este o cale devolutivă, instanţa fiind obligată să examineze sub toate aspectele de fapt şi de drept, având posibilitatea să administreze orice probă necesară aflării adevărului, iar completarea probaţiunii de către instanţa de fond nu constituie temei legal pentru soluţia dispusă.
Prin Decizia penală nr. 255 din 26 ianuarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A., a casat decizia recurată şi a trimis cauza pentru continuarea judecării apelurilor la aceeaşi instanţă - Curtea de Apel Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa supremă a reţinut că instanţa de apel este datoare să dispună ea însăşi administrarea probelor necesare în măsura în care la fond nu s-a reuşit acest lucru.
După casare, Curtea s-a conformat indicaţiilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a procedat la solicitarea in extenso a deciziei privind încetarea procedurii învinuitului V.L.M. în baza art. 146, 147, 148 şi 153 C. pen. austriac şi art. 90 parag. 1 C. proc. pen. austriac dispusă în Dosarul nr. 64 st.3/05 K - 20 la data de 17 octombrie 2008 în urma cererii formulate de inculpatul L.I.
Tot pentru a se aduce la îndeplinire indicaţiile deciziei de casare s-a procedat la citarea martorului denunţător N.M.
Martorul N.M. a fost citat la mai multe termene de judecată în faţa instanţelor de fond şi de apel, atât cu citaţie, cât şi cu mandat de aducere, dar acesta nu s-a prezentat.
În ceea îl priveşte pe martorul V.L.M. s-a reţinut că acesta este cetăţean austriac, cu domiciliul în Austria şi a dat o declaraţie în faţa Parchetului din Viena.
Martorul a răspuns la mai multe întrebări, precizând că s-a întâlnit o singură dată cu martorul N.M., la un hotel din Budapesta, că martorul N.M. i-a trimis o documentaţie referitoare la firma SC "R." SA, că a solicitat un onorariu de 40% din sumă martorului N.M. tocmai pentru ca martorul să refuze propunerea, că a dorit să creeze o bază de discuţie pentru achiziţionarea firmei SC "R." SA, lucru care nu s-a întâmplat, deoarece martorul N.M. a refuzat propunerea.
A mai precizat martorul V.L.M. că la întâlnirea care a avut loc la un hotel din Budapesta a fost prezent şi avocatul martorului - dr. S., precum şi faptul că la întrebarea martorului N.M. în sensul existenţei unei relaţii la Ministerul Agriculturii, răspunsul a fost negativ.
A mai susţinut martorul V.L.M. că a discutat cu inculpatul L.I. telefonic despre problemele financiare ale firmei SC "R." SA, că el a încercat să se lămurească în ce constă problema în realitate, precum şi faptul că era interesat de o rezolvare legală contra unui onorariu a problemei şi că ar fi luat o decizie doar atunci când avea detalii precise cu privire la cazul respectiv.
În legătură cu suma de 10% a precizat martorul că acesta ar fi fost onorariul său dacă ar fi apreciat că oferta martorului N.M. este serioasă, întrucât auzise că firma martorului nu îşi îndeplineşte obligaţiile.
De precizat că martorul V.L.M. are o firmă de consultanţă pe probleme financiare.
În prezentul dosar, V.L.M. a avut calitatea de învinuit pentru complicitate la traficul de influenţă în Rechizitoriul din 21 decembrie 2006, în care a fost trimis în judecată inculpatul L.I.
În faza de urmărire penală a fost formulată o cerere de transfer de procedură, către autorităţile austriece, cererea a fost admisă, iar procedura de cercetare a continuat la Parchetul din Viena.
În cele din urmă, procedura a fost încetată de autorităţile austriece împotriva lui V.L.M., din verificări nerezultând că acesta ar fi încălcat vreo prevedere a C. pen. austriac, în speţă s-a reţinut că sus-numitul nu a săvârşit infracţiunea de trafic de influenţă, sub forma complicităţii (intervenţie interzisă, încercare de mituire) sau înşelăciune.
S-a reţinut, printre altele, că stările de fapt în sensul prevederilor parag. 146 şi urm. C. pen. austriac (înşelăciune) respectiv ale parag. 153 C. pen. austriac (trădare) nu au mai existat nici din punct de vedere obiectiv pentru motivul că ministerul neglijent ar fi trebuit să ia măsurile cuvenite pentru achitarea facturilor emise în mod corespunzător.
În rejudecare, instanţa de apel a analizat declaraţiile inculpatului L.I. şi a martorilor audiaţi în cauză ajungând la concluzia că la discuţiile dintre martorul N.M. şi inculpat nu a mai fost de faţă vreo persoană care să poată confirma ori infirma săvârşirea traficului de influenţă.
Martorul B.N. cunoaşte doar din relatările denunţătorului că a apelat la inculpatul L.I., dar nu şi despre solicitarea unui comision.
Martora N.M.A. confirmă existenţa unui schimb de documente între B.N. şi V.L.M. şi faptul că acesta din urmă i-a spus că ar fi interesat de achiziţionarea unor acţiuni la firma SC R. SA.
La rândul său, martorul B.L.V., şoferul lui N.M., confirmă existenţa a trei întâlniri între acesta şi inculpat.
Instanţa de apel a reţinut ca situaţie de fapt că Ministerul Agriculturii, în calitatea sa de beneficiar al lucrărilor executate de SC R. SA, nu şi-a achitat datoriile, fapt pentru care martorul N.M., ajuns într-o situaţie dificilă din punct de vedere financiar, s-a adresat mai multor persoane, printre care inculpatul L.I., martorul V.L.M., senatorul PSD maghiar pentru a găsi o modalitate de recuperare a datoriilor.
