ICCJ. Decizia nr. 195/2015. SECŢIA PENALĂ
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 195/A/2015
Dosar nr. 6479/2/2014
Şedinţa publică din 28 mai 2015
Asupra cauzei penale de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 220 din 12 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a constatat că SC P.D. SRL avea calitatea procesuală de a formula contestaţie în anulare împotriva deciziei penale nr. 1207 din 14 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, sectia a II-a penală.
În baza art. 431 alin. (2) C. proc. pen. a respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de către petenta SC P.D. SRL.
A respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a obligat contestatoarea la plata sumei de 300 RON, cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre s-au reţinut următoarele:
La data de 27 octombrie 2014 a fost înregistrată contestaţia în anulare formulată de petenta SC P.D. SRL împotriva deciziei penale nr. 1207/A din 14 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-II-a penală, sub nr. 6479/2/2014 (3704/2014).
În motivarea contestaţiei, petenta a invocat dispoziţiile art. 426 lit. a) şi d) C. proc. pen.
Cu privire la motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. a) C. proc. pen., petenta a invocat faptul că nu a fost citată pentru nici unul din termenele de judecată, fiind astfel în imposibilitate să formuleze apărări.
Cu privire la motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. d) C. proc. pen., s-a arătat că judecătorii care au pronunţat soluţia atacată s-au aflat sub incidenţa a două cazuri de incompatibilitate - cel prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f), respectiv cel prevăzut de art. 64 alin. (6) C. proc. pen.
S-a menţionat că suspiciunea rezonabilă a lipsei de imparţialitate a judecătorilor care au format completul de judecată învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 36794/3/2005, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Bucureşti (cazul de incompatibilitate prev. de art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.), reiese din întregul comportament pe care aceştia l-au avut pe parcursul soluţionării cauzei, comportament prin care judecătorii au dat dovadă de părtinire şi prejudecăţi, aspecte care reies din următoarele: s-a dispus sechestrul asupra unor bunuri imobile care aparţineau societăţii încă dinaintea comiterii faptelor de către inculpaţi, petenta nu a avut nici o calitate conform rechizitoriului şi, de altfel, nici în faţa primei instanţe de judecată, măsurile asigurătorii au fost dispuse cu încălcarea normelor legale, prin decizia atacată s-a aplicat o veritabilă confiscare extinsă, măsură de siguranţă care nu era prevăzută de lege la data săvârşirii faptelor, prin decizia atacată s-au analizat fapte care nu făcuseră obiectul actului de trimitere în judecată.
S-a mai învederat că instanţa nu a precizat în concret care au fost indiciile în sensul că bunurile aparţinând petentei ar fi provenit din faptele deduse judecăţii, astfel că nu a putut să îşi formuleze apărări în acest sens.
În ce priveşte cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (6) C. proc. pen., petenta a învederat că prin decizia atacată completul de judecată a soluţionat şi contestaţia sa formulată cu privire la măsura asigurătorie a sechestrului care fusese extinsă asupra unor bunuri de acelaşi complet de judecată, printr-o încheiere anterioară. Petenta a arătat că, datorită acestei împrejurări, coroborate cu cele anterior expuse, nu a avut dreptul la o cale de atac efectivă împotriva instituirii măsurii sechestrului.
Separat de aceste aspecte, petenta a arătat că din interpretarea literală a dispoziţiilor art. 426 lit. a) C. proc. pen., s-ar putea ajunge la concluzia că nu ar avea calitatea procesuală de a formula prezenta contestaţie în anulare, deoarece nu a avut calitatea procesuală de parte în proces, astfel cum aceasta este definită de disp. art. 32 C. proc. pen.
Drept urmare, petenta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 426 lit. a) â C. proc. pen., art. 427 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 431 alin. (1) C. proc. pen., solicitând sesizarea Curţii Constituţionale a României cu soluţionarea acesteia.
