ICCJ. Decizia 38/2014. Completul de 5 judecători.
| Comentarii |
|
I.C.C.J., completul de 5 judecători, decizia nr. 38 din 24 martie 2014
La data de 12 septembrie 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie recursul declarat de A.M. (la acea dată procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila) împotriva Hotărârii nr. 3/P din 3 septembrie 2013, pronunţată de C.S.M., secţia pentru procurori în materie disciplinară, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
Printr-o primă critică, recurenta a învederat că s-au folosit în afara prevederilor art. 912 alin. (5) C. proc. pen. interceptările dintr-un dosar penal, care nu fuseseră prezentate ca probe celei în cauză.
În acest sens, s-a arătat că interceptările utilizate în reţinerea existenţei abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) şi i) din Legea nr. 303/2004, republicată, au fost preluate nelegal din Dosarul penal nr. 159/P/2012 al D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Galaţi, în care urmărirea penală nu s-a finalizat, utilizarea acestor probe într-o cauză disciplinară, cu încălcarea flagrantă a normei imperative indicate, făcând ca, în opinia sa, acestea să fie lovite de nulitate absolută.
Tot astfel, s-a reţinut că, întrucât nu i-au fost prezentate probele instrumentate de D.I.I.C.O.T., nu a putut să producă probe în apărare pentru a demonstra că interceptările sub forma S.M.S. - urilor nu-i aparţin, existând identitate de prenume între recurentă şi concubina martorului denunţător (M.B.).
Printr-o altă critică, recurenta a susţinut că, în privinţa abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, s-au depăşit atribuţiile de control, întrucât inspectorii procurori nu se puteau pronunţa în sensul că fapta nu există, într-un dosar care nu le era repartizat spre soluţionare şi care se afla în faza actelor premergătoare, decât prin săvârşirea unui „abuz în serviciu”, cu încălcarea legii şi a regulamentelor.
Recurenta A.M. a criticat punctual şi modul în care s-a stabilit situaţia de fapt în cadrul verificărilor prealabile şi al cercetării disciplinare efectuate de Inspecţia Judiciară, din perspectiva administrării defectuoase şi incomplete şi a aprecierii eronate a probelor în aceste etape, precum şi a nesocotirii apărării sale, ce i-ar fi fost înlăturate neprobat şi nemotivat.
În ceea ce priveşte modul defectuos de instrumentare a cauzei de către Inspecţia Judiciară, s-a arătat, astfel, că nu au fost administrate, de pildă, probe referitoare la starea de sănătate a martorului denunţător la momentul audierii sale, la distanţa de la intrarea în sediul D.N.A. şi până la intrarea în birou, cu privire la escortă, la faptul că şeful arestului ar fi discutat cu procurorul şef referitor la modalitatea de audiere a martorului, fără supraveghere şi că acesta i-ar fi spus că aşa decurge legal ancheta, iar acelaşi lucru se întâmpla şi la D.I.I.C.O.T. şi la celelalte parchete, că nu s-a verificat faptul că martorii audiaţi aveau dosare în lucru la acelaşi procuror.
Tot astfel, s-a susţinut că au fost înlăturate nemotivat probele instrumentate în apărare şi chiar de către „comisia de disciplină”, precum adresele Curţii de Apel Iaşi, probe de natură a infirma susţinerea că-l cunoştea pe martor anterior arestării lui, după cum nu a fost avută în vedere nici declaraţia martorelor din escortă, conform cărora, se deplasa la instanţă când era cazul, iar martorul denunţător rămânea cu colega procuror sau cu poliţiştii din sediu pentru a lămuri alte cauze.
Consideră recurenta că şi concluziile instanţei de disciplină, formate pe baza probatoriului administrat ar fi eronate şi s-ar fundamenta, în esenţă, fie pe o greşită atribuire de relevanţă juridică unor probe, fie pe dovezi inexistente, fie pe preluarea necritică a unor concluzii ale procurorilor D.I.I.C.O.T. sau pe ignorarea unor dovezi care îi erau favorabile.
Autoarea recursului apreciază că hotărârea atacată ar fi criticabilă şi sub aspectul individualizării sancţiunii, deoarece sancţiunea aplicată e mult prea aspră în raport cu caracterul gradual al angajării răspunderii disciplinare şi cu prezumţia de nevinovăţie, dat fiind că, în cazul în care, de pildă, un procuror prins în flagrant cu mită, arestat şi trimis în judecată, împotriva sa se ia numai măsura suspendării din funcţie până la condamnarea definitivă.
În contextul expus, recurenta A.M. a subliniat că sancţiunea excluderii din magistratură ce i-a fost aplicată s-a fundamentat pe probe nelegale, pe comunicarea unor date nereale şi neverificate mass-mediei de către C.S.M., anterior cercetării disciplinare, ceea ce i-a afectat grav imaginea, acest fapt atrăgând, în realitate, indignarea colegilor procurori, iar nu comportamentul său profesional. De altfel, a arătat recurenta, din Ordonanţa nr. 204/P/2013 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar rezulta modalitatea în care colegii săi ar fi fost „constrânşi” să dea declaraţii la D.I.I.C.O.T., sub ameninţarea că se va începe şi împotriva lor urmărirea penală.