De asemenea, a fost apreciată că este reală întâlnirea pe care martorul N.M. a avut-o într-un hotel din Budapesta cu martorul V.L.M., aceasta neavând însă niciun rezultat aşa cum a precizat însuşi martorul N.M.
Chiar prima instanţă a reţinut, în considerentele hotărârii, că nu se poate reţine menţiunea din rechizitoriu în sensul că inculpatul L.I. ar fi pretins vreo sumă de bani de la martorul denunţător, deoarece această afirmaţie nu este probată cu niciun mijloc de probă.
A mai reţinut prima instanţă că modalitatea în care s-a consumat infracţiunea este aceea că inculpatul L.I. a primit, a acceptat propunerea martorului N.M., concluzie la care a ajuns în urma unei prezumţii logice.
Instanţa de apel a considerat însă că propunerea martorului nu este dovedită fără dubii.
Martorul V.L.M. nu a asistat la discuţiile dintre denunţător şi inculpat, iar pe de altă parte, apartenenţa sa la o firmă de consultanţă îi justifică solicitarea de onorarii pentru recuperarea datoriilor.
Nici conţinutul procesului-verbal de redare a convorbirii înregistrate la data de 23 decembrie 2003 nu face dovada faptului că inculpatul ar fi primit vreo propunere din partea martorului N.M. de natură ilegală.
În ceea ce priveşte situaţia înregistrărilor convorbirilor telefonice din dosarul cauzei, instanţa de apel a considerat că în mod corect a reţinut instanţa de fond că nu pot fi reţinute ca probe decât informaţiile rezultate din interceptarea convorbirilor telefonice purtate între inculpatul L.I. şi N.M. la data de 23 decembrie 2003, ora 17:13:01, corespunzătoare Autorizaţiei nr. 301/2003, deoarece, prin procesul-verbal încheiat la data de 7 martie 2006 de Tribunalul Bihor s-a apreciat că doar aceste înregistrări prezintă interes în cercetarea cauzei şi au fost autorizate.
Tribunalul Bihor a respins autorizarea înregistrărilor convorbirilor telefonice efectuate în baza Autorizaţiilor nr. 252/2003, respectiv 202/2003 emise de D.N.A.
În vigoare la acel moment al încheierii proceselor-verbale de către Tribunalul Bihor erau dispoziţiile art. 912 alin. (3) C. proc. pen., potrivit cărora "Dacă judecătorul nu confirmă ordonanţa procurorului, a dispus încetarea de îndată a interceptărilor şi înregistrărilor, iar cele efectuate vor fi şterse, sau după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces-verbal".
Din moment ce Tribunalul Bihor nu a confirmat ordonanţele D.N.A., deşi nu a dispus prin cele două procese ştergerea sau distrugerea înregistrărilor, probele astfel obţinute nu pot fi avute în vedere la soluţionarea cauzei.
Chiar dacă procurorul a procedat la certificarea înregistrărilor acest lucru nu este de natură să acopere neconfirmarea ordonanţelor de către un judecător.
În plus, procesul-verbal din data de 21 noiembrie 2006 încheiat de procuror prin care pretinde că unul dintre judecători a săvârşit o infracţiune în legătură cu derularea procedurii de confirmare, nu poate avea efecte juridice în măsura în care s-a dispus în privinţa acelui judecător neînceperea urmăririi penale, situaţie corect reţinută de instanţa fondului.
Având în vedere cele ce preced, s-a reţinut că fapta prev. de art. 6 şi 7 din Legea nr. 78/2000 nu există, motiv pentru care s-a admis apelul inculpatului L.I. împotriva Sentinţei penale nr. 62 din 29 ianuarie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a desfiinţat sentinţa şi, pe fond, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul.
În termen legal, împotriva acestei decizii penale a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.
Parchetul a criticat hotărârea instanţei de apel pentru următoarele motive:
1. Nelegalitatea hotărârii sub aspectul nepronunţării în dispozitivul sau minuta hotărârii asupra apelului formulat în cauză de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie;
2. Nelegalitatea hotărârii instanţei de apel ca urmare a nerespectării obligaţiilor ce i-au fost impuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia penală nr. 255 din 26 ianuarie 2011;
3. Netemeinicia hotărârii instanţei de apel sub aspectul achitării inculpatului L.I.;
4. Netemeinicia hotărârii instanţei de fond, în ceea ce priveşte nereţinerea ca mijloace de probă a înregistrărilor convorbirilor telefonice efectuate în baza Autorizaţiilor nr. 252/2003, respectiv 202/2003.
Prin Decizia penală nr. 2587 din 28 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis recursul parchetului şi a trimis cauza pentru rejudecarea apelurilor la Curtea de Apel Bucureşti, în esenţă, în vederea audierii martorilor N.M. şi V.L.M.
La Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost audiat martorul N.M., iar prin comisie rogatorie, de către autorităţile judiciare din Austria, martorul V.L.M.
Apelul parchetului a fost considerat nefondat, iar al inculpatului L.I., fondat, în sensul celor de mai jos.
Instanţa de apel a apreciat că vinovăţia inculpatului, aşa cum a fost reţinută de prima instanţă, a fost reconfirmată de probele administrate în procedura de apel.
Astfel, martorul N.M. declara: "Este un denunţ în termeni generali şi cum am arătat şi acum, L.I. nu mi-a indicat niciun nume de persoană pe care ar putea-o influenţa pentru a rezolva problemele financiare. Sigur că mi s-a lăsat de înţeles de către L.I. că acesta avea influenţă în minister. Arăt că mi-a lăsat să înţeleg că L.I. are influenţe în Ministerul Mediului şi Agriculturii. La momentul la care vorbim, L.I. era director la D.F.P. Bihor. Nu ştiu dacă L.I. a lucrat în Ministerul Finanţelor. Precizez la întrebarea procurorului că m-am mai întâlnit cu L.I. pentru a-i da documentaţia pentru a rezolva problemele ivite în urma controlului şi recuperarea banilor de la minister. Nu ştiu de câte ori am predat documente, când îmi cerea, atunci îi dădeam, deci de mai multe ori".
