ICCJ. Decizia nr. 86/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Decizii CSJ şi ICCJ - Completul de 5 Judecători

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Decizia nr. 86/2013

Dosar nr. 6312/1/2012

Şedinţa publică de la 22 aprilie 2013

Asupra recursurilor penale de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, constată următoarele:

I. Prin sentinţa penală nr. 877 din 1 iunie 2012 pronunţată în dosarul de fond, secţia penală, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în unanimitate, a hotărât următoarele:

În baza art. 334 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptei comisă de inculpatul V.C. din infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000;

A fost condamnat inculpatul V.C., cu domiciliul în Bucureşti, sector 5, senator în Parlamentul României, fără antecedente penale), la:

- 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută şi pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (actul material constând în primirea de la inculpatul L.M. a sumei de 119.000 lei);

- 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută şi pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

- 1 an şi 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupţie prevăzută şi pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului V. Cătălin, dispunându-se ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare;

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen.;

În baza art. 88 C. pen. a fost dedusă din pedeapsa aplicată inculpatului durata arestării preventive de la 30 martie 2010 la 18 iulie 2011;

În baza art. 334 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptei comise de inculpatul C.C. din infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 61din Legea nr. 78/2000;

A fost condamnat inculpatul C.C., cu domiciliul în sat Oituz, comuna Oituz, jud. Bacău, asociat la SC P.A.C.O.I. SRL Bacău, fără antecedente penale), la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă prev.de art. 61din Legea nr. 78/2000 (actul material din data de 11 septembrie 2009);

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.;

În baza art. 861 C. pen. a fost suspendată sub supraveghere executarea pedepsei închisorii pe durata unui termen de încercare de 7 ani, stabilit în conformitate cu dispoziţiile art. 862C. pen.;

Conform art. 863 alin. (1) C. pen., s-a stabilit ca, pe durata termenului de încercare, inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la datele fixate la Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Bacău;

- să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

- să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele de existenţă;

A fost atrasă atenţia inculpatului asupra disp.art. 864 C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, a fost suspendată executarea pedepsei accesorii;

S-a constatat că inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv de la 8 aprilie 2010, la 12 aprilie 2010;

A fost condamnat inculpatul C.F., cu domiciliul în Bucureşti, sect. 2, fost judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fără antecedente penale), la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă prevăzută şi pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000;

În baza art. 71 alin. (2) C. pen., i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.;

În baza art. 861 C. pen. a fost suspendată sub supraveghere executarea pedepsei închisorii pe durata unui termen de încercare de 6 ani stabilit în conformitate cu dispoziţiile art. 862C. pen.;

Conform art. 863 alin. (1) C. pen., s-a stabilit ca, pe durata termenului de încercare inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la datele fixate la Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti;

- să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

- să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele de existenţă.

A fost atrasă atenţia inculpatului asupra disp.art. 864 C. pen.;

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, a fost suspendată executarea pedepsei accesorii;

S-a constatat că inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv de la 8 aprilie 2010 la 12 aprilie 2010;

În baza art. 334 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptei comise de inculpatul L.M. din infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 61din Legea nr. 78/2000;

A fost condamnat inculpatul L.M. cu domiciliul în Bucureşti, sector 1, cu reşedinţa în Bucureşti, sect.1, administrator al SC L.I. SRL, fără antecedente penale), la:

- 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzută şi pedepsită de art. 61din Legea nr. 78/2000 (actul material constând în remiterea sumei de 119.000 lei inculpatului V.C.);

- 1 an şi 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupţie, prevăzută şi pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (2 acte materiale);

- 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual la Legea contabilităţii în legătură cu fapte de corupţie comisă în participaţie improprie, prevăzută şi pedepsită de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 republicată cu referire la art. 289 C. pen. combinat cu art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului L.M., dispunându-se ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare;

În baza art. 71 alin. (2) C. pen., i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.;

În baza art. 88 C. pen., a fost dedusă din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi arestării preventive de la 8 aprilie 2010 la 12 aprilie 2010;

În baza art. 350 C. proc. pen., a fost menţinută măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara luată faţă de inculpaţii C.F. şi L.M. prin încheierea nr. 562 din 3 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul de fond, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 429 din 9 iunie 2010 pronunţată în dosarul de fond al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători;

În baza art. 348 C. proc. pen. au fost anulate următoarele înscrisuri falsificate:

- contractul de asistenţă juridică nr. 380802 din 19 octombrie 2009 încheiat între Cabinetul de avocat V.C. şi SC L.I. SRL;

- factura fiscală din 19 octombrie 2009, emisă de Cabinet de avocat V.C. către SC L.I. SRL;

- ordinul de plată din 21 octombrie 2009 emis de SC L.I. SRL către Cabinetul de avocat V.C.;

- contractul fără număr din 17 octombrie 2009 între SC L.I. SRL şi SC A.I.E. SRL;

- factura fiscală din 20 octombrie 2009 emisă de SC L.I. SRL către SC A.I.E. SRL;

- ordinul de plată din 21 octombrie 2009 emis de plătitor SC A.I.E. SRL din contul S.V. către SC L.I. SRL;

Au fost ridicate măsurile asigurătorii dispuse prin Ordonanţele nr. 310/P/2009 din 04 mai 2010 şi nr. 310/P/2009 din 06 mai 2010 cu privire la imobilul proprietatea inculpatului L.M. situat în Bucureşti, sect.1, înscris în C.F. a Sectorului 1 Bucureşti şi suma de 200.000 euro depusă de inculpatul C.C. pe numele său şi la dispoziţia organului de urmărire penală;

În baza art. 19 din Legea nr. 78/2000, au fost confiscate de la inculpatul V.C. sumele de 200.000 euro şi 119.000 lei prin obligarea inculpatului la plata acestor sume către stat;

Potrivit art. 20 din Legea nr. 78/2000 şi art. 163 C. proc. pen., a fost instituit sechestrul asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului V.C. până la concurenţa sumelor confiscate de la acesta;În baza art. 191 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. au fost obligaţi inculpaţii C.C., C.F. şi L.M. la câte 60.000 lei cheltuieli judiciare către stat, iar pe inculpatul V.C. la 60.200 lei cu acelaşi titlu din care suma de 200 lei reprezentând onorariul parţial de avocat din oficiu, s-a stabilit că se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei;

II. Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, prin rechizitoriul nr. 310/P/2009 din data de 20 mai 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., secţia de combatere a corupţiei, a dispus:

Trimiterea în judecată a inculpaţilor:

1. V.C. cu domiciliul în Bucureşti, sector 5, senator în Parlamentul României, în stare de arest preventiv, pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- trafic de influenţă în formă continuată (două fapte), prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (cu modificările şi completările ulterioare) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.;

- fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupţie, prevăzută de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 (cu modificările şi completările ulterioare) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., totul cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.;

2. C.F. cu domiciliul în Bucureşti, sect. 2, judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fost preşedinte al secţiei civile şi de proprietate intelectuală din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 (cu modificările şi completările ulterioare);

3. C.C. cu domiciliul în sat. Oituz, comuna Oituz, asociat la SC P.A.C.O.I. SRL Bacău, pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzută de art. 61 din Legea nr. 78/2000 (cu modificările şi completările ulterioare), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

4. L.M. cu domiciliul în Bucureşti, sect. 1, cu reşedinţa în Bucureşti, sector 1, administrator al SC L.I. SRL pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- cumpărare de influenţă prevăzută de art. 61 din Legea nr. 78/2000 (cu modificările şi completările ulterioare), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

- fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupţie, prevăzută de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000(cu modificările şi completările ulterioare) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. ;

- participaţie improprie la infracţiunea de fals intelectual la Legea contabilităţii în legătură cu fapte de corupţie, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 (republicată) cu referire la art. 289 C. pen. combinat cu art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 (cu modificările şi completările ulterioare), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului C.V. pentru infracţiunea de participaţie improprie la fals intelectual la Legea contabilităţii în legătură cu fapte de corupţie, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 (republicată) cu referire la art. 289 C. pen. combinat cu art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 (cu modificările şi completările ulterioare), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. fiind aplicabile dispoziţiile art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Neînceperea urmăririi penale faţă de:

- C.F. şi C.V. pentru infracţiunea de folosire de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii, prevăzută de art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000 (cu modificările şi completările ulterioare), întrucât din cercetările efectuate a rezultat că această faptă nu există ;

- D.M. şi B.D., pentru infracţiunea de complicitate la cumpărare de influenţă prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 61 din Legea nr. 78/2000 (cu modificările şi completările ulterioare), întrucât din cercetările efectuate a rezultat că această faptă nu există;

- S.A. pentru infracţiunile de:

- fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupţie, prevăzută de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000(cu modificările şi completările ulterioare) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

- participaţie improprie la infracţiunea de fals intelectual la Legea contabilităţii în legătură cu fapte de corupţie prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 (republicată) cu referire la art. 289 C. pen. combinat cu art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000(cu modificările şi completările ulterioare), cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., totul cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen., întrucât în ambele cazuri lipseşte latura subiectivă specifică infracţiunilor menţionate, fiind aplicabile prevederile art. 10 lit. d) C. proc. pen.

- A.N. pentru infracţiunea de fals intelectual la Legea contabilităţii în legătură cu fapte de corupţie prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991 (republicată) cu referire la art. 289 C. pen. combinat cu art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 (cu modificările şi completările ulterioare), cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., fiind incidente prevederile art. 10 lit. d) C. proc. pen.;

- P.V., G.V. ŞI M.G.A., pentru infracţiunile de:

- fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupţie, prevăzută de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000(cu modificările şi completările ulterioare) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

- fals intelectual la Legea contabilităţii în legătură cu fapte de corupţie, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 (republicată) cu referire la art. 289 C. pen. combinat cu art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 (cu modificările şi completările ulterioare), cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (art. 10 lit. d) C. proc. pen.);

- B.C. pentru infracţiunea de uz de fals în legătură cu fapte de corupţie prevăzută de art. 291 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 (cu modificările şi completările ulterioare) (art. 10 lit. d) C. proc. pen.) ;

Disjungerea cauzei cu privire la următoarele fapte şi persoane:

C.V., senator în Parlamentul României, pentru infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 (cu modificările şi completările ulterioare), J.C. - judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pentru complicitate la infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/200 (cu modificările şi completările ulterioare) şi M.A. - senator în Parlamentul României, pentru infracţiunea de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 61 din Legea nr. 78/2000 (cu modificările şi completările ulterioare), cu referire la faptele ce fac obiectul dosarului de fond (fost nr. 340/P/2009);

C.V., senator în Parlamentul României, pentru infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (cu modificările şi completările ulterioare) cu aplic art. 33 lit. a) C. pen. şi C.C. pentru infracţiunea de cumpărare de influenţă prevăzută de art. 61 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (cu modificările şi completările ulterioare) cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., cu referire la alte sume de bani pretinse şi primite de la C.C. de C.V. în schimbul intervenţiilor făcute pe lângă magistraţi, poliţişti, miniştri pentru a soluţiona în favorabil omului de afaceri.

Disjungerea materialului de urmărire penală şi declinarea competenţei în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea pentru infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi participaţie improprie la infracţiunea de fals intelectual la Legea contabilităţii prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 (republicată) cu referire la art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., săvârşite de S.A.;

În esenţă, prima instanţă a constatat că parchetul, în urma probatoriilor administrate în faza de urmărire penală, a reţinut următoarea situaţie de fapt:

La data de 16 noiembrie 2009, D.N.A., secţia de combatere a corupţiei, s-a sesizat, din oficiu, cu faptul că, în luna august 2009, inculpatul C.C., asociat la SC P.A.C.O.I. SRL Bacău, i-a cerut inculpatului V.C. - senator în Parlamentul României - să intervină pe lângă magistraţii, secţiei de contencios administrativ şi fiscal, din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie investiţi cu soluţionarea dosarului de fond, având ca obiect litigiul dintre SC P.A.C.O.I. SRL Bacău şi C.N.A.D.N.R., pentru ca aceştia să adopte o soluţie favorabilă societăţii comerciale menţionate.

Inculpatul V.C. a fost de acord şi, în schimbul intervenţiilor sale, a pretins şi primit de la inculpatul C.C., prin intermediul martorului D.M. (angajat al omului de afaceri), foloase necuvenite în cuantum de 200.000 euro.

Urmare înţelegerii infracţionale menţionate, inculpatul V.C. a contactat ulterior pe inculpatul C.F. - preşedinte al secţiei civile şi de proprietate intelectuală, din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi i-a cerut, în schimbul unor foloase materiale, să-i determine pe magistraţii investiţi cu soluţionarea dosarului de fond să pronunţe o soluţie favorabilă SC P.A.C.O.I. SRL Bacău.

Pe întreaga perioadă a judecării recursului, inculpaţii V.C. şi C.F. au întreprins acţiuni prin care i-au creat inculpatului C.C. convingerea că au făcut numeroase intervenţii la membri completului de judecată şi că aceştia vor pronunţa o hotărâre favorabilă firmei sus-menţionate.

La data de 16 noiembrie 2009, D.N.A. - secţia de combatere a corupţiei, s-a sesizat, din oficiu, cu faptul că, în anul 2009, inculpatul V.C. a pretins şi primit de la inculpatul L.M., administrator al SC L.I. SRL şi acţionar majoritar la ziarele „I.P.” şi „A.”, suma de 119.000 lei, în schimbul promisiunii că va interveni pe lângă poliţiştii din cadrul D.G.P. a Municipiului Bucureşti şi-i va determina să nu dispună măsura reţinerii împotriva sa şi să propună parchetului o soluţie de neurmărire penală în dosarul de fond (nr. 2166/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti).

În acest dosar, inculpatul L.M. era cercetat pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prev. şi ped. de art. 215 alin. (1), (3), (4) şi (5 C. pen.

Pe lângă suma de bani sus-menţionată, inculpatul L.M. i-a promis inculpatului V.C., urmare cererii acestuia, că-i va remite şi alte foloase, constând în publicarea cu titlu gratuit în cotidianul „I.P.” a unor materiale cu conţinut electoral.

Prima instanţă, examinând întregul material probator administrat în cauză în faza de urmărire penală şi în faza cercetării judecătoreşti, a reţinut ca fiind dovedită următoarea situaţie de fapt :

Inculpatul C.C. era asociat unic la SC P.A.C.O.I. SRL Bacău, societate care a participat la procedura de atribuire a contractului de achiziţie publică având ca obiectiv „Lucrări de reabilitare a Lotului D-DN76, Stei Beiuş’’. Valoarea lucrării a fost estimată de autoritatea contractantă în limita maximă a sumei de 31.410.500 euro (fila 167, vol. II, dosar urmărire penală).

În urma analizării ofertelor, comisia de evaluare a respins oferta SC P.A.C.O.I. SRL Bacău ca neconformă, în baza art. 36 alin. (2) lit. a) din H.G. nr. 925/2005, întrucât nu a respectat cerinţele caietului de sarcini şi a desemnat câştigătoare, cu un punctaj final de 98,07 puncte, cu preţul de 99.586.550,44 euro fără T.V.A., oferta SC J.V.A.Z.V.I SA, SC A.C. SRL - Spania/România.

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios - administrativ şi fiscal, sub nr. 3360/2/2009, SC P.A.C.O.I. SRL Bacău a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.N.A.D.N.R, anularea deciziei prin care oferta depusă de aceasta a fost declarată ca fiind neconformă şi, implicit, a deciziei de declarare ca fiind câştigătoare a ofertei depuse de către SC J.V.A.Z.V.I. SA, SC A.C. SRL - Spania/România, obligarea autorităţii contractante la continuarea procedurii de atribuire a contractului de achiziţie publică din etapa evaluării ofertelor şi suspendarea procedurii de atribuire până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 1698, pronunţată la data de 17 aprilie 2009 în dosarul de fond, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC P.A.C.O.I. SRL Bacău.

Nemulţumită de hotărârea pronunţată de instanţa de fond, SC P.A.C.O.I. SRL Bacău a declarat recurs, care a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, - în ziua de 8 iulie 2009, sub nr. 3360/2/2009, termenul pentru judecarea recursului fiind fixat la data de 09 decembrie 2009.

Ulterior datei de 08 iulie 2009, inculpatul V.C. s-a întâlnit cu inculpatul C.C., ocazie cu care, potrivit susţinerilor celor doi, după ce inculpatul C.C. i-a spus inculpatului V.C. că pierduse contestaţia formulată la Curtea de Apel Bucureşti, acesta din urmă promiţându-i că o să-l ajute cu tot ce poate, afirmând că „are relaţii şi un avocat pe care îl va pune în mişcare”.

După discuţia pe care a avut-o cu inculpatul C.C., inculpatul V.C. l-a contactat pe inculpatul C.F., cu care s-a şi întâlnit, inculpatul C.F., după ce a aflat de la inculpatul V.C. faptul că inculpatul C.C. a pierdut licitaţia, solicitându-i „că în măsura în care este posibil, să-i trimită nişte hârtii pe care să se uite şi în funcţie de acestea să facă nişte precizări şi, eventual, să-i dea nişte sfaturi juridice…”

Inculpatul C.F. a confirmat faptul că, în luna iulie 2009, s-a întâlnit cu inculpatul V.C., ocazie cu care acesta i-a înmânat motivele de recurs formulate de SC P.A.C.O.I. SRL Bacău împotriva sentinţei civile nr. 1698 din 17.04 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, şi i-a spus că inculpatul C.C. a pierdut o licitaţie, iar pentru că este un bun prieten al său vrea să-l ajute „fără nici un fel de interes material, pur şi simplu pentru că simte că i s-a făcut o nedreptate”.

După întâlnirea cu inculpatul C.F., în ziua de 13 iulie 2007, la orele 21:23:56, inculpatul V.C. l-a sunat pe inculpatul C.C. şi i-a spus că se va ocupa cu „domnul doctor”, de „tratamentul acela”, referindu-se la ajutorul pe care i-l promisese acestuia la întâlnirea de la începutul lunii iulie 2009 care a avut loc la restaurantul „S.”

Instanţa de fond a reţinut că, în limbaj disimulat, „domnul doctor” era inculpatul C.F., cu care inculpatul V.C. se întâlnise anterior şi căruia îi adusese la cunoştinţă problema juridică a inculpatului C.C. şi îi ceruse să-l ajute în soluţionarea favorabilă a acesteia.

La data de 14 iulie 2009, martorul B.H.P., avocatul SC P.A.C.O.I. SRL Bacău, a depus o cerere prin care a solicitat instanţei preschimbarea termenului de judecată din data de 09 decembrie 2009, cerere ce a primit termen de soluţionare la data de 30 iulie 2009.

În ziua următoare, inculpatul V.C. l-a sunat pe inculpatul C.C. şi, folosind şi de această dată un limbaj disimulat, i-a comunicat data la care se va judeca cererea de preschimbare a termenului de judecată şi l-a asigurat că „restul e totul foarte bine”, respectiv că recursul va fi soluţionat în favoarea SC P.A.C.O.I. SRL Bacău, lăsându-i impresia că a luat legătura cu membri completului de judecată.

Prin încheierea din data de 30 iulie 2009 pronunţată în dosarul de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea de preschimbare a termenului de judecată formulată de SC P.A.C.O.I. SRL Bacău şi a fixat termen pentru judecarea recursului declarat de această societate la data de 16 septembrie 2009, Completul 2.

Din declaraţiile martorilor I.I., M.N. şi F.C., magistraţii care au făcut parte din completul de judecată investit cu soluţionarea cererii de preschimbare a termenului de judecată, a rezultat că soluţionarea favorabilă a cererii de preschimbare a termenului de judecată a fost determinată, exclusiv, de obiectul cauzei, respectiv contestaţie la o procedură de achiziţie publică, care se judecă în regim de urgenţă potrivit O.G nr. 34/2000 (filele 231, 233 vol. 4, fila 80 vol. III dosar instanţă).

În ziua de 03 august 2009, la ora 7:24:21, inculpatul V.C. l-a sunat pe inculpatul C.C., care se afla în Germania şi, sub pretextul că vrea să ajute pe un fin al său a cărui firmă de construcţii se afla în blocaj financiar, i-a cerut suma de 2.500.000.000 lei (echivalentul a 60.000 euro) cu titlu de împrumut, sumă care, în cele din urmă, nu a fost remisă de inculpatul C.C.

În realitate, a reţinut instanţa de fond, suma de bani cerută inculpatului C.C., sub aparenţa unui împrumut, a reprezentat folos material al infracţiunii de trafic de influenţă comisă de inculpatul V.C.

La sfârşitul lunii august 2009, inculpatul V.C. a luat iniţiativa de a organiza o întâlnire, la care să participe şi inculpaţii C.C. şi C.F., scopul acesteia fiind, potrivit susţinerilor inculpatului V.C., acela ca inculpatul C.F. să „explice inculpatului C.C. situaţia cauzei şi să-i dea nişte sfaturi în domeniul care era de fapt pe contencios şi nu la secţia dânsului” (filele 117-126 vol. VIII dosar urmărire penală).

În realitate, a reţinut instanţa de fond, prezenţa inculpatului C.F. la întâlnirea respectivă a constituit o garanţie a seriozităţii demersurilor la care inculpatul V.C. se angajase anterior faţă de inculpatul C.C.

În cadrul acestei întâlniri, inculpatul C.C. a aflat că inculpatul C.F. „fusese deja informat de C.V. despre litigiul SC P.A.C.O.I. SRL Bacău şi despre pierderea litigiului la Curtea de apel,” aspect confirmat şi de inculpatul C.F.

După întâlnirea de la sfârşitul lunii august 2009, în ziua de 03 septembrie 2009, la ora 19:01:47, inculpatul V.C. l-a sunat din nou pe inculpatul C.C. si i-a comunicat faptul că a vorbit cu „domnul doctor”, că a declanşat „procedura medicală” şi că „sunt pe drumul cel bun”.

