ICCJ. Decizia nr. 86/2014. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia civilă nr. 86/2014
Dosar nr. 841/1/2014
Şedinţa publică de la 30 iunie 2014
Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele;
La data de 27 februarie 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, Dosarul nr. 841/1/2014, având ca obiect recursurile declarate de Inspecţia Judiciară şi B.L. - procuror în cadrul D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Craiova, împotriva Hotărârii nr. 7/P din 15 decembrie 2013, pronunţată de C.S.M., secţia pentru procurori în materie disciplinară.
I. Recursul titularului acţiunii disciplinare
În susţinerea recursului, Inspecţia Judiciară a invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., exclusiv în ceea ce priveşte soluţia de respingerea a acţiunii disciplinare pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Autoarea recursului a susţinut, în esenţă, că hotărârea instanţei de disciplină este nelegală, fiind încălcate normele de drept material în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reţinându-se, în mod eronat, că nu ar fi întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare reglementate de prevederile legale menţionate.
Consideră această recurentă, cu referire punctuală la dovezile administrate şi la dispoziţiile legale invocate în hotărâre, precum şi la cele ale art. 202 alin. (1), art. 222 alin. (2) şi ale art. 65 alin. (1) C. proc. pen., că cele reţinute de Secţia pentru procurori relativ la această a doua abatere disciplinară se fundamentează pe greşita apreciere a ansamblului probator administrat sub acest aspect, precum şi pe ignorarea unor mijloace de probă aflate la dosar, dovezi care ar releva, în opinia sa, interesul procurorului în legătură cu primirea plângerii şi intenţia sa de implicare în soluţionarea ei.
Astfel, în ceea ce priveşte latura obiectivă, recurenta a menţionat, în esenţă, că procurorul pârât nu a avut o poziţie de neutralitate, cum s-a apreciat în hotărârea atacată, întrucât, din materialul probator, ar rezulta că acesta se cunoştea de mai mult timp cu martora R.M.C.; că, anterior, s-a întâlnit cu soţii R. şi au discutat cu privire la obiectul plângerii; că a încălcat dispoziţia procurorului şef şi s-a deplasat la serviciu într-o zi nelucrătoare nefiind planificat; că a primit plângerea contrar dispoziţiilor procurorului şef, plângere care era de competenţa teritorială a Biroului Teritorial Slatina al D.I.I.C.O.T.; că nu a restituit părţii vătămate plângerea, deşi aceasta nu conţinea toate elementele prevăzute de lege; că şi-a creat un alibi pentru a justifica prezenţa la serviciu în acea zi, prezentând procurorului şef serviciu o situaţie nereală cu privire la împrejurările depunerii plângerii şi că, prin modul în care a discutat cu martora R.M.C., i-a format convingerea că poate acţiona singură într-un cadru legal pe care i l-a creat pentru a aduce probe în susţinerea plângerii.
Sub aspectul laturii subiective a acestei abateri, titularul acţiunii disciplinare susţine că recurentul pârât a comis faptele cu vinovăţie, sub forma intenţiei directe, încălcând cu ştiinţă normele de drept material sau procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane, situaţiile factuale expuse dovedind, în opinia sa, implicarea directă a magistratului în instrumentarea cauzei respective.
Aceeaşi recurentă apreciază că, prin formarea convingerii martorei R.M.C., în sensul că poate produce singură probe în susţinerea plângerii formulate împotriva comisarului B.G. şi că vor fi luate în considerare de către procuror, urmată de acţiunea din data de 26 decembrie 2012, s-a realizat urmarea imediată cerută de lege pentru existenţa abaterii disciplinare, urmare ce ar consta în încălcarea dreptului la apărare al comisarului B.G., aspect necondiţionat de modul de soluţionare ulterioară a plângerii.
În concluzie, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Inspecţia Judiciară a solicitat admiterea recursului „astfel cum a fost formulat”.