Şi martorul V.L.M. şi-a menţinut declaraţiile anterioare, în cadrul comisiei rogatorii fiind relevante următoarele întrebări/răspunsuri:
6) Aţi discutat în decembrie 2003 cu L.I., la iniţiativa sa, despre problemele financiare ale SC R. SA, al cărei administrator este N.M.?
Răspuns: Da.
10) Aţi decis telefonic, împreună cu L.I., modul în care putea primi o anumită sumă de bani din partea lui N.M.? Dacă da, la ce v-aţi gândit?
Răspuns: Este adevărat, că la cei 10% pomeniţi de L.I. am zis suma fixă de "10", dar, în orice caz, doar dacă mă hotărâm să fac o intervenţie".
12) Aţi deţinut într-un fel sau altul documente referitoare la plăţile întârziate ale SC R. SA? Dacă da, cine v-a trimis documentele? În ce mod au fost transmise dvs. aceste documente? În acest scop au fost trimise dvs.?
Răspuns: Mi s-a transmis de către Domnul N.M. o documentaţie de firmă a SC R. SA sub forma unui dosar. Cred că acest dosar a fost predat Direcţiei firmei mele L. din Oradea şi aceştia mi l-au trimis mie. Motivul pentru care mi-a fost trimis atunci nu-l cunosc, probabil în urma solicitării lui L.I.
Martorul B.N., director economic SC R. SA, a precizat că martorul N.M. a apelat în vederea recuperării sumelor restante de la A.N.A.R., la mai multe persoane, printre care şi inculpatul L.I. Cum a declarat şi la fila 174 - voi. I d.u.p., a avut o discuţie cu N.M. care i-a spus că s-a întâlnit cu o persoană la Budapesta, fără să-i nominalizeze această persoană care i-a promis că-l ajută ori la recuperarea sumelor restante, ori prin participarea la construcţia unui tronson de autostradă în România, lucrare ce urma să fie contractată de o societate străină, societate ce ar fi urmat să dea în antrepriză lucrări SC R. SA. În Bucureşti, de la Hotelul B. a fost preluat de 2 sau 3 procurori D.N.A. şi însoţit la sediul D.N.A. Împrejurarea că procurorii l-au luat de la Hotel B., a urcat cu ei în maşină, au pornit sirena, nu i-au influenţat în mod categoric declaraţia dată.
Martora N.M.A. a declarat că în anul 2004, fără a putea preciza data, a vizitat-o la locul de muncă martorul B.N. care i-a lăsat o mapă pe care urma să o transmită martorului V.L.M. Această mapă era o mapă de prezentare a unei firme şi cuprindea o prezentare a firmei la care lucra martorul B.N., conţinând fotografii şi documente financiar-contabile. A mai precizat martora că ulterior a trimis mapa martorului V.L.M. prin intermediul unei terţe persoane la Budapesta.
Martorul B.L.V., şofer, a declarat că în iarna anului 2003 martorul N.M. s-a întâlnit cu inculpatul L.I. de trei ori la câte un hotel din Bihor. Nu ştie ce s-a discutat la aceste întâlniri deoarece el a rămas în maşină. La o singură întâlnire cei doi au discutat în maşină, ocazie cu care el a coborât din autoturism.
Martorul T.G. a declarat că în cursul anului 2004, martorul N.M. l-a rugat să-l însoţească la Budapesta deoarece urma să se întâlnească cu un domn, dar nu i-a spus cine este acesta. Martorul a precizat că l-a aşteptat pe domnul V.L.M. împreună cu N.M. într-un bar dintr-un hotel din Budapesta, iar când martorul V.L.M. a intrat în hotel N.M. s-a ridicat şi s-au retras pentru aprox. 40 de minute. A mai declarat că în momentul în care s-a ridicat de la masă să se întâlnească cu V.L.M., N.M. nu avea nimic în mână.
Instanţa de apel a constatat că nu pot fi reţinute ca probe decât informaţiile rezultate din interceptarea convorbirilor telefonice purtate intre inculpatul L.I. şi N.M. la data de 23 decembrie 2003 ora 17:33:43, respectiv informaţiile rezultate din interceptarea convorbirilor telefonice purtate între inculpatul L.I. şi martorul V.L.M. la data de 23 decembrie 2003, ora 17:13:01, corespunzătoare Autorizaţiei nr. 301/2003, deoarece, aşa cum rezultă din materialul de urmărire penală, prin procesul-verbal încheiat la data de 7 martie 2006 de Tribunalul Bihor s-a apreciat că doar aceste înregistrări prezintă interes în cercetarea şi soluţionarea cauzei şi au fost autorizate.
Instanţa de apel a constatat că prin procesul-verbal încheiat la data de 5 mai 2006, Tribunalul Bihor a respins autorizarea înregistrărilor convorbirilor telefonice efectuate în baza Autorizaţiilor nr. 252/2003, respectiv 202/2003 emise de D.N.A.
Conform art. 912 alin. (3) C. proc. pen., în vigoare la momentul încheierii proceselor-verbale de către Tribunalul Bihor: "(...) Dacă judecătorul nu confirmă ordonanţa procurorului, va dispune încetarea de îndată a interceptărilor şi înregistrărilor, iar cele efectuate vor fi şterse, sau după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces-verbal (...)".
