ICCJ. Decizia nr. 42/2015. SECŢIA PENALĂ. Excepţie de neconstituţionalitate. Apel
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 42/A/2015
Dosar nr. 6346/2/2014
Şedinţa publică din 06 februarie 2015
Deliberând asupra apelului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 1573/A din data de 16 decembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, printre altele, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 şi art. 426 C. proc. pen. invocată de condamnata A.G.V.
Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut că, în conformitate cu art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen.: Instanţa, judecând apelul, pronunţă una dintre următoarele soluţii: lit. a) desfiinţează sentinţa primei instanţe şi pronunţă o nouă hotărâre procedând potrivit regulilor referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi a acţiunii civile la judecata în fond.
De asemenea, Curtea a mai reţinut că, în conformitate cu art. 426 C. proc. pen., se poate promova calea de atac a contestaţiei în anulare împotriva hotărârilor penale definitive în următoarele cazuri:
a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate;
b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;
c) când hotărârea a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;
d) când instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;
e) când judecata a avut loc jură participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;
f) când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;
g) când şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;
h) când instanţa nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;
i) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.
Totodată, s-a reţinut că, potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992: "(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.
(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
(4) Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din. oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.
(5) Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată"- cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare, Recursul se judecă în termen de 3 zile.
Curtea a apreciat că, în raport de condiţiile cumulative impuse de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/2014, excepţia de neconstituţionalitate invocată apare ca fiind inadmisibilă.
A constatat că dispoziţiile art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) şi art. 426 C. proc. pen. sunt în vigoare, nu au mai făcut obiectul unei decizi anterioare a Curţii Constituţionale prin care să se constate neconstituţionalitatea lor, iar excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată în faţa instanţei de judecată de către una dintre părţi, fiind îndeplinite cerinţele art. 29 alin. (1) teza întâi alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 47/1992.
Totodată, însă, Curtea a considerat că textele de lege invocate de către contestatoare nu au legătură cu soluţionarea cauzei, prin raportare atât la motivele de neconstituţionalitate, cât şi la obiectul cauzei deduse judecăţii.
În acest sens, Curtea a reţinut că se invocă neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 426 C. proc. pen. deoarece ar contraveni art. 20 din Constituţie, întrucât acestea nu prevăd cazul de contestaţie în anulare, constând în posibilitatea contestării unei decizii a instanţei de apel care a pronunţat direct în apel o hotărâre de condamnare, deşi în primă instanţă, inculpatul a fost achitat.
Curtea a constatat că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate nu are legătură cu soluţionarea cauzei, atât timp cât contestatoarea a invocat dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., drept caz care justifică în opinia acesteia anularea Deciziei penale nr. 1156/A din 07 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 30041.01/3/2006*. Astfel, în opinia Curţii, soluţia Curţii Constituţionale cu privire la excepţia invocată nu poate afecta în niciun mod soluţia instanţei cu privire la cazul de contestaţie în anulare invocat de către contestatoare, obiectul analizei fiind exclusiv existenţa unei cauze de încetare a procesului penal neavută în vedere de instanţa de apel care a pronunţat decizia penală contestată. Curtea a menţionat că, nu prezintă importanţă faptul că instanţa de apel ar fi pronunţat o soluţie de condamnare, după ce anterior condamnata fusese achitată de prima instanţă, deoarece soluţionarea căii extraordinare de atac depinde exclusiv de existenţa unei cauze de încetare a procesului penal neavută în vedere de instanţa de apel la pronunţarea soluţiei de condamnare, iar nu de modalitatea în care instanţa de apel a procedat la rejudecarea în fond a dosarului.
Totodată, Curtea a precizat că petenta nu a invocat o veritabilă excepţie de neconstituţionalitate, neprecizând expres care dispoziţie din art. 426 C. proc. pen. încalcă Constituţia României, ci s-a limitat în a critica modalitatea în care legiuitorul procesual penal a înţeles să legifereze cazurile de contestaţie în anulare, solicitând practic Curţii Constituţionale să se transforme într-un legiuitor pozitiv şi să reglementeze un nou caz de contestaţie în anulare în sensul celor precizate.
De asemenea, Curtea a mai precizat că solicitarea contestatoarei nu putea fi primită cât timp aceasta viza iniţierea unui proces legislativ prin care, substituindu-se Parlamentului României, Curtea Constituţională ar trebui să realizeze o modificare a dispoziţiilor art. 426 C. proc. pen.
Referindu-se la dispoziţiile art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Curtea a opinat că acestea reglementează modalitatea de soluţionare a apelului, neavând legătură cu soluţia în prezenta cale de atac, în faza admisibilităţii în principiu, procedură reglementată de art. 431 C. proc. pen.
Împotriva acestei soluţii, condamnata A.G.V. a declarat apel, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 20 ianuarie 2015, când s-a fixat termen de judecată la data de 06 februarie 2015, ocazie cu care, apărătorul ales al condamnatei a solicitat, în esenţă, desfiinţarea deciziei penale atacate şi admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale aşa cum aceasta a fost formulată, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege.