A fost ataşat Dosarul nr. 36794/3/2005 al Curţii de Apel Bucureşti.
La termenul de judecată din 12 februarie 2015, instanţa a pus în discuţie admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare, rămânând în pronunţare asupra acestui aspect.
Analizând actele şi lucrările dosarului, asupra admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, Curtea a reţinut următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din data de 15 septembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 36794/3/2005, s-au dispus, printre altele, următoarele:
În baza art. 32 din Legea nr. 656/2002, art. 11 din Legea nr. 241/2005, art. 249 alin. (1) şi (4) şi art. 249 alin. (5) C. proc. pen. coroborate cu art. 32 lit. d) C. fam., aplicabil conform art. 6 din Legea nr. 71/2011, şi cu art. 998 din Vechiul C. civ., aplicabil conform art. 6 din Legea nr. 71/2011, s-a dispus extinderea obiectului măsurii de disponibilizare a sechestrului asigurător dispus prin ordonanţa nr. 171/D/P/2003 din 12 ianuarie 2005 a Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Structura Centrală precum şi sechestrul asigurător instituit prin încheierea de şedinţă din data de 20 mai 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II penală, asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor I.A.M., I.O., I.G., M.C., N.S.G., T.M., A.M. şi E.H., inclusiv asupra conturilor şi activelor societăţilor comerciale la care aceştia figurau ca împuterniciţi, beneficiari reali, asociaţi sau administratori, situate în ţară sau în străinătate, ale soţiilor acestora, ale rudelor de gradul I şi ale altor persoane în posesia cărora se află bunuri cu privire la care există presupunerea rezonabilă că provin din faptele penale deduse judecăţii, cu evidenţierea tuturor actelor de dispoziţie efectuate asupra acestora, care s-au identificat în cursul procedurii de îndeplinire a măsurilor asigurătorii.
Prin decizia penală nr. 1207/A din 14 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 36794/3/2005, s-au dispus, printre altele, următoarele:
În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., art. 32 din Legea nr. 656/2002, art. 11 din Legea nr. 241/2005, art. 249 alin. (1) şi (4) şi art. 249 alin. (5) C. proc. pen. coroborate cu art. 32 lit. d) C. fam., aplicabil conform art. 6 din Legea nr. 71/2011, şi cu art. 998 din Vechiul C. civ., aplicabil conform art. 6 din Legea nr. 71/2011, s-au menţinut măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanţa nr. 171/D/P/2003 din 12 ianuarie 2005 a Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, precum şi sechestrul asigurător instituit prin încheierea de şedinţă din data de 20 mai 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II penală, asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor I.A.M., I.O., I.G., M.C., N.S.G., T.M., A.M. şi E.H., măsuri asigurătorii al căror obiect a fost extins prin încheierea de şedinţă din data de 15 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 36794/3/2005 (inclusiv asupra conturilor şi activelor societăţilor comerciale la care aceştia figurează ca împuterniciţi, beneficiari reali, asociaţi sau administratori, situate în ţară sau în străinătate, ale conturilor soţiilor, rudelor de gradul I ale acestora şi ale altor persoane în posesia cărora se află bunuri cu privire la care există presupunerea rezonabilă că provin din faptele penale deduse judecăţii, cu evidenţierea tuturor actelor de dispoziţie efectuate asupra acestora, care s-au identificat în cursul procedurii de îndeplinire a măsurilor asigurătorii).