Instanţa de apel a apreciat că, chiar dacă Tribunalul Bihor nu a dispus prin cele două procese-verbale încheiate ştergerea sau distrugerea înregistrărilor, totuşi nu a confirmat ordonanţele D.N.A., prin urmare probele astfel obţinute nu pot fi avute în vedere la soluţionarea cauzei.
De asemenea, împrejurarea că procurorul a procedat la certificarea înregistrărilor nu ar avea relevanţă, în opinia instanţei de judecată, neputând să acopere neconfirmarea ordonanţelor de către un judecător, iar procesul-verbal din data de 21 noiembrie 2006 încheiat de procuror prin care pretinde că unul dintre judecători a săvârşit o infracţiune în legătură cu derularea procedurii de confirmare, nu poate produce efecte juridice în măsura în care s-a dispus în privinţa acelui judecător neînceperea urmăririi penale.
În aceste condiţii, instanţa de apel a apreciat că relevant este conţinutul procesului-verbal de redare a convorbirii înregistrate la data de 23 decembrie 2003 (şi ulterior confirmate de către judecător), din care rezultă că inculpatul L.I. îi cere acordul lui V.L.M. cu privire la ce trebuie să-i spună martorului N.M., respectiv :"(...) nu ştiu ce să-i mai spun. Spune-i că una din două. Poate că amândouă, da una din două se rezolvă" - replica lui V.L.M. care adaugă:" Da, dar nu-i spune cu cine, ce, zi ... mă ..." şi ... <la nivel mare> ... Nici nu are rost să mai vorbeşti cu nimeni. Se rezolva din prima, dacă n-ai fi vorbit cu toata ţara (...)".
În ceea ce priveşte cuantumul sumelor nerecuperate de SC R. SA, inculpatul L.I. a declarat: "Am studiat împreună cu N.M. acel dosar, în care erau prezentate defalcat mai multe lucrări efectuate de SC R. SA, însă eu am reţinut decât costul total al acelor lucrări, în cuantum de 70 miliarde lei. N.M. mi-a spus de asemenea, că este dispus să ofere 10% din suma de 70 miliarde, respectiv 7 miliarde lei, persoanei care îl poate ajuta pentru rezolvarea într-un termen foarte scurt a plăţilor despre care am făcut vorbire. I-am explicat că nu cunosc din poziţia pe care o am, nicio persoană la Compania Naţională A.R. şi că nu-l pot ajuta, iar faţă de mine problema oferirii sumei de bani ieşea din discuţie. În aceeaşi discuţie, N.M. mi-a cerut în limita posibilităţilor să-l pun în legătură cu V.L.M., om de afaceri pe care îl considera un om influent şi care l-ar fi putut ajuta în rezolvarea acelei probleme. I-am confirmat că voi lua legătura cu V.L.M. şi o să-i comunic poziţia acestuia. Documentaţia prezentată la N.M. a rămas la mine pentru consultare şi pentru a comunica mai departe datele din acestea. A rămas să-i comunic d-lui N.M., poziţia lui V.L.M.". Această declaraţie a fost menţinută de inculpat, cum rezultă din declaraţia luată acestuia în primă instanţă.
Această situaţie de fapt ar fi fost sintetizată şi în denunţul martorului N.M. de la fila 143 vol. I d.u.p., în care a arătat: "În luna decembrie 2003 în repetate rânduri, numitul L.I., director adjunct în cadrul D.F.P. Oradea, mi-a pretins suma de aproximativ 18 miliarde lei pentru a interveni pe lângă funcţionarii Ministerului Apelor şi Agriculturii şi la Ministerul Finanţelor Publice în vederea urgentării efectuării unor plăţi, în valoare aproximativă de 185 miliarde lei pentru lucrări executate de firma R., al cărei preşedinte sunt, plăţi care se realizează cu întârziere datorită rectificărilor bugetare şi care nefiind onorate la timp mă puneau într-o dificultate financiară deosebită. De asemenea, o persoană din anturajul acestuia, pe nume V.L.M., mi-a pretins 40% din 185 miliarde lei, pentru a realiza aceeaşi intervenţie pe lângă reprezentanţii Ministerului de Finanţe şi al Apelor. Relaţia dintre acesta, V.L.M. şi mine fiind intermediată de L.P.".
Prin urmare, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, vinovăţia inculpatului L.I. ar fi dovedită, reţinându-se, de către instanţa de apel, că în cursul lunii decembrie 2003, în calitatea sa de director general adjunct al D.G.F.P. Bihor, a acceptat promisiunea denunţătorului N.M. privind primirea unui procent de 10% din debitele pe care SC R. SA Oradea le avea, pentru a interveni pe lângă funcţionari din cadrul Ministerului Finanţelor Publice şi Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, în vederea urgentării întocmirii actelor şi desfăşurării formalităţilor necesare pentru decontarea unor plăţi restante în valoare aproximativă de 185 miliarde ROL, pentru lucrări efectuate de către SC R. SA Oradea, în beneficiul Administraţiei Naţionale A.R. SA.
Pentru faptul că martorul N.M. a apelat la inculpatul L.I., în mod corect s-a reţinut că acesta a propus traficul de influenţă, iar inculpatul a acceptat această propunere, element constitutiv al infracţiunii prev. de art. 257 C. pen.
Împrejurarea că inculpatul L.I. a luat de la martorul N.M. un dosar în care se afla documentaţia aferentă debitelor restante pe care SC R. SA le avea de încasat, rezultă din coroborarea declaraţiei inculpatului L.I.: "(...) Documentaţia prezentată de N.M. a rămas la mine pentru consultare şi pentru a comunica mai departe, datele din acestea (...)", cu declaraţiile martorului N.M.: "(...) Ulterior m-a sunat şi m-a chemat la masă, unde i-am dat documentele, dosarul care cuprinde acte reprezentând baza legală a recuperării banilor (...)".