Semnificaţia reală a termenilor folosiţi de inculpatul V.C. era cu totul alta, el se referea, de fapt, la cauza în a cărei soluţionare favorabilă era interesat inculpatul C.C., pe care, şi de aceasta dată, l-a asigurat că dosarul se afla sub controlul său şi al inculpatului C.F. (care, în limbaj disimulat, era „domnul doctor”).

La data de 11 septembrie 2009 ora 12:46:29, inculpatul V.C. l-a sunat pe inculpatul C.C. si i-a cerut suma de 200.000 euro, sumă pe care a primit-o de la acesta în aceeaşi zi, prin intermediul martorului D.M. Ca şi în discuţia purtată la data de 03 septembrie 2009, inculpatul V.C. a încercat să creeze aparenţa că banii fac obiectul unui împrumut, cu deosebirea că de această dată, inculpatul a afirmat că suma respectivă îi este necesară lui pentru rezolvarea unor probleme personale.

În realitate, astfel cum a rezultat din ansamblul materialului probator administrat în cauză, şi această sumă de bani reprezenta foloase materiale a căror obţinere a urmărit-o inculpatul V.C. de la inculpatul C.C., în schimbul intervenţiilor promise acestuia pe lângă judecători, pentru a-i determina pe aceştia din urmă să pronunţe o hotărâre favorabilă în cauza aflată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Din declaraţiile martorului D.M., persoana prin intermediul căreia suma de 200.000 euro a ajuns la inculpatul V.C., a rezultat că, în ziua de 11 septembrie 2009, în timp ce se deplasa spre Buzău, a fost contactat telefonic de directorul financiar al SC P.A.C.O.I. SRL Bacău, martorul D.F., care i-a spus să se întoarcă în Bucureşti şi să ridice din contul său suma de 200.000 euro, sumă ce urma să-i fie transferată în aceeaşi zi.

După primirea sumei de 200.000 euro, în aceeaşi zi, la ora 16:39:39, inculpatul V.C. l-a sunat pe inculpatul C.C. pentru a-i mulţumi şi a primi confirmarea cuantumului sumei pe care acesta i-o trimisese prin intermediul martorului D.M., care a fost prezent la discuţia telefonică purtată de cei doi.

La termenul de judecată din data de 16 septembrie 2009, completul de judecată format din judecătoarele F.C. - preşedinte, D.M. şi P.J., membre în completul de judecată investit cu soluţionarea dosarului de fond, au dispus amânarea judecării recursului declarat de SC P.A.C.O.I. SRL Bacău pentru data de 14 octombrie 2009, motivul fiind Hotărârea Adunării Generale a Judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de solidarizare cu acţiunile de protest ale judecătorilor din ţară, adoptată la data de 01 septembrie 2009.

În ziua imediat următoare, respectiv la data de 17 septembrie 2009, inculpatul V.C. s-a întâlnit cu inculpatul C.F.

Această parte a situaţiei de fapt a fost confirmată de dialogul purtat de cei doi inculpaţi, interceptat şi înregistrat în mediu ambiental la data sus-menţionată, din care a rezultat că, în debutul întâlnirii, inculpatul C.F. i-a comunicat inculpatului V.C. termenul acordat în cauză, precum şi faptul că intervenţiile sale pe lângă magistraţi s-au soldat cu rezultate foarte bune, după care inculpatul V.C. l-a sfătuit pe inculpatul C.F. cum să procedeze în discuţiile cu membri completului de judecată, pentru ca, pe de o parte, să nu le trezească acestora suspiciunea că, în schimbul rezolvării favorabile a cauzei, ei primesc bani de la inculpatul C.C., iar pe de altă parte, pentru a-i convinge să pronunţe soluţia dorită de acesta din urmă.

În concret, a reţinut instanţa de fond, inculpatul V.C. i-a sugerat inculpatului C.F. să le transmită judecătoarelor din complet faptul că solicitarea de soluţionare favorabilă a recursului declarat de SC P.A.C.O.I. SRL Bacău le este adresată prin intermediul său de importanţi lideri politici, că satisfacerea acestei solicitări nu reprezintă o încălcare a legii, deoarece SC P.A.C.O.I. SRL este îndreptăţită să câştige şi că, la rândul său, le va face si el un contraserviciu prin pronunţarea unor hotărâri favorabile în cauzele în care ele ar fi, eventual, interesate.

În ziua de 12 octombrie 2009, cu două zile înaintea termenului acordat în cauză, inculpatul V.C. s-a întâlnit din nou cu inculpatul C.F. care, în convorbirea telefonică pe care cei doi au purtat-o cu inculpatul C.C. la orele 14:56:56, este „domnul de legătură”. Cu această ocazie, inculpatul V.C. i-a dat noi asigurări inculpatului C.C. că procesul se va soluţiona în data de 14 octombrie 2009, în favoarea sa, aspect confirmat de inculpatul C.F. care i-a spus inculpatului C.C. ,„Sperăm c-o să fie o zi mare că e şi ocrotitoarea Moldovei acolo.”

La data de 14 octombrie 2009, ora 12:35:56, după ce instanţa de recurs a rămas în pronunţare, inculpatul V.C. l-a sunat pe inculpatul C.F., care i-a comunicat faptul că s-a „amânat pronunţarea, i-a confirmat că „doamna profesoară” (cu referire la magistraţii din complet) a rămas să analizeze, dându-i acestuia asigurări că soluţia va fi pronunţată în favoarea SC P.A.C.O.I. SRL Bacău afirmând „ dacă era rău, era azi”.

În aceeaşi zi, la scurt timp după primirea informaţiilor de la inculpatul C.F., respectiv la ora 12:48:50, inculpatul V.C. l-a sunat pe inculpatul C.C. căruia, tot într-un limbaj disimulat, i-a comunicat că „are confirmarea” că s-a amânat pronunţarea o săptămână („a rămas în discuţie tratamentul într-o săptămână”), precum şi faptul că hotărârea va fi în sensul admiterii recursului declarat de SC P.A.C.O.I. SRL Bacău („. e bine, e foarte bine”.)

În dimineaţa zilei de 15 octombrie 2009, la ora 9:27:15, în prezenţa inculpatului C.F., inculpatul V.C. l-a sunat din nou pe inculpatul C.C. şi, pentru a-i întări convingerea că se află in permanenţă în legătură cu membrii completului de judecată, i-a cerut acestuia să-i comunice „băiatului” său, adică martorului B.H.P., avocatul care a reprezentat SC P.A.C.O.I. SRL în instanţă, să facă o sinteză a concluziilor scrise pe maxim trei pagini în care să evidenţieze faptul că, în oferta depusă de SC P.A.C.O.I. SRL, s-au strecurat mici erori materiale şi nu de fond, concluzii pe care să le depună la dosar chiar în ziua respectivă sau cel mai târziu a doua zi.

Solicitarea inculpatului V.C. a fost transmisă martorului B.H.P. de către inculpatul C.C. la scurt timp după încheierea convorbirii telefonice cu inculpatul V.C.

La cererea inculpatului C.C., în ziua de 16 octombrie 2009, martorul B.H.P. a depus la dosar concluziile scrise, structurate în trei pagini şi jumătate, aşa cum ceruseră inculpaţii V.C. şi C.F., în conţinutul cărora se regăsesc sugestiile primite de la inculpatul C.F., prin intermediul inculpatului V.C.

În data de 28 octombrie 2009, cu ocazia deliberării, completul de judecată, constatând că la concluziile scrise depuse la dosar, SC P.A.C.O.I. SRL Bacău a anexat înscrisuri cuprinzând elemente de calcul care nu au fost comunicate părţii adverse şi cu privire la care aceasta nu şi-a precizat punctul de vedere a dispus, în conformitate cu dispoziţiile art. 151 C. proc. civ., repunerea cauzei pe rol şi acordarea unui nou termen de judecată, la data de 11 noiembrie 2009.

Soluţia dispusă de instanţă a fost comunicată inculpatului V.C. de către inculpatul C.F., care, deşi nu a dat curs invitaţiei acestuia de a se întâlni în ziua respectivă pe motiv că are examen, i-a confirmat inculpatului V.C. telefonic, că „diagnosticul este cert”, respectiv că soluţia ce se va pronunţa în cauză va fi favorabilă SC P.A.C.O.I. SRL Bacău.

Pentru a-l convinge pe inculpatul C.C. de faptul că soluţia de repunere a cauzei pe rol a fost rezultatul intervenţiilor pe care le-a făcut pe lângă judecătorii din complet „doamna doctor” (care în limbaj disimulat era preşedinta completului de judecată) şi cele două" doamne adjuncte" (cele două judecătoare din completul de judecată), că se află într-un contact permanent cu acestea şi că o atare soluţie nu se pronunţă în mod frecvent, inculpatul V.C. l-a sunat pe inculpatul C.C. şi în ziua de 30 octombrie 2009, la ora 13:20:45, ocazie cu care i-a comunicat faptul că, pentru soluţia de repunere a cauzei pe rol, dispusă prin încheierea din data de 28 octombrie 2009, magistraţii care au pronunţat-o au fost cercetaţi de procurori din cadrul D.N.A. (în limbaj disimulat „doi directori, inspectori de la D.N.S.P.”) asigurându-l, însă, că nu au găsit nimic pentru că „tratamentul este foarte bun”. Tot în cadrul acestei convorbiri telefonice, inculpatul V.C. i-a reamintit inculpatului C.C. că o decizie de repunere a cauzei pe rol este foarte rară „este simplă procedură care numai în domeniul acesta medical merge, funcţionează dar în cazuri foarte rare (…)”.

La data de 11 noiembrie 2009, ora 17:29:45, inculpatul C.C. l-a sunat pe martorul B.H.P. pentru a afla soluţia pronunţată în cauză. Martorul i-a spus că n-a aflat nimic, până la ora respectivă, aducându-i, totodată, la cunoştinţă inculpatului adevăratul motiv pentru care s-a repus cauza pe rol şi anume faptul că, pentru un membru al completului de judecată, s-a semnat decizia de pensionare în perioada cuprinsă între data când s-au pus concluzii pe fondul cauzei şi data când s-a amânat pronunţarea „ deci să ştiţi asta pentru că am auzit vorbind cu A.N.I (…) alte explicaţii.”

Din răspunsul pe care inculpatul C.C. l-a dat martorului B.P. „Nu, nu, nu, nu, nu. A zis că e chestie de procedură” transpare faptul că acesta era convins de realitatea celor ce i-au fost comunicate în convorbirile anterioare de către inculpatul V.C., referitoare la motivul repunerii cauzei pe rol şi anume intervenţiile pe care el şi inculpatul C.F. le-au făcut pe lângă judecători, pentru ca aceştia să pronunţe o soluţie conformă intereselor sale.

După ce a aflat soluţia pronunţată in cauză (Decizia nr. 5039 din 11 noiembrie 2009, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de SC P.A.C.O.I. SRL Bacău împotriva sentinţei nr. 1698 din 17 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti), inculpatul C.F. s-a întâlnit cu inculpatul V.C. şi de comun acord au hotărât să-l sune pe inculpatul C.C.

Astfel, la ora 18:37:27, inculpatul V.C. l-a apelat pe inculpatul C.C., de pe telefonul său mobil şi, după ce i-a adresat formula de salut, i l-a dat la telefon pe inculpatul C.F. Acesta, după ce şi-a exprimat indignarea faţă de soluţia pronunţată, afirmând că „este o mizerie, o batjocură”, i-a spus inculpatului C.C. că el şi inculpatul V.C. au făcut „tot ce era omeneşte posibil şi chiar mai mult”, dar cu toate acestea „s-a dat o soluţie strâmbă pe cu totul şi cu totul alte considerente decât dreptatea”, referindu-se la eventualele fapte de corupţie comise de preşedinta completului de judecată care „a preferat arginţii”, iar cu privire la celelalte două judecătoare a spus că au cedat „fiind ameninţate de D.N.A.”, asigurându-l, totodată, de faptul că urmează să vadă ce remedii juridice găseşte pentru ca decizia pronunţată în cauză să fie desfiinţată.

În continuare, discuţia a fost purtată de inculpatul C.C. cu inculpatul V.C., care, după ce a făcut referiri la cariera profesională a uneia dintre judecătoarele care a pronunţat soluţia, la opiniile şi stările de spirit ale judecătorilor înainte şi după pronunţarea deciziei, l-a asigurat pe acesta de tot sprijinul său, în special după data de 6 (fiind vorba de 6 decembrie când partidul din care face parte va ajunge la putere) când „va primi de la viaţă ce merită”.

La sfârşitul lunii noiembrie 2009, cei trei inculpaţi s-au întâlnit la restaurantul „S.”, ocazie cu care inculpaţii V.C. şi C.F. i-au reamintit inculpatului C.C. că au depus toate eforturile pentru ca acesta să aibă câştig de cauză, inculpatul V.C. promiţându-i şi avantaje viitoare după ce „(…). partidul din care face parte va ajunge la putere (…)”.

La data de 11 decembrie 2009, inculpatul V.C. a fost audiat de organul de urmărire penală, ocazie cu care, referitor la suma de 200.000 euro pe care a primit-o de la inculpatul C.C. în ziua de 11 septembrie 2009, a declarat: „Este adevărat că o singură dată, respectiv în anul 2009, am apelat la dl.C.C. să mă împrumute cu suma de 200.000 euro, termenul de restituire stabilit de comun acord fiind sfârşitul acestui an. Acesta a onorat solicitarea mea, iar banii i-am folosit pentru a ajuta un fin, D.F., aflat într-un blocaj financiar. Acest fin al meu este un om de afaceri, executase nişte lucrări la un campus universitar în Tg.Jiu, beneficiar fiind Ministerul Învăţământului, iar contravaloarea lucrării nu i-a fost virată nici până în prezent. A apelat la mine să-l ajut cu suma menţionată, deoarece creditorii lui introduseseră la plată nişte file C.E.C. emise de el, iar în situaţia în care nu avea disponibil în cont ar fi intrat sub incidenţa legii penale”.

A doua zi, pe data de 12 decembrie 2009, după ce organul de urmărire penală i-a adus la cunoştinţă învinuirea constând în săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, având ca obiect material suma de 200.000 euro, care i-a fost remisă la cererea sa de către inculpatul C.C., în schimbul intervenţiilor promise pe lângă judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inculpatul V.C. l-a sunat pe şoferul său, numitul I.A.C., şi i-a cerut să ia legătura telefonic cu martorul F.D.R.

În declaraţia dată în cursul cercetării judecătoreşti, martorul F.D.R. a confirmat convorbirile telefonice pe care le-a avut în luna decembrie 2009 cu I.A.C., precum şi faptul că, la solicitarea inculpatului V.C., a venit în mun. Bucureşti si s-au întâlnit în locuinţa acestuia. Cu această ocazie, martorul a aflat de la inculpatul V.C. că acesta a cerut, cu titlu de împrumut, de la inculpatul C.C. suma de 200.000 euro, pentru a-l ajuta să-şi rezolve problemele pe care le avea la firmă şi că el trebuie să-i restituie inculpatului C.C. suma respectivă până la sfârşitul anului. A mai arătat martorul că inculpatul V.C. i-a spus să încheie o chitanţă cu inculpatul C.C. şi i-a cerut ca, în cazul în care va fi întrebat, să spună că banii sunt ai lui C.C. şi că au fost împrumutaţi de la acesta de către V.C. pentru el.

În ziua de 22 decembrie 2009, la orele 11:34:39, inculpatul V.C. l-a sunat personal pe martorul F.D.R. şi i-a cerut să restituie banii inculpatului C.C. până la sfârşitul anului, cerere acceptată de martor conform înţelegerii pe care cei doi au avut-o anterior în locuinţa inculpatului V.C.

Conştientizând faptul că exista riscul de a suporta consecinţele legii penale, inculpatul, din nou, a încercat să acrediteze ideea că suma de 2.500.000.000 lei sau echivalentul sumei de 60.000 euro, pretinsă de la inculpatul C.C., respectiv suma de 200.000 euro, cerută şi primită de la acelaşi inculpat, au reprezentat împrumuturi pe care le-a cerut pentru martorul F.R.D., iar nu obiect material al celor două acte materiale de trafic de influenţă comise în datele de 3 august 2009 şi 11 septembrie 2009.

La data de 29 martie 2010, martora D.L.A., avocatul firmei administrată de martorul F.D.R., luând cunoştinţă din mass-media de ştirea conform căreia inculpatul V.C. a încercat să zădărnicească aflarea adevărului în cauza în care era cercetat, prin influenţarea martorului F.R.D., inclusiv de conţinutul convorbirii telefonice purtată de inculpat cu martorul, la orele 15:51:13 l-a sunat pe acesta şi i-a relatat ştirea în integralitatea ei (filele 71-76, vol. I dosar urmărire penală).

În discuţia telefonică purtată la data sus-menţionată, martorul a negat faptul că ar avea vreo datorie la inculpatul C.C. cu scadenţă la sfârşitul anului 2009 si care ar reprezenta sume de bani împrumutate pentru el de inculpatul V.C. de la inculpatul C.C.

Cu privire la infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor V.C. şi L.M., în urma examinării tuturor probelor administrate în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, instanţa de fond a reţinut ca fiind dovedită următoarea situaţie de fapt:

În luna iulie 2009, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a fost sesizat cu plângerea penală formulată de SC T.M.L. I.F.N. SA împotriva numitului L.M. sub aspectul săvârşirii de către acesta a infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave.

Cu adresa din 31 iulie 2009, plângerea respectivă a fost înaintată de parchet, S.I.F. din cadrul D.G.P. a Municipiului Bucureşti, unde a fost înregistrată sub nr. 80571/2009. În vederea efectuării cercetărilor penale in cauza respectivă, la data de 25 august 2009 organul de poliţie a emis o citaţie pe numele lui L.M.

După primirea citaţiei, inculpatul L.M. a discutat cu martorul I.A., pe care-l cunoştea din anul 2007, şi l-a rugat - potrivit propriilor susţineri - să-i aranjeze o întâlnire cu inculpatul V.C., pentru a-i prezenta acestuia situaţia şi pentru a-l ruga să-i intermedieze o audienţă la organul de poliţie la care fusese trimisă spre competentă soluţionare plângerea formulată împotriva sa de către SC T.M.L. I.F.N. SA. În realitate, a reţinut instanţa de fond, inculpatul L.M. urmărea ca inculpatul V.C. să intervină pe lângă poliţiştii care instrumentau cauza în care era cercetat pentru soluţionarea favorabilă a acesteia.

Martorul a dat curs rugăminţii inculpatului L.M. şi, în acest scop, a luat legătura cu inculpatul V.C. De comun acord, au convenit ca cei doi inculpaţi să se întâlnească în ziua de 30 august 2009, la restaurantul „S.”, la discuţii participând martorii I.A. şi C.L., acesta din urmă la cererea expresă a inculpatului V.C.

Din dialogul purtat de cei doi inculpaţi, interceptat şi înregistrat în mediu ambiental în data de 30 august 2009, a rezultat că cererea inculpatului L.M., adresată inculpatului V.C., era ca acesta din urmă să intervină pe lângă ofiţerii de poliţie investiţi cu instrumentarea dosarului penal, pentru a nu lua împotriva sa măsura preventivă a reţinerii şi pentru a înainta parchetului dosarul în care era cercetat, cu propunerea de a nu se începe urmărirea penală.

Cererea inculpatului L.M. a fost acceptată de inculpatul V.C., care i-a dat asigurări ferme că este singura persoană care îi poate rezolva problema, dezvăluindu-i, pentru a-l convinge, mai multe coordonate ale acţiunilor sale, atrăgându-i în acelaşi timp atenţia să manifeste o discreţie maximă, deoarece, în caz contrar, nu vor obţine rezultatul dorit. În final, inculpatul V.C. i-a sugerat inculpatului L.M. că va trebui să îi dea bani în schimbul intervenţiilor pe care le va face pe lângă poliţişti, cererea fiind mascată cu oarecare abilitate.

Convins fiind că, urmare intervenţiilor promise de inculpatul V.C., dosarul penal va fi soluţionat în sensul dorit de el, inculpatul L.M. l-a întrebat pe inculpatul V.C., în prezenţa martorilor I.A. şi C.L., cu ce poate ajuta pentru că începe campania electorală, referindu-se la publicarea în cotidianul „I.P.” a unor articole cu conţinut electoral şi la tipărirea unor astfel de materiale la tipografia SC F.P. SRL Bucureşti, al cărei administrator era chiar el.

Aceste din urmă aspecte, cu referire la care s-a reţinut că rezultă din dialogul purtat de cei doi inculpaţi în ziua de 30 august 2009, sunt confirmate şi de martorul I.A., în declaraţia dată în faza de urmărire penală, declaraţie pe care a menţinut-o în cursul cercetării judecătoreşti.

În perioada imediat următoare, inculpatul V.C. a avut mai multe convorbiri telefonice cu martorul C.M., care, la acea dată, pe lângă faptul că îndeplinea funcţia de inspector general adjunct al I.G.P.R., era desemnat şi la conducerea poliţiei capitalei, cei doi stabilind ziua în care inculpatul L.M. să se prezinte la Poliţia Capitalei, cu precizarea că ora a fost cea indicată de inculpatul L.M.

La data şi ora stabilite, inculpatul L.M. a mers la Poliţia Capitalei şi a fost condus în biroul martorului C.M., unde, în prezenţa purtătorului de cuvânt al instituţiei şi a numitului B.D., şeful S.I.F. a spus - potrivit propriilor susţineri - că este ameninţat de către E.F.T., fără însă a consemna in scris cele afirmate verbal, deşi i s-a sugerat să procedeze în acest sens.

În ziua de 17 septembrie 2009, inculpatul V.C. s-a întâlnit cu martorul C.L., căruia i-a relatat, pe lângă faptul că inculpatul L.M. ar fi divulgat unor persoane intervenţiile pe care el le-a făcut în interesul său la organele de poliţie, şi împrejurarea că l-a atenţionat pe acesta că, în cazul în care cele auzite de el se vor confirma, va interveni pe lângă ofiţerii de poliţie pe care îi contactase anterior şi le va cere să dispună împotriva sa măsura reţinerii.

