ICCJ. Decizia nr. 1153/2015. SECŢIA PENALĂ
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1153 /20 15
Dosar nr. 3702/2/2015
Şedinţa publică din 08 septembrie 2015
Deliberând asupra contestaţiei de faţă, în baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 110/F din 09 iulie 2015 Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul art. 597 alin. (4) rap. la art. 598 alin. (1) lit. c) teza I C. proc. pen., a respins, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de contestatorul condamnat C.R. cu privire la punerea în executare a sentinţei penale nr. 253/F din data de 11 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 2087/2/2012 (rămasă definitivă, prin nerecurare, la data de 01 octombrie 2012).
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul condamnat a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că prin sentinţa penală nr. 253/F din data de 11 iunie 2012 (rămasă definitivă, prin nerecurare, la data de 01 octombrie 2012), pronunţată în Dosarul nr. 2087/2/2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, admiţând, în temeiul art. 162 rap. la art. 158 din Legea nr. 302/2004 (republicată), sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a recunoscut în ordinea juridică internă sentinţa penală nr. 6018/2009, pronunţată de Tribunalul din Roma, secţia a VI-a penală, la data de 26 martie 2009 (confirmată prin decizia penală nr. 7735/2009, pronunţată de Curtea de Apel din Roma, secţia a IlI-a penală, la data de 16 noiembrie 2009 şi modificată prin decizia penală nr. 18486/2010, pronunţată de Curtea de Casaţie, secţia a IlI-a penală din Republica Italiană la data de 02 decembrie 2010), prin care s-a dispus condamnarea inculpatului C.R. la pedeapsa de 22 ani şi 6 luni închisoare şi interzicerea accesului la funcţiile publice şi la cele de tutelă şi curatelă. A dispus transferarea condamnatului C.R. din penitenciarul din Republica Italiană într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 22 ani şi 6 luni închisoare, respectând felul şi durata acesteia, astfel cum a fost stabilită spre executare de către autorităţile judiciare italiene, cu interzicerea, ca pedeapsă accesorie, a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a, lit. b) şi lit. e) C. pen. român (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a fi tutore sau curator).
A dedus din pedeapsa anterior menţionată perioada deja executată de condamnat, începând cu data de 23 septembrie 2007 şi până la zi.
În vederea executării pedepsei de 22 ani şi 6 luni închisoare, după rămânerea definitivă a sentinţei respective, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a emis M.E.P.I. nr. 292 din data de 01 noiembrie 2012 . Executarea pedepsei anterior menţionate a fost confirmată, după realizarea transferării condamnatului, pentru perioada 23 septembrie 2007 - 22 martie 2030.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a constatat că, prin hotărârea definitivă pronunţată de instanţa italiană (astfel cum a fost modificată în ultima cale de atac), condamnatului C.R. i-a fost aplicată pedeapsa de 22 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor de sechestrare de persoană, vătămare corporală, violenţă sexuală în grup şi tâlhărie, astfel cum sunt incriminate în C. pen. italian. în sarcina condamnatului s-a reţinut că în noaptea de 10 din 11 septembrie 2007, condamnatul C.R., împreună cu alţi trei conaţionali, au spart geamurile autoturismului în care se aflau părţile vătămate M.S. şi L.A., parcat într-un loc public din Roma şi le-au forţat pe acestea să deschidă portierele, ameninţându-le cu o şurubelniţă cu vârf ascuţit, după care le-au privat de libertate, împiedicând-o pe femeie, căreia i-au smuls bijuteriile din aur pe care le purta, să părăsească acel autoturism, între timp deplasat într-o zonă întunecată şi izolată şi legându-l cu o sârmă pe bărbat, pe care, prin acte de violenţă, ce i-au cauzat vătămări corporale care au necesitat 7 zile de îngrijiri medicale, l-au forţat să le remită card-ul şi să le indice codul PIN al acestuia. În continuare, doi dintre agresori s-au îndepărtat de locul faptei, iar condamnatul, beneficiind de ajutorul celui de-al patrulea agresor, a obligat-o pe femeie, prin acte de violenţă, care i-au cauzat acesteia vătămări corporale ce au necesitat 15 zile de îngrijiri medicale, să întreţină cu el raporturi sexuale (vaginale şi orale).