În legătură cu cel de-al doilea set de documente predate inculpatului L.I., se reţine că în depoziţia sa de la pag. 151 vol. I d.u.p., martorul N.M. arată: "(...) La P. în seara respectivă în data de 19 ianuarie 2004, L.I. mi-a spus că trebuie făcut un nou set de documente pentru a fi depuse la Ministerul Mediului şi Gospodărirea Apelor nou înfiinţat de care răspunde un anume G.A. pe care-l cunoaşte foarte bine şi este posibil de a rezolva problema banilor. Mi-a dat de înţeles că procentul de 10% pentru intervenţia realizată rămâne acelaşi. Am vorbit cu B.N. la telefon şi am spus să pregătească un nou dosar pentru ministerul nou înfiinţat, motiv pentru care l-am chemat a doua zi la firmă. B.N. a luat dosarul şi a plecat să se întâlnească cu L.P. căruia i-a remis toată documentaţia şi mi-a confirmat telefonic ulterior că documentele au fost predate şi se încearcă o nouă variantă de recuperare a banilor. Revin şi arăt că i-am dat lui L.I. 2 (două) dosare, unul pentru recuperarea banilor şi unul pentru intervenţie la Ministerul Finanţelor pentru a mări programul de lucru pentru 2004.(...)", declaraţie care se coroborează cu precizările martorului B.N. care la fila 180 vol. I d.u.p. arată: "(...) În perioada ianuarie - februarie 2004 la solicitarea domnului N.M., am dus domnului L.I. la biroul său din sediul D.F.P. două dosare întocmite de Serviciul Tehnic, unul cuprinzând situaţia sumelor restante pe care societatea R. urma să le încaseze, iar al doilea dosar se referea la Programul de activitate pe anul 2004. Am fost primit de domnul L.I. care era singur în birou şi i-am lăsat cele două dosare. Cele două dosare urmau să fie duse de către domnul L.I. la Bucureşti (...)".
De asemenea, în depoziţia care a dat-o în faţa instanţei de judecată, martora N.M.A. a arătat că: "În cursul anului 2004, fără să pot preciza data, m-a vizitat la locul de muncă martorul B.N. care mi-a livrat o mapă, pe care urma să o transmit martorului V.L.M. Aceasta mapă era o mapă de prezentare a unei firme şi cuprindea o prezentare a firmei la care lucra martorul B.N., conţinând fotografii şi documente financiar-contabile (...)".
Martorul N.M. a arătat "(...) În perioada Crăciunului m-a sunat din nou L.I. şi a stabilit să ne întâlnim la un complex hotelier E., unde a ieşit şi s-a urcat în autoturismul meu, cu care m-am deplasat acolo cu şoferul B.L.V., spunându-mi că trebuie să mă întâlnesc cu V.L.M. într-un hotel din Budapesta (...)".
De asemenea, inculpatul L.I. precizează: "(...) la data de 7 decembrie 2003, l-am contactat pe V.L.M. în ideea de a-l pune în legătură cu un anumit om de afaceri din Oradea, N.M., care avea de recuperat anumite creanţe de la unele Ministere (...)".
Martorul V.L.M. a declarat: "(...) Directorul General al Administraţiei Financiare din Oradea, România, domnul L.I., un fost prieten de-al meu, m-a sunat în octombrie sau noiembrie sau decembrie 2003 şi mi-a făcut o propunere pentru o afacere legală. El mi-a povestit despre firma R. care este condusă de către domnul N.M. Ministerul Agriculturii ar fi avut datorii către această firmă, această firmă executând lucrări de construcţie pentru minister şi care nu au fost încă plătite. Domnul N.M. a intervenit - după cum a explicat domnul L.I. - la acesta (la L.I. n.t.) pentru că exista o legătură directă între administraţia financiară şi Ministerul Agriculturii. (...)".
De asemenea, inculpatul L.I. a precizat: "(...) Ulterior, am purtat mai multe convorbiri telefonice cu V.L.M., căruia i-am comunicat problema ridicată de N.M. (...). În paralel, îl informam şi pe N.M. despre discuţiile purtate, discuţiile de acest gen durând până la momentul în care N.M. s-a întâlnit cu V.L.M. la Budapesta (...)", iar acelaşi inculpat arată: "În ceea ce priveşte toate chestiunile comunicate de V.L.M. prin telefon (...), arăt că nu-mi amintesc cu exactitate dacă îi comunicam lui N.M. integral cele vorbite cu V.L.M.".
Împrejurarea că martorul N.M. s-a deplasat la Budapesta, unde s-a întâlnit cu martorul V.L.M., ar fi rezultat din declaraţia celor doi martori care se coroborează şi cu depoziţiile martorilor T.G. şi B.N.
În condiţiile în care inculpatul era director general adjunct al D.G.F.P. Bihor şi s-a implicat neoficial în rezolvarea problemelor financiare ale SC R. SA Oradea, a îndreptăţit instanţa de apel să aprecieze în raport de probele sus-arătate că acesta a lăsat să se creadă că are influenţă asupra unor funcţionari din Ministerul Finanţelor şi al Agriculturii, cu scopul de a obţine foloase de la martorul N.M. Astfel de ce ar fi apelat martorul N.M. la inculpat?
De altfel, din procesul-verbal de redare al convorbirii din 23 decembrie 2003, rezultă faptul că V.L.M. i-a spus lui L.I.: "Nici nu are rost să mai vorbeşti cu nimeni. Se rezolva din prima, dacă n-ai fi vorbit cu toată ţara ...".