În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., art. 32 din Legea nr. 656/2002, art. 11 din Legea nr. 241/2005, art. 249 alin. (1), (4) C. proc. pen., art. 249 alin. (5) C. proc. pen. coroborate cu disp. art. 32 lit. d) C. fam., aplicabile conform art. 6 din Legea nr. 71/2011 şi cu dispoziţiile art. 998 din Vechiul C. civ., aplicabile conform art. 6 din Legea nr. 71/2011 menţine măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanţă nr. 171/D/P/2003 din 12 ianuarie 2005 a Parchelului General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. Structura Centrală precum şi sechestrul asigurător instituit prin încheierea de şedinţă din data de 20 mai 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor I.A.M., I.O., I.G., M.C., N.S.G., T.M., A.M. şi E.H., măsuri asigurătorii al căror obiect a fost extins prin încheierea de şedinţă din data de 15 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 36794/3/2005 (inclusiv asupra conturilor şi activelor societăţilor comerciale la care aceştia figurează ca împuterniciţi, beneficiari reali, asociaţi sau administratori, situate în ţară sau în străinătate, ale conturilor soţiilor, rudelor de gradul I ale acestora şi ale altor persoane în posesia cărora se afla bunuri cu privire la care exista presupunerea rezonabilă că provin din faptele penale deduse judecăţii, cu evidenţierea tuturor actelor de dispoziţie efectuate asupra acestora, care s-au identificat în cursul procedurii de îndeplinire a măsurilor asigurătorii), după cum urmează:
- bunurile mobile şi imobile aflate în posesia SC P.D. SRL indisponibilizate prin procesul-verbal de aducere la îndeplinire a sechestrului asigurător pentru bunuri imobile întocmit de A.N.A.F. din 25 septembrie 2014 şi procesul-verbal de aducere la îndeplinire a sechestrului asigurător pentru bunuri mobile întocmit de A.N.A.F. din 25 septembrie 2014, respectiv:
- autoturism marca S.
- construcţie + magazie, suprafaţă 308,2 mp + teren intravilan 3.420 mp, B-dul I.M. (bunurile indisponibilizate sunt destinate garantării executării măsurii confiscării speciale de la inculpatul I.A.M. a sumelor de: 2.321.292.608.133,96 ROL în echivalent RON la data plăţii, ce se va actualiza cu indicele de inflaţie la momentul aducerii la îndeplinirea a dispoziţiei de confiscare reprezentând diferenţa de preţ între marfa de provenienţă ilicită introdusă în circuitul civil şi prejudiciul cauzat bugetului de stat prin neplata TVA-ului şi a impozitului pe profit; 91.166.300 dolari SUA în echivalent în RON la data plăţii, suma ce se va actualiza cu indicele de inflaţie la momentul aducerii la îndeplinirea dispoziţiei de confiscare conform actului adiţional la contractul cumpărare de acţiuni din 12 iulie 2005 încheiat la data de 9 septembrie 2005 de C.I.B. şi F.I. &T.I. (societate care vinde 20,92% din R. Oneşti SA); 57.768.138 dolari SUA în echivalent la data plăţii, ce se va actualiza cu indicele de inflaţie la momentul aducerii la îndeplinirea a dispoziţiei de confiscare, transferată de SC R. SA prin contul deschis la SC R. Bank SA societăţii SC E.T. LTD în perioada 30 martie 2006 - 28 iunie 2006; 13.133.541 euro în echivalent la data plăţii, ce se va actualiza cu indicele de inflaţie la momentul aducerii la îndeplinirea a dispoziţiei de confiscare transferată de SC R. SA prin contul deschis la SC R. Bank SA societăţii SC E.T.
În temeiul art. 250 alin. (6) C. proc. pen. cu referire la art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a îndatoririlor fundamentale a fost respinsă ca nefondată contestaţia formulată de intervenienta SC P.D. SRL care a formulat contestaţie împotriva luării şi împotriva modalităţii de aducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii dispuse de instanţă prin încheierea din 15 septembrie 2014.
Cu privire la calitatea procesuală a contestatoarei de a formula prezenta cale de atac.
În temeiul art. 21 din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
Conform art. 129 din Constituţie, împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.
Potrivit art. 366 alin. (3) C. proc. pen., persoanele ale căror bunuri sunt supuse confiscării pot fi reprezentate de avocat şi pot formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii cu privire la măsura confiscării.
