ICCJ. Decizia nr. 88/2014. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia civilă nr. 88/2014
Dosar nr. 2144/1/2014
Şedinţa publică de la 30 iunie 2014
După deliberare, în condiţiile art. 395 alin. (1) C. proc. civ., asupra admisibilităţii recursului de faţă, constată următoarele:
La data de 24 aprilie 2014, împotriva Deciziei nr. 1967 din 22 aprilie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 1635/1/2014, a declarat recurs P.A.S.
Recurentul a invocat, în drept, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. civ., ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi ale art. 16, art. 37, art. 38 şi art. 53 din Constituţia României şi a solicitat admiterea recursului, anularea operaţiunii de completare a Biroului Electoral Central cu reprezentanţii partidelor politice care nu au membri în Parlamentul European, scoaterea reprezentantului Partidului Conservator din Biroul Electoral Central şi sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea şi, implicit, abrogarea prevederilor art. 20 alin. (6); art. 24 alin. (4) şi alin. (6); art. 26 alin. (3) şi alin. (4); art. 29 alin. (12); art. 30 alin. (1); art. 38 alin. (4) şi art. 40 alin. (7) din Legea nr. 33/2007.
Sub un prim aspect, recurentul a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond ar fi indicat următoarele principii de drept:
- principiul egalităţii părţilor (persoane juridice) în faţa legii;
- principiul egalităţii în drepturi, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţia României;
- principiul constituţional al dreptului de a fi ales, prevăzut de art. 38 din Constituţia României;
- principul conform căruia, numai Curtea Constituţională a României este abilitată prin Legea nr. 47/1992, art. 1, alin. (2), să judece excepţiile de neconstituţionalitate;
- principiul conform căruia, restrângerea unor drepturi sau a unor libertăţi poate fi dispusă numai „pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor”, prevăzut de art. 53 alin. (1) din Constituţia României, în niciun caz pentru eliminarea competitorilor într-o competiţie electorală.
Printr-o altă critică, recurentul a menţionat, în esenţă că, prin decizia atacată, instanţa nu ar fi asigurat, conform art. 126 alin. (3) din Constituţie, interpretarea şi aplicarea unitară a Legii nr. 33/2007.
Tot astfel, s-a învederat că, în mod eronat, a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 20 alin. (6), a art. 24 alin. (4), a art. 26 alin. (3) şi (4), a art. 29 alin. (12), a art. 30 alin. (1), a art. 38 alin. (4) şi a art. 40 alin. (7) din Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în raport cu art. 16, art. 37, art. 38 şi art. 53 din Constituţia României şi s-a solicitat admiterea cererii şi sesizarea, în acest sens, a instanţei de control constituţional.
În acest context au fost reluate, punctual şi detaliat, aspectele expuse din perspectiva examinată în contestaţia formulată.
Analizând, în condiţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., cu prioritate, admisibilitatea căii de atac deduse judecăţii în speţă, Înalta Curte constată că recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce succed.
Potrivit art. 129 din Constituţia României, „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”.
De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 460 alin. (1) teza l din codul menţionat, „ o cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri numai o singură dată(…)”.
În raport cu principiile statuate prin textele menţionate, admisibilitatea unei căi de atac şi, pe cale de consecinţă, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiţionată de exercitarea acesteia în condiţiile legii.
În speţă, însă, se constată că aceste condiţii nu sunt îndeplinite.
Astfel, Completul de 5 Judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin care Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a soluţionat o contestaţie formulată de P.A.S., în temeiul Legii nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European.
Prevederile art. 32 alin. (2) teza finală din legea anterior menţionată reglementează, însă, în mod expres, că, în această materie, „hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este definitivă”.
Coroborând aceste dispoziţii cu cele ale art. 634 alin. (6) C. proc. civ., care stipulează că sunt hotărâri definitive orice alte hotărâri care, „potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs”, se constată, aşadar, că recursul declarat nu este admisibil, ca urmare a neîndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 483 C. proc. civ., cu referire la existenţa unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale, determinată ca tare de lege.
Recunoaşterea unor căi de atac, în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalităţii, consacrat expres de dispoziţiile art. 7 C. proc. civ., precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Or, normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituţia României, neobservarea acestora fiind sancţionată cu nulitatea hotărârii judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea lor.
Nu este suspusă reformării pe calea recursului nici încheierea pronunţată în cauză la data de 22 aprilie 2014.
