ICCJ. Decizia nr. 335/2015. SECŢIA PENALĂ
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 335/RC/2015
Dosar nr. 2164/1/2015
Şedinţa publică din 09 octombrie 2015
Deliberând asupra recursului în casaţie de faţă, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 2778 pronunţată Ia 26 septembrie 2014 de Judecătoria Ploieşti, s-au hotărât următoarele:
În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 87 alin. (1) din O.U.G. 195/2002 republicată cu aplicarea art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul C.A.C., domiciliat în municipiul Ploieşti, jud. Prahova, la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru fapta din data de 30 martie 2013.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi 64 lit. a) teza a Il-a şi lit. b) C. pen. anterior.
În baza art. 81 C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 ani şi 6 luni stabilit în condiţiile art. 82 C. pen. anterior.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. anterior s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare sus- menţionat.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art 83 C. pen. anterior cu privire la revocarea beneficiului suspendării condiţionate a executării pedepsei şi executarea pedepsei în întregime în cazul săvârşirii altei infracţiuni.
Împotriva sentinţei, în termen legal, a declarat apel, inculpatul C.A.C. susţinând că prima instanţă, în mod greşit, a înlăturat concluziile raportului de expertiză medico-legală de recalculare a alcoolemiei, solicitând admiterea apelului şi achitarea, întrucât fapta comisă nu constituie infracţiunea prev. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002. nefiind prevăzută de legea penală.
Prin Decizia penală nr. 1277 din 15 decembrie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul C.A.C. împotriva sentinţei penale nr. 2778 pronunţată la 26 septembrie 2014 de Judecătoria Ploieşti şi a fost obligat inculpatul ia plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Decizia penală mai sus menţionată a fost modificată la 27 ianuarie 2015 prin încheierea de îndreptare a erorii materiale strecurate în decizia pronunţată, la data de 15 decembrie 2014. de Curtea de Apel Ploieşti, în Dosarul nr. 30626/281/2013, în sensul că numărul corect al acesteia este 1277, iar nu 1217, cum din eroare s-a consemnat.
Împotriva hotărârii instanţei de apel, la data de 25 februarie 2015 (data poştei), inculpatul C.A.C. a declarat recurs în casaţie, în termen legal, în conformitate cu art. 435 C. proc. pen.
Înalta Curte constată că prin cererea de recurs în casaţie se invocă cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală- susţinându-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului, apreciind că momentul faţă de care trebuia determinat nivelul îmbibaţiei alcoolice era acela al opririi în trafic şi nu momentul prelevării mostrelor biologice, cum au reţinut instanţele de fond şi de apel.
Totodată, inculpatul a precizat că a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, astfel că analiza îndeplinirii condiţiilor pentru ca fapta să fie considerată infracţiune era momentul la care conducătorul auto era oprit în trafic de către organele de poliţie.
În opinia Inculpatului, în viziunea N.C.P., legiuitorul a ales să sancţioneze conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului, în funcţie de nivelul îmbibaţiei alcoolice de la momentul prelevării mostrelor biologice.
În susţinerea cererii, a mai invocat dispoziţiile Deciziei nr. 732 din 16 decembrie 2014 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 69 din data de 27 ianuarie 2015, prin care Curtea Constituţională a stabilit neconstituţională sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice" din cuprinsul dispoziţiilor art. 336 alin. (1) C. pen.
În opinia apărării, declararea neconstituţională a sintagmei „la momentul prelevării", impune necesitatea recalculării alcoolemiei în cazul în care recoltarea a fost situată la un moment îndepărtat consumării faptei.
De asemenea, a apreciat că prin adăugarea la definiţia infracţiunii prev. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată a unui element constitutiv al infracţiunii prev. de art. 336 alin. (1) C. pen. s-ar creea o lex îerthi şi singura probă în măsură să determine dacă fapta săvârşită de inculpat este sau nu infracţiune este raportul de expertiză medico-legală pentru calcuiui. retroactiv ai alcoolemiei care a stabilit că ia momentul conducerii autoturismului, inculpatul, ar li putut avea o alcoolemie teoretică de 0,50 %0 alcool pur în sânge» cu mult sub limita prevăzută de lege pentru, existenţa infracţiunii.
S-a precizat că, Decizia nr. 265 din 06 mai 2014 publicată în M.Of. nr. 372 din 20 mai 2014 a statuat că „dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile", astfel că, odată stabilit că legea mai favorabilă este art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, analiza elementelor constitutive ale infracţiunii trebuie să se raporteze exclusiv la aceste prevederi.
În plus faţă de cele reţinute, s-a făcut trimitere la principiul prezumţiei de nevinovăţie consacrat de mai multe documente internaţionale, fiind invocate art. 11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 6 parag. 2 din Convenţia Europeană, precum şt de art. 23 alin. (1)1 din Constituţie, arătând că însăşi instanţa de apel a constatat că în cauză există un dubiu cu privire la valoarea îmbibaţîei alcoolice rezultată din cele două probe administrate în cauză, respectiv analiza mostrelor biologice şi calculul retroactiv. A considerat că trebuie dată valenţă principiului in dubio pro reo, în sensul că orice dubiu ce rezultă din administrarea probatoriului să fie interpretat în favoarea inculpatului.
În concluzie, a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea Deciziei penale nr. 1277 din 15 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, desfiinţarea sentinţei penale nr. 2778 din 26 septembrie 2014 pronunţată de Judecătoria Ploieşti şi achitarea inculpatului în temeiul art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.