În temeiul art. 34 C. proc. pen. sunt subiecţi procesuali orice alte persoane având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale.
De asemenea, în baza art. 13 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.
Totodată, potrivit art. 52 alin. (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în măsura în care prezenta Cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil reglementat prin art. 47 din Cartă, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată.
Raportând şi coroborând ansamblul dispoziţiilor legale sus-menţionate în prezenta cauză, Curtea a constatat că societatea contestatoare are calitatea procesuală de a formula contestaţie în anulare, având în vedere şi următoarele considerente de fapt.
Prin încheierea de şedinţă din data 15 septembrie 2014 şi decizia penală nr. 1207/A din 14 octombrie 2014, instanţa de apel a dispus extinderea obiectului măsurii de disponibilizare a sechestrului asigurător dispus prin ordonanţa nr. 171/D/P/2003 din data de 12 ianuarie 2005 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală şi a sechestrului asigurator instituit prin încheierea de şedinţă din data de 20 mai 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor T.A.M., I.O., I.G., M.C., N.S.G., T.M., A.M. şi E.H., inclusiv asupra conturilor şi activelor societăţilor comerciale la care aceştia figurează ca împuterniciţi, beneficiari reali, asociaţi sau administratori, situate în ţară sau în străinătate, ale soţiilor acestora, ale rudelor de gradul I şi ale altor persoane în posesia cărora se afla bunuri cu privire la care exista presupunerea rezonabilă că provin din faptele penale deduse judecăţii, cu evidenţierea tuturor actelor de dispoziţie efectuate asupra acestora, care se vor identifica în cursul procedurii de îndeplinire a măsurilor asigurătorii.
De asemenea, petenta SC P.D. SRL, în calitate de parte interesată a formulat, în temeiul art. 250 alin. (6) C. proc. pen., art. 6 parag. 1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană, contestaţie împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin încheierea de şedinţă din data de 15 septembrie 2014.
În consecinţă, Curtea a constatat că, deşi societatea contestatoare nu avea calitatea de parte în sensul strict al dispoziţiilor exprese ale art. 426 alin. (1) lit. a) teza I C. proc. pen., totuşi, aceasta a avut calitatea de subiect procesual, în accepţiunea şi, implicit, enumerarea exemplificativă expusă în art. 34 C. proc. pen., şi, prin urmare, a avut dreptul de a formula prezenta cale de atac.
Cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale
Petenta a solicitat, de asemenea, sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. a) C. proc. pen., art. 427 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 431 alin. (1) C. proc. pen.
Referitor la admisibilitatea cererii, din perspectiva art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, contestatoarea a precizat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de acest text de lege, în vederea sesizării Curţii Constituţionale.
Cu privire la fondul criticilor de neconstituţionalitate, contestatoarea a menţionat, în esenţă, că textele de lege invocate încalcă prevederile art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) şi (2), art. 24 şi art. 129 din Constituţia României.
Totodată, contestatoarea a invocat argumente de fapt şi de drept cu privire la fiecare dintre dispoziţiile legale pretins a fi neconstituţionale.
Având în vedere soluţia ce a fost pronunţată cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, şi anume, de respingere, ca inadrnisibilă, Curtea a apreciat ca nefiind necesară prezentarea detaliată a argumentelor invocate de către contestatoare în susţinerea acestei cereri.
Conform art. 426 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., contestaţia în anulare poate fi cerută când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate; potrivit art. 427 alin. (1) C. proc. pen., contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre părţi, de persoana vătămată sau de către procuror; în baza art. 431 alin. (1) C. proc. pen., instanţa a examinat admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, fără citarea părţilor.