Or, din declaraţiile „copy-paste” ale acestora, administrate la solicitarea sa, ar reieşi că, nici în aceste condiţii, colegii nu au arătat decât că au fost indignaţi de informaţiile date publicităţii.
Tot astfel, apreciază recurenta că, în cadrul acestui moment procesual adoptarea soluţiei, nu au fost avute în vedere circumstanţele personale, respectiv activitatea şi performanţele sale profesionale, apreciate cu calificativul „foarte bine”, experienţa de aproximativ 20 de ani în magistratură, precum şi întreaga sa carieră, cu referire şi la activitatea didactică universitară şi titlurile academice, reflectate de înscrisurile depuse la dosar.
În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, casarea Hotărârii nr. 3/P din 3 septembrie 2013 a Secţiei pentru procurori a C.S.M. şi, pe fond, respingerea acţiunii disciplinare, ca nefondată.
Prin concluziile scrise depuse la dosar, recurenta a reluat detaliat şi a completat susţinerile din cererea de recurs, structurând şi sistematizând criticile expuse în această cerere din perspectiva fiecăreia dintre cele patru abateri disciplinare ce i-au fost reţinute în sarcină.
Intimata Inspecţia Judiciară a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, considerând, în esenţă, că motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.
În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi s-au reiterat, în esenţă, situaţia de fapt şi argumentele de drept, care susţin legalitatea şi temeinicia soluţiei adoptate prin hotărârea atacată.
În temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, Înalta Curte va examina cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata Inspecţia Judiciară prin întâmpinare.
Analizându-se, prin urmare, susţinerile autorului excepţiei în raport cu recursul declarat în cauză, precum şi cu reglementările legale incidente, se constată că excepţia menţionată nu este întemeiată.
Conform prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, printre celelalte menţiuni, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor.
Dispoziţiile art. 489 alin. (2) consacră sancţiunea nulităţii aplicată recursului în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.
Analizând cererea de recurs a procurorului A.M., în raport cu susţinerile intimatei Inspecţia Judiciară, nu se poate constata incidenţa celor două texte legale sancţionatorii invocate.
Susţinerile recurentei, anterior rezumate, formulate în special din perspectiva netemeiniciei hotărârii atacate pot fi considerate, într-o anumită măsură, aspecte de nelegalitate a acesteia, prin modul în care, s-a arătat, chiar dacă nu în mod explicit, că, raportându-se la probatoriul cauzei, instanţa de disciplină a interpretat dispoziţiile de drept material incidente, astfel încât, deşi nu sunt întemeiate, acestea pot fi examinate, alături de celelalte critici, în modalitatea ce va fi expusă în continuare, prin prisma motivele de recurs prevăzute de art. 480 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
În atare situaţie, excepţia nelegalităţii fiind neîntemeiată, se va proceda la examinarea cererii de recurs pe fond.
Analizând hotărârea atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, în limitele cenzurii de legalitate impusă de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul dedus judecăţii în cauză, ca nefondat.
Primul motiv de recurs invocat vizează pretinse neregularităţi procedurale, referitoare la modul de desfăşurare a cercetării disciplinare şi de soluţionare a acţiunii disciplinare, motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Potrivit acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere, atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularităţi de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum şi a celor stabilite în interesul exclusiv al părţilor, pretinsele neregularităţi invocate de recurentă sub acest aspect nu se circumscriu acestui motiv de recurs.
Sub un prim aspect, trebuie precizat că, în limitele cenzurii de legalitate impuse instanţei de control judiciar prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, Înalta Curte poate examina chestiunile legate de modalitatea de sesizare a Inspecţiei Judiciare sau de desfăşurare şi fundamentare a cercetării disciplinare, numai în măsura în care acestea au fost analizate şi soluţionate prin hotărâre de către instanţa de disciplină, în actualul cadru de procedură neputându-se examina cauza sub toate aspectele, după cum propune recurenta.
Din această perspectivă, se constată că criticile vizând încălcarea prevederilor legale şi regulamentare de către procurorii inspectori sau de către „comisia de disciplină” cele privind depăşirea atribuţiilor de control, ca şi cele ce privesc modul de instrumentare a verificărilor prealabile sau a cercetării disciplinare, cu referire inclusiv la toate probele administrate ori înlăturate, ca şi aspectele reţinute pe fond în actul de sesizare, exced limitelor cenzurii de legalitate a hotărârii în acest cadru.
În ceea ce priveşte susţinerile recurentei referitoare la folosirea interceptărilor dintr-un dosar penal, cu încălcarea prevederilor art. 912 alin. (5) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acestea nu se circumscriu aspectului de nulitate invocat în recurs, concluziile instanţei de disciplină fiind corecte din acest punct de vedere.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 31 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 73 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, republicată, atât C.S.M., cât şi inspectorii judiciari pot solicita conducătorilor instanţelor sau parchetelor orice informaţii, date, documente sau pot face orice verificări pe care le consideră necesare în vederea efectuării cercetării disciplinare.
În speţă, angajarea răspunderii disciplinare a procurorului A.M. de către Consiliul Superior al Magistraturii s-a făcut pe baza unui probatoriu amplu şi complex, în cadrul căruia, nici în etapa cercetării prealabile şi nici în cea a judecăţii în faţa Secţiei pentru procurori, aspectele reţinute cu privire la situaţia de fapt nu au fost fundamentate exclusiv pe chestiuni concrete rezultate expressis-verbis din transcrierile comunicărilor SMS, acestea fiind invocate în mod strict conjunctural, alături de declaraţiile de martori şi înscrisurile administrate în cauză.