În declaraţia pe care martorul N.M. a dat-o, acesta arată: "(...) În diferite ocazii, cu diferite prilejuri mi-a spus că îi cunoaşte pe G.A. şi A.A., funcţionari în cadrul Ministerului Agriculturii şi Ministerului Finanţelor (...)", pentru ca inculpatul L.I. să precizeze: "(...) Ştiu că există la Ministerul Finanţelor un secretar de stat pe numele G.A., dar cunosc acest lucru întrucât respectiva persoană este o persoană publică (...)".
În ceea ce priveşte încadrarea juridică, instanţa de apel, în acord cu Decizia penală din 8 martie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin care inculpatul L.I. a fost condamnat definitiv într-un alt dosar, a reţinut că acesta nu a avut atribuţii de constatare sau sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor; reţinându-se că a fost numit în funcţia publică de director general adjunct prin Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 224/2001 începând cu data de 11 iunie 2001, iar în fişa postului rezultă că nu a avut atribuţiile menţionate; în mod identic, Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 224/2001 şi organigrama Direcţiei de control fiscal nu prevăd în sarcina lui atribuţii de control.
Prin urmare, au fost înlăturate referirile din încadrarea juridică referitoare la dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, inculpatul neavând atribuţii de constatare sau sancţiune a contravenţiilor ori de constatare a infracţiunilor.
Nu a fost reţinută însă argumentaţia apărării inculpatului, care a arătat că nu subzistă infracţiunea de trafic de influenţă din lipsa existenţei în cauză a unui "funcţionar traficat", întrucât dispoziţiile art. 257 C. pen. prevăd ca element constitutiv doar fapta de a lăsa să se creadă că inculpatul avea influenţă asupra unui funcţionar, iar nu şi condiţia ca inculpatul să apeleze efectiv la un "funcţionar traficat".
Apărarea şi parchetul au solicitat să se reţină că prima instanţă a schimbat nelegal obiectul judecăţii, când a reţinut că inculpatul a acceptat promisiunea de foloase spre deosebire de rechizitoriu, în care se vorbeşte de pretinderea de foloase. După cum s-a arătat anterior, Curtea a apreciat că inculpatul L.I. a acceptat promisiunea obţinerii de foloase materiale. În viziunea instanţei de apel, acceptarea acestor foloase promise de martorul N.M. nu constituie altceva decât tot o "pretindere" de foloase, este adevărat la iniţiativa martorului menţionat.
Prin urmare, s-a apreciat că prima instanţă nu a schimbat obiectul judecăţii, ci l-a analizat în profunzime, stabilind cine a avut prima iniţiativă infracţională, în raport de care încadrarea juridică a rămas neschimbată, art. 257 C. pen. sancţionând penal ambele variante de comitere a infracţiunii.
Şi solicitarea de recunoaştere a hotărârii privindu-l pe martorul V.L.M. nu a fost apreciată ca justificată, în raport de faptul că în apel, prin comisie rogatorie acesta a dat o declaraţie reţinută ca probă de către instanţa de apel; ori obiectul judecăţii îl vizează pe inculpatul L.I., iar nu pe martorul V.L.M.
Nu a fost reţinută susţinerea apărării, că inculpatul L.I. nu se face vinovat de nicio faptă penală, întrucât cum s-a arătat probele administrate îl indică în mod cert ca fiind autor al infracţiunii de trafic de influenţă.
În ceea ce priveşte declaraţia martorului N.M., aflat cu handicap accentuat la data judecării în primă instanţă a cauzei, se constată că este neprocedurală, martorul declarând la notar că-şi menţine declaraţiile anterioare. Cu toate acestea, martorul a fost audiat în apel la data de 23 aprilie 2013, şi a declarat că-şi susţine denunţul făcut în cauză. Faptul că martorul N.M. a fost cercetat în cauză, nu exclude audierea sa ca martor, instanţa analizând declaraţia, în raport de celelalte probe administrate.
Analizând Încheierea primei instanţe din 24 aprilie 2008, instanţa de apel a constatat că s-a făcut verificarea sesizării instanţei, iar faptul că inculpatul a fost audiat la cererea acestuia, asistat de apărător ales, la cca. 1 an şi jumătate de la sesizarea instanţei, nu produs o vătămare a intereselor acestuia, chiar dacă nu i s-a citit actul de sesizare.
Instanţa de apel a apreciat că, în raport de coroborarea probelor indicate mai sus, declaraţia denunţătorului prin care arată că "L.I. m-a trimis să mă întâlnesc cu V.L.M. deoarece la momentul respectiv mi-a spus că nu poate să mă ajute", nu infirmă vinovăţia inculpatului, care aşa cum s-a argumentat, a acceptat anterior în schimbul unor foloase să comită infracţiunea de trafic de influenţă.
Nici criticile apărării legate de desfăşurarea urmăririi penale nu au fost apreciate ca fondate.
Din actele dosarului instanţa de apel a reţinut că D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea s-a autosesizat la data de 16 decembrie 2003, iar începerea urmăririi penale s-a dispus împotriva inculpatului L.I. la data de 27 octombrie 2004.
Împrejurarea că s-a emis pe data de 26 octombrie 2004 un mandat pe numele inculpatului în calitate de învinuit, a fost apreciată ca un act premergător începerii urmăririi penale, care nu este lovit de niciun caz de nulitate absolută.
Tribunalul Bihor era în măsură să dispună efectuarea percheziţiei domiciliare, ca instanţă căreia i-ar fi revenit competenţa să judece cauza în prima instanţă.