II. Recursul pârâtului procuror
Prin cererea formulată, pârâtul procuror B.L. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a aceleiaşi hotărâri şi, rejudecându-se cauza, respingerea acţiunii disciplinare, ca neîntemeiată şi pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. g) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
În susţinerea recursului, magistratul a invocat critici care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Printr-o primă critică, recurentul a învederat că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, deoarece aceleaşi fapte sunt prezentate şi analizate diferit, pentru a justifica atât soluţiile diferite pronunţate de instanţa de disciplină relativ la cele două abateri disciplinare supuse examinării în speţă, cât şi aplicarea a unei sancţiuni vădit nelegale şi netemeinice, în opinia sa.
O altă critică a vizat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 99 lit. g) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire şi la prevederile art. 64 şi art. 65 din aceeaşi lege.
Sub un prim aspect, recurentul pârât a arătat că Secţia pentru procurori, ca instanţă disciplinară, nu a analizat inadvertenţele pe care le-a semnalat în apărare cu privire la emiterea şi înregistrarea dispoziţiei pretins încălcate, a respins în mod eronat cererea sa de înscriere în fals referitor la acest act şi a înlăturat nemotivat respectivele susţineri.
Autorul acestui recurs a criticat modul de angajare a răspunderii sale disciplinare şi din perspectiva elementelor constitutive ale abaterii reţinute în sarcina sa.
Consideră recurentul că, sub aspectul laturii obiective, pe de o parte, motivarea hotărârii recurate se rezumă la preluarea argumentelor de fapt şi de drept invocate în acţiunea disciplinară, iar, pe de altă parte, se fundamentează pe enumerarea unor fapte - care sunt contrazise de probele administrate - şi pe o dispoziţie criticabilă din punctul de vedere al calităţii, ca şi din cel al modului de înregistrare a acesteia.
Cât priveşte latura subiectivă, magistratul recurent apreciază, în primul rând, că aceasta nu este motivată.
De asemenea, consideră că, în raport cu probele administrate, ce ar releva că procurorul şef serviciu a fost de acord ca recurentul să primească plângerea penală, precum şi faţă de împrejurarea că primirea respectivei plângeri nu a produs nicio vătămare, fiind înaintată unităţii de parchet competente, latura subiectivă, ca element al abaterii disciplinare, nu există.
Procurorul recurent a mai arătat că şi concluziile instanţei de disciplină privind legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi rezultatul vătămător ar fi eronate, deoarece conduita magistratului nu trebuie examinată „prin prisma carenţelor sistemului”.
Autorul recursului apreciază că hotărârea atacată ar fi criticabilă şi sub aspectul individualizării sancţiunii, deoarece nu ar fi fost avute în vedere activitatea şi performanţele sale profesionale.
Atât recurenta Inspecţia Judiciară, cât şi recurentul B.L., au depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care au solicitat, fiecare în parte, respingerea, ca nefondat, a recursului părţii adverse, cu referire punctuală la motivele invocate şi au reiterat, fiecare la rândul său, situaţia de fapt şi argumentele de drept care susţin, în opinia lor, propria cale de atac exercitată.
În acelaşi sens, recurentul B.L. a mai formulat şi ataşat la dosar răspuns la întâmpinarea Inspecţiei Judiciare şi punct de vedere la raportul întocmit în cauză.
Constatând că cererile de recurs îndeplinesc cerinţele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum şi condiţiile de admisibilitate în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin încheierea din data de 19 mai 2014, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de Inspecţia Judiciară şi B.L.
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile şi apărările formulate de recurenţi, precum şi cu prevederile legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele expuse în cele ce succed.
l. În ceea ce priveşte recursul declarat de Inspecţia Judiciară, se constată că, prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., titularul acţiunii disciplinare critică modul în care, prin hotărârea atacată, instanţa de disciplină a respins solicitarea sa de a se stabili săvârşirea şi a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de către procurorul B.L.
Prin raportarea probatoriului administrat la dispoziţiile legale anterior menţionate, se constată, însă, că, în mod corect, Secţia pentru procurori a reţinut că, în sarcina procurorului pârât, nu se poate stabili şi săvârşirea acestei abateri disciplinare.
Este de necontestat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, judecătorii şi procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru faptele care afectează prestigiul justiţiei.
De asemenea, este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 202 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală este obligat să strângă probele atât în favoarea cât şi în defavoarea învinuitului sau inculpatului, iar conform art. 65 alin. (1) din acelaşi cod, sarcina administrării probelor, în procesul penal, revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată.