Semnificativ din acest punct de vedere este, pe de o parte, faptul că aceste din urmă probe sunt admisibile din acest cadru, conform prevederilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 265 şi următoarele şi ale art. 309 şi următoarele din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, iar, pe de altă parte, amploarea şi diversitatea respectivelor probe, administrate atât în cursul cercetării prealabile, cât şi de către instanţă în mod nemijlocit şi pe care recurenta încearcă să le ignore. Cu titlu de exemplu, trebuie evidenţiat că, numai în ceea ce priveşte opisul mijloacelor de probă anexate acţiunii disciplinare acesta cuprinde 5 pagini (respectiv filele 21 - 25 din Dosarul nr. 1/P/2013) în care sunt evidenţiate punctual înscrisurile şi declaraţiile martorilor depuse în probaţiune.
Prin urmare, aspectele invocate de recurentă relativ la nelegalitatea/nulitatea utilizării probei cu interceptările comunicărilor S.M.S., atât din perspectiva dreptului procesual civil, cât şi a dreptului procesual penal, nu au relevanţa ce li se atribuie prin criticile aduse, raporturile dintre recurentă şi martorul denunţător rezultate din respectivele comunicări constituind doar elementele circumstanţiale în analiza faptelor săvârşite de procuror şi doar un punct de plecare pentru cercetarea prealabilă şi administrarea celorlalte mijloace de probă specifice contenciosului disciplinar al funcţiei de magistrat.
Cum niciun argument invocat de recurentă în cadrul acestor critici nu se justifică, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Nu este întemeiat nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Înalta Curte constată, în primul rând, că acest motiv de nelegalitate, ce are în vedere situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, nu este dezvoltat şi sistematizat suficient pentru a permite instanţei de control judiciar să aprecieze asupra încălcării dispoziţiilor relative la obligaţia judecătorului de a prezenta motivele de fapt şi de drept care au stat la baza soluţiei pronunţate.
Pentru a se constata incidenţa acestui caz de nelegalitate, recurenta ar fi trebuit să identifice în mod explicit ipoteza sau ipotezele avute în vedere de textul procedural invocat, să arate în ce constă, practic, nemotivarea hotărârii: care reţineri nu au fost motivate sau care dintre considerentele reţinute sunt contradictorii şi nu putea conduce la soluţia adoptată.
Susţineri formulate de recurentă, potrivit cărora, în esenţă, instanţa disciplinară ar fi utilizat probe nelegale, inexistente sau preconstituite, nu ar fi dat relevanţă probatorie unor dovezi instrumentate sau ar fi formulat aprecieri subiective - în opinia sa - ajungând la o altă concluzie decât cea propusă în apărare, nu echivalează cu nemotivarea avută în vedere de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. De aceea instanţa apreciază că nu li se poate acorda semnificaţia arătată şi, în consecinţă, nu pot conduce la casarea hotărârii atacate.
Dimpotrivă, Înalta Curte reţine că Hotărârea nr. 3/P din 3 septembrie 2013 respectă dispoziţiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu referire la descrierea faptelor şi încadrarea juridică a acestora, temeiul de drept al aplicării sancţiunii, motivele pentru care au fost înlăturate apărările procurorului, sancţiunea aplicată şi motivele care au stat la baza aplicării acesteia, astfel încât nu se poate reţine o nemotivare a acesteia.
Faptul că instanţa de disciplină a expus în considerentele hotărârii argumentele de fapt, cu referire concretă şi detaliată la probele administrate pe care le-a avut în vedere la adoptarea soluţiei, denotă îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, coroborat cu art. 425 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Chiar şi eventualele ipoteze privind motivarea contradictorie sau străină cauzei sunt contrazise de conţinutul hotărârii Secţiei pentru procurori, în care se regăsesc considerentele care susţin soluţia instanţei de disciplină pentru fiecare abatere disciplinară în parte, argumentarea fiind logică şi coerentă, precum şi în acord cu normele legale incidente.
De asemenea, din conţinutul hotărârii, se constată că faptele au fost examinate prin prisma împrejurărilor rezultate din materialul probator administrat, fiind avute în vedere aspecte esenţiale pentru pronunţarea soluţiei.
Tot astfel, în ceea ce priveşte modul de individualizare a sancţiunii, întrucât au fost expuse criteriile avute în vedere în acest moment procesual, nu se poate reţine, nici sub acest aspect, că ar fi fost încălcate prevederile legale ce reglementează conţinutul hotărârii sau că motivele ar fi contradictorii sau străine de natura cauzei.
Ca atare, se constată că nu este incident nici cazul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din Legea nr. 134/2010, motivarea corespunzătoare permiţând verificarea conformităţii hotărârii recurate, cu legea.
Şi în ceea ce priveşte criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei sunt neîntemeiate.
Astfel, se constată că, deşi nu în mod explicit, argumentele dezvoltate de recurentă în susţinerea acestui motiv vizează încălcarea legii de drept substanţial, mai precis neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare reţinute în sarcina sa, cu referire la latura obiectivă, latura subiectivă sau la urmările prejudiciabile ale faptelor.