Mai întâi, cu privire la art. 431 alin. (1) C. proc. pen., Curtea a observat că, deşi acesta prevede că instanţa examinează admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, în cauza de faţă petenta a fost prezentă la discutarea admisibilităţii în principiu, i s-a acordat cuvântul asupra tuturor cererilor formulate şi a fost în măsură să îşi susţină pe deplin poziţia procesuală. În aceste condiţii, dispoziţia legală criticată nu i-a creat nici un prejudiciu petentei, astfel că nu a fost necesară sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiei legale menţionate. S-a menţionat şi că acest text legal a fost analizat în foarte multe rânduri de instanţa constituţională, care a constatat constituţionalitatea sa.
Curtea a constatat că obiectul celorlalte critici de neconstituţionalitate îl constituie prevederile procesual-penale referitoare la calitatea de parte a persoanei care formulează contestaţia în anulare.
Curtea a mai reţinut că, în urma analizei efectuate în fapt şi în drept în cadrul punctului anterior al prezentelor considerente, a concluzionat în sensul că societatea are calitatea procesuală de a formula prezenta contestaţie în anulare.
Aşadar, având în vedere că instanţa a apreciat asupra existenţei calităţii de subiect procesual, în baza căreia a decis că societatea poate formula calea de atac a contestaţiei în anulare, a fost evident că în cauză cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost lipsită de obiect, dat fiind faptul că instanţa, dând prioritate dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Dreptului Omului, nu a considerat că petenta ar fi lipsită de calitate procesuală. În aceste condiţii, atâta timp cât dispoziţiile legale apreciate ca neconstituţionale de către petenta nu au avut ca efect paralizarea dreptului său de a sesiza instanţa cu calea de atac a contestaţiei în anulare, sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia invocată ar fi lipsită de utilitate practică în prezenta cauză.
Cu privire la motivul de contestaţie în anulare bazat pe dispoziţiile art. 426 lit. a) C. proc. pen.
În baza art. 426 C. proc. pen., contestaţia în anulare poate fi cerută când: a) judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate.
Instanţa a constatat mai întâi că după dispunerea extinderii sechestrului la data de 15 septembrie 2014 şi identificarea de bunuri aparţinând SC P.D. SRL care au intrat sub incidenţa acestei măsuri, instanţa de apel a dispus citarea în cauză a petentei. A rezultat că citaţia trimisă la sediul acesteia prin agent procedural nu a putut fi comunicată datorită împrejurării că la adresa respectivă se afla doar „o clădire abandonată parţial dărâmată", însă petenta a fost citată şi la uşa instanţei, conform art. 259 alin. (5) C. proc. pen., astfel că procedura de citare cu aceasta a fost legal îndeplinită.
În acelaşi timp, potrivit datelor comunicate de Oficiul Registrului Comerţului, rezultă că administratorul SC P.D. SRL a fost inculpatul I.O., persoană care a fost prezentă la toate termenele de judecată în care s-au discutat măsurile asigurătorii (15 septembrie 2014, 1 octombrie 2014, 9 octombrie 2014), astfel că, implicit, SC P.D. SRL a fost legal reprezentată în cauză, prin persoana care deţinea funcţia de administrator.
De altfel, petenta a şi formulat în termen legal contestaţie împotriva extinderii măsurii asigurătorii, aspect care a arătat cu claritate că aceasta a avut cunoştinţă despre existenţa măsurii menţionate.
Raportat la cele arătate, Curtea a constatat că la dosar nu există probe care să sprijine existenţa cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. a) C. proc. pen., contestaţia fiind inadmisibilă sub acest aspect
Cu privire la motivul de contestaţie în anulare bazat pe dispoziţiile art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen. (existenţa unui caz de incompatibilitate).
În cadrul acestui motiv, petenta a invocat existenţa a două cazuri de incompatibilitate în care s-ar fi aflat membrii completului de judecată - cel prevăzut de art. 64 alin. (6) C. proc. pen. şi cel prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
În ce priveşte cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (6) C. proc. pen., Curtea a reţinut că prin decizia atacată a fost respinsă ca nefondată contestaţia formulată de petenta împotriva luării şi împotriva modalităţii de aducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii dispuse de instanţă prin încheierea din 15 septembrie 2014.