Ulterior datei de 17 septembrie 2009, cei doi inculpaţi V.C. şi L.M. au convenit asupra modului în care să procedeze, pentru a da aparenţă de legalitate sumei de bani ce urma să fie primită de inculpatul V.C., de la inculpatul L.M., în schimbul intervenţiilor promise acestuia din urmă pentru soluţionarea favorabilă a dosarului penal în care era cercetat.

În acest sens, inculpaţii V.C. şi L.M. au convenit ca remiterea banilor să fie disimulată sub forma plăţii prestaţiilor aferente unui contract de consultanţă juridică, încheiat de Cabinetul de avocat „V.C.” cu SC L.I. SRL (firma al cărei administrator este inculpatul L.M.). Această împrejurare a rezultat din dialogul purtat de inculpatul V.C. cu inculpatul L.M., interceptat şi înregistrat în mediu ambiental la data de 16 octombrie 2009.

Conform celor stabilite anterior, la data de 19 octombrie 2009, Cabinetul de avocat „V.C.” a încheiat cu SC L.I. SRL contractul de asistenţă juridică, având ca obiect „consultanţă juridică în materie civilă şi comercială”.

Potrivit menţiunilor din contract, părţile au convenit asupra sumelor de 100.000 lei, reprezentând onorariu, şi de 19.000 lei reprezentând T.V.A.-ul aferent, cheltuielile urmând a fi stabilite „în funcţie de decontul prezentat”. În contract, la capitolul „Alte clauze” a fost înserată menţiunea „Onorariul se va achita în maxim 7 zile de la semnare în B.R.D. Ag.Cotroceni I.B.A.N., 4.100 RON”.

La aceeaşi dată -19 octombrie 2009 - Cabinetul de avocat „V.C.” a emis către SC L.I. SRL, Factura în valoare de 119.000 lei (cu T.V.A. inclus) cu menţiunea „Servicii avocaţiale conform contract asistenţă juridică din 19 octombrie 2009”.

Pentru că nu avea disponibilităţile băneşti necesare în conturile SC L.I. SRL şi fiind interesat să justifice încheierea contractului de consultanţă juridică cu inculpatul V.C., inculpatul L.M. a împrumutat de la martorul S.A. suma de 119.000 lei, stabilind cu acesta ca împrumutul să fie disimulat sub forma plăţii prestaţiilor aferente unui contract încheiat între SC L.I. SRL şi SC A.I.E. SRL Ilfov (martorul având calitatea de împuternicit pentru această societate conform procurii autentificată din 13 octombrie 2009 de B.N.P. L.A.).

În realitate, aşa cum rezultă din declaraţiile martorilor R.M.C., S.A. şi P.V., aceasta din urma îndeplinind funcţia de contabil la SC L.I. SRL, situaţia financiară a firmei administrată de inculpatul L.M. nu era una foarte bună, în sensul că societatea era în imposibilitate de a-şi achita datoriile. De asemenea, din documentele financiar bancare ale societăţii, a rezultat că la sfârşitul anului 2009 aceasta avea credite bancare şi asimilate de peste 30.000.000 lei.

Urmare înţelegerii anterioare cu martorul S.A., în ziua de 17 octombrie 2009, inculpatul L.M. a semnat, în calitate de administrator al SC L.I. SRL, „contractul de comision pentru intermediere a locaţiunii de imobile” cu valoarea de 23.500 euro, fără T.V.A., încheiat cu SC A.I.E. SRL Ilfov .

La data de 20 octombrie 2009, SC L.I. SRL a emis către SC A.I.E. SRL Ilfov factura din 20 octombrie 2009 în valoare de 119.000 lei (inclusiv T.V.A.) şi explicaţia „Venituri din prestări servicii”.

În ziua de 21 octombrie 2009, SC A.I.E. SRL Ilfov a achitat în contul SC L.I. SRL, prin virament bancar, suma de 119.000 lei, sumă pe care, în aceeaşi zi, SC L.I. SRL a virat-o în contul Cabinetului de avocat V.C.

Cu referire la contractele încheiate de SC L.I. SRL cu SC A.I.E. SRL Ilfov şi cu Cabinetul de avocat „V.C.”, documentele financiar contabile şi bancare, precum şi înregistrările acestora în evidenţele contabile ale societăţilor, instanţa de fond a reţinut că acestea nu corespund unor operaţiuni reale, scopul efectuării lor fiind acela al disimulării faptelor de corupţie comise de inculpaţii V.C. şi L.M., care, odată cu declanşarea cercetărilor, au folosit înscrisurile şi documentele financiar contabile şi bancare respective pentru a-şi susţine apărările formulate în faţa organelor financiare şi de control judiciar.

Concluzionând, prima instanţă a reţinut că, urmare intervenţiilor făcute de inculpatul V.C. la ofiţerii de poliţie cu funcţii de conducere din cadrul I.G.P.R. şi D.G.P. a Municipiului Bucureşti, în schimbul foloaselor primite de la inculpatul L.M., în perioada august 2009 - februarie 2010, nici acesta din urmă şi nici martorul E.F.T. sau vreun angajat al firmei SC T.M. I.F.N. L. SRL nu au fost audiaţi în dosarul penal, iar cercetările penale nu au fost definitivate până la momentul trimiterii in judecată a inculpaţilor în prezenta cauză.

III. Împotriva sentinţei penale nr. 877 din 1 iunie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul, în termen legal, au declarat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. şi inculpaţii V.C., C.C., C.F. şi L.M., motivele de recurs, precum şi amplele critici formulate de părţi, prin intermediul apărătorilor lor, fiind în detaliu redate în partea introductivă a prezentei hotărâri.

Acestea, alături de motivele de recurs invocate în scris, vor fi reluate, în esenţă, la momentul când instanţa de ultim control judiciar va proceda la examinarea cazurilor de casare invocate de fiecare dintre recurenţi, în ordinea relevată în cadrul practicalei anterior menţionată.

IV. Cauza a fost înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 3 octombrie 2012, sub nr. 6312/1/2012, fiind fixat prim termen de judecată, în recurs, la data de 19 noiembrie 2012.

1. Prin încheierea de şedinţă din data de 19 noiembrie 2012, în baza art. 302 alin. (2) C. proc. pen., raportat la art. 6 alin. (3) şi (4) C. proc. pen., instanţa a dispus următoarele:

- a admis cererile de acordare a unui nou termen de judecată, în vederea angajării apărătorilor aleşi, cereri formulate de recurenţii intimaţi inculpaţi V.C. şi L.M. cauza fiind la primul termen de judecată;

- a admis cererile de acordare a unui nou termen de judecată, în vederea pregătirii apărării, cereri formulate de către recurenţii intimaţi inculpaţi C.C. şi C.F. Totodată, la acest termen, la interpelarea Înaltei Curţi, completul de 5 Judecători, dacă doresc să dea declaraţie în faţa instanţei de recurs, potrivit dispoziţiilor art. 38514alin. (1) C. proc. pen. sau înţeleg să se prevaleze de dreptul la tăcere, potrivit dispoziţiilor art. 70 alin. (2) C. proc. pen., toţi recurenţii intimaţi inculpaţi au precizat, pe rând, că doresc să dea declaraţie în faţa Înaltei Curţi, completul de 5 Judecători, în prezenţa apărătorilor aleşi.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a amânat cauza la termenul din 17 decembrie 2012.

De asemenea, s-a pus în vedere recurenţilor intimaţi inculpaţi, care nu au depus la dosar motive de recurs, ca, pentru a se asigura respectarea principiului egalităţii armelor, până la termenul de judecată stabilit la data de 17 decembrie 2012, să depună motivele scrise de recurs la grefa instanţei, într-un termen rezonabil, cu 5 zile înainte de termenul fixat (chiar dacă dispoziţiile legale prevăd faptul că motivele de recurs pot fi susţinute şi oral).

2. Prin încheierea pronunţată în şedinţă secretă din 13 decembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 Judecători a admis declaraţia de abţinere formulată de magistratul asistent A.G.P., stabilindu-se că doamna magistrat asistent A.G.P. nu va participa la judecarea cauzei ce face obiectul dosarului de fond al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 Judecători - penal 2, Înalta Curte, completul de 5 Judecători, apreciind că motivele invocate în declaraţia de abţinere formulată de către aceasta sunt justificate din punct de vedere al dispoziţiilor art. 49 alin. (2) raportat la art. 48 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

3. La termenul din 17 decembrie 2012, apărătorul ales al recurentului intimat inculpat V.C., avocat M.V. a solicitat, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (3) C. proc. pen. şi art. 6 pct. 3 lit. b) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, acordarea unui nou termen de judecată, în vederea pregătirii apărării, susţinând că, aşa cum rezultă din împuternicirea avocaţială, aceasta a fost emisă la data de 10 decembrie 2012. De asemenea, a mai arătat că, în zilele de 11 decembrie 2012 şi 12 decembrie 2012, s-a prezentat la sediul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a studiat o mare parte din dosarele instanţei de fond, însă nu a avut la dispoziţie timpul necesar să studieze şi dosarele de urmărire penală, întrucât în aceeaşi perioadă a trebuit să-şi îndeplinească obligaţiile profesionale în alte cauze.

Apărătorul ales al recurentului intimat inculpat V.C., avocat I.C., a susţinut că, în opinia sa, cererea de amânare formulată de avocat M.V. este întemeiată şi a solicitat încuviinţarea acesteia. De asemenea, a mai arătat că la instanţa de fond asistenţa juridică a inculpatului V.C. a fost asigurată de patru apărători, iar la instanţa de recurs, dintre aceştia, a rămas singurul care îi asigură apărarea.

Faţă de această situaţie, a solicitat acordarea unui nou termen de judecată pentru pregătirea apărării, urmând să studieze dosarul cauzei inclusiv hotărârea instanţei de fond, care este foarte amplă şi se referă la multe probleme de drept pe care trebuie să le reverifice în raport cu actele şi lucrările aflate în dosarul de urmărire penală şi în dosarul instanţei de fond. De asemenea, a mai susţinut că are nevoie de o perioadă suficientă de timp, care să-i permită studierea cu multă atenţie a tuturor înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, pentru a avea posibilitatea ca, până la următorul termen de judecată, să formuleze în timp util eventuale cereri prealabile şi cereri de probatorii.

Prin încheierea de şedinţă din 17 decembrie 2012, în temeiul art. 302 alin. (2) C. proc. pen., raportat la art. 6 alin. (3) şi (4) C. proc. pen. Înalta Curte, completul de 5 Judecători, a dispus admiterea cererilor de acordare a unui nou termen de judecată, în vederea pregătirii apărării, cereri formulate de apărătorii aleşi ai recurentului intimat inculpat V.C., respectiv avocaţii M.V. şi I.C., faţă de complexitatea prezentei cauze.

Prin aceeaşi încheiere, instanţa de recurs a luat act că la dosarul cauzei au fost depuse motivele scrise de recurs de către recurenţii intimaţi inculpaţi C.C., L.M. şi C.F., recurentul intimat inculpat V.C. nedepunând motivele de recurs.

Totodată, Înalta Curte, completul de 5 Judecători, a apreciat necesară amânarea judecării cauzei pentru ca recurenţii intimaţi inculpaţi să dea declaraţie în faţa instanţei de recurs, în prezenţa apărătorilor lor aleşi, fiind menţinute, totodată, şi delegaţiile tuturor apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţii intimaţi inculpaţi.

Prin aceeaşi încheiere, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 Judecători, a pus în vedere apărătorilor aleşi ai recurentului intimat inculpat V.C. ca, până la termenul de judecată stabilit la data de 28 ianuarie 2013, să depună motivele scrise de recurs la grefa instanţei, într-un termen rezonabil, mai exact cu 10 zile înainte de termenul fixat, pentru a se lua cunoştinţă de toate motivele de recurs formulate în prezenta cauză de către reprezentantul Ministerului Public şi de către toţi recurenţii intimaţi inculpaţi, instanţa apreciind că este necesar ca acestea să fie expuse în scris în raport de complexitatea cauzei.

4. Prin încheierea pronunţată în şedinţa secretă la data de 24 ianuarie 2013, în dosarul de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 Judecători, a respins, ca inadmisibilă, declaraţia de abţinere formulată de doamna judecător L.T.R. de la soluţionarea declaraţiei de abţinere formulată de doamna judecător F.M.V., în dosarul de fond al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 Judecători - penal 2, instanţa reţinând că declaraţia de abţinere formulată de judecătorul chemat să se pronunţe cu privire la declaraţia de abţinere formulată de un alt judecător în acelaşi dosar este inadmisibilă.

5.Prin încheierea pronunţată în şedinţa secretă la data de 24 ianuarie 2013, în Dosarul nr. 6312/1/2012/a2, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 Judecători, a respins, ca neîntemeiate, declaraţiile de abţinere formulate de domnii judecători F.M.V., L.T.R. şi S.L.M. în dosarul al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 Judecători - penal 2.

Astfel, verificând motivele invocate de domnii magistraţi judecători F.M.V., L.T.R. şi S.L.M., în raport de dispoziţiile legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 Judecători, a constatat că, în cauză, nu au fost îndeplinite exigenţele circumscrise prevederilor art. 48 lit. d) C. proc. pen., neexistând niciun indiciu care ar putea determina o ştirbire a aparenţei de imparţialitate, cu eventuale consecinţe negative asupra actului de justiţie în ceea ce îi priveşte pe domnii magistraţi judecători F.M.V., L.T.R. şi S.L.M.

6.Prin încheierea de şedinţă din data de 28 ianuarie 2013, în baza art. 302 alin. (2) C. proc. pen., raportat la art. 3856alin. (3) şi art. 38510 alin. (3) C. proc. pen., faţă de cererile prealabile şi noile excepţii depuse în şedinţa publică din data de 28 ianuarie 2013, de apărătorul ales al recurentului intimat inculpat V.C., avocat C.I., pentru a da posibilitate recurenţilor intimaţi inculpaţi V.C., C.C., C.F. şi L.M. şi apărătorilor aleşi ai acestora să depună, în scris, eventualele alte excepţii sau cereri prealabile care se apreciau a fi incidente în cauză, precum şi pentru a da posibilitate membrilor completului de judecată, reprezentantului Ministerului Public şi apărătorilor aleşi ai recurenţilor intimaţi inculpaţi să ia cunoştinţă de conţinutul acestora şi să-şi prezinte punctul de vedere, a fost fixat termen intermediar la data de 11 februarie 2013, ora 1000, în vederea depunerii în scris a eventualelor excepţii sau cereri prealabile, apreciate ca fiind incidente în cauză, de către recurenţii intimaţi inculpaţi V.C., C.C., C.F. şi L.M. şi de apărătorii aleşi ai acestora.

Totodată, s-a dispus amânarea judecării cauzei la data de 25 februarie 2013, instanţa punând în vedere recurenţilor intimaţi inculpaţi V.C., C.C., C.F. şi L.M. şi apărătorilor aleşi ai acestora că este unicul termen acordat în cauză pentru acest considerent.

7. Întrucât la termenul din 25 februarie 2013, recurentul intimat inculpat V.C. a formulat o cerere de recuzare a doamnei judecător L.D.S., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, conform art. 302 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 51 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., apreciind că cererea de recuzare este admisibilă, a acordat eficienţă dispoziţiilor art. 52 alin. (1) C. proc. pen. şi a suspendat şedinţa de judecată, trimiţând cererea de recuzare spre soluţionare, în şedinţă secretă, unui alt complet de judecată şi solicitând, totodată, părţilor şi reprezentanţilor acestora să rămână la sediul instanţei până când li se va aduce la cunoştinţă soluţia pronunţată.

În şedinţa secretă de la aceeaşi dată - 25 februarie 2013,în încheierea pronunţată în dosarul de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 Judecători, a respins, ca nefondată, cererea de recuzare a doamnei judecător L.D.S., Preşedintele completului de 5 Judecători - penal 2, cerere formulată de recurentul intimat inculpat V.C. în dosarul de fond al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 Judecători - penal 2. Astfel, în urma verificărilor efectuate, în mod nemijlocit, de către completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi, complet investit cu soluţionarea acestui incident procedural, asupra încheierilor de şedinţă invocate, respectiv cele de la datele de 27 mai 2010, 25 mai 2010, 1 iunie 2010, 3 iunie 2010, 25 iunie 2010, 14 iulie 2010, s-a constatat că motivele invocate de recurentul intimat inculpat V.C. nu sunt fondate, întrucât judecătorul recuzat nu s-a pronunţat pe aspectele ce ar atrage incompatibilitatea invocată în dispoziţiile art. 47 alin. (2) şi art. 48 alin. (1) lit. a) teza a II-a finală C. proc. pen.

Totodată, Înalta Curte, completul de 5 Judecători, a constatat că celelalte motive invocate de recurentul intimat inculpat V.C., prin apărător ales, în cererea formulată, în scris, şi depusă în şedinţă publică de către parte, ale căror temeiuri diferite vizează procesul echitabil din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, norme constituţionale, norme C. proc. pen. referitoare la asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului, drepturile apărătorului, procurorului şi ale părţilor în instanţă, au fost calificate şi examinate prin prisma instituţiei recuzării, constatându-se că nu se încadrează în cazurile de incompatibilitate expres şi limitativ prevăzute de art. 46 - art. 48 C. proc. pen.

În ceea ce priveşte temeiul invocat la pct. 4 din cerere, referitor la cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 48 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., în raport cu motivele invocate, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat că acestea nu se susţin, întrucât nu au fost invocate împrejurări şi nici nu s-a făcut dovada interesului sub orice formă al doamnei judecător L.D.S. în judecarea prezentei cauze.

La reluarea şedinţei publice de judecată, după soluţionarea cererii de recuzare a doamnei judecător L.D.S., la solicitarea Înaltei Curţi, completul de 5 Judecători, recurentul intimat inculpat V.C. a confirmat că a luat cunoştinţă de conţinutul încheierii prin care a fost soluţionată cererea de recuzare.

Totodată, recurentul intimat inculpat V.C. a arătat că înţelege să formuleze, în şedinţă publică, şi cerere de recuzare a domnului judecător Ş.P., întemeiată pe dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., depunând şi motive scrise însoţite de un înscris doveditor.

În aceste condiţii, în şedinţa secretă de la aceeaşi dată - 25 februarie 2013, prin încheierea pronunţată în dosarul de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 Judecători, a respins, ca neîntemeiată, excepţia privind constatarea neconvenţionalităţii dispoziţiilor art. 52 alin. (2) sintagma ”iar dacă se găseşte necesar” C. proc. pen., invocată de recurentul intimat inculpat V.C.

De asemenea, prin aceeaşi încheiere a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 52 alin. (2) sintagma ”iar dacă se găseşte necesar” C. proc. pen., invocată de acelaşi recurent intimat inculpat, excepţia fiind inadmisibilă.

Totodată, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de recuzare a domnului judecător Ş.P., membru al completului de 5 Judecători - penal 2, formulată de recurentul intimat inculpat V.C. în dosarul de fond al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 Judecători - penal 2.

Înalta Curte a constatat că dispoziţiile art. 52 alin. (2) sintagma ”iar dacă se găseşte necesar” - a căror neconvenţionalitate şi neconstituţionalitate a fost invocată - nu aveau legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât au fost criticate aspecte ce ţin de aplicarea legii.

Totodată, cu referire la cererea de recuzare a domnului judecător Ş.P., membru al completului de 5 judecători - penal 2, formulată de recurentul intimat inculpat V.C., Înalta Curte a reţinut că, astfel cum rezultă din motivele scrise şi formulate oral în faţa instanţei, recurentul intimat inculpat a susţinut că există o relaţie de duşmănie între el şi domnul judecător Ş.P., membru al completului de 5 judecători, învestit cu soluţionarea dosarului de fond, anexând un înscris în acest sens.

Potrivit dispoziţiilor art. 48 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., „Judecătorul este incompatibil a judeca dacă există duşmănie între el (…) şi una din părţi (…)”.

Textul se referă la poziţia pe care ar avea-o judecătorul în soluţionarea cauzei, datorită relaţiilor de duşmănie dintre acesta şi o parte din proces. Relaţiile de duşmănie nu se prezumă, ele trebuind a fi dovedite.

În urma verificărilor efectuate, în mod nemijlocit, de către Înalta Curte, completul de 5 Judecători, învestită cu soluţionarea acestui incident procedural, s-a constatat că înscrisul depus de recurentul intimat inculpat nu dovedeşte existenţa unei relaţii de duşmănie între judecătorul recuzat şi partea din proces, astfel încât cererea de recuzare formulată de acesta a fost apreciată ca fiind neîntemeiată.La reluarea şedinţei de judecată, după soluţionarea cererii de recuzare a domnului judecător Ş.P., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 Judecători, în compunerea iniţială, a luat act că, la data de 5 februarie 2013, recurentul intimat inculpat V.C. a depus la dosar un număr de patru cereri prealabile (filele 478-483 şi 487-491, vol. 1 dos. recurs), prin care a solicitat următoarele:

- trimiterea dosarului şi la sediul profesional al apărătorilor săi aleşi în vederea studierii şi fotocopierii şi a completării motivelor de recurs pentru o perioadă de timp identică aceleia cât dosarul s-a aflat la parchet pentru redactarea motivelor de recurs, cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 3853 alin. (2) raportat la art. 363 alin. (2) teza finală C. proc. pen.;

- efectuarea apelului, în şedinţa de judecată şi a reprezentantului Ministerului Public, pentru ca acesta să poată răspundă prezent şi să îşi spună numele şi funcţia, în vederea consemnării acestor informaţii, precum şi a participării sale la şedinţa de judecată, în încheierea de şedinţă;

- obligarea procurorului de şedinţă de a depune la dosar împuternicirea semnată de procurorul competent, prin care este desemnat să reprezinte Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. în prezenta cauză aflată pe rolul instanţei judecătoreşti;

- luarea măsurilor ce se impun pentru ocuparea de către procuror a unei poziţii similare cu cea a avocaţilor în sala de şedinţă, dându-se astfel eficienţă principiului privind egalitatea de arme între apărare şi acuzare .