Acestei ipoteze nu se regăsesc, însă, în considerentele hotărârii atacate.
În ceea ce priveşte fapta prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşire în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu”.
Tot astfel, potrivit prevederilor art. 98 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, judecătorii şi procurorii răspund disciplinar nu numai pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, cât şi pentru faptele care afectează prestigiul justiţiei.
În ceea ce priveşte existenţa faptelor reţinute sub acest aspect în sarcina procurorului A.M., în cadrul controlului judiciar exercitat pe calea recursului, se constată că Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanţă de disciplină, a stabilit în mod just situaţia de fapt, care a rămas neschimbată în recurs, probele reliefând clar existenţa faptelor, a conduitei reprobabile, precum şi a vinovăţiei.
Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei: tabele cu zilele în care B.M. a fost prezentat la Direcţia Naţională Anticorupţie Galaţi; notele de relaţii date la comisarul L.D. - şef al Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Galaţi, de comisarul şef M.Ş. - şef al Centrului de Reţinere şi Arest Preventivă Galaţi, de agenţii de poliţie B.N., I.C. şi C.L., de C.A. - directorul Penitenciarului Galaţi; adresele D.I.I.C.O.T. Galaţi către Arestul Poliţiei Galaţi; adresele A.N.P. Galaţi pentru prezentarea inculpatului B.M. la sediul D.N.A. sau pentru a permite audierea în penitenciar a inculpatului menţionat de către procurorul A.M.; cererile formulate de inculpatul B.M. de aprobare a convorbirilor telefonice, cu indicarea numerelor de telefon (în cadrul căreia figurează şi cel al recurentei, cu numele avut anterior căsătoriei - Ţ.); listele posturilor telefonice apelate de inculpat; adresele D.I.I.C.O.T. Galaţi către B.M.; declaraţia martorei G.A.; comunicatul de presă al C.S.M.; declaraţiile grefierului şef D.G., procurorului A.D. şi procurorului şef G.I. - toţi din cadrul D.N.A. Galaţi; copiile unor articole din presa locală, rezultă că, sub aspect obiectiv, faptele reţinute au natura unor manifestări ce aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei.
Referitor la folosirea ca probă a interceptărilor, pentru a clarifica problemele supuse dezlegării în acest motiv de recurs, se impune a fi precizat că acestea au fost dispuse şi administrate în cadrul cercetărilor penale.
Angajarea răspunderii disciplinare a recurentei s-a făcut, însă, după cum s-a arătat anterior, pe baza unui probatoriu complex.
Cât priveşte ansamblul probator întocmit de către organele de urmărire penală în cadrul procedurilor specifice, recurenta a avut sau va avea posibilitatea să-şi formuleze apărări în respectivul cadru, neputându-se cenzura pe această cale modul de obţinere sau legalitatea respectivelor dovezi.
Tot acest ansamblu probator a confirmat atitudinea necorespunzătoare a procurorului A.M. şi de natură a aduce atingere unei valori sociale.
În cauză, valoarea socială lezată o reprezintă relaţiile sociale referitoare la prestigiul şi realizarea activităţii de justiţie, atât în sensul larg, cât şi în sensul restrâns al acestei noţiuni, care presupune, pe lângă responsabilitatea în menţinerea imaginii şi statutului magistratului, dar şi a sistemului judiciar şi înfăptuirea corectă a actului de justiţie, aceste relaţii transpunându-se în obligaţii şi îndatoriri profesionale şi deontologice ale judecătorilor şi procurorilor stabilite prin legi şi regulamente.
Sub acest aspect este de observat că faptele reţinute prin hotărâre au fost dovedite fără a fi infirmate în vreun alt mijloc de dovadă administrat în prezenta cale de atac.
Citarea în mod repetat a inculpatului B.M. la sediul unităţii de parchet, în condiţiile în care au existat zile în care acesta a fost prezent şi nu s-au efectuat acte procedurale iar, dacă s-au efectuat, perioada de timp în care deţinutul a fost prezent în biroul recurentei, nu justifică pe deplin complexitatea respectivului act, menţinerea fără pază a inculpatului/martor denunţător în biroul procurorului pe perioade îndelungate, agenţii de escortă fiind invitaţi să aştepte pe hol, primirea acestuia de nenumărate ori în audienţă şi comunicarea în mod repetat cu acesta - aspecte cunoscute nu numai în cadrul unităţii de parchet, în rândul lucrătorilor de poliţie şi la nivelul conducerii Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Galaţi şi care au creat nemulţumiri şi discuţii, dar şi public prin intermediul presei - reprezintă, aşa cum corect a reţinut Secţia pentru procurori, o încălcare a dispoziţiilor art. 90 din Legea nr. 303/2004, republicată, ale art. 104 din Legea nr. 161/2003 şi ale art. 17, 18 şi 20 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor.
Modul concret şi condiţiile în care, în perioada 11 mai 2012 - 30 octombrie 2012, într-un interval de 72 de zile, inculpatul B.M. a fost prezentat de 66 de ori la sediul D.N.A. - serviciul teritorial Galaţi la solicitarea recurentei, astfel cum a fost circumstanţiat de probele administrate, este de natură a infirma legătura de relevanţă juridică a susţinerilor recurentei vizând durata audierilor, starea de sănătate a inculpatului, lipsa unor dosare preluate la structura centrală a D.N.A., volumul său de activitate şi deplasarea sa în acelaşi timp, la instanţă.