Ca atare, încălcarea dispoziţiilor legale anterior menţionate ar putea, în condiţii determinate, să atragă răspunderea disciplinară, potrivit regimului disciplinar specific, stabilit prin statutul judecătorilor şi procurorilor, dacă în cauză ar fi întrunite condiţiile angajării răspunderii disciplinare.
În consecinţă, pentru admiterea în tot a acţiunii disciplinare, urma a se stabili, în raport cu prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dacă în speţă sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii disciplinare.
În acest sens, este de reţinut că statutul disciplinar al judecătorului şi procurorului, integrat statutului profesional al acestora, precizează acest regim, în sensul concretizării abaterilor disciplinare, a laturii şi obiectului acestora.
Această reglementare a regimului disciplinar nu priveşte, însă, condiţiile angajării răspunderii disciplinare, aşa încât respectivele condiţii şi cauzele exoneratoare de răspundere rămân cele reglementate de dreptul comun.
Aşadar, angajarea răspunderii disciplinare cere şi în cazul magistraţilor, întrunirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv obiectul, cu referire la relaţiile sociale de muncă în acest caz, latura obiectivă, cu referire la faptă, înfrângând o obligaţie specifică, subiectul calificat, latura subiectivă, constând în vinovăţie, în oricare dintre formele sale, producerea unui rezultat vătămător şi nex cauzal.
Ca atare, numai îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare şi inexistenţa unor cauze de exonerare legitimează angajarea răspunderii disciplinare.
În contextul examinat, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte latura obiectivă, starea de fapt, aşa cum, în mod just, a reţinut instanţa de disciplină pe baza probatoriului administrat, nu evidenţiază încălcarea cu rea - credinţă a normelor de procedură de către procurorul B.L.
Sub acest aspect, se constată că deşi, într-adevăr, între recurentul pârât şi martora R.M. a existat o discuţie privitoare la dovezile cu care aceasta urma să-şi susţină plângerea, respectiva discuţie nu are semnificaţia propusă de titularul acţiunii disciplinare, întrucât procurorul nu i-a dat martorei niciun sfat referitor la acest aspect, cu toate că martora a negat existenţa unor astfel de probe.
Semnificativ în acest sens este faptul că magistratul i-a spus martorei că plângerea sa urma a fi repartizată de către procurorul şef, precizându-i acesteia că va fi contactată de procurorul de caz, aceste aspecte, corect reţinute de instanţa de disciplină, fiind de natură să infirme susţinerile recurentei relativ la pretinsa intenţie a procurorului de a-şi repartiza sieşi spre soluţionare acea plângere.
Trebuie adăugat că aspectele concrete ale comportamentului recurentului pârât confirmă soluţia instanţei de disciplină atât din perspectiva existenţei laturii obiective, a urmării prejudiciabile, cât şi din cea a laturii subiective a abaterii disciplinare în discuţie.
Or, aşa după cum, pe bună dreptate, a apreciat instanţa disciplinară, în speţă nu s-a făcut dovada existenţei cumulative atât a factorul intelectiv, cât şi a celui volitiv care să poată evidenţia existenţa vreunei forme de vinovăţie, ca element subiectiv.
Prin urmare, sunt neîntemeiate criticile recurentei Inspecţia Judiciară privind existenţa cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare în discuţie.
Aşadar, acţiunea disciplinară a fost corect respinsă, în ceea ce priveşte abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ca urmare a atribuirii de relevanţă juridică împrejurărilor de fapt probate necontestat, care înlătură caracterul de abatere disciplinară al faptei şi, ca atare, înlătură temeiul răspunderii disciplinare.
Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge acest prim recurs, ca nefondat.
ll. Analizând recursul declarat de procurorul B.L., Înalta Curte constată că şi acesta este nefondat.
Primul motiv de nelegalitate invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. are în vedere situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Pretinsele aspecte de contradictorialitate a considerentelor reţinute de instanţa de disciplină în argumentarea soluţiei criticate nu se circumscriu, însă, acestui motiv de casare.