Înalta Curte, completul de 5 judecători, cu privire la cele patru cereri prealabile puse anterior în discuţia părţilor şi a reprezentantului Ministerului Public deliberând, a respins motivat, în conformitate cu dispoziţiile art. 302 alin. (2) C. proc. pen.:

- cererea privind efectuarea apelului în sala de şedinţă a reprezentantului Ministerului Public,

- cererea privind obligarea procurorului de şedinţă de a depune la dosar împuternicirea semnată de procurorul competent,

- cererea privind asigurarea în sala de şedinţă a unei poziţii a procurorului similare celei a avocaţilor,

- cererea privind trimiterea dosarului, în original, la sediul profesional al apărătorilor aleşi ai recurentului intimat inculpat V.C.

Astfel, în ceea ce priveşte cererea privind efectuarea apelului în sala de

şedinţă a reprezentantului Ministerului Public, precum şi cererea privind obligarea procurorului de şedinţă de a depune la dosar împuternicirea semnată de procurorul competent, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 131 din Constituţie, Ministerul Public şi procurorii care acţionează în cadrul Ministerului Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, situaţie invocată inclusiv de apărare.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, a reţinut totodată că, în doctrină, noţiunea de participanţi în procesul penal are un sens larg şi unul restrâns.

În sens larg, prin noţiunea de participanţi la procesul penal se înţeleg toţi subiecţii, oficiali sau particulari, care participă efectiv la activitatea ce se desfăşoară în cadrul procesului penal şi care cuprinde organele judiciare, părţile, apărătorii şi alte persoane.

În sens restrâns, prin participanţi la procesul penal se înţeleg organele judiciare, părţile şi apărătorii.

Organele judiciare care au calitatea de participanţi în procesul penal sunt organele judecătoreşti, procurorul şi organele de cercetare penală.

Totodată, legea stabileşte persoanele care se subsumează noţiunii de părţi în procesul penal.

Apărătorul, în procesul penal are o poziţie specială, situându-se pe poziţia părţii căreia îi acordă asistenţă juridică.

Având în vedere că o regulă de bază în desfăşurarea procesului penal o reprezintă principiul oficialităţii, doctrina a clasificat subiecţii procesuali în subiecţi oficiali şi subiecţi particulari; subiecţii oficiali sunt judecătorul, procurorul şi organele de cercetare, iar subiecţii particulari sunt părţile şi ceilalţi participanţi la procesul penal.

Toate aspectele doctrinare enunţate anterior sunt concordante cu dispoziţiile Constituţiei şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Aceasta este şi motivaţia pentru care doar în Statutul profesiei de avocat (publicat în M. Of. nr. 898 din 19 decembrie 2011), în art. 126 alin. (1), se arată că împuternicirea avocaţială este singurul înscris prin care se face dovada, faţă de terţi, inclusiv în faţa instanţei, a calităţii de apărător, iar o astfel de împuternicire este necesară faţă de împrejurarea că apărătorul se situează pe poziţia părţii pe care o apără, impunându-se ca instanţa să cunoască cărei părţi apărătorul înţelege să îi acorde asistenţă juridică în cauză.

Legea, însă, nu cere o împuternicire specială a reprezentantului Ministerului Public, faţă de calitatea acestuia evidenţiată în însăşi legea fundamentală - Constituţia României - şi detaliată în doctrină, de apărător al intereselor generale ale societăţii, al ordinii de drept şi al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

În plus, pe site-ul C.S.M., ca unic organ de garantare a independenţei justiţiei, există liste actualizate cu numele tuturor judecătorilor şi procurorilor în funcţie, iar dacă apărarea avea dubii, cu privire la faptul dacă o anumită persoană mai are sau nu calitatea de procuror, putea oricând verifica şi invoca acest aspect. Or, în cauză, nu s-a făcut o astfel de susţinere.

Strâns legat de faptul că procurorul de şedinţă face parte, în prezent, din structura autorităţii Ministerului Public şi că este abilitat să reprezinte această autoritate în cauza dedusă judecăţii este şi împrejurarea că numele său, alături de numele celorlalţi subiecţi oficiali - complet de judecată, magistrat asistent - este consemnat în lista de şedinţă aferentă prezentei cauze, afişată la avizierul existent în faţa sălii de şedinţă, listă al cărei conţinut poate fi vizualizat de orice persoană.

Cu privire la cererea vizând efectuarea apelului în sala de şedinţă a reprezentantului Ministerului Public, pentru considerentele arătate anterior, referitoare la conţinutul listei de şedinţă afişate la avizierul sălii de judecată (în care apare menţionat numele procurorului de şedinţă), având de asemenea, în vedere poziţia reprezentantului Ministerului Public de subiect oficial în cadrul procesului penal şi de apărător al intereselor generale ale societăţii şi, faţă de dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. pen., în care se statuează că: „preşedintele anunţă, potrivit ordinii de pe lista de şedinţă, cauza a cărei judecare este la rând, dispunând facerea apelului părţilor şi al celorlalte persoane citate”, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat că nu se impune a se face apelul în sala de şedinţă a reprezentantului Ministerului Public.

În ceea ce priveşte cererea privind asigurarea în sala de şedinţă a unei poziţii a procurorului similare celei a avocatului, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a respins această cerere cu următoarea motivare:

- şedinţa de judecată este un moment deosebit de important în desfăşurarea procesului penal, în care se realizează întrunirea tuturor participanţilor în acelaşi loc şi în acelaşi timp;

- dispunerea în sala de şedinţă a locurilor ocupate de toţi participanţii la desfăşurarea procesului penal se face conform hotărârii C.S.M. nr. 111 din 27 septembrie 2000, prin care a fost avizat Regulamentul privind organizarea sălilor de şedinţă din instanţele judecătoreşti, care, în art. 3 prevede că, în măsura în care spaţiul existent permite, vor fi amenajate căi de acces separate pentru judecători, procurori şi grefieri, pentru persoanele private de libertate, avocaţi şi public, indicându-se, totodată şi poziţionarea acestora în sala de şedinţă, conform schiţei anexă la hotărârea invocată.

În raport de aceste dispoziţii, Înalta Curte a început deja o reamenajare a sălii de judecată a Secţiei Penale, conform Hotărârii C.S.M. anterior invocate.

Referitor la cererea privind trimiterea dosarului, în original, la sediul Cabinetului de avocatură al apărătorului ales, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a respins-o, cu motivarea că legea este cea care stabileşte cazurile în care instanţei îi incumbă obligativitatea trimiterii dosarului Ministerului Public, ca subiect procesual oficial şi ca apărător al intereselor generale ale societăţii şi al ordinii de drept.

În respectarea legii, conform dispoziţiilor art. 92 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, la care Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie face trimitere, ca legislaţie secundară dată în aplicarea legii principale, avocaţii studiază dosarele în arhivă, având însă prioritate la consultarea acestora; scoaterea din incinta instanţelor a dosarelor, actelor şi lucrărilor, în afara cazurilor strict prevăzute de lege, este interzisă.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, a reţinut că textul la care face trimitere apărarea în susţinerea cererii, respectiv dispoziţiile art. 3853 alin. (2) raportat la art. 363 alin. (2) fraza finală C. proc. pen., face parte din categoria acelor cazuri prevăzute de legiuitor, prin care se stabileşte în sarcina instanţei obligativitatea de a trimite de îndată dosarul procurorului, având în vedere calitatea sa de subiect procesual oficial şi de apărător al intereselor generale ale societăţii şi al ordinii de drept.

La acelaşi termen, instanţa de recurs a acordat cuvântul în susţinerea cererilor şi excepţiilor invocate şi susţinute la acel termen de către apărătorii recurenţilor intimaţi inculpaţi V.C., avocat C.I. şi avocat V.M., consemnate în încheierea de şedinţă respectivă, şi, deliberând, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, a respins:

- ca neîntemeiate, excepţiile privind constatarea neconvenţionalităţii dispoziţiilor art. 32 alin. (1) teza finală din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi a dispoziţiilor art. 363 alin. (2) teza finală C. proc. pen., excepţii invocate de recurentul intimat inculpat V.C.;

- cererile formulate de către recurentul intimat inculpat V.C. de sesizare a Curţii Constituţionale vizând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 32 alin. (1) teza finală din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi a dispoziţiilor art. 363 alin. (2) teza finală C. proc. pen., excepţiile fiind inadmisibile;

- cererea formulată de către recurentul intimat inculpat C.F. de sesizare a Curţii Constituţionale vizând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 202/2010, excepţia fiind inadmisibilă.

În ceea ce priveşte excepţia privind constatarea neconvenţionalităţii dispoziţiilor art. 32 alin. (1) teza finală din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, excepţie invocată de recurentul intimat inculpat V.C., Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat-o ca neîntemeiată, cu următoarea motivare:

Noţiunea de ”instanţă” este o noţiune autonomă, specifică Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului; autonomia acestei noţiuni acţionează în ambele sensuri:

Astfel, o instanţă care, în dreptul intern, este considerată instanţă judiciară, poate să nu fie considerată ”instanţă” în sensul art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., şi anume, atunci când ea nu oferă garanţiile cerute de această dispoziţie; în acelaşi timp, însă, o instituţie care nu este integrată în sistemul judiciar al statului în cauză, poate fi considerată ”instanţă” în sensul Convenţiei, fiind suficient ca aceasta să respecte condiţiile enunţate de articolul 6 din C.E.D.O.

Instanţa, aşa cum este prevăzută în dispoziţiile art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., trebuie să fie independentă şi imparţială.

Din perspectiva C.E.D.O., ”atunci când trebuie să determine dacă un organ poate fi considerat independent, Curtea va ţine cont de modul în care au fost numiţi membrii săi, de durata mandatului lor, de existenţa garanţiilor menite să împiedice presiunile din exterior, dar şi de aparenţa de independenţă a acestui organ” (cauza Cambell şi Fell din 28 iunie 1984, cauza Procola din 28 septembrie 1995).

În jurisprudenţa Curţii, independenţa şi imparţialitatea instanţei se găsesc în strânsă legătură, astfel încât, adesea, o instanţă care nu oferă suficiente garanţii de independenţă nu va putea fi considerată nici imparţială.

Lipsa prejudecăţilor şi atitudinii nepărtinitoare sunt elemente definitorii ale imparţialităţii: ”existenţa imparţialităţii în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţie trebuie determinată conform unui test subiectiv, pe baza convingerilor personale ale unui anumit judecător într-o anumită cauză, dar şi conform unui test obiectiv, care să stabilească dacă un judecător a oferit suficiente garanţii pentru a exclude orice îndoială legitimă în această privinţă”(cauza Piersack vs. Belgia).

Referitor la demersul subiectiv, trebuie demonstrat raţionamentul judecătorului într-o anumită circumstanţă, respectiv dacă a acţionat sau nu în mod nepărtinitor; imparţialitatea, conform demersului subiectiv, se prezumă până la proba contrarie, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o cauză impunându-se a fi dovedită (cauza Le Compte, Van Leuven şi De Meyere din 23 iunie 1981).

S-a reţinut că, din perspectiva Curţii, demersul obiectiv îl reprezintă ”încrederea pe care, într-o societate democratică, instanţele trebuie să o inspire publicului şi, în primul rând, acuzatului într-un proces penal” ( cauza Fey vs. Austria).

În acest sens, opinia părţii în cauză cu privire la imparţialitatea instanţei este importantă, dar nu decisivă, fiind esenţial ca îndoielile privitoare la imparţialitate să poată fi justificate în mod rezonabil; Curtea a arătat că statul are obligaţia de a verifica acuzaţiile de părtinire aduse unui jurat, iar aceasta presupune existenţa unor proceduri care să asigure respectarea cerinţei de imparţialitate.

De asemenea, Convenţia nu impune statelor să creeze anumite instanţe, nici modul de alcătuire al acestora şi nici modul de organizare a activităţii de judecată. Prin urmare, raportat la cerinţele normei europene, compunerea completelor de judecată nu trebuie să fie realizată într-un mod agreat de justiţiabil.

Ca atare, analizând cererile formulate în cauză, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a constatat că apărarea nu a indicat existenţa vreunei decizii a C.E.D.O., în care să se fi identificat o situaţie similară celei relevate în cererea formulată.

Mai mult decât atât, specializarea completelor de judecată a fost determinată de natura cauzelor, iar prin constituirea, completelor de 5 judecători, s-a urmărit configurarea unei soluţii omogene, dându-se eficienţă principiului specializării în detrimentul principiului reprezentativităţii şi naşterea premiselor pentru crearea unei jurisprudenţe unitare în materia corespunzătoare competenţei acestor complete; prin judecarea cauzelor penale de către complete formate numai din judecători specializaţi în domeniul dreptului penal se asigură, într-o mai mare măsură, respectarea dreptului la un proces echitabil.

În consecinţă, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat ca neîntemeiată excepţia vizând constatarea neconvenţionalităţii dispoziţiilor art. 32 alin. (1) teza finală din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, excepţie invocată de recurentul intimat inculpat V.C.

Referitor la excepţiile de neconstituţionalitate invocate, respectiv:

- cererea formulată de recurentul intimat inculpat V.C., de sesizare a Curţii Constituţionale vizând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 32 alin. (1) teza finală din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară;

- cererea formulată de recurentul intimat inculpat C.F., de sesizare a Curţii Constituţionale, vizând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 202/2010;

- cererea formulată de recurentul intimat inculpat V.C., de sesizare a Curţii Constituţionale, vizând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 363 alin. (2) fraza finală C. proc. pen., Înalta Curte, completul de 5 judecători, a reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe stipulate expres de textul legal:

a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

b) activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;

c) prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

d) interesul procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate.

Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) şi (3), instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Acest text de lege instituie o obligaţie în sarcina instanţei de a verifica legalitatea excepţiei de neconstituţionalitate invocate înaintea sa, cauzele de inadmisibilitate putând fi legate de obiectul sesizării, de subiectul sesizării sau de temeiul constituţional al acesteia.

Instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat o excepţie de neconstituţionalitate nu are competenţa examinării acesteia, ci se limitează exclusiv la analizarea pertinenţei excepţiei, în sensul constatării existenţei unei legături cu soluţionarea cauzei, în orice fază a procesului şi oricare ar fi obiectul acestuia, precum şi a îndeplinirii celorlalte cerinţe legale.

În cauză, excepţiile de neconstituţionalitate invocate, privind dispoziţiile art. 32 alin. (1) teza finală din Legea nr. 304/2004, art. 25 din Legea nr. 202/2010 şi ale art. 363 alin. (2) fraza finală C. proc. pen., vizează texte de lege care sunt în vigoare şi nu s-au constatat anterior, printr-o decizie a Curţii Constituţionale, că sunt neconstituţionale.

Referitor la condiţia de admisibilitate - dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate a fost invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei -, aceasta vizează incidenţa prevederii legale asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauza dedusă judecăţii, adică asupra obiectului procesului penal aflat pe rolul instanţei judecătoreşti şi a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată.

Fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate impune justificarea unui interes de către autorul cererii.

Stabilirea acestui interes se face de către instanţă, pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport cu procesul în care a intervenit şi a efectului pe care decizia Curţii Constituţionale îl produce în soluţionarea procesului principal, respectiv asupra conţinutului hotărârii ce se va pronunţa în cauză.

Dacă cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu, pe cale de consecinţă, irelevanţa este situaţia în care o excepţie de neconstituţionalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată.

Faţă de motivele invocate, în scris şi susţinute oral în faţa instanţei de către autorul excepţiei, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat că se impun a fi făcute câteva precizări de ordin teoretic, privind condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, după modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992, privind organizarea Curţii Constituţionale.

Modificarea legii organice a adus o nuanţare a condiţiei relevanţei, aceasta apărând uşor atenuată, deoarece ea nu mai prezintă o relaţie de dependenţă între dispoziţia atacată şi soluţionarea cauzei, ci o simplă ”legătură” între acestea.

Noţiunea de relevanţă este subsumată ideii de interes al părţii de a invoca excepţia de neconstituţionalitate, însă această noţiune nu a fost definită în jurisprudenţa Curţii Constituţionale; cu toate acestea, există o serie de elemente care influenţează aprecierea relevanţei unei excepţii de neconstituţionalitate, un astfel de element fiind caracterul material sau procesual al normei contestate.

Din această perspectivă, instanţa este chemată, în egală măsură, să verifice şi legalitatea excepţiei de neconstituţionalitate a unei norme procedurale aplicabile procedurii de soluţionare a cauzei, dacă excepţia a fost invocată într-un moment al procesului în care relevanţa sa să poată fi apreciată pe baza stării de fapt şi a probelor administrate.

În ceea ce priveşte dreptul subiectiv de a invoca o excepţie de neconstituţionalitate, acesta nu are un caracter absolut, ci trebuie exercitat în condiţiile şi în limitele stabilite de lege (cu bună credinţă), cu respectarea scopului legii şi nu pentru a se încerca denaturarea sau a se împiedica aplicarea unei instituţii ori a unei norme legale.

Examinând prin prisma dispoziţiilor legale menţionate cererile formulate de recurenţii intimaţi inculpaţi V.C. şi C.F., Înalta Curte, completul de 5 judecători, a constatat că nu este îndeplinită pentru niciuna dintre excepţiile de neconstituţionalitate invocate, ultima condiţie, aceea ca dispoziţia din lege a cărei neconstituţionalitate este invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.

Astfel:

Recurentul intimat inculpat V.C. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 32 alin. (1) teza finală din Legea nr. 304/2004 referitoare la compunerea completelor de 5 judecători, în materie penală (”formate numai din judecători din cadrul secţiei penale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”), în raport de dispoziţiile art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (2) şi art. 129 din Constituţia României, interpretate în temeiul art. 20 alin. (1) din Constituţie şi a jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., iar recurentul intimat inculpat C.F. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 202/2010, prin care au fost instituite completele de 5 judecători, susţinând că au fost constituite ca instanţe extraordinare, lipsite de imparţialitate şi independenţă, ceea ce contravine prevederilor art. 21 din Constituţia României

Textele de lege invocate ca fiind neconstituţionale de către recurenţii intimaţi inculpaţi sunt criticate de către aceştia cu privire la modul de compunere a instanţei, respectiv al completului de 5 judecători, şi nu au legătură cu obiectul cauzei, prin excepţiile invocate tinzându-se, practic, la modificarea legii, atribut care este de competenţa exclusivă a legiuitorului.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a constatat că dispoziţiile art. 32 alin. (1) teza finală din Legea nr. 304/2004 şi art. 25 din Legea nr. 202/2010, a căror neconstituţionalitate a fost invocată, nu au legătură cu soluţionarea prezentei cauze.

Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 363 alin. (2) fraza finală C. proc. pen., invocată de recurentul intimat inculpat V.C., în sensul că ”dosarul cauzei nu este trimis în original de instanţă la sediul profesional al inculpatului”, astfel încât sunt încălcate prevederile art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţia României şi art. 6 din C.E.D.O., Înalta Curte, completul de 5 judecători, a reţinut următoarele:

În dispoziţiile art. 131 din Constituţia României este reglementat rolul Ministerului Public în activitatea judiciară, acesta reprezentând interesele generale ale societăţii, apărând ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

Astfel, în textul constituţional mai sus menţionat, se îmbină interesul general cu cel particular, iar acest rol legitimează participarea procurorului în procesele penale, cât şi în cele cu caracter privat.

Potrivit doctrinei, noţiunea de participanţi în procesul penal are un sens larg şi unul restrâns, în sens larg, prin participanţii la procesul penal înţelegându-se toţi subiecţii oficiali sau particulari care participă efectiv la activitatea ce se desfăşoară în cadrul procesului penal (această categorie aparte cuprinde organele judiciare, părţile, apărătorii şi alte persoane), iar în sens restrâns, prin participanţii la procesul penal, înţelegându-se organele judiciare, părţile şi apărătorii.

Organele judiciare care au calitatea de participanţi în procesul penal sunt organele judecătoreşti, procurorul şi organele de cercetare penală.

Legea stabileşte persoanele care se subsumează noţiunii de părţi în procesul penal.

Apărătorul în procesul penal are o poziţie specială, situându-se pe poziţia părţii căreia îi acordă asistenţă juridică.

Având în vedere că, un principiu esenţial în desfăşurarea procesului penal îl reprezintă principiul oficialităţii, doctrina a clasificat subiecţii în oficiali şi particulari, subiecţii oficiali fiind judecătorul, procurorul şi organele de cercetare, iar subiecţii particulari fiind părţile şi ceilalţi participanţi la procesul penal.

Legiuitorul, în art. 363 alin. (2) C. proc. pen., a stabilit pentru instanţă obligativitatea de a trimite dosarul de îndată, după redactarea hotărârii, doar procurorului, având în vedere rolul acestuia de subiect procesual oficial în cadrul procesului penal.

Conform dispoziţiilor art. 92 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, la care Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie face trimitere, ca legislaţie secundară dată în aplicarea legii principale, avocaţii studiază dosarele în arhivă, având prioritate la studierea dosarelor; scoaterea din incintă a dosarelor, actelor şi lucrărilor, în afara cazurilor prevăzute strict de legiuitor, fiind interzisă.

Textul la care face trimitere apărarea în susţinerea cererii, respectiv dispoziţiile art. 3853alin. (2) raportat la art. 363 alin. (2) fraza finală C. proc. pen., face parte din categoria acelor cazuri prevăzute de legiuitor, prin care se stabilesc în sarcina instanţei obligativităţi, în sensul celor arătate anterior, respectiv de trimitere a dosarului doar procurorului.