Este adevărat că citaţiile erau semnate de procurorul şef şi erau emise în cadrul unor dosare legal repartizate procurorului recurent, însă nici acest aspect nu poate fi reţinut ca o cauză exoneratoare de răspundere în speţă, întrucât iniţiativa întocmirii respectivelor acte de procedură i-a aparţinut de fiecare dată, recurentei (aspect necontestat de aceasta), aplicarea semnăturii fiind, în acest caz, o simplă formalitate, uzitată la nivelul unităţii de parchet în discuţie.
Afirmaţiile din recurs referitoare la pretinsele motive ce au determinat apariţia articolelor denigratoare în presă, furnizarea comunicatului C.S.M., o anumită atitudine a procurorului şef, nesusţinute de mijloace de probe, reprezintă simple aserţiuni, irelevante din perspectiva controlului de legalitate a hotărârii Secţiei pentru procurori a C.S.M. sub aspectul întrunirii elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată.
Irelevante sunt şi apărările recurentei privind declaraţiile colegilor de la D.N.A. Galaţi şi respectul opiniei publice faţă de sine, care s-ar fi extins pe plan european.
În ceea ce priveşte prima susţinere, aceasta este rezultatul unei aprecieri personale eronate, contrazisă de afirmaţiile explicite din declaraţiile individuale, indignarea colegilor fiind determinată nu atât de denigrarea în presă a D.N.A., după cum pretinde recurenta, ci, în special, de faptele şi comportamentul său care, aduse la cunoştinţa publicului, s-au răsfrânt în mod negativ asupra imaginii unităţii şi a întregului colectiv.
Semnificativ în acest sens este, de exemplu, faptul că un martor declară: „După apariţia în presă a articolelor referitoare la doamna procuror A.M. şi numitul B.M., în cadrul colectivului au existat manifestări de dezaprobare şi indignare deoarece faptele doamnei procuror au afectat imaginea unităţii noastre şi a întregului colectiv”, alt martor susţine (fila 204): „Comportamentul procurorului A.M., după ce a fost făcut public prin intermediul presei, a afectat prestigiul unităţii noastre (…)” (fila 206).
Relativ la diplomele, participările active la conferinţele internaţionale ori la activitatea didactică ale recurentei, se reţine că nici acestea nu sunt de natură să infirme afectarea imaginii sau a prestigiului justiţiei în modalitatea ce-i este reproşată în cauză.
Întrucât şi concluziile instanţei de disciplină privind latura subiectivă şi consecinţele acestor fapte (şi pe care recurenta încearcă să le minimalizeze) sunt corecte, Înalta Curte constat că în mod just în sarcina acesteia s-a reţinut săvârşirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată.
Nu sunt întemeiate nici criticile recurentei privind abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Conform acestui text legal, constituie abatere disciplinară nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci când judecătorul sau procurorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa.
Dispoziţiile menţionate se completează cu cele ale art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată, conform cărora judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii.
Necesităţii şi obligativităţii înfăptuirii corecte a actului de justiţie legiuitorul a răspuns prin reglementarea, între altele, a instituţiei incompatibilităţii.
Corelativ, pentru a înlătura orice dubiu privitor la imparţialitatea magistratului, legea procesuală a pus la îndemâna procurorului posibilitatea de a solicita abţinerea de la soluţionarea cauzei penale, tocmai pentru a evita starea de incompatibilitate.
În speţă, s-a reţinut în cod corect angajarea răspunderii disciplinare a procurorului A.M. pentru nerespectarea prevederilor legale în această materie.
Din examinarea actelor dosarului, se constată că instanţa de disciplină a stabilit corect incidenţa normei legale invocate şi această a doua abatere disciplinară reţinută în sarcina recurentei fiind dovedită prin probele administrate, atât în timpul cercetării prealabile, cât şi de către Secţia pentru procurori în mod nemijlocit.
Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că existenţa unei relaţii apropiate, cu implicaţii personale, faţă de inculpatul B.M., a fost judicios reţinută, fiind dovedită de interesul special al recurentei faţă de persoana respectivului inculpat - ce avea calitatea de martor denunţător în cauzele repartizate procurorului pârât.
Or, această împrejurare este de natură a pune sub semnul îndoielii obiectivitatea procurorului în soluţionarea respectivelor cauze penale.
Susţinerile recurentei sub acest aspect sunt infirmate de înscrisurile ataşate la dosar, din care rezultă că pârâta este titulara posturilor telefonice contactate de B.M., din conţinutul cererii formulate de acesta, adresate conducerii unităţii de deţinere, prin care a solicitat aprobarea purtării corespondenţei telefonice cu recurenta procuror cu precizarea numelui deţinut de aceasta anterior căsătoriei - Ţ.M., precum şi din cele care relevă diversele solicitări adresate de recurentă diferitelor persoane (cu funcţii de conducere din cadrul unor autorităţi sau celor doi profesori universitari, precum şi martorei G.A.) în favoarea acestuia.
Încălcarea obligaţiei legale menţionate de către recurentă a avut într-adevăr drept consecinţă lezarea unei valori fundamentale în strânsă legătură cu calitatea actului de procedură şi anume, imparţialitatea.