Potrivit art. 64 alin. (6) C. proc. pen., judecătorul care s-a pronunţat cu privire la o măsură supusă contestaţiei, nu poate participa la soluţionarea contestaţiei.
Conform art. 50 alin. (6) C. proc. pen., împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie la acest judecător ori la această instanţă, în termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii.
S-a reţinut că poate fi atacată cu contestaţie doar modalitatea de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii şi nu măsura asigurătorie în sine. Totodată, textul legal a prevăzut expres că această cale de atac este soluţionată de aceeaşi instanţă, care a dispus măsura.
În aceste condiţii, instanţa a constatat că legea permite judecătorului care a dispus în cursul camerei preliminare sau în cursul judecăţii o măsură asigurătorie să soluţioneze contestaţiile formulate cu privire la modul de aducere la îndeplinire a măsurii respective, instituind totodată o excepţie de la regula în materia incompatibilităţii prevăzută de art. 64 alin. (6) C. proc. pen.
S-a observat că, deşi legea procesual penală nu a permis atacarea prin intermediul contestaţiei a măsurii asigurătorii în sine, în cuprinsul deciziei contestate instanţa de apel a analizat situaţia P.D. SRL.
Practic, în lipsa unor dispoziţii legale care să reglementeze modul în care ar trebui soluţionată o contestaţie împotriva măsurii asigurătorii dispuse de instanţă în cursul judecăţii, instanţa de apel nu a putut crea norme de procedură, astfel că a procedat ea însăşi la analiza contestaţiei.
Aşadar, completul de judecată a fost compatibil să soluţioneze contestaţia privind modul de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii.
Cu privire la cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., Curtea a reţinut că, potrivit acestui text legal, judecătorul a fost incompatibil dacă există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea sa ar fi afectată.
În esenţă, motivele pe baza cărora petentul a apreciat că în cauză ar fi fost incident cazul de incompatibilitate menţionat, au constat fie în aspecte care ţin de însăşi decizia atacată (cum ar fi menţinerea măsurii sechestrului prin această hotărâre; presupusa aplicare a unei confiscări extinse, deşi instanţa s-a referit la măsura confiscării speciale; presupusa analiză a unor fapte cu care instanţa nu fusese învestită prin rechizitoriu; dispoziţii privind executarea date prin decizia pronunţată în apel), fie în aspecte care au legătură cu extinderea măsurii sechestrului dispusă la data de 15 septembrie 2014 (faptul că aceasta s-a dispus deşi petenta nu avea vreo calitate procesuală în cauză, presupusa nelegalitate în sine a măsurii, presupuse încălcări ale dreptului la un proces echitabil, presupusa încălcare a dreptului la proprietate a petentei), fie elemente care nu au legătură cu situaţia petentei (respingerea unor cereri de recuzare formulate de alţi participanţi la proces).
Curtea a constatat că de plano, lipsa de imparţialitate a unor magistraţi nu poate rezulta din circumstanţe care ţin de însăşi soluţia dată în cauza cu care au fost învestiţi. Practic, la momentul pronunţării soluţiei în cauză, magistraţii sunt obligaţi să rezolve problemele care fac obiectul procesului, astfel că, implicit, aceştia hotărăsc în favoarea sau defavoarea celor care participă la procesul penal. Drept urmare, suspiciunea rezonabilă privind afectarea imparţialităţii magistraţilor în sensul art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. nu a rezultat din simpla soluţionare a cauzei cu care au fost învestiţi.
Evident, în mod excepţional s-ar putea imagina împrejurări în care din cuprinsul motivării unei hotărâri judecătoreşti să reiasă faptul că magistraţii care au pronunţat-o nu au fost imparţiali (de exemplu, să rezulte faptul că soluţia a fost influenţată de criterii de rasă, naţionalitate, religie etc), însă în cauza de faţă nu poate fi regăsită o asemenea situaţie. Practic, instanţa de apel nu a făcut altceva decât să soluţioneze apelurile cu care a fost învestită, în cuprinsul motivării hotărârii a fost analizată pe larg situaţia de fapt şi susţinerile participanţilor la judecată şi au fost discutate probele administrate.