Examinând modul în care instanţa de disciplină a analizat pe fond acţiunea disciplinară şi apărările pârâtului procuror, Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, privitoare la descrierea faptelor, la încadrarea juridică a acestora într-una dintre abaterile disciplinare sesizate, la temeiul de drept al aplicării sancţiunii, la sancţiunea aplicată şi la motivele care au stat la baza aplicării acesteia, precum şi la motivele pentru care au fost înlăturate susţinerile reclamantei privind încadrarea acestora într-o a doua abatere disciplinară, ca şi unele dintre apărările pârâtului procuror, astfel încât nu se poate reţine o nemotivare a acesteia.
Chiar şi aspectele expuse de recurentul B.L., vizând motivarea contradictorie sau străină cauzei sunt contrazise de conţinutul hotărârii Secţiei pentru judecători, în care se regăsesc considerentele care susţin soluţia instanţei de disciplină, cu referire punctuală la aspectele invocate în acţiunea disciplinară, ca şi argumentele pentru care unele dintre acestea au fost înlăturate, argumentarea fiind logică şi coerentă, precum şi în acord cu normele legale incidente.
Este de relevat că, din examinarea hotărârii atacate, rezultă că faptele reţinute au fost analizate în suficientă măsură, dând posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile textelor de lege ce reglementează abaterile disciplinare supuse examinării în speţă.
De asemenea, din conţinutul hotărârii se constată că faptele au fost examinate prin prisma împrejurărilor rezultate din materialul probator administrat, fiind avute în vedere aspecte esenţiale pentru pronunţarea soluţiei.
Ca urmare, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permiţând verificarea conformităţii hotărârii atacate cu legea.
Şi în ceea ce priveşte criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că argumentele invocate sunt neîntemeiate.
Recurentul susţine neîntemeiat că Secţia pentru procurori nu ar fi analizat inadvertenţele pe care le-a semnalat cu privire la emiterea şi înregistrarea dispoziţiei nr. 1600/D/I/2012 şi ar fi încălcat, astfel, dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ.
Prin considerentele hotărârii, instanţa de disciplină a prezentat în mod detaliat şi explicit motivele pentru care a apreciat că nu pot fi reţinute afirmaţiile recurentului formulate din această perspectivă.
Instanţa de disciplină a constatat pe bună dreptate că procurorul în cauză a luat cunoştinţă de conţinutul acestei dispoziţii, semnătura din dreptul numelui său confirmând acest aspect.
Cât priveşte neconcordanţa dintre data emiterii dispoziţiei, data semnării de luare la cunoştinţă şi data înregistrării acesteia, în mod corect Secţia pentru procurori a reţinut că aceste împrejurări nu prezintă relevanţă, câtă vreme toate aceste activităţi s-au desfăşurat în cursul lunii octombrie 2012, iar primirea plângerii a avut loc la data de 24 decembrie 2014.
Nu pot fi primite nici susţinerile recurentului pârât relativ la soluţia dată de instanţa de disciplină cererii sale de înscriere în fals cu privire la dispoziţia în discuţie.
Din analiza actelor dosarului, se constată că înscrisul contestat de recurent a fost admis ca probă la termenul de judecată din data de 15 octombrie 2013, fiind depus la dosar încă de la data sesizării Secţiei pentru procurori şi că denunţarea înscrisului ca fiind fals s-a făcut abia la termenul din data de 27 noiembrie 2013 (în răstimp fiind deja parcurse alte două termene de judecată, respectiv la 29 octombrie 2013 şi 5 noiembrie 2013).
Cum, potrivit dispoziţiilor art. 304 alin. (1) C. proc. civ., denunţarea înscrisului ca fiind fals se poate face cel mai târziu la primul termen după prezentarea înscrisului folosit în proces, rezultă că înscrierea în fals s-a făcut cu depăşirea acestui termen.
Având în vedere natura imperativă a termenului prevăzut de legea procesuală pentru exercitarea unui drept, reiese că nerespectarea acestuia atrage sancţiunea decăderii, în conformitate cu dispoziţiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ., „Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.”