Înalta Curte subliniază că imparţialitatea magistratului trebuie privită nu numai prin raportare la dispoziţiile art. 47 - 49 C. proc. pen. în forma în vigoare la momentul respectiv, dar şi în contextul dreptului la un proces echitabil, aşa cum este reglementat de dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
În acest sens, noţiunea de imparţialitate la care face referire art. 6 trebuie apreciată într-un dublu sens: pe de o parte, ea are în vedere un demers subiectiv, ce semnifică încercarea de a determina convingerea personală a unui magistrat într-o anumită împrejurare (imparţialitate subiectivă), iar pe de altă parte, această noţiune cuprinde un demers obiectiv, ce urmăreşte a determina dacă magistratul oferă garanţii suficiente spre a exclude, în persoana sa, orice bănuială legitimă (imparţialitate obiectivă).
Particularităţile speţei relevă în concret o încălcare a imparţialităţii sub această din urmă formă.
Crearea unei suspiciuni legitime că procurorul ar fi fost imparţial (suspiciune evidenţiată de declaraţiile martorilor) a depăşit graniţele sistemului, aducerea la cunoştinţa opiniei publice a acestor aspecte prin presă având potenţialul de a atrage aprecierile negative ale publicului asupra sistemului judiciar, determinate de lipsa de încredere în obiectivitatea şi imparţialitatea procurorului care este implicat în soluţionarea unei cauze penale.
În contextul examinat, se reţine că afirmaţiile recurentei privitoare la utilizarea nelegală a interceptărilor de tip SMS, rezultatul percheziţiei informatice din cauza penală, la probele ce ar atesta că referitor la acelaşi inculpat a emis acte în vederea trimiterii lui în judecată, fapt ce i-ar fi fost reproşat anterior de către acesta în presă sau faptul că un denunţ formulat de acesta s-a finalizat prin trimiterea în judecată a doi inculpaţi, sunt inapte să acopere atât situaţia de incompatibilitate în care s-a aflat procurorul, cât şi consecinţa directă şi imediată a încălcării obligaţiilor profesionale sub acest aspect şi pe care recurenta încearcă să o ignore.
Nu pot fi primite nici criticile recurentei formulate din perspectiva nelegalităţii stabilirii incidenţei prevederilor art. 99 lit. n) din Legea nr. 303/2004, republicată, care reglementează abaterea disciplinară constând în folosirea funcţiei pentru a obţine un tratament favorabil din partea autorităţilor sau intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri, pretinderea ori acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, astfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii.
Nici sub acest aspect nu se poate susţine că faptele reţinute în sarcina recurentei nu întrunesc elementele constitutive ale sus menţionatei abateri.
Rezultatul cercetării prealabile şi probele administrate în cauză, astfel cum au fost în mod corect reţinute în hotărârea Secţiei pentru procurori, au relevat că, sub acest aspect, acţiunea disciplinară a avut ca fundament utilizarea de către recurenta A.M. a calităţii sale de procuror al D.N.A. (la acea dată) în intervenţiile exercitate la conducerile anumitor autorităţi publice - respectiv Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Galaţi, Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv Galaţi şi Penitenciarul de Maximă Siguranţă Galaţi - şi la profesori din învăţământul universitar, în scopul obţinerii unui regim preferenţial de detenţie sau al rezolvării unor interese în favoarea inculpatului B.M..
Pur speculativ susţine recurenta că ar fi fost ignorate declaraţiile celor doi şefi ai locurilor de deţinere.
Astfel, atât din declaraţiile acestor martori, audiaţi în mod nemijlocit de către instanţa de disciplină, cât şi din notele de relaţii formulate de aceştia în cursul cercetării disciplinare, rezultă fără putinţă de tăgadă cele reţinute de Secţia pentru procurori.
Astfel, un martor declară explicit: „(…) luni dimineaţa am fost sunat pe telefonul fix din birou de doamna procuror A., care m-a întrebat de ce l-am mutat din celula veselarilor (…)” şi „(…) mi-a spus dacă se poate să-l mut înapoi în celula veselarilor pentru că are de învăţat”. Tot luni l-am mutat înapoi în celula veselarilor. Bănuiesc că, inculpatul a comunicat telefonic cu doamna procuror pentru că, din păcate, în arest circulau telefoane mobile între deţinuţi”.
De asemenea că: „la un interval de câteva ore de când îl mutasem din celulă, fără ca inculpatul să fi fost scos din arest şi să fi avut vreun contact direct cu procurorul, am fost sunat de doamna procuror A., care m-a întrebat de ce l-am mutat (…). Am dedus că, sub o formă sau alta, procurorul fusese contactat telefonic de către inculpat.
În după-amiaza acelei zile, (…) am fost sunat pe mobil de doamna procuror care m-a întrebat dacă au încetat măsurile ce au impus mutarea lui Boldea (…)”.
„(…) De doamna procuror A. am fost sunat numai în legătură cu inculpatul B., niciodată despre un alt inculpat”.
Un alt martor declară: „B. a fost deţinut la un moment dat în camera veselarilor din arestul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Galaţi, loc în care avea un regim mai relaxant de detenţie, în condiţiile în care persoanele din acele camere se ocupă cu strânsul mesei, au o mai mare libertate de mişcare (…). Precizez că B. nu a fost niciodată veselar, ci doar stătea în camera veselarilor (…)”.