În consecinţă, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat că dispoziţiile art. 363 alin. (2) teza finală C. proc. pen., a căror neconstituţionalitate a fost invocată, nu au legătură cu soluţionarea cauzei, neavând relevanţă faţă de starea de fapt incidentă în speţă sau faţă de probele administrate, dispoziţia legală stabilind în sarcina instanţei doar obligativitatea de a trimite dosarul procurorului, după motivarea hotărârii.

În ce priveşte excepţia de neconvenţionalitate a dispoziţiilor art. 363 alin. (2) teza finală C. proc. pen., fără a mai relua argumentaţia prezentată anterior, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a constatat că este neîntemeiată, întrucât prin aceasta se tinde la modificarea textului de lege, atribut exclusiv al legiuitorului şi nu al instanţei de judecată învestită cu soluţionarea unei cauzei, urmând a o respinge.

Faţă de soluţia de respingere a cererilor privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale mai sus menţionate, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat că nu se mai impune analizarea cererilor de suspendare formulate în cauză.

Având în vedere ora înaintată, precum şi solicitările de amânare a cauzei formulate de apărătorii aleşi ai recurenţilor intimaţi inculpaţi, precum şi în vederea discutării cererilor de probatorii formulate şi depuse la dosar de recurenţii intimaţi inculpaţi, prin apărători aleşi şi a respectării drepturilor procesuale ale recurenţilor intimaţi inculpaţi, în sensul de a beneficia de o apărare efectivă, reală şi eficientă, a fost prorogată discutarea cererilor de probatorii formulate de recurenţii intimaţi inculpaţi, prin apărători aleşi, pentru termenul din 25 martie 2013.

8. La termenul din 25 martie 2013, Înalta Curte, completul de 5 judecători, având în vedere că la data de 21 martie 2013 a fost depusă, prin Registratura Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub nr. 10128, o cerere formulată de recurentul intimat inculpat V.C., prin care, printre altele, a arătat că îşi menţine o serie de excepţii şi cereri anterioare formulate prin cererea depusă la termenul din 25 februarie 2013, printre care figura şi solicitarea de înlăturare din formaţiunea de judecată a preşedintelui completului de judecată, doamna judecător L.D.S., a pus în vedere inculpatului să menţioneze dacă, faţă de conţinutul prezentei cereri, înţelege să valorifice sau să circumscrie solicitarea în cadrul vreunei instituţii prevăzute în procedura penală.

Recurentul intimat inculpat V.C. a menţionat că a formulat cererea de înlăturare a preşedintelui completului de judecată, apreciind că acesta s-a antepronunţat.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, a cerut inculpatului să precizeze dacă, cu privire la această solicitare, înţelege să formuleze o nouă cerere de recuzare a preşedintelui completului de judecată.

Recurentul intimat inculpat V.C. a arătat că, pentru termenul de la acea dată, a formulat cerere de recuzare a celor patru membri ai completului de judecată, iar privitor la preşedintele completului, a făcut solicitarea ca acesta să se abţină de la judecarea cauzei.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, a precizat că, pentru a se abţine, judecătorul trebuie să aprecieze dacă are motive de abţinere, iar preşedintele completului de judecată nu are astfel de motive, în această situaţie inculpatul trebuind să precizeze dacă cererile actuale le circumscrie instituţiei recuzării.

Recurentul intimat inculpat V.C. a menţionat că, etimologic, cererea de înlăturare nu înseamnă acelaşi lucru cu recuzarea, dar consideră că a dezvoltat pe larg motivele în scris şi, deşi nu a putut enunţa sintagma recuzării, literar cererea sa semnifică acelaşi lucru.

La întrebarea instanţei, în sensul de a preciza dacă înţelege să formuleze cerere de recuzare a doamnei judecător L.D.S., recurentul intimat inculpat V.C. a arătat că o recuză, însă pentru alte motive decât cele invocate anterior, respectiv cele invocate la punctele 1 - 5 din cererea iniţială.

De asemenea, a precizat că îşi menţine şi cealaltă cerere, de recuzare a celor patru membri ai completului de judecată, pentru un motiv care a apărut la termenul anterior, când aceştia au soluţionat cererea de recuzare a preşedintelui completului de judecată, în sensul că s-au pronunţat pe unul dintre motivele de recurs.

În aceste condiţii, şedinţa de judecată a fost suspendată în vederea soluţionării cererilor de recuzare, potrivit dispoziţiilor art. 52 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte, completul de 5 judecători, solicitând, totodată, părţilor şi reprezentanţilor acestora să rămână la sediul instanţei până când li se va aduce la cunoştinţă soluţia pronunţată.

În aceste condiţii, în şedinţă secretă, prin încheierea de la aceeaşi dată - 25 martie 2013, pronunţată în dosarul de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, cu majoritate a respins:

- ca nefondată, excepţia de nelegalitate a Decretului Preşedintelui României nr. 906 din 16 septembrie 2010 privind numirea Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocată de recurentul intimat inculpat V.C.

- cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 53 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, excepţia fiind inadmisibilă.

- ca nefondată, excepţia de nelegalitate a anexei lit. a) din Decretul Preşedintelui României nr. 374 din 27 noiembrie 1995.

- ca nefondată, excepţia privind constatarea neconvenţionalităţii dispoziţiilor art. 52 alin. (2) C. proc. pen.

- cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 52 alin. (2) C. proc. pen., invocată de acelaşi recurent intimat inculpat, excepţia fiind inadmisibilă.

- ca nefondată, cererea de recuzare a doamnei judecător L.D.S., Preşedintele completului de 5 judecători - penal 2, formulată de recurentul intimat inculpat V.C. în dosarul de fond al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători - penal 2.

Totodată, în şedinţă secretă, prin încheierea de la aceeaşi dată - 25 martie 2013, pronunţată în dosarul de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, a respins:

- ca neîntemeiată, excepţia privind constatarea neconvenţionalităţii dispoziţiilor art. 52 alin. (2) sintagma ”iar dacă se găseşte necesar” C. proc. pen., invocată de recurentul intimat inculpat V.C.

- cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 52 alin. (2) sintagma ”iar dacă se găseşte necesar” C. proc. pen., invocată de acelaşi recurent intimat inculpat, excepţia fiind inadmisibilă.

- ca neîntemeiată, cererea de recuzare a domnilor judecători F.M.V., Ş.P., I.M.M. şi R.C., membrii ai completului de 5 judecători - penal 2, formulată de recurentul intimat inculpat V.C. în dosarul de fond al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători - penal 2.

La reluarea şedinţei de judecată, în jurul orelor 1330, după soluţionarea cererii de recuzare a doamnei judecător L.D.S., precum şi a cererii de recuzare a domnilor judecători F.M.V., Ş.P., I.M.M. şi R.C., membri ai Completului de 5 Judecători – Penal 2, la solicitarea Înaltei Curţi, completul de 5 judecători, recurentul intimat inculpat V.C. a confirmat că a luat cunoştinţă de soluţiile pronunţate în cele două cereri de recuzare formulate.

La acelaşi termen - 25 martie 2013, în compunerea iniţială, în şedinţă publică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, în conformitate cu dispoziţiile art. 302 alin. (2) C. proc. pen., a dispus:- admiterea cererii recurentului intimat inculpat V.C. de eliberare a unor copii xerox ale încheierii de şedinţă din 25 februarie 2013 şi ale celor două încheieri de respingere a cererilor de recuzare formulate la acelaşi termen, dispunând eliberarea copiilor xerox în condiţiile Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea administrativă şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

- admiterea, pentru termenul din 25 martie 2013 a cererii de eliberare a unei copii a notelor de şedinţă ale magistratului asistent, precum şi a cererii de eliberare a copiilor de pe notele de şedinţă de la toate termenele anterioare.

- respingerea solicitării apărătorului ales al recurentului intimat inculpat V.C., avocat C.I., de consultare a dosarelor în care s-au dat mandate de interceptare pe siguranţă naţională, cerere calificată de apărare ca o cerere prealabilă. Înalta Curte, completul de 5 judecători, a respins această solicitare, raportat la dispoziţia cuprinsă în încheierea din 28 ianuarie 2013, când a fost fixat termen intermediar pentru apărarea inculpatului V.C., în vederea depunerii în scris a eventualelor cereri prealabile, excepţii, pentru data de 11 februarie 2013. Instanţa de control judiciar a reţinut că formularea unei astfel de cereri, după data stabilită în acest scop de instanţă, încalcă dispoziţiile instanţei de recurs. Deşi la acest moment al judecării cauzei, apărătorul ales a prezentat certificat O.R.N.I.S. valabil din octombrie 2010 până în august 2014, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a constatat că, în faţa primei instanţe, au fost admise, la termenul din 16 februarie 2011, cererile inculpaţilor de declasificare a celor nouă mandate de interceptare pe siguranţă naţională emise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel că, având în vedere faptul că solicitarea este circumscrisă uneia din cererile probatorii depuse în scris, instanţa de ultim control judiciar a apreciat că apărătorul va avea posibilitatea de a face susţineri sub acest aspect cu ocazia judecării recursului.

Totodată, la acelaşi termen de judecată, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a acordat cuvântul apărătorilor recurenţilor intimaţi inculpaţi în susţinerea cererilor de probatorii formulate, după care a dispus suspendarea şedinţei de judecată, pentru a delibera cu privire la cererile de probatorii formulate de inculpaţi, prin apărătorii aleşi.

După reluarea şedinţei de judecată apărătorul recurentului intimat inculpat V.C., avocat V.M. a învederat instanţei situaţia intervenită în intervalul de timp în care şedinţa a fost suspendată, respectiv împrejurarea că inculpatul s-a simţit rău, a fost chemată o ambulanţă, i s-au administrat medicamente, considerându-se necesară transportarea sa la Spitalul Floreasca. În acest sens, a prezentat instanţei biletul eliberat de Serviciul de Ambulanţă, care a constatat un puseu de hipertensiune arterială 21/10 şi dureri precordiale.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, faţă de precizările apărătorului, a solicitat acestuia depunerea la dosar a foii de observaţie clinică generală, în completarea actelor medicale, respectiv a documentelor întocmite ulterior internării inculpatului şi care emană de la unitatea spitalicească unde a fost transportat.

Cu privire la cererile de probatorii formulate de recurenţii intimaţi inculpaţi V.C., C.C., C.F. şi L.M., Înalta Curte, completul de 5 judecători, în temeiul dispoziţiilor art. 302 alin. (2) C. proc. pen., raportat la art. 67 alin. (2) C. proc. pen., a admis, în parte, probele solicitate de către recurenţii intimaţi inculpaţi, după cum urmează:

- pentru recurentul inculpat V.C., proba cu înscrisurile solicitate din cererea iniţială de probatorii, constând în ataşarea dosarului corespunzător Deciziei nr. 184 din 18 iulie 2011 a completului de 5 judecători, al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a soluţionat ultimul recurs declarat de D.N.A. împotriva soluţiei de admitere a cererilor de liberare provizorie sub control judiciar, probă enunţată în cererea de probatorii la pct. 1.3 (filele 310-323, vol. 1 dosar); proba cu alte înscrisuri constând în materiale adiacente la obiecţiunile formulate de expertul consilier C.G. cu privire la raportul de expertiză efectuat de I.N.E.C. privind înregistrările, extrase de presă privind modul de dotare al I.N.E.C. şi de calificare personală a experţilor care lucrează în acest institut, extrase relevante din practica C.E.D.O., cu privire la interceptările convorbirilor telefonice sau înregistrările ambientale, în baza unor mandate emise de judecători, fie în baza disp. art. 911 C. proc. pen., fie în baza Legii nr. 51/1991, extrase din doctrină cu privire la aceleaşi aspecte, probă enunţată la pct. 1.4 din cererea iniţială; proba cu înscrisuri în circumstanţiere depuse la acest termen în şedinţă publică şi indicate de recurent în cererea de suplimentare a probatoriilor, la pct. III (filele 492-502, vol. 1 dosar).

- pentru recurentul intimat inculpat C.F., proba cu înscrisurile menţionate şi indicate în cererea de probatorii, la pct. V, fila 17 (filele 451-467, vol. 1 dosar).

- pentru recurentul intimat inculpat L.M., proba cu înscrisurile indicate la pct. 2 din nota de probatorii şi proba cu înscrisurile menţionate la pct. 3 din cererea de probatorii (filele 468-469, vol. 1 dosar);

- pentru recurentul intimat inculpat C.C., proba cu înscrisurile indicate la filele 89-238, vol. 2, dosar recurs.

Totodată, prin aceeaşi încheiere, au fost respinse celelalte cereri probatorii, în totalitate, ca nefiind concludente şi utile prezentei cauze.

Astfel, Înalta Curte, completul de 5 judecători, analizând cererile probatorii formulate în scris şi susţinute oral de recurenţii inculpaţi V.C., C.C., C.F. şi L.M., a constatat următoarele:

I. În ce priveşte cererea formulată de recurentul inculpat V.C., de ataşare a dosarelor privind autorizarea interceptărilor efectuate în baza celor 9 mandate de siguranţă naţională, inclusiv a dosarelor de fond ale Tribunalului Bucureşti (pct. I.1 din cererea de probatorii iniţială de la filele 310-323, vol. 1 dosar), deşi apărarea a susţinut că a obţinut copii neinteligibile, din cauza spaţiilor înnegrite, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat proba ca inutilă şi neconcludentă, întrucât din mandatele existente la dosar rezultă date suficiente privitoare la legalitatea acestora, respectiv faptul că sunt emise de instanţa competentă, iar durata pentru care au fost emise acoperă data la care au fost realizate interceptările şi înregistrarea convorbirilor/comunicaţiilor între inculpaţi, în perioada iulie-noiembrie 2009, spaţiile înnegrite din copiile puse la dispoziţia inculpaţilor vizând securizarea unor informaţii prevăzute de lege.

Astfel, din examinarea actelor dosarului, s-a constatat că, în cursul judecăţii, prima instanţă a admis la termenul din 16 februarie 2011 cererile formulate de inculpaţii C.F. şi C.C. prin care au solicitat declasificarea celor 9 mandate emise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 51/1991 modificată, inclusiv a încheierilor de şedinţă în baza cărora s-au emis mandatele respective (filele 354-361, vol. II instanţă, fila 61 sentinţa primei instanţe).

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (2) şi (10) din Legea nr. 182/2002 şi art. 20 alin. (1) din H.G. nr. 585/2002 (filele 388-433, vol. II dosar instanţă), mandatele din 15 ianuarie 2009, din 11 februarie 2009, din 16 aprilie 2009, din 14 iulie 2009, din 2 octombrie 2009, din 16 octombrie 2009, din 25 august 2009, din 10 septembrie 2009 şi din 9 aprilie 2009, precum şi încheierile în baza cărora au fost emise au fost declasificate parţial.

În raport cu transparenţa procedurilor judiciare în cursul judecăţii cauzei în primă instanţă, cererile apărării fiind încuviinţate astfel cum au fost formulate, informaţiile declasificate fiind puse la dispoziţia inculpaţilor şi ataşate la dosarul cauzei, instanţa de ultim control judiciar a apreciat că nu se impune admiterea cererii probatorii, câtă vreme dreptul la apărare a fost garantat şi asigurat inculpaţilor şi cu privire la acest procedeu investigativ.

- Cu privire la cererea de ataşare la dosarul cauzei a dosarului de fond al D.I.I.C.O.T., Structura Centrală, teza probantă a apărării susţinând că - în condiţiile în care sesizarea iniţială s-a făcut în urma unor acte premergătoare efectuate de procurorii D.I.I.C.O.T., care au formulat o ipoteză cu privire la relaţia dintre inculpatul V.C. şi inculpatul C.C., astfel că în dosar pot fi identificate alte acte premergătoare care pot fi valorificate în apărarea sa (pct. I.2 din cererea de probatorii iniţială de la filele 310-323, vol. 1 dosar) - Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat proba ca nefiind utilă şi concludentă soluţionării cauzei, în contextul în care rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale dată în dosarul de fond al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. a fost înaintată la dosar, iar componenta aceluiaşi dosar, prin care s-a dispus declinarea competenţei în favoarea D.N.A., prin rezoluţia din 27 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. a fost înaintată către D.N.A. împreună cu trei suporturi optice C.D. marca „P.” (filele 204-207, vol. I dosar urmărire penală).

Cât priveşte convorbirile telefonice şi în mediu ambiental interceptate şi înregistrate în dosarul de fond al D.I.I.C.O.T, Structura Centrală şi folosite în prezentul dosar, în conformitate cu dispoziţiile art. 912 alin. (5) C. proc. pen. (fila 64, hotărâre prima instanţă), Înalta Curte, completul de 5 judecători, a constatat că acestea au fost redate integral la dosar, prin procesele verbale întocmite la datele de 8 decembrie 2009, 5 ianuarie 2010, 3 februarie 2010, 31 martie 2010, 5 mai 2010 de către ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul D.N.A., astfel că inculpaţii au putut să îşi formuleze apărări complete şi sub acest aspect.

- În ce priveşte p roba testimonială solicitată de inculpatul V.C., constând în audierea unor martori noi pe situaţia de fapt, respectiv M.I.D., martor care cunoaşte în amănunt relaţia sa de prietenie cu martorul F.R.D. şi I.A.C. - fostul său consilier de la Senat (pct. II. 1 din cererea de probatorii iniţială de la filele 310-323, vol. 1 dosar), Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat proba ca nefiind utilă şi concludentă soluţionării cauzei, în contextul în care teza probatorie invocată este cea privind relaţiile de prietenie dintre inculpat cu martorul F.R.D., element de fapt care nu a fost contestat şi care este confirmat şi de calitatea martorului F.R.D., de fin al inculpatului V.C.

Privitor la martorul I.A.C., Înalta Curte, completul de 5 judecători, a reţinut că acesta a fost audiat în cursul urmăririi penale, iar cu ocazia cercetării judecătoreşti, prima instanţă a uzat de instituţia renunţării la administrarea acestei probe, în condiţiile art. 329 alin. (3) C. proc. pen., convorbirile telefonice înregistrate între acest martor şi F.R.D. fiind suficiente pentru lămurirea elementelor de fapt cu privire la care ar fi putut fi ascultat (filele 59-60 vol. I dosar urmărire penală).

Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat că nici cererea de reaudiere a martorilor F.D.R., D.L.A. şi U.N. (pct. II. 2 din cererea de probatorii iniţială de la filele 310-323, vol. 1 dosar) nu se impune a fi admisă, în contextul în care aceşti martori au fost ascultaţi în faza de urmărire penală şi în cadrul cercetării judecătoreşti, în condiţii de nemijlocire şi contradictorialitate, apărarea având posibilitatea exercitării pe deplin a dreptului la apărare (filele 311-314, vol. II, dosar instanţă; filele 4-5 vol. III dosar instanţă; filele 1-3, vol. III dosar instanţă).

Pe de altă parte, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat că cererea probatorie nu poate fi considerată pertinentă, câtă vreme teza probantă a apărării priveşte stabilirea corectă a situaţiei de fapt, motivat de faptul că numai o parte din declaraţiile acestora au fost folosite ca argumente de instanţa de fond, pentru pronunţarea soluţiei de condamnare.

În acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., aprecierea fiecărei probe se face de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului, prin analiza probelor în ansamblul lor, putând reţine sau înlătura din materialul probator pe cele care nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.

- În ce priveşte cererea de confruntare a inculpatului V.C. cu martorul F.R.D. (pct. II.3 din cererea de probatorii iniţială de la filele 310-323, vol.1 dosar), Înalta Curte, Completul de 5 judecători a apreciat ca fiind inutilă, neconcludentă şi nepertinentă proba, în condiţiile în care acest martor a fost audiat în faţa instanţei (filele 311-314, vol. II, dosar instanţă), iar din declaraţiile acestuia nu au rezultat contradicţii care să impună recurgerea la procedeul probator al confruntării, în condiţiile art. 87 C. proc. pen.

- În legătură cu proba testimonială solicitată oral, de audiere ca martori, pe situaţia de fapt, a numiţilor H.V., V.M. şi M.I., aceste persoane fiind sunate de inculpatul V.C. în luna septembrie 2009 şi cu privire la acestea procurorul a dat dispoziţie să nu ia legătura, instanţa de recurs a apreciat că este inutilă soluţionării cauzei proba testimonială solicitată, întrucât nu are legătură cu obiectul probaţiunii, aspectele cu privire la care se cere audierea neavând relevanţă probatorie.

- Cu privire la cererea formulată de recurenţii intimaţi inculpaţi V.C. şi L.M., de suplimentare a probatoriului, constând în reaudierea înregistrărilor convorbirilor telefonice şi în mediu ambiental în şedinţă publică, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat că nu se impune o nouă audiere, la acest moment procesual, în condiţiile în care în cursul judecăţii la prima instanţă, acestea au fost audiate în şedinţă publică, în prezenţa inculpaţilor şi a apărătorilor acestora, care au putut formula apărări cu privire la fiecare convorbire (fila 15, sentinţa primei instanţe). De altfel, a reţinut instanţa de recurs, în asigurarea exercitării dreptului la apărare al inculpaţilor, aceştia au primit copii ale înregistrărilor din dosar.

- În ce priveşte cererea probatorie formulată de recurentul intimat inculpat V.C. în memoriul depus la data de 21 martie 2013 şi înregistrat cu nr. 10128, în susţinerea unui nou motiv de recurs, prin care a solicitat audierea ca martori a numiţilor A.P., L.P., M.A., J.P., C.F. şi a şefului de cabinet din acea perioadă al preşedintelui secţiei penale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi a înregistrării efectuate la data de 27 aprilie 2010 (pct. II. 2 din cererea de la filele 2-4, vol. 2 dosar), Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat că proba nu este utilă şi pertinentă în soluţionarea cauzei, întrucât teza probantă a acesteia nu are legătură cu obiectul probaţiunii în prezenta cauză.