De altfel, petenta a dorit să critice prin contestaţia în anulare mai mult corectitudinea juridică a soluţiei pronunţate în apel, susţinând că din aceste aspecte ar rezulta o lipsă de imparţialitate a completului de judecată, însă astfel de susţineri exced cu mult obiectul unei contestaţii în anulare, imparţialitatea unui magistrat neputând fi stabilită pe baza analizei în fapt şi în drept a soluţiei pronunţate într-o cauză.
În ce priveşte respingerea ca inadmisibilă în cursul procesului a unor cereri de recuzare - nici una formulată însă de petentă - acest aspect a depăşit din nou limitele căii de atac declarate, Curtea neputând analiza în cadrul contestaţiei în anulare corectitudinea unor măsuri procesuale luate de instanţa care a pronunţat hotărârea atacată.
Referitor la motivele de lipsă de imparţialitate invocate în legătură cu pronunţarea încheierilor din 15 septembrie 2014 şi 1 octombrie 2014, Curtea a constatat că invocarea acestora în cadrul unei contestaţii în anulare este vădit inadmisibilă.
S-a observat că potrivit art. 67 alin. (1) C. proc. pen., de îndată ce persoana interesată a aflat despre existenţa unui caz de incompatibilitate, poate să formuleze cerere de recuzare. După termenul din 15 septembrie .2014, în Dosarul nr. 36794/3/2005 au existat alte termene de judecată, la 1 octombrie 2014, respectiv la 9 octombrie 2014, petenta fiind legal citată pentru fiecare dintre acestea, iar reprezentantul său legal fiind de asemenea prezent la toate aceste termene. Drept urmare, aceasta a luat cunoştinţă încă din timpul procesului despre măsurile dispuse la termenul din 15 septembrie 2014 şi despre desfăşurarea judecăţii la acel termen. Cu toate acestea, petenta sau reprezentantul său legal nu au înţeles să formuleze o cerere de recuzare la cele două termene de judecată care au urmat.
În aceste condiţii, atâta timp cât petenta a cunoscut presupusul motiv de incompatibilitate încă din timpul desfăşurării procesului şi nu a formulat o cerere de recuzare, nu a putut invoca acest aspect cu ocazia contestaţiei în anulare. În presupusele cazuri de incompatibilitate ale magistraţilor care compun un complet de judecată, legea nu oferă participanţilor la proces un drept de opţiune între formularea unei cereri de recuzare în cursul procesului şi formularea unei contestaţii în anulare ulterior soluţionării definitive a cauzei.
Cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen. se referă la situaţia în care cel îndreptăţit află despre existenţa cazului de incompatibilitate după soluţionarea definitivă a cauzei şi, eventual, la situaţia în care, deşi cererea de recuzare a fost formulată în cursul procesului, din diverse motive nu a existat o pronunţare pe fondul acesteia.
De asemenea, motivele invocate de petentă nu s-au circumscris cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. Astfel, potrivit dispoziţiilor legale incidente în raport de infracţiunile pentru care au fost cercetaţi inculpaţii, respectiv art. 32 din Legea nr. 656/2002 în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune de spălare a banilor, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie; iar potrivit art. 33 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 656/2002, în cazul infracţiunilor de spălare a banilor se aplică art. 118 din Legea nr. 15/1968 privind C. pen. pentru a garanta ducerea la îndeplinire a confiscării bunurilor, a fost obligatorie luarea măsurilor asigurătorii prevăzute de C. proc. pen. Cererea de extindere a măsurii a fost formulată de parchet, pusă în discuţia părţilor de instanţă şi ulterior soluţionată.