Acelaşi martor mai susţine: „Am discutat (…) cu doamna procuror A. telefonic, referitor la situaţia inculpatului Boldea şi m-am adresat dânsei şi nu procurorului şef care semna solicitările de menţinere în arest, pentru că ştiam că dânsa îl audia în repetate rânduri. În cadrul discuţiei i-am spus că este dificilă menţinerea în arestul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului al inculpatului şi că se impune transferarea acestuia în penitenciar, la care mi s-a replicat că nu este posibil acest fapt la momentul respectiv.
Nu am cunoştinţă că inculpatul Boldea să se fi aflat sub puterea vreunui alt mandat de arestare preventiv (…) şi care ar fi putut să justifice prezenţa acestuia în arestul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului”.
Cât priveşte probaţiunea faptelor imputate procurorului din această perspectivă, se constată că declaraţiile clare şi concordante ale martorilor, confirmă valenţa probatorie acordată de Secţia pentru procurori.
Împrejurarea că, martorii ar fi apreciat că procurorul nu a „intervenit” pentru a modifica regimul de detenţie al inculpatului sau faptul că aceştia ar fi discutat chestiunea respectivă şi cu procurorul şef, nu pot fi reţinute ca elemente de natură a modifica situaţia de fapt, cu consecinţa exonerării de răspundere, deoarece în aprecierea existenţei abaterii disciplinare nu este necesar ca martorii să se fi referit în mod expres la noţiunea de „intervenţie”, conţinutul acestei premise legale putând fi dedus din actele materiale rezultate din cuprinsul declaraţiei.
Pe de altă parte, nici faptul că declaraţiile respective ar fi fost viciate, întrucât ambii martori ar fi avut dosare penale în lucru la procurorul recurent, în calitate de făptuitori, nu poate fi reţinut, în absenţa unui suport probator, ba mai mult, fiind infirmat chiar de martorii respectivi, aceştia declarând în mod explicit că nu au cunoştinţă să fi fost cercetaţi de D.N.A. - serviciul teritorial Galaţi, respectiv de recurentă, nefiind audiaţi şi necomunicându-li-se acte de procedură într-o astfel de cauză.
Nu sunt fondate nici criticile privind intervenţia pe lângă cei doi profesori universitari în vederea sprijinirii inculpatului B.M. pentru susţinerea de către acestea a unor lucrări ştiinţifice.
Declaraţiile profesorului A.B. din cadrul Facultăţii de Drept „T.M.” din Bucureşti şi profesorului universitar doctor G.A., membru al Academiei Române, depuse la dosarul cauzei, confirmă aspectele reţinute în hotărâre sub aspectul acestei alte acţiuni comisive a abaterii disciplinare în discuţie iar, prin modalitatea în care, declinându-şi expres calitatea de procuror al D.N.A., recurenta a solicitat relaţii referitor la posibilitatea susţinerii lucrărilor respective de către B.M. (persoană implicată direct în cauzele instrumentate), fiind de notorietate faptul că acesta era în stare de arest preventiv, se justifică şi cele relativ la existenţa factorului intelectiv şi volitiv, ce conturează existenţa intenţiei directe a recurentei, ca element subiectiv al aceleiaşi abateri.
Semnificativ din această perspectivă este faptul că, urmare intervenţiei recurentei, profesorul universitar doctor G.A. a întocmit, în numele Institutului de Cercetări Juridice din cadrul Academiei Române, două adrese către Penitenciarul de Maximă Siguranţă Iaşi şi, respectiv, Penitenciarul de Maximă Siguranţă Galaţi, prin care solicita celor două autorităţi crearea condiţiilor favorabile redactării lucrării ştiinţifice pentru numitul B.M.
Ca atare, se constată că şi sub acest aspect, faptele reproşate magistratului recurent intră în sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 99 lit. n) din Legea nr. 303/2004, republicată, după cum, în mod just a fost reţinut de către instanţa de disciplină.
Tot astfel, în ceea ce priveşte abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) Legea nr. 303/2004, republicată, aspectele reţinute de Secţia pentru procurori nu au fost combătute prin critici fondate, care să conducă la demonstrarea netemeiniciei lor.
Textul legal menţionat reglementează ca abatere disciplinară exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
În speţă, s-a reţinut în sarcina recurentei săvârşirea faptei cuplabile în varianta normativă a tezei I.
Verificarea aspectelor reţinute sub acest aspect în hotărârea examinată în raport cu probele administrate şi cu norma legală invocată, impun concluzia că angajarea răspunderii disciplinare a recurentei este justificată.
Din acest punct de vedere, se impune a fi făcută distincţia dintre încălcarea normelor de procedură ca şi greşeală de apreciere săvârşită de procuror pe parcursul soluţionării cauzelor penale şi, pe de altă parte, nerespectarea normelor de procedură în context disciplinar.
În speţă, starea de fapt corect reţinută de instanţa de disciplină şi necontestată de recurentă evidenţiază, contrar celor afirmate în recurs, încălcarea cu rea-credinţă a normelor de procedură privitoare la competenţa materială şi calitatea persoanelor, norme imperative incidente inclusiv în faza actelor premergătoare.