De altfel, a reţinut instanţa de recurs, martorii P.J. (fila 214 vol. III dosar instanţă) şi F.M.C. (fila 80 vol. III dosar instanţă) au fost audiaţi la prima instanţă, apărarea având posibilitatea de a adresa întrebări sub acest aspect. Totodată, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a reţinut că, din actele dosarului nu s-a confirmat desfăşurarea unor acte de cercetare în perioada de referinţă şi nici nu au rezultat indicii în acest sens, astfel că nici înregistrările solicitate nu pot avea vreo relevanţă în soluţionarea cauzei.

- În ce priveşte cererile formulate de recurentul intimat inculpat V.C., de reaudiere a coinculpaţilor C.C., C.F. şi L.M. (pct. II. 4 din cererea de probatorii iniţială de la filele 310-323, vol. 1 dosar) şi de reaudiere a sa în faţa completului de recurs (pct. II. 5 din cererea de probatorii iniţială de la filele 310-323, vol. 1 dosar), Înalta Curte, completul de 5 judecători, a constatat că, în conformitate cu prevederile art. 38514alin. (1)1 C. proc. pen., toţi recurenţii inculpaţi au precizat la primul termen de judecată, din data de 19 noiembrie 2012, că doresc să dea o declaraţie în faţa instanţei de recurs, iar la acest termen s-a procedat deja la reaudierea inculpaţilor C.C., C.F. şi L.M., astfel încât cererea a fost implicit admisă de instanţa de control judiciar, urmând a fi administrată proba cu reaudierea inculpatului V.C. la termenul ce se va acorda în cauză.

Cu privire la cererea formulată de recurenţii intimaţi inculpaţi V. . şi C.F. de efectuare a unei noi expertize tehnice privind autenticitatea înregistrărilor convorbirilor telefonice şi în mediu ambiental, utilizate de Parchet ca mijloace de probă în acuzare, în baza dispoziţiilor art. 125 C. proc. pen., în vederea înlăturării îndoielilor cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză din 13 februarie 2012 al I.N.E.C. - L.I.E.C.B. (pct. III, pct. 1 din cererea de probatorii iniţială de la filele 310-323, vol. 1 dosar), Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat proba, ca nefiind utilă şi concludentă, în raport cu faptul că, în cursul cercetării judecătoreşti, p rin încheierea de şedinţă din data de 16 februarie 2011 s-au admis cererile inculpaţilor V.C., C.C. şi C.F. şi s-a dispus, în conformitate cu dispoziţiile art. 916 C. proc. pen., efectuarea la nivelul Laboratorului Central de Expertize Criminalistice a unei expertize criminalistice a înregistrărilor/ interceptărilor convorbirilor telefonice şi în mediu ambiental, cu obiectivele solicitate de aceştia.

Instanţa de recurs a constatat că, în cauză, au fost întocmite rapoartele de expertiză tehnică din 13 februarie 2012 şi din 6 aprilie 2012 (filele 6 - 14 vol. VI, filele 148-156 vol. VII, dosar instanţă); au fost formulate obiecţiuni; expertul desemnat a fost chemat în faţa instanţei de judecată la termenul din 7 septembrie 2011 pentru precizări; în conformitate cu dispoziţiile art. 120 alin. (3) C. proc. pen., inculpaţilor V.C., C.C. şi C.F. li s-a încuviinţat numirea unui expert recomandat de aceştia, care a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză; expertul desemnat a răspuns la obiecţiunile formulate de inculpaţi şi de expertul parte la raportul de expertiză întocmit în cauză, acesta fiind comunicat instanţei cu adresa din 5 aprilie 2012 (filele 125-130, vol. 7 dosar instanţă); la cererea inculpaţilor, s-a dispus completarea raportului de expertiză din 13 februarie 2012 în sensul expertizării şi a convorbirilor neidentificate de expertul desemnat menţionate în tabelul anexă (filele 13, 14, vol .V, dosar instanţă), fiind întocmit raportul de expertiză criminalistică din 6 aprilie 2012, supliment la Raportul de expertiză din 13 februarie 2012.

Nici cererile inculpaţilor V.C. (pct. III.2 din cererea de probatorii iniţială de la filele 310-323, vol. 1 dosar) şi C.F. (pct. III din cererea scrisă) de a se dispune efectuarea în cauză a unei noi expertize tehnice care să stabilească realitatea şi autenticitatea convorbirilor şi comunicaţiilor telefonice şi în mediu ambiental purtate cu ceilalţi inculpaţi, precum şi cererea de a se administra proba cu expertiza criminalistică a vocii şi vorbirii nu se impun, în contextul în care inculpaţii C.C. şi L.M., cu ocazia audierii în şedinţă publică a înregistrărilor convorbirilor telefonice şi în mediu ambiental purtate cu inculpaţii V.C. şi C.F., au precizat că nu contestă existenţa convorbirilor, iar inculpaţii V.C. şi C.F. nu au negat convorbirile ascultate în şedinţă publică, ci au susţinut că nu îşi recunosc vocea sau anumite expresii doar în unele pasaje din respectivele convorbiri, neexistând astfel o corespondenţă fidelă cu conţinutul proceselor verbale de transcriere a convorbirilor.

Pentru aceleaşi motive, instanţa de control judiciar a respins şi proba solicitată de recurentul inculpat C.F., constând în efectuarea unei expertize fono-criminalistice a vocii şi vorbirii, în conformitate cu dispoziţiile art. 916 C. proc. pen., de către Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti (pct. IV din cererea scrisă), apreciind că nu este utilă şi concludentă, în contextul probelor ştiinţifice deja administrate de prima instanţă, cu respectarea tuturor garanţiilor procesual penale.

În raport cu aspectele mai sus-menţionate, cu poziţia procesuală a inculpaţilor care, în cursul administrării acestor probe nu au negat purtarea discuţiilor supuse expertizării, precum şi cu rolul activ al primei instanţe în lămurirea tuturor aspectelor contestate de apărare, instanţa de recurs a constatat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 125 C. proc. pen.

În ce priveşte proba testimonială solicitată de recurentul intimat inculpat L.M., respectiv de audiere ca martori în circumstanţiere a numiţilor F.C. şi F.G. şi ca martori pe situaţia de fapt, a numiţilor S.I., T.P. şi de reaudiere a martorului C.E.B., Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat proba ca inutilă şi neconcludentă, întrucât elementele de fapt cu privire la care se cere audierea martorilor rezultă din celelalte probe administrate în cauză, iar martorul C.E.B. a fost deja audiat în faţa primei instanţe (fila 83 vol. III dosar instanţă).

În ce priveşte cererea formulată de recurentul intimat inculpat C.F., de efectuare a unei adrese către Compartimentul Documente Clasificate pentru indicarea expresă a unui număr de mandat din cele nouă declasificate parţial (pct. I.1 din cererea scrisă), Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat proba ca inutilă şi neconcludentă, întrucât din mandatele existente la dosar rezultă date suficiente privitoare la legalitatea acestora, respectiv, faptul că sunt emise de instanţa competentă, iar durata pentru care au fost emise acoperă data la care au fost realizate interceptările şi înregistrarea convorbirilor/comunicaţiilor între inculpaţi în perioada iulie-noiembrie 2009. Sub acest aspect, aşa cum rezultă din conţinutul mandatului depus de reprezentantul parchetului, în şedinţă publică, cu nr. 4174, emis pe perioada 25 august 2009-24 februarie 2010, valabilitatea acestuia acoperă şi data interceptărilor efectuate la 17 septembrie 2009.

Cu privire la cererea indicată la pct. II.1 şi II.2, prin care apărătorul recurentului inculpat - faţă de relaţiile comunicate de D.I.I.C.O.T. - Structura centrală, prin adresa înaintată la dosarul cauzei din data de 11 mai 2010 (fila 375 dosar instanţă), potrivit cărora "dosarul de fond a fost soluţionat la data de 27 noiembrie 2009 cu neînceperea urmăririi penale şi declinare la D.N.A.", ocazie cu care a fost trimis "un dosar format din 46 file şi 3 suporţi optici tip C.D." - a solicitat emiterea unei adrese către Ministerul Public - D.I.I.CO.T. - Structura centrală pentru ca acesta să comunice Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie următoarele aspecte:

1. Dacă procurorul care a efectuat sau supravegheat urmărirea penală a cerut în dosarul de fond vreo autorizare motivată judecătorului pentru interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicaţiilor inculpaţilor C.F., V.C. şi C.C., în perioada 13 iulie 2009 - 11 noiembrie 2009;

2. Dacă interceptările şi înregistrările convorbirilor telefonice şi discuţiilor din mediul ambiental purtate de inculpatul C.F. la data de 17 septembrie 2009, 12 octombrie 2009, 14 octombrie 2009, 15 octombrie 2009 şi 11 noiembrie 2009 cu ceilalţi coinculpaţi au fost efectuate de procurori sau ofiţerii de poliţie judiciară desemnaţi în dosarul de fond pentru ca, ulterior, aceste categorii de comunicaţii să fie înmagazinate pe suporturile optice transmise de D.I.I.C.O.T. odată cu soluţionarea dosarului şi declinarea competenţei către D.N.A.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat proba ca nefiind utilă şi concludentă soluţionării cauzei, în contextul în care rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale dată în dosarul de fond al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. a fost înaintată la dosar, iar componenta aceluiaşi dosar, prin care s-a dispus declinarea competenţei în favoarea D.N.A., prin rezoluţia din 27 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. a fost înaintată către D.N.A. împreună cu trei suporturi optice C.D. marca „P.” (filele 204-207, vol. I dosar urmărire penală).

Cât priveşte convorbirile telefonice şi în mediu ambiental interceptate şi înregistrate în dosarul de fond al D.I.I.C.O.T., Structura Centrală şi folosite în prezentul dosar, în conformitate cu dispoziţiile art. 912 alin. (5) C. proc. pen. (fila 64, hotărâre prima instanţă), Înalta Curte, completul de 5 judecători, a constatat că acestea au fost redate integral la dosar, prin procesele verbale întocmite la datele de 8 decembrie 2009, 5 ianuarie 2010, 3 februarie 2010, 31 martie 2010, 5 mai 2010 de către ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul D.N.A., astfel că inculpatul a putut să îşi formuleze apărări complete şi sub acest aspect.

Totodată, la acelaşi termen, s-a luat act de împrejurarea că, potrivit art. 38514 alin. (1)1 C. proc. pen., inculpaţii prezenţi C.C., C.F. şi L.M., întrebaţi fiind dacă doresc să fie audiaţi în faţa instanţei de recurs sau se prevalează de dreptul la tăcere, prevăzut de art. 70 alin. (2) C. proc. pen., pe rând, şi-au manifestat expres voinţa de a da declaraţie în această fază procesuală.

De asemenea, instanţa a pus în vedere recurentului intimat inculpat V.C. să se prezinte la termenul din 22 aprilie 2013, în vederea audierii şi să depună la dosar dovada imposibilităţii medicale de rămânere a acestuia în sala de şedinţă şi a internării în unitatea spitalicească, respectiv a foii de observaţie clinică emanată de la această unitate.

9. La termenul din 22 aprilie 2013, constatând că nu mai sunt alte cereri sau excepţii de invocat, instanţa de ultim control judiciar a declarat terminată cercetarea judecătorească şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 38513 alin. (1) C. proc. pen., a acordat cuvântul la dezbateri în recurs. Amplele susţineri făcute cu ocazia dezbaterilor în recurs au fost în detaliu consemnate în cuprinsul practicalei prezentei hotărâri.

V. Audierea inculpaţilor în faţa instanţei de recurs

La termenul din data de 25 martie 2013, apărătorul recurentului intimat inculpat V.C., avocat C.I., având în vedere starea medicală a inculpatului V.C., care a fost internat la Spitalul Floreasca în timp ce şedinţa de judecată a fost suspendată, pentru ca Înalta Curte, completul de 5 Judecători, să delibereze cu privire la cererile de probatorii formulate în cauză şi, având în vedere şi împrejurarea că la instanţa de fond inculpaţii au fost audiaţi separat, a solicitat acordarea unui termen, pentru ca inculpatul V.C., care era în imposibilitate fizică de prezentare, să îşi poată exercita, în mod direct, dreptul de a pune întrebări la momentul audierii celorlalţi inculpaţi.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, după deliberare cu privire la cererea de amânare formulată de apărătorul ales al recurentului intimat inculpat V.C. - faţă de situaţia acestuia de internare la o unitate spitalicească - de audiere a tuturor inculpaţilor la un termen ulterior, a respins cererea, motivat de împrejurarea că la acel termen erau prezenţi apărătorii aleşi ai recurentului, care aveau posibilitatea de a formula întrebări, constatând totodată, că, pe de altă parte, nu se impune audierea separată în faţa instanţei de recurs a inculpaţilor C.C., C.F. şi L.M., apreciind că sunt aplicabile dispoziţiile art. 324 alin. (1) C. proc. pen., existând posibilitatea pentru inculpatul V.C., să fie audiat la un termen următor şi să depună în scris întrebările pe care înţelege să le adreseze celorlalţi inculpaţi pentru clarificarea unor aspecte necesar a fi precizate.

Totodată, dând curs solicitărilor recurenţilor intimaţi inculpaţi de a fi audiaţi în faţa instanţei de recurs, la termenul de la 25 martie 2013 au fost ascultaţi, pe rând, conform dispoziţiilor art. 38514 alin. (1)1, art. 323 şi art. 324 C. proc. pen., recurenţii inculpaţi prezenţi: C.C., C.F. şi L.M., acordându-se posibilitatea acestora, apărătorilor tuturor inculpaţilor, precum şi reprezentantului Ministerului Public să adreseze întrebări clarificatoare.

În vederea audierii recurentului intimat inculpat V.C. şi pentru a se depune la dosar dovada imposibilităţii medicale de rămânere a acestuia în sala de şedinţă şi a internării în unitatea spitalicească către care s-a întocmit biletul de internare şi pentru ca reprezentantul Ministerului Public şi apărătorii inculpaţilor să pregătească concluzii pe fondul judecării cauzei, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a acordat termen la data de 22 aprilie 2013.

La termenul din 22 aprilie 2013, apărătorul ales al recurentului intimat inculpat V.C., arătând că, din cauza unei evoluţii defavorabile, accelerate, a bolii de care suferă, inculpatul V.C. a fost internat, de urgenţă, la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca, a solicitat amânarea judecăţii şi acordarea unui termen scurt, în vederea audierii acestuia.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, după deliberare, în jurul orelor 1130, cu privire la cererea de amânare a judecării prezentei cauze formulată de către recurentul intimat inculpat V.C., prin apărător ales, avocat C.I., ca urmare - conform susţinerilor acestuia - a imposibilităţii obiective de prezentare datorată stării grave de sănătate a inculpatului V.C., a constatat următoarele:

Prin încheierea de şedinţă din 25 martie 2013, s-a solicitat apărării recurentului intimat inculpat V.C. să depună actele cu care să se facă dovada imposibilităţii obiective de rămânere în sala de şedinţă a recurentului intimat inculpat în vederea audierii acestuia, având în vedere că, încă de la primul termen de judecată în faţa instanţei de recurs, acesta şi-a manifestat dorinţa de a da o declaraţie în prezenta cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 38514 alin. (1)1 C. proc. pen.

Apărătorii aleşi ai recurentului intimat inculpat V.C. au depus la dosar, pentru termenul de judecată din 25 martie 2013, biletul de ieşire din Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, în care se atestă că recurentul intimat inculpat V.C. a fost internat în unitatea spitalicească menţionată, în perioada 25 martie 2013 - 28 martie 2013 (fila 323 dosar recurs).

Din acelaşi bilet de ieşire din spital, faţă de afirmaţiile făcute la termenul din 25 martie 2013, în sensul că recurentul intimat inculpat V.C. a acuzat o stare gravă de sănătate ce l-a împiedicat să rămână în sala de şedinţă pentru a fi audiat, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a constatat că, medicul Şef Secţie, semnatar al biletului de ieşire din spital, a consemnat, referitor la examenul clinic la internare la data de 25 martie 2013, următoarele: stare generală bună pentru pacient, obez, fără raiuri de stază, zgomote ritmice, fără sufluri cardiace sau vasculare, fără edeme gambiere, recomandând regim igieno-dietetic hipocaloric hipolipidic, hiposodat, hipoglucidic, precum şi tratament medicamentos.

S-au mai depus, la dosar, o serie de adeverinţe medicale, emise de către M. şi datate 1 aprilie 2013, 9 aprilie 2013, 16 aprilie 2013, în care nu apar menţionate afecţiuni grave ale stării de sănătate a recurentului intimat inculpat V.C. (filele 319 – 321 dosar recurs).

De asemenea, s-a mai depus un bilet de externare a recurentului intimat inculpat V.C. din Spitalul Sanador, în care este menţionat, ca perioadă de internare, intervalul 17 martie 2013 ora 935- 20 aprilie 2013 ora 1200 (fila 310 dosar recurs).

Termenul de judecată din 25 martie 2013, la care a fost prezent recurentul intimat inculpat V.C., se înscrie în intervalul mai sus menţionat; nu s-a făcut nicio menţiune la termenul anterior, în sensul că recurentul intimat inculpat s-a prezentat în faţa Înaltei Curţi, completul de 5 judecători, urmare a unei eventuale externări a sa în perioada menţionată de Spitalul S. ca reprezentând perioada de internare, respectiv 17 martie 2013 ora 935 - 20 aprilie 2013 ora 1200; totodată, s-a reţinut că, pe biletul de externare emis de Spitalul Sanador nu există nicio menţiune cu privire la faptul că, la data de 25 martie 2013, recurentul intimat inculpat V.C. ar fi fost externat din această unitate spitalicească.

La acest bilet de ieşire din Spitalul S. au fost ataşate, de către apărare, o serie de rapoarte medicale care demonstrează doar efectuarea unor serii de analize medicale, de către recurentul intimat inculpat V.C., la datele de 17 aprilie 2013, 18 aprilie 2013 şi 19 aprilie 2013 (filele 311 - 318 dosar recurs).

Cu privire la înscrisul medical (fila 318 dosar recurs), care demonstrează efectuarea de către recurentul intimat inculpat V.C., la data de 19 aprilie 2013, a intervenţiei denumită „coronarografie”, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a constatat că în acest act medical sunt menţionate următoarele concluzii: nu se evidenţiază leziuni semnificative la nivelul coronarelor subepicardice, flux corect la nivelul trunchiurilor epicardice.

Totodată, s-a depus la dosar, un bilet de trimitere (fila 309 dosar recurs) emis de către Mediclass, datat 20 aprilie 2013, din care reiese că se recomandă internarea la Clinica de Chirurgie Floreasca pentru investigaţii în raport de afecţiunile indicate: colică abdominală, anemie.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, având în vedere actele medicale depuse, până la acel moment procesual, respectiv până la orele 1130 de către apărarea recurentului intimat inculpat V.C., a respins cererea de amânare a judecăţii, apreciind că nu s-a făcut nicio dovadă a împrejurării că recurentul intimat inculpat V.C. s-ar afla internat în prezent la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca, deşi obligaţia de a face dovada imposibilităţii obiective de prezentare la prezentul termen de judecată îi revenea recurentului.

De altfel, a reţinut instanţa de control judiciar, până la orele 1130, din investigaţiile efectuate de membrii completului de judecată, în intervalul cât şedinţa de judecată a fost suspendată, a rezultat că inculpatul V.C. nu figurează ca fiind internat în unitatea spitalicească invocată de apărare.

De asemenea, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a constatat că recurentul intimat inculpat V.C. nu a făcut dovada imposibilităţii obiective de rămânere în sala de şedinţă nici pentru termenul de judecată din 25 martie 2013 şi că, în prezenta cauză, s-au acordat mai multe termene de judecată pentru a da posibilitatea concretă recurentului intimat inculpat V.C. de a da declaraţie în faţa instanţei de recurs, urmare doar a solicitării acestuia în acest sens, întrucât dispoziţiile art. 38514alin. (1)1 C. Proc. Pen. Nu instituie o astfel de obligaţie pentru instanţa de recurs, decât în anumite situaţii limitativ prevăzute de lege şi care nu sunt incidente în speţă.

La ora 16:40, după finalizarea concluziilor formulate cu privire la toate recursurile declarate în cauză, având încuviinţarea preşedintelui completului de judecată, apărătorul inculpatului V.C., avocat V.M. a depus la dosarul cauzei un înscris-adeverinţă din partea familiei inculpatului V. Cătălin, din cuprinsul căruia reiese că acesta este internat la Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, solicitând, în baza art. 344 C. Proc. Pen. Repunerea cauzei pe rol şi acordarea unui termen în vederea audierii inculpatului V.C.

Preşedintele completului de 5 judecători, al Înaltei Curţi, verificând înscrisul (fila 484 dosar recurs), depus la dosarul cauzei de apărătorul inculpatului V.C., avocat V.M. a constatat că adeverinţa emană de la Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, fiind depusă la dosarul cauzei la ora 16:40, înainte de a fi acordat ultimul cuvânt inculpaţilor, în temeiul art. 38513 alin. (3) C. proc. pen., motiv pentru care a respins cererea de repunere pe rol a cauzei, având în vedere - prin raportare la analiza efectuată anterior cu privire la actele medicale depuse de inculpatul V.C. la dosar - că acesta a adoptat o atitudine procesuală de tergiversare a judecării prezentei cauze şi de exercitare a drepturilor procesuale într-un scop contrar celui în vederea căruia i-au fost recunoscute de lege.