În noaptea de 19 din 20 septembrie 2007, condamnatul C.R., împreună cu aceiaşi trei conaţionali, au spart geamurile autoturismului în care se aflau părţile vătămate C.C. şi R.G., parcat tot într-un loc public din Roma, după care le-au lovit pe acestea cu pumnii şi picioarele, le-au sustras bunurile avute asupra lor şi le-au privat de libertate, târând-o pe femeie într-un loc întunecat şi izolat, unde condamnatul, cu complicitatea unui alt agresor, a obligat-o, prin acte de violenţă, care i-au cauzat acesteia vătămări corporale ce au necesitat 40 de zile de îngrijiri medicale, să întreţină cu el raporturi sexuale (vaginale, orale şi anale) şi legându-l pe bărbat lângă autoturism, pentru a-l împiedica să intervină, acesta suferind şi el, în urma actelor de violenţă la care a fost supus, vătămări corporale care au necesitat 30 de zile de îngrijiri medicale.
La data de 22 septembrie 2007, într-un loc public din Roma, condamnatul C.R., împreună cu unul dintre aceiaşi conaţionali participanţi la săvârşirea faptelor anterioare, au tâlhărit o tânără nigeriana, căreia cel dintâi i-a smuls geanta şi a trântit-o la pământ, în timp ce al doilea agresor o lovea cu picioarele.
Curtea a mai constatat că, pentru toate faptele reţinute în sarcina condamnatului, este îndeplinită condiţia dublei incriminări, acestea realizând, potrivit legii penale române, conţinutul constitutiv al infracţiunilor concurente de lipsire de libertate în mod ilegal (patru infracţiuni), având ca părţi vătămate pe M.S., L.A., C.C. şi R.G., viol (două infracţiuni), având ca părţi vătămate pe M.S. şi C.C., tâlhărie (patru infracţiuni), având ca părţi vătămate pe M.S., L.A., C.C. şi R.G. şi tâlhărie (o infracţiune), având ca parte vătămată pe tânăra nigeriană, prevăzute de art. 189 alin. (2), art. 197 alin. (2) lit. a), art. 211 alin. (2) lit. b), c) şi art. 21 lit. a) şi, respectiv, art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) din vechiul C. pen. şi pedepsite cu închisoare de la 7 la 15 ani, în cazul celei dintâi, cu închisoare de la 5 la 18 ani, în cazul celei de-a doua şi, respectiv, cu închisoare de la 7 la 20 de ani, în cazul celor din urmă, cu posibilitatea aplicării unui spor de până la 5 ani închisoare, conform art. 33 lit. a) rap. la art. 34 alin. (1) lit. b) din acelaşi Cod.
Totodată, instanţa a constatat că felul şi durata pedepsei închisorii, astfel cum a fost stabilită spre executare prin hotărârea definitivă de condamnare, sunt compatibile cu legea penală română, conform art. 53 pct. l lit. b) din vechiul C. pen. şi, respectiv, dispoziţiilor anterior menţionate din acelaşi cod.
În plus, instanţa a reţinut că Republica Italiană, prevalându-se de dreptul recunoscut de art. 3 parag. 3 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, a exclus, în relaţiile cu celelalte state părţi, între care şi România, procedura conversiunii condamnării, reglementată în art. 9 parag. 1 lit. b) din aceeaşi convenţie.
Pe baza aspectelor anterior menţionate, Curtea a constatat că, în speţă, conţinutul mandatului de executare emis în baza sentinţei penale anterior menţionate, după rămânerea definitivă a acesteia, ca urmare a nerecurării ei, inclusiv de către condamnat (M.E.P.I. nr. 292 din data de 01 noiembrie 2012), corespunde întru-totul dispozitivului şi considerentelor sentinţei respective, neexistând nicio nelămurire sub acest aspect.