Audierea procurorilor C.I., C.S.D. şi N.M. din cadrul D.I.I.C.O.T. - serviciul teritorial Galaţi, urmare plângerii formulate de B.M., de către recurentă, inclusiv pentru fapte care nu erau semnalate în respectiva plângere, în ciuda faptului că, în calitate de procuror al D.N.A. - serviciul teritorial Galaţi, aceasta nu avea competenţa materială de a o face şi cu toate că cei trei procurori i-au semnalat aceste aspecte, denotă, aşa cum corect a reţinut Secţia pentru procurori, o încălcare a unor norme legale obligatorii.
Susţinerile recurentei formulate sub acest aspect nu pot fi primite, acestea nefiind în concordanţă cu interpretarea teleologică a textului de referinţă şi nici a art. 911 din Legea nr. 303/2004, republicată.
Înalta Curte constată, sub acest aspect subiectiv, această faptă reproşată recurentei a fost săvârşită cu rea-credinţă, iar instanţa de disciplină a apreciat corect asupra vinovăţiei procurorului care trebuia să cunoască şi să aplice corect toate prevederile legale incidente şi trebuia să prevadă efectele prejudiciabile ale unei asemenea abateri.
Maniera proprie în care recurenta a înţeles să încalce dispoziţii legale imperative, cu consecinţe asupra calităţii actului de procedură, a transparenţei şi previzibilităţii acestuia, amplificate de uşurinţa cu care magistratul a înţeles să nesocotească obligaţiile profesionale ce revin procurorului, potrivit normelor ce reglementează statutul acestei profesii, denotă, în întregul context faptic, existenţa elementului intenţional, volitiv, de natură a atrage răspunderea disciplinară a magistratului pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă.
De aceea, toate criticile privind latura subiectivă a acestei abateri vor fi înlăturate, motivaţiile recurentei aduse în sprijinul acestora neavând un suport real sau rezonabil.
Prin urmare, se constată că, prin hotărârea atacată, în cazul tuturor celor patru abateri disciplinare reţinute în sarcina recurentei au fost reliefate corect existenţa faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăţiei şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi rezultatul produs, precum şi că se justifică încadrarea lor în abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a), i), n) şi t) din Legea nr. 303/2004, republicată.
Nici în ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii, susţinerile formulate de recurenta A.M. nu sunt întemeiate.
Înalta Curte constată că, la individualizarea sancţiunii aplicate procurorului pârât A.M., s-au respectat pe deplin criteriile prevăzute de art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, ce trebuie avute în vedere în acest moment procesual din faza adoptării soluţiei, precum şi principiul proporţionalităţii, reglementat de art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată.
În cauză, nu sunt elemente de individualizare a sancţiunii care să poată justifica o casare a soluţiei instanţei de disciplină, sub acest aspect.
Aşa după cum s-a arătat, încadrarea judiciară a faptelor, reţinută de către Secţia pentru procurori, verificată de Înalta Curte în calea de atac a recursului, a rămas neschimbată şi a reliefat gravitatea abaterilor disciplinare respective.
În procesul de apreciere a legalităţii individualizării sancţiunii, trebuie avut în vedere, în primul rând, criteriul legal vizând gravitatea faptelor.
În contextul examinat, Înalta Curte apreciază că maniera în care a acţionat recurenta este cu atât mai reprobabilă şi mai incompatibilă cu funcţia de procuror, cu cât nu numai că aceasta a încălcat sau a nesocotit o serie de obligaţii legale sau deontologice impuse de statutul şi demnitatea funcţiei respective, dar a şi încercat să se asigure că această modalitate de a acţiona nu i-ar putea fi reproşată, creând astfel şi un prejudiciu de imagine sistemului judiciar.
Se constată că, la aplicarea sancţiunii, instanţa de disciplină a avut în vedere, alături de circumstanţele reale identificate de cercetarea judecătorească şi circumstanţele personale ale recurentei, dar şi consecinţele negative ale abaterilor imputabile.
În atare situaţie, se reţine că sancţiunea aplicată recurentei, respectiv „excluderea din magistratură” a fost în mod judicios stabilită.
Vechimea mare în profesie a procurorului A.M., aprecierile pozitive obţinute la evaluări, aspectele învederate privind cariera didactică universitară şi titlurile obţinute, nu au nicio relevanţă în acest cadru şi nu pot să îndreptăţească aplicarea unei sancţiuni mai puţin aspre şi, cu atât mai puţin, să o absolve de orice sancţiune.
Dimpotrivă, cu o mare vechime în funcţia de magistrat, procurorul în cauză ar fi trebuit, prin experienţa acumulată, să cunoască şi să respecte normele de procedură şi principiile ce guvernează această activitate, să respecte obligaţia de rezervă, obiectivitate şi imparţialitate impuse unui procuror şi, cu atât mai mult, unui procuror din cadrul unei structuri a D.N.A.
Faptele fiind grave, singura sancţiune care se impune este cea aplicată de C.S.M.
Având în vedere considerentele expuse şi care relevă legalitatea hotărârii atacate, în baza dispoziţiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, s-a respins, ca nefondat, recursul dedus judecăţii în cauză.
| ICCJ. Decizia 1/2014. Penal. Luare de mită → |
|---|