VI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, examinând hotărârea instanţei de fond în raport cu motivele de recurs invocate, cât şi, din oficiu, conform prevederilor art. 3856 alin. (1) şi (3) C. proc. pen. combinate cu art. 3857 C. proc. pen., constată că prima instanţă, pe de o parte, a reţinut, în mod corect, situaţia de fapt, motiv pentru care şi-o însuşeşte ca atare, şi, pe de altă parte, a stabilit vinovăţia inculpaţilor, pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, reţinând că:

1) Fapta inculpatului V.C. constând în aceea că la datele de 3 august 2009 şi 11 septembrie 2009, în mod repetat şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale a pretins de la inculpatul C.C. sume de bani totalizând 260.000 euro din care a primit 200.000 euro, promiţând că în schimbul acestora va interveni pe lângă magistraţii secţiei de contencios administrativ şi fiscal, din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie investiţi cu soluţionarea dosarului de fond având ca obiect litigiul dintre SC P.A.C.O.I. SRL Bacău şi C.N.A.D.N.R. - intervenţii ce urmau să fie efectuate atât personal, cât şi prin intermediul inculpatului C.F. - şi-i va determina să pronunţe o hotărâre favorabilă societăţii comerciale sus-menţionate, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, faptă comisă în formă continuată, prevăzută şi pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 modificată cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Fapta inculpatului V.C. constând în aceea că în perioada 30 august 2009- 21 octombrie 2009 a pretins de la inculpatul L.M. suma de 119.000 lei în schimbul promisiunii că va interveni pe lângă poliţiştii din cadrul D.G.P. a Municipiului Bucureşti şi-i va determina să nu dispună împotriva sa măsura reţinerii şi să propună parchetului o soluţie de neurmărire penală în dosarul de fond în care inculpatul L.M. era cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. (1), (3), (4), (5) C. pen., sumă pe care a primit-o efectiv la data de 21 octombrie 2009, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută şi pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 modificată.

Fapta aceluiaşi inculpat constând în aceea că în mod repetat, la intervale diferite de timp şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale a întocmit cu date false, Factura fiscală din 19 octombrie 2009 emisă de Cabinet de avocat „V.C.” către SC L.I. SRL şi Contractul de asistenţă juridică din 19 octombrie 2009 având ca părţi Cabinet de avocat „V.C.” şi SC L.I. SRL, activitate urmată de înregistrarea înscrisurilor respective în evidenţa contabilă a Cabinetului de avocat „V.C.” şi de prezentarea lor în perioada 25 ianuarie 2010 -26 ianuarie 2010 la organele de control ale Gărzii Financiare în scopul de a ascunde infracţiunea de trafic de influenţă comisă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupţie, prevăzută şi pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 modificată cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

2) Fapta inculpatului C.C. constând în aceea că în data de 11 septembrie 2009 i-a dat inculpatului V.C. suma de 200.000 euro, în schimbul asigurărilor primite de la acesta că va interveni - personal, dar şi prin intermediul inculpatului C.F. - pe lângă magistraţii secţiei de contencios administrativ şi fiscal, din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, investiţi cu soluţionarea dosarului de fond având ca obiect litigiul dintre SC P.A.C.O.I. SRL Bacău şi C.N.A.D.N.R. şi-i va determina să pronunţe o hotărâre favorabilă societăţii comerciale sus-menţionate, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzută şi pedepsită de art. 61 din Legea nr. 78/2000, modificată.

3) Fapta inculpatului C.F. constând în aceea că în perioada iulie-noiembrie 2009, în schimbul foloaselor materiale pretinse şi primite de inculpatul V.C. de la inculpatul C.C. - 200.000 euro- l-a sprijinit pe cel dintâi să intervină pe lângă magistraţii, secţiei de contencios administrativ şi fiscal, din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie investiţi cu soluţionarea dosarului de fond având ca obiect litigiul dintre SC P.A.C.O.I. SRL Bacău şi C.N.A.D.N.R., pentru a-i determina să pronunţe o hotărâre favorabilă societăţii comerciale sus-menţionate (al cărei asociat este inculpatul C.C.), întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de la trafic de influenţă, prevăzută şi pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 modificată.

4) Fapta inculpatului L.M. constând în aceea că la data de 21 octombrie 2009 a dat inculpatului V.C. suma de 119.000 lei pretinsă de acesta din urmă în schimbul promisiunilor că va interveni pe lângă poliţiştii din cadrul D.G.P. a Municipiului Bucureşti şi-i va determina să nu dispună împotriva sa măsura reţinerii şi să propună parchetului o soluţie de neurmărire penală în dosarul de fond în care era cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. (1), (3), (4), (5) C. pen., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzută şi pedepsită de art. 61 din Legea nr. 78/2000 modificată.

Fapta inculpatului L.M. de a întocmi cu date false, la intervale diferite de timp şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, Contractul de asistenţă juridică din 19 octombrie 2009, având ca părţi Cabinetul de avocat „V.C.” şi SC L.I. SRL şi Contractul fără număr din 17 octombrie 2009 încheiat între SC L.I. SRL şi SC A.I.E. SRL, activitate urmată de înregistrarea acestor contracte în evidenţa contabilă a SC L.I. SRL şi de prezentarea lor în perioada 1 - 4 februarie 2010 la organele de control ale Gărzii Financiare, iar la data de 14 decembrie 2009, la organele de urmărire penală, ca documente justificative, în scopul ascunderii infracţiunii de cumpărare de influenţă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupţie, prevăzută şi pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 modificată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două acte materiale).

Fapta aceluiaşi inculpat constând în aceea că, în mod repetat, la diferite intervale de timp şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, cu intenţie, a determinat pe angajaţii SC L.I. SRL, P.V., M.G.A. şi G.V. să comită fără vinovăţie fapte de fals intelectual la Legea contabilităţii ce au avut drept rezultat denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum şi a elementelor de activ şi de pasiv ce se reflectă în bilanţ, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual la Legea contabilităţii în legătură cu fapte de corupţie comisă în participaţie improprie ca formă a participaţiei penale, prevăzută şi pedepsită de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 republicată cu referire la art. 289 C. pen. combinat cu art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 modificată cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. În concret, se reţine că faptele constau în înregistrarea în evidenţa contabilă a SC L.I. SRL a următoarelor documente financiar contabile şi bancare cu conţinut nereal: Contractul de asistenţă juridică din 19 octombrie 2009 încheiat între Cabinet de avocat V.C. şi SC L.I. SRL; Factura fiscală din 19 octombrie 2009 emisă de Cabinetul de avocat „ V.C. „ către SC L.I. SRL ; Ordinul de plată din 21 octombrie 2009; Contractul fără număr din 17 octombrie 2009 încheiat între SC L.I. SRL şi SC A.I.E. SRL; Factura fiscală din 20 octombrie 2009 şi Ordinul de plată emis la data de 21 octombrie 2009 de SC A.I.E. SRL.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, examinând motivele de recurs invocate oral, cât şi în scris, de recurenţii inculpaţi, constată următoarele:

1. Cu privire la inculpatul V.C.:

Criticile formulate de acesta în recurs au vizat deopotrivă aspecte de nelegalitate şi netemeinicie.

1.1. Într-o primă critică apărarea a solicitat înlăturarea, în baza art. 64 alin. (2) C. proc. pen., a convorbirii telefonice purtată de martorul F.D.R. cu martora D.L.A. la data de 29 martie 2010 arătând că mijlocul de probă a fost obţinut în mod ilegal şi prin urmare nu poate fi folosit în cursul procesului penal.

În argumentarea criticii, apărarea a arătat că instanţa fondului a ignorat calitatea de avocat a d-nei D.L.A., devenită, între timp, martoră în prezentul dosar, justificând această atitudine cu sintagma: "martora nu a discutat cu numitul F.R.D. în calitate de avocat al acestuia, fiind avocatul firmei a cărui administrator este F.R.D. şi nu avocatul martorului".

În acest sens, s-a argumentat că examinarea conţinutului convorbirii dintre cei doi, nu poate conduce decât la concluzia că "prevenirea" de către avocat a clientului, în legătură cu un articol de presă, a avut loc în cadrul acestor relaţii contractuale, în contextul în care sumele de bani vehiculate în convorbire, precum şi poziţia martorului F.R.D., în legătură cu acestea, se refereau la împrumuturile acordate firmei deţinute de acesta.

Cu evidenţă, apare aşadar, îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 911 alin. (6) C. proc. pen., referitoare la teza: "partea pe care o reprezintă sau asistă în proces.

Totodată, apărarea a afirmat că această convorbire telefonică a fost "fabricată" de D.N.A., în sensul influenţării celor doi martori, care au fost "sfătuiţi" să poarte convorbirea şi să abordeze, într-un anumit fel, subiectele ei.

Critica apărării este neîntemeiată, argumentele primei instanţe, pe acest aspect găsindu-şi pe deplin valabilitatea şi în faţa instanţei de recurs, prin raportare la datele concrete ale cauzei.

Astfel, dispoziţiile art. 911 alin. (6) C. proc. pen., invocate de inculpat în susţinerea cererii de înlăturare, din ansamblul probator administrat în cauză, a convorbirii telefonice sus-menţionate prevăd că, „înregistrarea convorbirilor dintre avocat şi partea pe care o reprezintă sau o asistă în proces nu poate fi folosită ca mijloc de probă, decât dacă din cuprinsul acesteia rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea de către avocat a unei infracţiuni dintre cele prevăzute în art. 911 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.”

Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată totodată, că sus arătata convorbire a fost interceptată şi înregistrată în baza autorizaţiei emise de Tribunalul Bucureşti în dosarul de fond, urmare cererii formulată de D.N.A., secţia de combatere a corupţiei - în dosarul de fond (fila 77, vol. I dosar urmărire penală).

Totodată, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a constatat că înregistrarea în litigiu nu a fost ilegală prin raportare la dreptul intern, legalitatea acesteia fiind raportată şi la dispoziţiile art. 8 din Convenţie.

În analiza criticii formulate, raportând principiile jurisprudenţiale anterior prezentate la datele concrete ale cauzei, instanţa de recurs constată că cerinţele dispoziţiilor legale sus-menţionate nu sunt îndeplinite în speţa dedusă judecăţii.

Astfel, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că, la data de 29 martie 2010, martora D.L.A., potrivit propriilor declaraţii (fila 5 vol. 3 dosar de fond), aflând din mass-media ştirea conform căreia inculpatul V.C. ar fi încercat să zădărnicească aflarea adevărului în cauza în care era cercetat pentru fapte de corupţie, l-a contactat telefonic pe martorul F.D. căruia „i-a citit transcriptul ştirii care apăruse în presă”.

În acest context, instanţa de recurs apreciază că această convorbire nu poate fi circumscrisă raporturilor de avocat-client, în sensul dispoziţiilor art. 911alin. (6) C. proc. pen., întrucât din cuprinsul acesteia, nu reies elemente privind strategii de apărare, fiind o simplă informare a martorul F.D. cu privire la o informaţie ce se difuza în mass-media.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată totodată că, nu poate fi primită nici susţinerea apărării potrivit căreia această convorbire ar fi fost „fabricată” de către organul de urmărire penală în raport de împrejurarea că martorii D.L.A. şi F.R.D. au confirmat în cuprinsul declaraţiilor date în faţa instanţei cele reţinute în cuprinsul convorbirii sus arătate, necontestând-o nici sub aspectul conţinutului, nici sub aspectul existenţei ei.

În consecinţă, criticile formulate în cauză nu se susţin, critica apărării dovedindu-se a fi neîntemeiată.

1.2. O altă critică a vizat încălcarea principiului procesului echitabil privind arestarea recurentului intimat inculpat V.C. prin:

- nerespectarea procedurilor parlamentare prevăzute de Constituţia României şi de Regulamentul de funcţionare a Senatului referitoare la obţinerea avizului privind arestarea unui senator;

- nerespectarea de către procuror a procedurilor legale privind audierea obligatorie a inculpatului înainte de întocmirea propunerii de arestare preventivă, aşa cum cere art. 146 alin. (1) C. proc. pen., dispoziţie legală care este de strictă interpretare şi aplicare şi a cărei nerespectare conduce la aplicarea sancţiunilor prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., teza privind prezenţa inculpatului şi asistarea lui de către apărător.

Criticile sunt deopotrivă neîntemeiate.

Înainte de a proceda la analiza criticilor punctuale formulate, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a examinat cadrul normativ în vigoare în materia imunităţii parlamentare, cu referire specială la procedura ridicării imunităţii reţinând că acest cadru este dat de art. 72 din Constituţie şi de normele dezvoltatoare cuprinse în Legea nr. 96/2006 privind Statutul Deputaţilor şi al Senatorilor, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 763 din 12 noiembrie 2008, cu modificările şi completările ulterioare, Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8/1994, republicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 35 din 16 ianuarie 2006, cu modificările şi completările ulterioare, şi Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea Senatului nr. 28/2005, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 948 din 25 octombrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare.

Totodată, se reţine că, potrivit art. 72 din Constituţie: ”Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor.(…)”

În acest context, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reţine că prin Hotărârea Senatului nr. 5 din 24 martie 2010 adoptată în materie de imunitate parlamentară, publicată în M. Of. nr. 188 din 24 martie 2010, a fost încuviinţată solicitarea transmisă de Ministerul Justiţiei privind cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de arestare preventivă a inculpatului V.C. în dosarul de fond.

Examinând actele şi lucrările dosarului Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că recurentul inculpat V.C. contestă legalitatea Hotărârii Senatului nr. 5 din 24 martie 2010 susţinând că nu ar fi fost audiat în plenul Senatului. Instanţa de recurs reţine însă, că, aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului inculpatul V.C. a fost audiat în Comisia Juridică a Senatului, astfel încât constată că obligaţia de audiere a inculpatului a fost acoperită prin audierea acestuia la comisie.

De asemenea, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reţine că, prin încheierea din 30 martie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul de fond, definitivă prin încheierea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, în dosarul de fond (şi prin care s-a admis propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A., secţia de combatere a corupţiei, şi s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului V.C., pe o perioadă de 30 de zile), judecătorii au analizat excepţia prin care acesta a invocat nerespectarea procedurilor în cazul arestării unui senator şi a solicitat să se constate nulitatea Hotărârii Senatului României nr. 5 din 24 martie 2010 de încuviinţare a solicitării transmise de Ministerul Justiţiei privind cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A., secţia de combatere a corupţiei, de arestare a sa.

Constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 72 alin. (2) din Constituţia României, coroborate cu dispoziţiile art. 23 şi ale art. 24 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul Senatorilor şi Deputaţilor, că potrivit art. 25 din aceeaşi Lege, Hotărârea Senatului adoptată în materie de imunitate parlamentară, publicată în M. Of. nr. 188 din 24 martie 2010, este definitivă şi executorie, obligatorie faţă de orice autoritate publică şi că se execută întocmai şi de îndată, judecătorii au respins excepţia invocată de inculpatul C.V., ca nefondată (filele 78-88, vol. 9 dosar urmărire penală).

Cu referire la critica invocată de sus-numitul inculpat, în sensul că neaudierea sa de către procuror anterior formulării propunerii de arestare preventivă este sancţionată cu nulitatea absolută a referatului cuprinzând propunerea de arestare preventivă, deoarece i-a fost încălcat dreptul la apărare, instanţa de recurs reţine că aceasta a fost analizată anterior de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, cu ocazia soluţionării recursului declarat de inculpat împotriva încheierii din 30 martie 2010 prin care s-a dispus arestarea sa preventivă şi a fost respinsă ca nefondată (încheierea nr. 242 din 2 aprilie 2010 pronunţată în dosarul de fond), neputând face obiectul cenzurii în prezentul recurs.

Astfel, prin încheierea sus-menţionată, instanţa de control judiciar a reţinut, în mod temeinic şi judicios motivat, că dreptul la apărare al inculpatului nu este încălcat dacă între momentul audierii şi cel al întocmirii propunerii de arestare preventivă trece un anumit interval de timp, (în care nu s-au desfăşurat activităţi care să impună audierea inculpatului) legea, respectiv art. 1491 C. proc. pen., neinstituind în sarcina procurorului decât obligaţia de a-l audia pe inculpat, nu şi momentul exact la care audierea are loc (în speţă, inculpatul fiind audiat, la data de 11 decembrie 2009, pentru ca ulterior, la 15 februarie 2010, să se prevaleze de dreptul la tăcere).

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reţine că, în pofida susţinerilor acuzării, procedura arestării recurentului intimat inculpat V.C. s-a realizat cu respectarea pe deplin a rigorilor legii, în cauză fiind respectate condiţiile art. 72 din Constituţia României, dispoziţiile art. 23 şi 24 din Legea din Legea nr. 96/2006 privind Statutul Senatorilor şi Deputaţilor, precum şi prevederile art. 1491 C. proc. pen. cu trimitere la art. 6 din Convenţia Europeană Drepturilor Omului.

1.3. Un alt motiv de recurs susţinut de apărarea recurentului intimat inculpat V.C. a vizat încălcarea principiului procesului echitabil in cursul urmăririi penale, întrucât au fost folosite mijloace de probă reprezentând convorbiri interceptate, telefonic ori în mediul ambiental, obţinute şi administrate ilegal.

În motivarea acestei critici apărarea a arătat că susţine teza inadmisibilităţii efectuării interceptărilor şi înregistrărilor audio-video în timpul actelor premergătoare.

În susţinerea acestei teze apărarea a arătat că, deşi legea, la momentul actual, nu condiţionează în mod expres procedura efectuării interceptărilor de începerea urmăririi penale, aceasta însă nu determină concluzia că procedura este permisă.

Totodată, apărarea a arătat că activitatea de culegere de informaţii, este o activitate de prevenire şi combatere, de natură administrativă, iar rezultatul ei nu se poate confunda cu noţiunea de probă din zona procesual penală, informaţia trebuind să fie transformată în probă prin intermediul legislaţiei penale, cu acele garanţii prevăzute în dreptul procesual penal.

S-a concluzionat că organele de culegere de informaţii (în speţă S.R.I.) nu sunt organe de cercetare ori urmărire penală, precizând totodată, că înregistrările telefonice şi ambientale au provenit din dosarul de fond al D.I.I.C.O.T., Structura Centrală, (cauza în care D.I.I.C.O.T. Structura Centrala a efectuat acte premergătoare faţă de V.C., privind presupuse fapte care puteau aduce atingere siguranţei naţionale) dosar în care s-a dat o soluţie de netrimitere în judecată, apărarea solicitând înlăturarea din materialul probator administrat în cauză a interceptărilor convorbirilor telefonice, pe motiv că au fost realizate de către S.R.I., care nu este organ de cercetare penală.

Critica este neîntemeiată Înalta Curte, completul de 5 judecători, reţine că analiza acestei critici presupune anumite consideraţii teoretice:

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 911 alin. (1) C. proc. pen., interceptările şi înregistrările audio sau video se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impune pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.

În dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol sunt enumerate infracţiunile pentru care pot fi autorizate interceptările şi înregistrările audio sau video.

Din analiza prevederilor art. 911 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., care stabilesc în mod strict condiţiile legale de realizare a interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video, rezultă că legalitatea acestora nu este condiţionată de începerea urmăririi penale, ci acestea pot fi autorizate şi în faza actelor premergătoare.

Totodată, din analiza dispoziţiilor art. 911 C. proc. pen., rezultă că înregistrarea convorbirilor telefonice este subordonată unor condiţii strict determinate, şi anume:

a) să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni.

Datele sau indiciile temeinice pot privi fie pregătirea, fie săvârşirea unei infracţiuni, astfel încât înregistrarea se poate efectua şi înainte de săvârşirea oricărei infracţiuni;

b) să privească o infracţiune dintre cele pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu;

c) să fie utilă pentru aflarea adevărului. Utilitatea trebuie apreciată de organul de urmărire penală care face propunerea pentru autorizarea, de către judecător, a interceptărilor convorbirilor telefonice;

d) să existe o autorizaţie din partea judecătorului competent.

În categoria infracţiunilor prevăzute de art. 911 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. se înscriu şi infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit dispoziţiilor art. 913 alin. (1) C. proc. pen., convorbirile telefonice sunt redate integral într-un proces-verbal ce constituie mijloc de probă.

Rezultă, aşadar, că legalitatea interceptărilor convorbirilor telefonice nu este condiţionată de începerea urmăririi penale.

În aceeaşi ordine de idei, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reţine că actele premergătoare au o natură proprie, care nu poate fi identificată sau subsumată naturii precise şi bine determinate a altor instituţii şi care au ca scop verificarea şi completarea informaţiilor deţinute de organele de urmărire penală în vederea fundamentării convingerii cu privire la oportunitatea urmăririi penale.

Aşa cum rezultă din chiar denumirea lor, acestea premerg fazei de urmărire penală, având un caracter de anterioritate desprins din scopul instituirii lor, şi anume acela de a completa informaţiile organelor de urmărire penală, de a verifica informaţiile deţinute şi de a fundamenta convingerea organului de cercetare penală ori procurorului cu privire la oportunitatea începerii ori neînceperii urmăririi penale.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, apreciază că relevante în contextul cauzei sunt: decizia penală nr. 10 din 7 ianuarie 2008 şi Decizia penală nr. 948 din 12 martie 2010, pronunţate de secţia penală, a Înaltei Curţi care precizează că legalitatea interceptărilor nu este condiţionată de începerea urmăririi penale, ci acestea pot fi autorizate şi în faza actelor premergătoare, având valoare de probe în sensul art. 64 C. proc. pen.

Faptul că aceste acte capătă relevanţă juridică prin consemnarea într-un proces-verbal care constituie mijloc de probă nu este de natură a afecta drepturile invocate, cu precădere dreptul la apărare, deoarece partea interesată are la îndemână o suită de garanţii procesuale pentru a contesta temeinicia acestora.

Prin urmare, împrejurarea că în cauza de faţă autorizaţiile pentru interceptarea convorbirilor telefonice şi ambientale au fost date de judecătorul competent, anterior rezoluţiei de începere a urmăririi penale nu poate să constituie un motiv de restituire a cauzei la procuror, nefiind incidente niciunul din cazurile limitativ prevăzute în dispoziţiile art. 332 alin. (2) C. proc. pen.

Potrivit dispoziţiilor legale sus-menţionate, cauza se restituie procurorului pentru refacerea urmăririi penale în cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la competenţa după materie sau calitatea persoanei, sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător. Niciuna dintre situaţiile expres şi limitativ reglementate de art. 332 alin. (2) C. proc. pen. care, odată constatate, ar atrage, într-adevăr, nulitatea urmăririi penale, nu a fost identificată în cauză.