Instanţa italiană nu a indicat, în hotărârea definitivă de condamnare, câte o pedeapsă pentru fiecare infracţiune reţinută în sarcina condamnatului, ci a stabilit o pedeapsă pentru infracţiunea cea mai gravă, care a fost majorată, în mod succesiv, prin luarea în considerare a celorlalte infracţiuni săvârşite de acesta. Pedeapsa stabilită spre executare de instanţa română, ca efect al recunoaşterii acelei hotărâri, este identică cu cea definitiv aplicată de instanţa italiană (22 ani şi 6 luni închisoare), astfel că situaţia condamnatului nu a fost agravată, iar, cu ocazia recunoaşterii hotărârii respective în ordinea juridică internă, s-a verificat şi s-a constatat, în mod explicit, că pedeapsa anterior menţionată este compatibilă cu legea penală română, atât ca natură, cât şi ca durată, aceasta putând fi aplicată condamnatului, ca atare, şi în cazul în care el ar fi fost judecat de către o instanţă română, conform principiului personalităţii, astfel că nu există temei pentru adaptarea acelei pedepse, potrivit art. 154 alin. (6) lit. b) şi alin. (8) din Legea nr. 302/2004 (republicată). De asemenea s-a reţinut şi că numărul infracţiunilor menţionate în sentinţa penală definitivă a instanţei române corespunde încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina condamnatului de către instanţa italiană, potrivit legii penale române, căreia îi este supusă executarea pedepsei respective, după realizarea transferării sale, conform art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 (republicată), nici sub acest aspect neexistând vreo nelămurire.
Curtea a mai reţinut că, într-o altă cauză, condamnatul a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile, conform art. 6 C. pen. cererea sa fiind respinsă, cu autoritate de lucru judecat, prin sentinţa penală nr. 234/F din data de 03 februarie 2015, pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti în Dosarul nr. 33750/302/2014 (rămasă definitivă prin decizia penală nr. 182/C din data de 03 martie 2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală), întrucât s-a constatat că pedeapsa supusă executării (22 ani şi 6 luni închisoare) nu depăşeşte maximul pedepsei la care se poate ajunge, pentru aceleaşi infracţiuni, potrivit legii penale noi.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie condamnatul C.R., solicitând, în esenţă, emiterea unui nou mandat cu privire doar la cele 9 fapte reţinute în hotărârea străină de condamnare recunoscută de instanţa naţională şi aplicarea dispoziţiilor art. 6 C. pen.
Examinând contestaţia prin prisma dispoziţiilor legale Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele considerente:
Recunoaşterea hotărârii străine impune asimilarea în ordinea juridică a unui stat a acelei hotărâri în aceeaşi manieră ca o hotărâre pronunţată de autorităţile judiciare ale statului respectiv şi acceptarea efectelor juridice ale acesteia, în egală măsură cu ale hotărârii judecătoreşti interne, în ciuda diferenţelor existente între cele două ordine de drept, precum şi executarea sa.
Astfel, potrivit art. 135 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 302/2004, obiectul procedurii de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine îl constituie verificarea condiţiilor prevăzute la art. 136, iar, în cazul în care acestea sunt îndeplinite, atribuirea hotărârii judecătoreşti străine de efecte juridice pe teritoriul României şi transferarea într-un penitenciar sau într-o unitate medicală din România a persoanei condamnate. În cazul în care persoana a fost condamnată pentru mai multe infracţiuni, verificarea condiţiilor se face pentru fiecare infracţiune în parte. Atunci când condiţiile sunt îndeplinite doar pentru o parte din infracţiuni, instanţa poate dispune recunoaşterea parţială a hotărârii judecătoreşti străine.
În condiţiile art. 135 alin. (6) lit. a) şi lit. b) pct. i, respectiv ale alin. (7) şi (8) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa examinează hotărârea judecătorească străină, verifică lucrările dosarului şi, în baza celor constatate, dispune recunoaşterea şi executarea pedepsei aplicate de instanţa străină, adaptând pedeapsa privativă de libertate aplicată de instanţa străină atunci când natura acesteia nu corespunde, sub aspectul denumirii sau al regimului, cu pedepsele reglementate de legea penală română ori atunci când durata pedepsei aplicate de instanţa străină depăşeşte, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeaşi infracţiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română sau atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracţiuni depăşeşte totalul pedepselor stabilite pentru infracţiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română. În această a doua ipoteză, adaptarea de către instanţa de judecată a pedepsei aplicate de instanţa străină constă în reducerea pedepsei până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracţiuni similare.
Înalta Curte constată că prin sentinţa penală nr. 253/F din data de 11 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 2087/2/2012 reţinând îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege, a recunoscut sentinţa penală nr. 6018/09, pronunţată de Tribunalul din Roma, secţia a VI-a penală, la data de 26 martie 2009 (confirmată prin decizia penală nr. 7735/09, pronunţată de Curtea de Apel din Roma, secţia a III-a penală, la data de 16 noiembrie 2009 şi modificată prin decizia penală nr. 18486/10, pronunţată de Curtea de Casaţie, secţia a IlI-a penală din Republica Italiană la data de 02 decembrie 2010. Această sentinţă a rămas definitivă întrucât condamnatul nu şi-a exercitat dreptul la recurs, cale de atac prevăzută de legislaţia procesual penală de la acea vreme.