Prin Încheierea nr. 185/MC, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul C.A.C. împotriva Deciziei penale nr. 1277 din data de 15 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, astfel cum a fost modificată prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din 27 ianuarie 2015 pronunţată în acelaşi dosar şi a trimis cauza la Completul 10 în vederea soluţionării.
Pentru a pronunţa în acest sens, Înalta Curte a, reţinut că cererea de recurs în casaţie îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 434 - 438 din C. proc. pen. şi nu este vădit nefondată prin raportare la cazul de casare invocat şi motivele recursului în casaţie formulate.
Examinând pe fond recursul în casaţie declarat de inculpatul C.A.C., Înalta Curte, în baza actelor şi lucrărilor din dosar şi în considerarea temeiului sau cazului unic menţionai (pct. 7 al art 438 C. proc. pen.) constată următoarele;
Recursul în casaţie este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părţile îşi pot apăra drepturile lor, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunţate în condiţiile celor cinci cazuri de nelegalitate prevăzute de art. 438 C. proc. pen. şi nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv ai concordanţei acesteia cu dispoziţiile legii materiale şi procesuale.
Ca atare, din perspectiva finalităţii avute în vedere, recursul în casaţie nu are drept scop soluţionarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor şi stabilirea vinovăţiei, ci doar sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.
În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., instanţa constată că acesta este nefondat, drept pentru care va respinge recursul în casaţie pentru următoarele motive:
Înalta Curte notează că sfera controlului judiciar a fost limitată, astfel că nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prev. de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., iară a putea examina şi netemeinicia deciziei atacate.
Pornind de la scopul recursului în casaţie impus prin dispoziţiile art. 433 C. proc. pen., potrivit cămia examinarea cauzei în recurs în casaţie se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluţionării cauzei prin aplicarea şi interpretarea corectă a legii, Înalta Curte nu poate cenzura situaţia de fapt.
Astfel, pentru a verifica dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte are în vedere situaţia de fapt deja stabilită de instanţa de apel, care nu poate ii schimbată, având caracter definitiv.
Înalta Curte constată în raport de motivele de recurs în casaţie că. în realitate, nu se invocă nclegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare a cauzei prin rcaprecierea şi cenzurarea probelor, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel.
Cu privire la starea de fapt. instanţa de apel a reţinut că, în noaptea de 30 martie 2013. În jurul orei 02.00, în timp ce conducea autoturismul în localitatea Bărcăneşti, inculpatul C.A.C. a fost depistat de organele de poliţie cu ocazia unui control de rutină emanând halenă alcoolică şi după ce a fost testat cu aparatul etilotest, rezultatul fiind la ora 02.15 de 0,95 mg/l alcool pur în aerul expirat, a fost condus la Spitalul Judeţean Ploieşti unde i-au fost recoltate două probe biologice de sânge în vederea stabilirii alcolemiei. rezultatul fund de 1,65 g/l alcool pur în sânge la ora 02.55 şi de 1,35 g/l alcool pur In sânge la ora 03.53, conform buletinului de analiză toxicologică din data de 01 aprilie 2013.
Scopul recursului în casaţie este de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel şi nu vizează aplicarea legii penale mai favorabile ori reanalizarea situaţiei de fapt sau reevaluarea materialului probator, chestiuni de fapt care nu pot fi valorificate în temeiul niciunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.
Prin urmare, pe calea recursului în casaţie nu se poate verifica existenţa concordanţei între starea de fapt reţinută de instanţă şi conţinutul mijloacelor de probă deoarece ar însemna să se realizeze o evaluare în fapt a cauzei, fiind obligatoriu a se raporta cazurile de casare prevăzute de lege numai Ia situaţia de fapt astfel cum a fost stabilită de instanţa de fond în baza propriei interpretări a materialului probator.
Astfel, în cauză, nu există posibilitatea legală a interveni asupra analizei probelor efectuate de instanţa de apel care, în raport de întreg materialul probator a înlăturat raportul de expertiză medico-legală de recalculare retroactivă al alcoolemiei care stabilea o alcoolemie teoretică în creştere de circa 0,50 gr %o alcool pur în sânge, ta 30 martie 2013, ora 02,00 (...). rezultat condiţionat de veridicitatea ultimei declaraţii de consum, pe care instanţa de apel a considerat-o nesinceră, incompletă şi în contradicţie cu prima declaraţie de consum şi buletinul de analiză toxicologică a alcoolemiei.
De asemenea, în prezenta cale extraordinară de atac nu este pennis a se examina existenţa şi suficienţa probelor pe care s-a întemeiat soluţia de condamnare a recurentului-condamnat.
În acest context, nu este întemeiată susţinerea recurentului că instanţa de apel a creat o lex lerfici.
Pentru considerentele anterior expuse, în baza art 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul C.A.C. împotriva Deciziei penale nr. 1277 din data de 15 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În baza art. 275 alin, 2 C. proc. pen., va obliga inculpatul la plata sumei de 460 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 260 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefbndat, recursul în casaţie declarat de inculpatul C.A.C. împotriva deciziei penale nr. 1277 din data de 15 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 460 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 260 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinfă publică, azi 09 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 290/2015. SECŢIA PENALĂ | ICCJ. Decizia nr. 345/2015. SECŢIA PENALĂ → |
|---|