În ceea ce priveşte competenţa organului de urmărire penală care a efectuat percheziţiile, s-a constatat că percheziţiile au fost efectuate de D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea, serviciu care se află în subordinea D.N.A. Central, împrejurare care nu afectează legitimitatea sau legalitatea efectuării percheziţiilor dispuse.
Tot în mod legal, cu respectarea art. 217 alin. (4) C. proc. pen., procurorul anchetator de la P.N.A. - Oradea ar fi dispus ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele poliţiei judiciare, respectiv percheziţii, ridicări de obiecte şi înscrisuri, precum şi audieri de persoane, neexistând nicio dovadă că dosarul cauzei nu se afla la P.N.A. - Oradea. De asemenea, percheziţiile domiciliare au fost efectuate cu respectarea art. 101 alin. (1) C. proc. pen., fiind autorizate de instanţă.
În aceste condiţii, valorile au fost ridicate cu titlu, pe bază de proces-verbal, aşa cum de altfel au fost şi restituite. Nu ar exista nicio dovadă că procurorii s-au folosit de aceste valori şi nu le-au restituit, procesul-verbal de restituire dovedind contrariul.
Dispoziţia primei instanţe, care, după condamnarea inculpatului a dispus arestarea acestuia, s-ar întemeia pe dispoziţiile art. 350 alin. (1) C. proc. pen., întrucât instanţa are obligaţia ca prin hotărâre să se pronunţe asupra luării, menţinerii sau revocării măsurii arestării preventive, chiar şi din oficiu. Este însă greşit motivată, întrucât arestarea preventivă nu s-a dispus în vederea executării pedepsei, ci pentru a înlătura un pericol concret pentru ordinea publică.
Instanţa de apel a apreciat că pedeapsa de 7 ani închisoare aplicată de prima instanţă de judecată, cu 1 an mai mult decât media limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, corespunde criteriilor de individualizare prev. de art. 72 C. pen. Astfel, temeinic s-ar fi avut în vedere gradul ridicat de pericol social al infracţiunii comise de o persoană cu o funcţie importantă în sistemul fiscal al statului, sumele mari ce au făcut obiectul traficului de influenţă, dar şi faptul că acesta a fost pozitiv evaluat de Serviciul de probaţiune.
Împotriva Deciziei penale nr. 14/A din 28 ianuarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, condamnatul L.I. a formulat recurs în casaţie.
Prin Încheierea nr. 17, pronunţată în şedinţă publică, în data de 2 mai 2014, s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de persoana condamnată L.I. împotriva Deciziei penale nr. 14/A din data de 28 ianuarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, şi s-a trimis cauza completului care judecă recursul în casaţie respectiv, C10, în compunere de 3 judecători, fixându-se termen de judecată la 30 mai 2014, cu citarea părţilor.
Recursul în casaţie a fost întemeiat pe cazul de casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., condamnatul L.I. solicitând instanţei de recurs, ca în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., să dispună achitarea inculpatului, întrucât a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
Prin apărător ales condamnatul a susţinut că fapta pentru care a fost trimis în judecată nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii.
Astfel s-a precizat că în actuala reglementare, infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută în art. 291 C. pen., presupune o cerinţă suplimentară în ceea ce priveşte elementul material, respectiv o promisiune de determinare.
Se arată că pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, ar presupune condiţia ca persoana care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra funcţionarului public, să promită că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu, sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.
Existenţa infracţiunii de trafic de influenţă în actuala reglementare ar fi condiţionată de cerinţa ca autorul "să promită" acţiunea de determinare, nefiind suficientă acţiunea de "pretindere", "de acceptare" sau "de primire" pentru existenţa elementului material al laturii obiective.
În condiţiile în care, prin Rechizitoriul din data de 21 decembrie 2006 întocmit de P.I.C.C.J. - D.N.A. prin care a fost trimis în judecată se arată că, "în cursul lunii decembrie 2003, în calitate de director general adjunct al D.G.F.P. Bihor, a pretins suma de 18,5 miliarde ROL de la directorul SC R. SA pentru a interveni pe lângă funcţionari din cadrul Ministerului Finanţelor Publice şi Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale în vederea urgentării întocmirii actelor şi desfăşurării formalităţilor necesare pentru decontarea unei plăţi restante în valoare de aproximativ 185 miliarde ROL, pentru lucrări efectuate de către SC R. SA Oradea", condamnatul consideră că elementul material pe care îl întruneşte infracţiunea pentru care a fost condamnat ar fi de "pretindere", nu şi de "promitere".
În consecinţă, în temeiul art. 448 pct. 2 lit. a), condamnatul a solicitat admiterea recursului în casaţie şi achitarea lui, întrucât ar fi fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
Analizând recursul în casaţie declarat, prin prisma motivelor invocate, ce se vor cenzura prin prisma dispoziţiilor art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul inculpatului este neîntemeiat, urmând a fi respins.
Atât în practică, cât şi în doctrină este unanim acceptat faptul că modificările din noul C. pen. referitoare la infracţiunea de trafic de influenţă au venit cu clarificări în ceea ce priveşte conţinutul constitutiv al acestei infracţiuni pentru a evita pe viitor eventualele interpretări.
Astfel, condiţia promisiunii de către traficantul de influenţă a exercitării influenţei anterior afirmate asupra funcţionarului public, prin determinarea acestuia să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea un act ce intră în îndatoririle sale de serviciu, reprezintă o cerinţă esenţială a infracţiunii prevăzute de art. 291 C. pen., care însă nu modifică substanţial vechea incriminare a art. 257 C. pen. (1969).
Astfel, în prezent, pentru a constitui infracţiune, este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii ale acţiunii (acţiunilor) subiectului activ:
a) afirmarea unei influenţe sau crearea aparenţei unei influenţe asupra funcţionarului;
b) o acţiune indubitabilă de promisiune a exercitării acestei influenţe;
c) realizarea celor două cerinţe anterioare mai înainte ca funcţionarul să fi îndeplinit actul.