În aceste condiţii, se constată că sentinţa prin care s-a recunoscut hotărârea străină de condamnare se bucură de autoritate de lucru judecat.
Condamnatul C.R. a formulat contestaţie la executare, întrucât a considerat că după recunoaşterea hotărârii străine de condamnare, instanţa română a emis un mandat de executare a pedepsei închisorii pentru un număr mai mare de infracţiuni decât cele pentru care a fost condamnat în străinătate, existând astfel nelămuriri cu privire la hotărârea care se execută. Temeiul de drept al acestei contestaţii fiind cel prev. de art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.
Această critică este nefondată.
Contestaţia la executare este procedeul jurisdicţional prin care se rezolvă incidentele ivit pe parcursul executării unei hotărâri penale.
Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, constată că numărul infracţiunilor menţionate în sentinţa penală definitivă a instanţei române este acelaşi cu cel al infracţiunilor din hotărârea străină de condamnare şi corespunde încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina condamnatului de către instanţa italiană, potrivit legii penale române, fiind vorba de patru infracţiuni de lipsire de libertate în mod ilegal, având ca părţi vătămate pe M.S., L.A., C.C. şi R.G., două infracţiuni de viol, având ca părţi vătămate pe M.S. şi C.C., patru infracţiuni de tâlhărie, având ca părţi vătămate pe M.S., L.A., C.C. şi R.G. şi o infracţiune de tâlhărie, având ca parte vătămată pe o tânăra nigeriană, adică un total de 11 infracţiuni pentru care s-a şi emis mandatul de executare al pedepsei.
Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 300/2013 prin art. 150 consacră regula că hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele altor state membre ale Uniunii Europene se recunosc şi se execută pe teritoriul României în baza principiului încrederii reciproce şi în conformitate cu dispoziţiile capitolului II din lege, dacă sunt de natură să producă efecte juridice potrivit legii penale române şi nu contravin ordinii publice a Statului Român, iar art. 158 din aceeaşi lege statuează că în cazul în care Statul Român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicată în statul de condamnare, el trebuie să respecte felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare.
Cu alte cuvinte, instanţa română nu face decât să pună în executare o pedeapsă aplicată printr-o hotărâre străină definitivă de condamnare, recunoscută de instanţa naţională, neputându-se interveni asupra cuantumului pedepsei decât în cazul în care aceasta nu este compatibilă cu legea penală română, atât ca durată cât şi ca modalitate de executare.
De altfel, nu este admis pe calea contestaţiei la executare să se revină asupra unor dispoziţii care au autoritate de lucru judecat.
În consecinţă, se constată că în mod corect Curtea a concluzionat că nu există nicio nelămurire cu privire la situaţia juridică a condamnatului, cu privire la infracţiunile pentru care a fost condamnat şi nici cu privire la durata pedepsei care trebuie executată.
În ceea ce priveşte solicitarea de aplicare a dispoziţiilor art. 6 C. pen. în această procedură, se constată că a mai fost promovată o contestaţie la executare fundamentată pe aceleaşi dispoziţii, respinsă de către Judecătoria sectorului 5 Bucureşti prin sentinţa penală nr. 376 din 24 februarie 2015, în Dosarul nr. 1296/302/2015, hotărâre rămasă definitivă în faţa tribunalului. Întrucât, printr-o hotărâre anterioară s-a statuat asupra incidenţei dispoziţiilor art. 6 C. pen. în mod definitiv, instanţa este oprită a interveni în autoritatea de lucru judecat de care se bucură respectiva hotărâre.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de petentul C.R. împotriva deciziei penale nr. 110/F din 09 iulie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 3702/2/2015 şi va obliga contestatorul la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de petentul C.R. împotriva deciziei penale nr. 110/F din 09 iulie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 3702/2/2015.
Obligă contestatorul la plata sumei de 230 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 130 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 08 septembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 840/2015. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1154/2015. SECŢIA PENALĂ → |
|---|