Astfel, relativ la încheierea prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale pentru a decide asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicată în faţa instanţei de judecată, „în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia”, calea de atac a recursului a fost stabilită de legiuitor prin art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Raţiunea juridică a reglementării menţionate este aceea de a răspunde exigenţelor noii perspective asupra accesului liber la justiţie, generată atât de normele europene, cât şi cele de drept intern, care, statuând asupra dreptului la un proces echitabil, consacră principiul fundamental al preeminenţei dreptului, sub aspectul garanţiei procesuale cu referire la prezenta cauză, respectiv a controlului judiciar asupra încheierii pronunţate în condiţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată.
În speţă, recurentul P.A.S. a declarat recurs şi împotriva încheierii prin care Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat, în sensul respingerii, asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale pentru a decide asupra unei excepţii de neconstituţionalitate, invocată în cadrul unei contestaţii formulate în temeiul Legii nr. 33/2007.
Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ. sunt supuse recursului hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege.
Din economia textului indicat, cu trimitere la art. 494 şi la art. 466 alin. (4) C. proc. civ., rezultă că încheierile urmează sub aspectul căilor de atac regimul juridic al hotărârii finale ce se va pronunţa în acea etapă procesuală.
După cum s-a arătat mai sus, hotărârile asupra contestaţiei formulate în temeiul Legii privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European sunt definitive, conform prevederilor art. 32 alin. (2) din legea menţionată.
Ca atare, încheierea menţionată urmează, sub aspectul căilor de atac, regimul stabilit de legea specială.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (5) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea prin care instanţa respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale „poate fi atacată numai cu recurs, la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare”.
Aparent, cele două norme procesuale sunt contradictorii, în realitate însă, dispoziţiile art. 483 C. proc. civ. privesc, cu referire la recurs, sistemul stabilit prin legea procesual civilă privind soluţionarea în fond şi calea de atac a litigiului dedus judecăţii.
Art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, priveşte, cu referire la recurs, exclusiv controlul judiciar al încheierii prin care instanţa de judecată s-a pronunţat asupra unui incident procedural ivit în cursul soluţionării cauzei, cu referire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale pentru a decide asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate în faţa sa.
În exercitarea controlului judiciar, instanţa imediat superioară sesizată cu recursul prevăzut de art. 29 alin. (5) din legea nr. 47/1992, republicată nu are competenţă şi nu se pronunţă niciodată asupra fondului cauzei deduse judecăţii. Examinarea fondului, fără a se pronunţa asupra acestuia, priveşte exclusiv stabilirea obiectului cauzei în vederea îndeplinirii sau neîndeplinirii uneia din condiţiile de admisibilitate stabilite prin art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, respectiv dacă dispoziţia legală, pretins neconstituţională, are legătură cu soluţionarea cauzei.
Altfel spus, soluţionarea efectivă a cauzei nu este scoasă niciodată din competenţa instanţelor fireşti, stabilite de legea procesual civilă pentru a se pronunţa asupra acesteia în fond şi căi de atac.
Aşadar, reglementarea cuprinsă în norma specială nu vizează modificarea art. 483 C. proc. civ. ori a art. 32 alin. (2) din Legea nr. 33/2007, textele privind situaţii diferite în cadrul procesului civil, aşa încât nu vin în contradicţie.
În acelaşi sens, prin decizia nr. XXXVI, ce a soluţionat recursul în interesul legii, publicată în M. Of., Partea I nr. 368 din 30 mai 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, a statuat că „încheierile instanţelor de recurs de respingere, ca inadmisibile, a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale, cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, sunt supuse căii de atac a recursului”.
Însă, în considerentele deciziei sus citate se reţine, în mod expres că, „ în raport de reglementările legale specifice organizării judiciare existente, nu pot fi supuse controlului judiciar încheierile prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, pronunţate de ultima instanţă în ierarhia instanţelor, cum ar fi, în materie penală, Completul de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în celelalte materii, secţiile acestei instanţe” .
Aşa fiind, în mod evident, încheierea prin care Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale nu mai poate fi supusă controlului judiciar specific reformării, având în vedere considerentele deciziei menţionate şi dispoziţiile exprese ale legii de organizare judiciară.
Împrejurarea că, prin încheierea atacată, instanţa a dispus că această hotărâre poate fi atacată cu recurs în 48 de ore de la pronunţare la Completul de 5 Judecători, reală, de altfel, nu are relevanţa propusă de autorul recursului, având în vedere că, potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ., „hotărârea judecătorească este suspusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei”.
Aşadar, în raport cu dispoziţiile legale mai sus citate, cu referire la existenţa unei hotărâri determinate de legea procesuală ca fiind susceptibilă de a fi supusă controlului judiciar prin exercitarea acestei căi de atac, se constată că recursul declarat de P.A.S. nu poate fi primit.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de P.A.S. împotriva Deciziei nr. 1967 din 22 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 87/2014. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 95/2014. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