În lipsa angajamentului expres al exercitării influenţei şi al garantării reuşitei acesteia, se opinează că fapta va constitui infracţiunea de înşelăciune (Toader Tudorel, Noul C. pen., comentarii pe articole, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 473).
În timp ce în redactarea C. pen. anterior, fapta exista şi dacă autorul nu dezminţea afirmaţiile altei persoane (chiar a autorului infracţiunii corelative de cumpărare de influenţă, sau a altor participanţi - V. Dobrinoiu, I. Pascu, Noul C. pen. comentat, Partea specială, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 291) în legătură cu influenţa pe care ar avea-o asupra unui funcţionar şi în aceste condiţii primea, pretindea sau accepta foloase, în condiţiile actualului C. pen., este necesară o acţiune suplimentară prin care autorul făgăduieşte determinarea conduitei funcţionarului.
Spre deosebire de art. 257 alin. (1) C. pen. anterior, art. 291 alin. (1) noul C. pen. prevede că acţiunea este săvârşită de o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra funcţionarului public şi care promite că va determina pe funcţionarul public să adopte o anumită conduită (Noul C. pen. comentat prin raportare la Codul penal anterior, Adina Vlăsceanu, Alina Barbu, editura Hamangiu, 2014, pagina 661).
De asemenea, spre deosebire de art. 257 alin. (1) C. pen. anterior, art. 291 alin. (1) C. pen. în vigoare prevede că acţiunea este săvârşită de persoana care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra funcţionarului public şi care promite că îl va determina pe funcţionarul public să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, iar nu numai să "facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu "aşa cum prevedea art. 257 alin. (1) C. pen. anterior (Noul C. pen. comentat prin raportare la Codul penal anterior Adina Vlăsceanu, Alina Barbu, editura Hamangiu, 2014, pagina 661).
Aşa cum putem observa noţiunea de promisiune este introdusă ca un element de noutate absolută în ceea ce priveşte această infracţiune.
În continuare vom analiza conţinutul noţiunii de promisiune şi eventualele repercusiuni în ceea ce priveşte reţinerea unei infracţiuni de trafic de influenţă dacă ne raportăm la starea de fapt astfel cum a fost reţinută în considerentele deciziei atacate.
Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, noţiunea de promisiune presupune un angajament prin care cineva se obligă să facă ceva, făgăduială, a promite este obligaţia de a face ceva, a îndreptăţi speranţele, a prezenta perspectivele favorabile (Academia Română, Institutul de lingvistică, Iorgu Iordan, Dicţionarul explicativ al limbii române, Univers Enciclopedic Bucureşti, 1998 pagina 858).
Având în vedere faptul că pe legea veche făptuitorul se obliga să determine cu privire la adoptarea unei anumite conduite de către funcţionarul la care făcea trimitere, iar în incriminarea actuală subiectul activ promite că va determina funcţionarul să adopte o anumită conduită, apreciem că activitatea de promisiune, prevăzută de actualul cod, este inclusă în activitatea de determinare la care făptuitorul se obliga anterior, conform cerinţei prevăzute de vechiul cod.
Astfel considerăm că noţiunea "de a determina", obliga făptuitorul la a face ceva, aspect care presupunea o obligaţie de rezultat pe când în situaţia existentă subiectul activ are o obligaţie de diligenţă, care ne permite să distingem cu privire la intenţia infracţională a subiectului activ.
Aspectul introdus de legiuitor cu privire la promisiunea determinării conturează mai precis latura obiectivă a infracţiunii, ne ajută să distingem mai clar cu privire la poziţia subiectului activ al traficului de influenţă. Modul în care acesta se exteriorizează este un aspect deosebit de important în ceea ce priveşte existenţa traficului de influenţă.
Sub acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează că deşi art. 291 C. pen. a fost modificat în raport cu textul care incrimina infracţiunea de trafic de influenţă din legea veche, prin adăugarea unei condiţii suplimentare de realizare a laturii obiective cu influenţă şi asupra laturii subiective, şi anume "promisiunea" făptuitorului că va determina pe funcţionarul public să aibă conduita dorită de cumpărătorul de influenţă, rolul acestei modificări a fost acela de a exclude orice echivoc cu privire la activitatea infracţională a traficantului de influenţă, ce constituie un act de corupţie.
De altfel, situaţia de fapt reţinută prin hotărârea atacată, pe baza probelor administrate relevă îndeplinirea şi a acestei condiţii prevăzute de noul text de incriminare.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte apreciază că nu ne aflăm în prezenţa cazului de casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., care presupune că fapta pentru care a fost condamnat inculpatul nu ar mai fi prevăzută de legea penală, în condiţiile în care fapta reţinută există în materialitatea ei, suntem în prezenţa trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii şi există o corespondenţă între fapta concretă şi elementele de natură obiectivă şi subiectivă stabilite de legiuitor în norma de incriminare, inculpatul asumându-şi o obligaţie de determinare, conform legii vechi, care în mod practic depăşeşte promisiunea de a face ceva, condiţie prevăzută în legea penală în vigoare.
Pentru aceste motive, în baza dispoziţiilor art. 448 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de condamnatul L.I. împotriva Deciziei penale nr. 14/A din 28 ianuarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, şi va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de condamnatul L.I. împotriva Deciziei penale nr. 14/A din 28 ianuarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 44/2014. Penal. Vătămarea corporală din... | ICCJ. Decizia nr. 460/2014. Penal. îndreptare eroare materială... → |
|---|