Analizând apelul declarat de condamnata A.G.V. împotriva dispoziţiei cuprinse în Decizia penală nr. 1573/A din data de 16 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 421 şi art 426 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate se invocă, se referă, în esenţă, la modul de soluţionare a căii de atac a apelului şi la cazurile de contestaţie în anulare prevăzute de lege.
Înalta Curte are în vedere că dispoziţiile art. 426 C. proc. pen. invocate de către apelanta condamnată ar fi neconstituţionale, prin raportare la art. 20 din Constituţia României, deoarece acestea nu au prevăzut un nou caz de contestaţie în anulare, respectiv posibilitatea contestării unei decizii a instanţei de apel care a pronunţat direct în apel o hotărâre de condamnare, deşi în primă instanţă, inculpatul a fost achitat, precum şi dispoziţiile art. 421 C. proc. pen. care reglementează modalitatea de soluţionare a apelului.
Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de apelanta condamnată A.G.V., Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti (...) privind neconstituţionalitatea (...) unei dispoziţii dintr-o lege (...) în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre parţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată.
Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Este incontestabil că excepţia a fost invocată de către apelanta condamnată A.G.V., prin apărător ales, în faţa unei instanţe judecătoreşti şi vizează dispoziţii din legi în vigoare, care nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Admisibilitatea cererii impune însă îndeplinirea cumulativă şi a cerinţei ca excepţia invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, legătură ce trebuie să aibă semnificaţie cu privire la soluţia ce ar putea fi dată fondului litigiului inclusiv din perspectiva interesului pe care partea îl justifică.
Aşadar, scopul invocării excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi doar acela de a supune controlului de constituţionalitate o dispoziţie legală care reglementează măsuri sau activităţi vizând desfăşurarea procesului penal.:
În plus, partea care o invocă trebuie să urmărească împiedicarea unei judecăţi şi a pronunţării unei soluţii în ceea ce o priveşte, care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională.
Excepţia de neconstituţionalitate fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, înseamnă că invocarea ei impune justificarea unui interes. Stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinentei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.
Cerinţa relevanţei este expresia, utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu. Irelevanţa este situaţia în care o excepţie de neconstituţionalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată, aşadar nu este pertinentă pentru soluţionarea litigiului.
Având în vedere cele menţionate mai sus, Înalta Curte constată că excepţia de neconstituţionalitate invocată de către apelanta condamnată A.G.V. nu are legătură cu soluţionarea cauzei. În acord cu prima instanţă, se arată că sintagma "legătura cu soluţionarea cauzei priveşte, incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată, în privinţa soluţiei ce se va pronunţa în procesul aflat pe rolul instanţei de judecată. Altfel spus, decizia Curţii Constituţionale, în soluţionarea excepţiei, trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul penal, ceea ce presupune existenţa unei legături directe între norma legală contestată şi soluţia ce urmează a se da în cauză".
Or, având în vedere cadrul procesual, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată de către apelanta condamnată A.G.V. cu referire la cazurile de contestaţie în anulare, nu poate avea o înrâurire cu privire la soluţia ce se pronunţă în cauză, în calea extraordinară de atac, întrucât contestaţia în anulare promovată de aceasta s-a întemeiat pe cazul prevăzut de art. 426 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., ("când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal"), iar excepţia de neconstituţionalitate susţinută de parte vizează omisiunea legiuitorului de a acorda posibilitatea exercitării acestei căi extraordinare de atac într-o anumită situaţie juridică, şi anume când instanţa de apel dispune condamnarea după soluţia de achitare pronunţată de prima instanţă.
Prin urmare, instanţa de control judiciar constată că, în mod judicios, instanţa de fond a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate invocată nu are legătură cu situaţia juridică a condamnatei ci doar urmăreşte o modificare a unui cadru legislativ, ceea ce determină, o dată în plus, aprecierea că aceasta nu are legătură cu cauza pendinte.
Aşadar, în condiţiile în care, în cauză, nu s-a justificat un interes, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate nefiind de natură să producă un efect concret asupra situaţiei juridice a apelantei condamnate A.G.V., Înalta Curte constată că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei invocate.
De asemenea, este evident că nu are legătură cu soluţionarea cauzei excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. care reglementează modalitatea de soluţionare a căii ordinare de atac a apelului, din moment ce apelanta condamnată a promovat o cale extraordinară de atac, respectiv contestaţie în anulare, care este reglementată de art. 426 şi următoarele C. proc. pen.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, apelul declarat de condamnata A.G.V. împotriva dispoziţiei cuprinsă în Decizia penală nr. 1573/A din data de 16 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind excepţia de neconstituţionalitate invocată de aceasta.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelanta condamnată la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de condamnata A.G.V. împotriva dispoziţiei cuprinsă în Decizia penală nr. 1573/A din data de 16 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind excepţia de neconstituţionalitate invocată de aceasta.
Obligă apelanta condamnată la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 06 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 404/2015. SECŢIA PENALĂ. Traficul de... | ICCJ. Decizia nr. 52/2015. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de... → |
|---|