Ca atare, se constată că, în mod corect, instanţa de disciplină a făcut aplicarea dispoziţiilor legale sancţionatorii mai sus citate şi a procedat la decăderea recurentului B.L. din dreptul de a se înscrie în fals cu privire la dispoziţia nr. 1600/D/I/2012 din 1 octombrie 2012 dată de procurorul şef al D.I.I.C.O.T. - Serviciul teritorial Craiova.
Întrucât şi aspectele invocate de magistratul pârât din perspectiva pretinsei necomunicări a planificării serviciilor aferente lunii decembrie 2012 au fost examinate şi înlăturate motivat în hotărâre, rezultă că nici afirmaţiile din recurs privitoare la încălcarea rolului activ al instanţei în aflarea adevărului nu se verifică.
De asemenea, nu se poate considera că fapta reţinută în sarcina recurentului nu întruneşte elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. g) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
În limitele cenzurii de legalitate impuse instanţei de control judiciar prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., se reţine, în primul rând, faptul că Înalta Curte nu poate examina, pe calea recursului, aspectele şi argumentele învederate de recurent în ceea ce priveşte situaţia de fapt, în actualul cadru de procedură neputându-se examina cauza sub toate aspectele.
În ceea ce priveşte fapta prevăzută de art. 99 lit. g) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „nerespectarea de către procuror a dispoziţiilor procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea”.
Aceste dispoziţii se completează cu cele ale art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora, judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, să respecte Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor.
Rezultatul cercetării prealabile şi probele administrate în cauză au relevat că acţiunea disciplinară exercitată împotriva recurentului a avut ca fundament fapta recurentului procuror care, cu ocazia primirii plângerii penale formulate de martora R.M.C. a nesocotit dispoziţia nr. 1600/D/I/2012 din 1 octombrie 2012, dată de procurorul şef al D.I.I.C.O.T. - Serviciul teritorial Craiova.
Relativ la existenţa faptelor reţinute în sarcina recurentului din această perspectivă, se reţine că Secţia pentru procurori în materie disciplinară a C.S.M., ca instanţă disciplinară, a făcut o apreciere corectă şi completă a materialului probator administrat nemijlocit, ca şi a celui rezultat în faza cercetării prealabile. Situaţia de fapt, în mod just stabilită, a rămas neschimbată în recurs şi a reliefat clar conduita ilicită, vinovăţia, rezultatul prejudiciabil şi nexul cauzal.
Prin considerentele hotărârii atacate Secţia pentru procurori în materie disciplinară a prezentat în mod detaliat şi explicit faptele, astfel cum au rezultat din interpretarea întregului material probator administrat, reţinând încălcarea cu vinovăţie a obligaţiilor profesionale, urmările acestei încălcări şi constatând în mod corect incidenţa art. 99 lit. g) din Legea nr. 303/2004, republicată.
Semnificativ este faptul că recurentul procuror însuşi nu neagă în totalitate producerea faptelor, acordând însă propria semnificaţie acestora.
În acest sens, se reţine că, prin dispoziţia nr. 1600/D/I/2012 din 1 octombrie 2012, dată de procurorul şef al D.I.I.C.O.T. - Serviciul teritorial Craiova, s-a stabilit, la pct. 2 lit. e) că „primirea în audienţă a petenţilor şi a altor persoane care au calitate procesuală în dosarele aflate în lucru se face zilnic în intervalul orelor 10,00 - 12,00 la sediul D.I.I.C.O.T. - Serviciul teritorial Craiova de către procurorul şef serviciu iar în lipsa acestuia de procurorul de serviciu din ziua respectivă sau de procurorul de serviciu din ziua imediat următoare, în lipsa acestuia”.
Întrucât faptul luării la cunoştinţă cu privire la această dispoziţie, de către recurentul pârât, a fost, după cum corect a apreciat instanţa disciplinară, incontestabil dovedit de semnătura acestuia aplicată în dreptul numelui său, invocarea dispoziţiilor art. 86 lit. o) şi h) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al D.I.I.C.O.T., ca temei al acţiunilor sale, de către procurorul B.L., nu are semnificaţia propusă de autorul acestui recurs.
Nesocotirea dispoziţiei menţionate mai sus nu s-a făcut, după cum se susţine în recurs, în vederea respectării prevederilor regulamentare invocate.