În aceste condiţii, nu s-a reţinut că prin simpla soluţionare a acestei cereri, judecătorii care au compus completul de judecată ar fi devenit incompatibili.
Împotriva deciziei nr. 220 din 12 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti a declarat apel contestatoarea SC P.D. SRL, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 6479/2/2014.
Examinând hotărârea atacată prin prisma apelului declarat de contestatoare, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente.
Prin cererea de apel formulată la data de 13 februarie 2015, apelanta contestatoare SC P.D. SRL, a solicitat admiterea apelului formulat, desfiinţarea deciziei nr. 220/2015 din 12 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 6479/2/2014, sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la excepţiile de neconstiruţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. a), art. 427 alin. (1), art. 431 alin. (1) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen.. A mai arătat că motivele de apel le va depune după comunicarea deciziei atacate.
Până la data de 28 mai 2015, când s-a acordat cuvântul la dezbateri, apelanta contestatoare nu a formulat motivele de apel.
Înalta Curte constată că prezentul apel vizează soluţia din decizia nr. 220 din 12 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, privind respingerea ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României, cerere formulată de petenta SC P.D. SRL.
Înalta Curte constată, de asemenea, că în mod judicios, Curtea de Apel Bucureşti, în hotărârea atacată a reţinut că atâta timp cât instanţa nu a constatat vreo restricţie procesual penală pentru contestatoarea SC P.D. SRL, de a formula contestaţia în anulare în faţa Curţii de apel nu se justifica, formularea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale privind art. 426 lit. a), art. 427 alin. (1), art. 431 alin. (1) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen.
Astfel, neconstatându-se vreo restricţionare din partea legiuitorului în ceea ce o priveşte pe petenta SC P.D. SRL să formuleze contestaţie în anulare, în cauza dedusă judecăţii, judicios a reţinut Curtea de apel că nu se justifică sesizarea Curţii Constituţionale cu cererea formulată de petentă.
Pe de altă parte Înalta Curte constată că deşi dispoziţiile a căror neconstituţionalitate se solicită vizează cadrul procesual al contestaţiei în anulare, iar obiectul principal al cauzei îl constituie contestaţia în anulare formulată de petenta SC P.D. SRL împotriva deciziei penale nr. 1207 din 14 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-II-a penală, nu se constată îndeplinite cerinţele art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 întrucât nu se identifică nicio legătură de cauzalitate între aceste dispoziţii şi obiectul cauzei pe fond.
Prin criticile formulate în cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, petenta a arătat că a fost îngrădit dreptul de a promova calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, apreciind că prin dispoziţiile a căror neconstituţionalitate a invocat-o, legiuitorul a limitat accesul la contestaţia în anulare împotriva unei decizii definitive, accesul fiind permis numai unora dintre persoanele participante la procesul penal, îngrădind dreptul altor subiecţi procesuali care nu sunt părţi în procesul penal sau subiecţi procesuali principali, cum ar fi persoanele ale căror bunuri au fost supuse confiscării sau împotriva bunurilor cărora se pot lua măsura asigurătorie a sechestrului.
Rezultă totodată din aceste critici că petenta contestatoare a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu declararea neconstituţionalităţi a unor dispoziţii de drept manifestându-şi nemulţumirea faţă de imposibilitatea altor persoane de a promova calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare şi nu în ceea ce o priveşte în susţinerea vătămării vreunui drept al său.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondat, apelul declarat de contestatoarea SC P.D. SRL împotriva deciziei nr. 220 din 12 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, privind dispoziţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României.
Văzând şi disp. art. 275 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de contestatoarea SC P.D. SRL împotriva deciziei nr. 220 din 12 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, privind dispoziţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României.
Obligă apelanta contestatoare la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 192/2015. SECŢIA PENALĂ. înşelăciunea... | ICCJ. Decizia nr. 198/2015. SECŢIA PENALĂ → |
|---|