Astfel, pe de o parte, primirea şi rezoluţionarea plângerii în discuţie de către magistratul recurent, într-o zi nelucrătoare, în care serviciul pe unitate era asigurat de un alt procuror; după ce, anterior, în afara cadrului legal, acesta acceptase să se întâlnească cu soţii R., cu care purtase discuţii despre pretinse fapte penale săvârşite asupra martorei menţionate de către poliţişti şi procurori; prin menţionarea unei rezoluţii care intra în atribuţiile procurorului şef, reprezintă situaţii factuale corect stabilite de către instanţa de disciplină, ce confirmă încălcarea dispoziţia nr. 1600/D/I/2012 din 1 octombrie 2012, dată de procurorul şef al D.I.I.C.O.T. - Serviciul teritorial Craiova. Pe de altă parte, în situaţia de fapt anterior expusă, contactarea telefonică, de către recurent, a procurorului şef, căruia acesta i-a prezentat o situaţie incompletă şi nereală cu privire la împrejurările concrete ale depunerii plângerii, expunându-i un fals motiv al prezenţei sale la sediul unităţii, ascunzându-i acestuia faptul că îi cunoştea pe soţii R., cu care discutase referitor la faptele sesizate, relevă inducerea în eroare a procurorului şef, calea aleasă de recurent nefiind conformă nici cu dispoziţiile ce reglementează obligaţiile profesionale ale procurorului şi statutul acestuia şi nici cu prevederilor regulamentare invocate de magistrat.
Ca atare, se impune a se considera că atitudinea şi comportamentul reproşate procurorului recurent, sub aspectul laturii obiective, întrunesc cerinţele prevăzute de textul legal mai sus menţionat.
Secţia pentru procurori a stabilit în mod corect şi latura subiectivă a abaterii disciplinare, în sensul că a reţinut vinovăţia recurentului în ceea ce priveşte săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. g) din Legea nr. 303/2004.
Este important de subliniat, în acest context că, potrivit art. 64 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine, iar în conformitate cu art. 65 alin. (1) din legea menţionată „procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi şefului parchetului respectiv”.
Principiul subordonării ierarhice impune procurorului să aducă la îndeplinire cu bună-credinţă atribuţiile stabilite de procurorul ierarhic superior în conformitate cu prevederile legale.
Din perspectiva examinată, se constată că Secţia pentru procurori în materie disciplinară a reţinut corect vinovăţia pârâtului recurent sub forma intenţiei indirecte, aceasta rezultând din atitudinea nesinceră, obiectivată de modul în care magistratul a înţeles să-şi încalce obligaţiile legale şi deontologice derivate din statutul de procuror, probele administrate dovedind existenţa elementului intenţional volitiv, de natură a atrage răspunderea sa disciplinară.
Consecinţa imediată şi directă a încălcării obligaţiilor profesionale şi a raporturilor de serviciu, pe care recurentul încearcă să o minimalizeze, a fost nu numai atingerea adusă principiului controlului ierarhic, care reglementează activitatea desfăşurată de procurori, cât şi afectarea prestigiului justiţiei, ca valoare socială ocrotită de lege.
Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că, în speţă, a fost reliefată existenţa acestei fapte, a conduitei ilicite şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi rezultatul produs, aşa încât, susţinerile recurentului, grefate pe nelegalitatea hotărârii atacate nu pot fi primite.
În atare situaţie, abaterea prevăzută de art. 99 lit. g) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare a fost corect reţinută prin hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii, iar circumstanţele reale şi personale ale cauzei, justifică aplicarea faţă de recurentul procuror a sancţiunii disciplinare constând în „avertisment”.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că recursul promovat de procurorul B.L. este nefondat.
În concluzie, faţă de toate considerentele expuse şi care relevă legalitatea hotărârii atacate, în baza dispoziţiilor art. 49 alin (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se vor respinge, ca nefondate, recursurile deduse judecăţii în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii I.J. şi B.L. împotriva Hotărârii nr. 7/P din 16 decembrie 2013 a C.S.M., secţia pentru procurori în materie disciplinară.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 79/2014. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 87/2014. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