În acest sens, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reţine că nulitatea invocată de părţi se referă, în realitate, la o nulitate a unui mijloc de probă ce, chiar în situaţia în care ar fi primită, nu se poate răsfrânge asupra întregii urmăriri penale, întrucât în această fază procesuală au fost administrate acte probatorii ce au susţinut acuzaţia în materie penală.

Referitor la susţinerea apărării privitoare la folosirea de către procurori în cauza dedusă judecăţii, a convorbirilor telefonice şi în mediu ambiental interceptate şi înregistrate în dosarul de fond al D.I.I.C.O.T., Structura Centrală, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că aceasta este permisă de dispoziţiile art. 912 alin. (5) C. proc. pen. potrivit cărora „convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate pot fi folosite şi în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 911 alin. (1) şi (2)”.

În acest context Înalta Curte reţine că, prin rezoluţia din 27 noiembrie 2009, D.I.I.C.O.T., în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., art. 38 C. proc. pen., art. 45 alin. (1) raportat la art. 42 C. proc. pen., art. 29 pct. 1 lit. a) şi f) C. proc. pen., art. 3 lit. a) şi art. 13 lit. b) din O.U.G. nr. 43/2002 a dispus :

- neînceperea urmăririi penale faţă de numitul V.C. pentru comiterea infracţiunii de divulgare a secretului care periclitează siguranţa statului prevăzut de art. 169 alin. (1) C. pen., cu motivarea că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii;

- disjungerea şi declinarea cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - în vederea efectuării de cercetări faţă de numiţii V.C. şi C.F. pentru infracţiunea de folosire de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii prevăzută de art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000, trafic de influenţă, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 257 C. pen. şi cumpărare de influenţă prevăzută de art. 61din Legea nr. 78/2000 (filele 204-207, vol. I dosar urmărire penală).

În considerentele rezoluţiei sus-menţionate s-a reţinut între altele, că există indicii temeinice cu privire la faptul că pe lângă infracţiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000, inculpaţii au comis şi infracţiunile de corupţie pentru care, în urma cercetărilor efectuate, au fost trimişi în judecată.

Convorbirile telefonice şi în mediu ambiental purtate de inculpaţi, transmise D.N.A. de către D.I.I.C.O.T. în format electronic şi interceptate în baza autorizaţiilor emise de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, au fost redate integral de către ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul D.N.A. în procesele verbale întocmite la datele de 8 decembrie 2009, 5 ianuarie 2010, 3 februarie 2010, 31 martie 2010, 5 mai 2010, care au fost certificate pentru autenticitate de către procurorii de caz, aşa cum cer dispoziţiile art. 913 alin. (2) C. proc. pen. (activitatea ofiţerilor de poliţie judiciară s-a desfăşurat în baza ordonanţei de delegare nr. 310/P/2009 emisă de procurorii de caz).

Prin urmare, se constată că reţinerea de către procurori ( în urma constatării existenţei în dosarul de fond în care erau cercetaţi inculpaţii V.C., C.C. şi C.F., a datelor referitoare la săvârşirea de către aceştia a unor infracţiuni de corupţie), ca mijloc de probă în prezenta cauză, a înregistrărilor respectivelor convorbiri telefonice şi în mediu ambiental, este legală, fiind conformă dispoziţiilor art. 912 alin. (5) C. proc. pen. mai sus-menţionate.

Referitor la solicitarea inculpatului V.C. de a se dispune, în conformitate cu dispoziţiile art. 64 alin. (2) C. proc. pen., înlăturarea din materialul probator administrat în cauză a interceptărilor convorbirilor telefonice, pe motiv că au fost realizate de către S.R.I., cu privire la care s-a susţinut că nu este organ de cercetare penală, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că argumentele primei instanţe pe acest aspect îşi găsesc pe deplin valabilitatea şi în faţa instanţei de recurs, prin raportare la datele concrete ale cauzei, reţinând totodată că analiza acestei critici presupune anumite consideraţii teoretice:

Aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că legislaţia procesual penală română nu prevede în mod expres nicio restricţie în privinţa utilizării în probatoriul unei cauze penale a informaţiilor furnizate de S.R.I.

Astfel, potrivit art. 11 lit. d) din Legea 51/1991 „informaţii din domeniul siguranţei naţionale pot fi comunicate organelor de urmărire penală, când informaţiile privesc săvârşirea unei infracţiuni”.

De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 14 alin. (3) din O.U.G. nr. 43/2002 „ Serviciile şi organele specializate în culegerea şi prelucrarea informaţiilor au obligaţia de a pune la dispoziţie P.N.A., de îndată, datele şi informaţiile deţinute în legătură cu săvârşirea infracţiunilor privitoare la corupţie.”

Totodată, potrivit alin. (4) al textului de Lege sus menţionat ‚”serviciile şi organele specializate în culegerea şi prelucrarea informaţiilor, la cererea procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie sau a procurorului anume desemnat de acesta, îi vor pune la dispoziţie, la sediul lor, datele şi informaţiile prevăzute la alin. (3), neprelucrate.”

În speţă, pe baza datelor şi informaţiilor comunicate în temeiul dispoziţiilor legale sus-menţionate, prin procesul verbal din /2010 încheiat la data de 16 noiembrie 2009 D.N.A. - S.C.C. s-a sesizat din oficiu cu privire la săvârşirea următoarelor infracţiuni: trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 6 din Legea 78/2000 (de către inculpatul V.C.), cumpărare de influenţă prevăzută de art. 61 din Legea nr. 78/2000 (de către inculpatul C.C.) şi complicitate la trafic de influenţă prevăzută de art. 26 C. pen., raportat la art. 257 C. pen.(de către inculpatul C.F.).

Cu privire la faptele sus-menţionate, dar şi la infracţiunea de folosire a informaţiilor ce nu sunt destinate publicităţii, prevăzută de art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000, D.N.A. - S.C.C. a fost sesizată şi prin rezoluţia din 27 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T., prin care s-a dispus declinarea competenţei în favoarea acestei unităţi de parchet. dosarul cauzei a fost înaintat D.N.A. împreună cu trei suporturi optice C.D. marca „P.”(filele 04+207, vol. I dosar urmărire penală).

Verificând legalitatea modului de obţinere a informaţiilor şi din perspectiva compatibilităţii şi conformităţii legislaţiei interne cu reglementările europene, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reţine că, prin modificările aduse dispoziţiilor Legii nr. 51/1991 sunt asigurate cetăţeanului garanţii adecvate şi suficiente contra abuzurilor autorităţilor publice în cazul interceptărilor şi înregistrărilor de comunicaţii în materie de siguranţă naţională.

În acest context, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că instanţa de contencios european în cauza Dumitru Popescu contra României (Hotărârea din 26 aprilie 2007), după ce a reţinut existenţa unei încălcări a art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislaţia în materie era alta, a afirmat că, în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 şi Legea nr. 356/2006) există numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente.

Aşa fiind, se reţine că dispoziţiile art. 91 1, art. 91 2 alin. (2) şi art. 91 5 C. proc. pen. oferă protecţie împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viaţă privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înţeles univoc.

Prin urmare, se constată că, în deplină concordanţă cu dispoziţiile Convenţiei, legea internă stabileşte condiţiile imperative de înregistrare a convorbirilor şi de valorificare a acestora pe planul probaţiunii, fiind instituită, totodată, o garanţie procesuală, constând în posibilitatea supunerii înregistrărilor unei expertizei tehnice, astfel cum a afirmat, cu titlu de principiu, Curtea Europeana într-o jurisprudenţă constantă.

În acest context, instanţa de control judiciar are în vedere Cauza Klass împotriva Germaniei (Hotărârea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28), Curtea europeană reţinând că, „în măsura în care ingerinţa în dreptul la respectarea vieţii private a reclamantului viza şi apărarea siguranţei naţionale, existenţa unor dispoziţii legale atribuind competenţe de supraveghere secretă a corespondenţei şi a telecomunicaţiilor, putea, într-o situaţie excepţională, să se dovedească necesară într-o societate democratică şi că legiuitorul naţional se bucura de o anumită putere discreţionară, care nu era însă nelimitată (Klass, § 49 in fine)”.

Cauza Klass, citată mai sus, a oferit prilejul constatării neîncălcării art. 8, motivat de faptul că legea germană privind siguranţa naţională (Legea nr. "G10") cuprindea garanţii adecvate şi suficiente pentru a proteja indivizii de eventualele abuzuri ale autorităţilor.

Analiza detaliată a cerinţelor legislaţiei române aplicabile reliefează garanţii adecvate, astfel:

a) autorizarea tehnicilor speciale de investigare în materia siguranţei naţionale este de competenţa judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

b) controlul aprioric este asigurat, din moment ce, solicitările S.R.I. sunt mai întâi verificate sub aspectul temeiniciei şi legalităţii de către procurorii desemnaţi în acest scop de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (care le pot admite sau respinge, conform art. 21 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 535/2004) şi ulterior sunt înaintate instanţei de judecată;

c) expertizarea înregistrărilor audio se efectuează de către I.N.E.C.

Totodată, instanţa de control judiciar reţine că potrivit dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Textul de lege invocat stabileşte trei principii şi anume: nedeterminarea anticipată de către legiuitor a valorii probelor care se administrează, libertatea de apreciere a probelor de către instanţa de judecată şi principiul libertăţii probelor.

În ceea ce priveşte libertatea de apreciere a probelor, instanţa trebuie să ajungă, fie la concluzia că, în cauză, prezumţia de nevinovăţie nu a fost înlăturată şi, ca atare, se impune achitarea inculpatului de orice culpabilitate, fie ajunge la convingerea culpabilităţii persoanei trimise în judecată.

Probabilitatea de culpabilitate trebuie să fie sigură, să fie ridicată la rangul de certitudine, şi să rezulte, fără putinţă de tăgadă din probele administrate în cauză.

Instanţa nu este ţinută, în mod particular, de nicio probă, convingerea sa reprezentând corolarul esenţial al puterii de apreciere a probelor, evident, numai pe baza probelor administrate în limitele legii, analizate în ansamblul lor şi coroborate cu celelalte probe administrate în cauză.

Pe de altă parte, sancţiunea înlăturării şi invalidării mijloacelor de probă din materialul probator intervine, potrivit dispoziţiilor procesual penale, doar în situaţia în care se constată că acestea au fost obţinute în mod ilegal, potrivit art. 64 alin. (2) C. proc. pen.

În cauza de faţă, instanţa de control judiciar reţine că mijloacele de probă care au constituit suportul probator al soluţiei primei instanţe au fost obţinute în mod legal, au fost administrate în cursul cercetării judecătoreşti în condiţiile specifice de asigurare a garanţiilor procesuale ale părţilor şi au fost evaluate de instanţă prin coroborare.

În consecinţă, solicitarea inculpatului V.C., de a se înlătura din ansamblul probator administrat în cauză convorbirile şi comunicaţiile purtate de aceştia nu poate fi primită, instanţa de recurs constatând că sunt probe obţinute în mod legal.

1.4. Un alt motiv de recurs a vizat încălcarea principiului procesului echitabil în timpul cercetării judecătoreşti, cu privire la modul în care a fost administrată proba cu expertiza criminalistică privind autenticitatea şi realitatea convorbirilor interceptate, în prezenta cauză.

În argumentarea acestei critici apărarea a arătat că, deşi proba a fost încuviinţată, cu respectarea dispoziţiilor legale, pe parcursul administrării ei instanţa nu a avut o poziţie fermă în legătură cu respectarea dispoziţiilor legale privind punerea la dispoziţia, atât a expertului oficial, cât şi a expertului consilier a aceluiaşi material ce urma a fi expertizat, fiind astfel încălcat, dreptul, la un proces echitabil.

Critica este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Astfel instanţa de ultim control judiciar reţine că prin încheierea de şedinţă din data de 16 februarie 2011, pronunţată în dosarul de fond, instanţa de fond a dispus efectuarea unei expertize criminalistice care să determine autenticitatea şi realitatea convorbirilor telefonice în mediul ambiental interceptate de organele de urmărire penală în cauza sus-menţionată.

Prin aceeaşi încheiere, şi ulterior, prin încheierea din data de 4 martie 2011, s-au admis cererile inculpaţi privind copierea şi punerea la dispoziţie a tuturor înregistrărilor convorbirilor telefonice purtate de aceştia, în integralitatea lor, (filele 24, 39 vol. 3 dosar instanţă fond) activitate consemnată în procesele-verbale încheiate la data de 3 martie 2011 şi respectiv 17 martie 2011 la sediul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în prezenţa apărătorilor aleşi ai inculpaţilor (fila 366, vol. II dosar instanţă, filele 58-59, vol. III dosar instanţă).

În cauză a fost întocmit Raportul de expertiză criminalistică din 13 februarie 2012 ( fila 149-153) care a concluzionat:

- înregistrările convorbirilor în litigiu, telefonice şi în mediu ambiental, se prezintă sub formă de copie sau transferări ale înregistrărilor originale, neîndeplinind astfel în mod cumulativ cele trei cerinţe pentru a fi declarate cert autentice. Aceasta nu înseamnă că evenimentele acustice conţinute în înregistrările examinate nu au avut loc în realitate, ci numai că acestea nu i-au fost puse la dispoziţia expertului în forma în care s-au materializat pentru prima oară;

- este probabil ca fenomenul de cădere de nivel al semnalului înregistrat, găsit în fişierele din categoria A să se datoreze condiţiilor tehnice în care s-au desfăşurat convorbirile respective, iar înregistrările menţionate să reprezinte copii fidele după înregistrări nealterate;

- în urma examinării cu echipamentele şi sistemele din dotarea L.I.E.C.B., este probabil ca înregistrările examinate să reprezinte copii fidele ale unor înregistrări nealterate;

- echipamentele tehnice cu care au fost realizate înregistrările de pe suporturile L1-L6 fac obiectul Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate. În absenţa acestora nu se poate răspunde la problema realizării cu acestea a înregistrărilor contestate (filele 6-14, vol. IV dosar instanţă).

Conformându-se dispoziţiilor instanţei, răspunzând obiectivelor fixate de aceasta, expertul a constatat lipsa simultaneităţii interceptărilor precizând că din punct de vedere tehnic, în mod evident, C.D./D.V.D.-urile se înregistrează ulterior evenimentelor acustice prin descărcarea înregistrărilor interceptate din memoria serverelor.

Pentru acest considerent, s-a concluzionat în sensul că, „condiţia de simultaneitate nu poate fi îndeplinită şi, ca atare, concluzia pur formală ar fi că aceste înregistrări nu pot fi declarate cu certitudine autentice; însă, tot conform precizărilor expertului, aceasta „nu înseamnă că evenimentele acustice conţinute în înregistrările examinate nu au avut loc în realitate”, fiind arătat că „înregistrările trimise de instanţă au toate caracteristicile unor copii fidele ale înregistrărilor, nefiind alterate în vreun fel.”

În acest sens, expertul a reţinut că ”o înregistrare audio-video digitală prezentată spre examinare sub formă de copie sau transferare realizată cu acurateţe, deşi este evident că nu poate fi originală, are exact acelaşi conţinut ca şi înregistrarea originală, constituindu-se în acest caz într-o dovadă că evenimentele conţinute au avut loc în realitate”.

În acest context, instanţa de control judiciar reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 120 alin. (3) C. proc. pen., inculpaţilor V.C., C.C. şi C.F. le-a fost încuviinţat numirea unui expert recomandat de aceştia, instanţa de control judiciar apreciind astfel că procedura desfăşurată în faţa instanţei de fond, cu ocazia administrării probei cu expertiza criminalistică a fost echitabilă în ceea ce-i priveşte.

Totodată, instanţa de recurs constată că împrejurarea neexaminării echipamentelor tehnice aparţinând SRI, cu care s-a realizat interceptarea convorbirii telefonice şi în mediu ambiental supuse expertizării, este nerelevantă în condiţiile în care dispoziţiile art. 916 C. proc. pen., care reglementează verificarea mijloacelor de probă, prevăd posibilitatea expertizării mijlocului de probă (C.D./D.V.D.) şi nu a mijlocului prin care s-a obţinut proba(echipamentele).

Pe de altă parte, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului V.C. au fost analizate şi stabilite nu doar pe baza interceptărilor şi înregistrărilor convorbirilor telefonice şi în mediu ambiental reţinute în actul de sesizare a instanţei, al căror conţinut nu a fost, în esenţă, contestat de inculpaţii C.C. şi C.F., ci prin coroborarea tuturor probelor administrate în cauză.

Prin urmare, în baza considerentelor mai sus arătate, Înalta Curte, completul de 5 judecători, va respinge cererea inculpatului V.C. de a se înlătura din ansamblul probator a tuturor interceptărilor convorbirilor telefonice purtate de acesta.

1.5. Un alt motiv de recurs a vizat nelegala compunere a completului de judecată, apărarea arătând că fondul cauzei a fost judecat de doi magistraţi aflaţi în caz de incompatibilitate.

În argumentarea criticii apărarea a arătat că doamnele judecător A.D. şi L.L.Z., membre ale completului de judecată investit cu soluţionarea, în fond, a cauzei nu au judecat cu imparţialitatea necesară cauza, în contextul în care au făcut aprecieri legate de vinovăţia inculpatului V. Cătălin, în cadrul procedurilor privind liberarea provizorie.

În esenţă, apărătorii recurentului inculpat au făcut trimitere la hotărârea C.E.D.O. Parcola vs. Luxemburg care, în considerente arată: "simpla îndoială, oricât de puţin justificată, ar putea fi şi este suficientă pentru a altera imparţialitatea tribunalului" Curtea Europeană considerând, în această cauză, că au fost încălcate dispoziţiile art. 6 din Convenţie.

Totodată, apărarea a susţinut că, în reglementarea europeană şi jurisprudenţa C.E.D.O. apare, din ce în ce mai pregnant, principiul aparenţei de imparţialitate. Aceasta are la bază teoria aparenţei de imparţialitate, ca element fundamental al credibilităţii judecătorului şi implicit a activităţii sale. Toate hotărârile europene, în acest domeniu, recomandă ca judecătorii: "să acţioneze liber de orice influenţă externă nepotrivită . să fie percepuţi astfel, să adopte un comportament imparţial pentru a evita suspiciuni în conştiinţa justiţiabilului (vezi şi pct. 60 din Recomandarea (2010) 12 a Comitetului de Miniştri a Consiliului Europei).

Conchizând, recurentul intimat inculpat, prin apărători aleşi, a precizat că aspectele invocate se circumscriu dispoziţiilor art. 3859 pct. 3 C. proc. pen. - instanţa nu a fost compusă potrivit legii - impunându-se admiterea motivului de recurs invocat în baza art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, la prima instanţă.

Analizând sentinţa recurată, atât prin prisma cazului de casare invocat, cât şi din perspectiva dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., conform cărora recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 3859, iar instanţa este obligată să examineze cauza sub toate aspectele, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, apreciază că acest motiv de recurs formulat de recurentul inculpat V.C. nu este întemeiat, urmând a fi respins ca atare, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.

Examinând actele şi lucrările dosarului instanţa de ultim control judiciar reţine că prin Deciziile: nr. 88 din 11 aprilie 2011 pronunţată în dosarul de fond, nr. 152 din 17 iunie 2011 pronunţată în dosarul de fond, pronunţată în dosarul de fond, pronunţată în dosarul de fond din 17 iunie 2011 pronunţată în dosarul de fond, completul de 9 judecători, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din compunerea căruia au făcut parte şi doamnele judecător A.D. şi L.L.Z., s-a pronunţat asupra recursurilor împotriva încheierilor prin care s-a dispus cu privire la măsurile preventive.

Faptul că judecătorul învestit în condiţiile sus-arătate constată existenţa unor probe sau a unor indicii temeinice la momentul soluţionării recursului privitor la măsurile preventive, probe care conturează presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta, nu determină o incompatibilitate pe considerentul că aceasta s-a pronunţat în fond, în sensul că a rezolvat chestiunea existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei.

Judecata penală în primă instanţă are ca obiect fapta şi persoana la care se referă actul de sesizare, fapta fiind conturată de toate probele administrate în cauză, nu numai de cele de la momentul soluţionării recursului privitor la măsurile preventive.

Totodată, instanţa de recurs constată că potrivit dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la un proces echitabil, una dintre garanţiile dreptului în acest sens fiind accesul la un tribunal imparţial.

Atât dispoziţiile art. 6 parag. 1, cât şi jurisprudenţa C.E.D.O., cu privire la un tribunal imparţial, se constituie în blocul de convenţionalitate, reprezentând dreptul intern, care trebuie aplicat de către instanţele române, Convenţia Europeană fiind ratificată de statul român prin dispoziţiile Legii nr. 30/1994.

Imparţialitatea presupune lipsa oricărei prejudecăţi sau idei preconcepute cu privire la soluţia ce trebuie pronunţată în cadrul unui proces, jurisprudenţa instanţei de contencios european analizând imparţialitatea judecătorilor, atât sub aspect subiectiv, cât şi sub aspect obiectiv.

Astfel, din perspectiva criteriului subiectiv, se impune a se determina dacă convingerile personale ale unui judecător pot influenţa soluţionarea unei anumite cauze, iar, din acela al criteriului obiectiv, dacă judecătorul oferă garanţii suficiente pentru a exclude orice bănuială legitimă în privinţa sa. În acest din urmă sens, aparenţele prezintă o anumită importanţă în raport cu încrederea pe care instanţele trebuie să o inspire publicului, într-o societate democratică şi, în primul rând, acuzatului, în cadrul unui proces penal.

În sensul criteriilor mai sus menţionate, sunt incidente cauzele Kyprianou împotriva Ciprului, Atanasiu împotriva României şi Hirschhorn împotriva României, în care s-a statuat că este esenţial ca îndoielile privitoare la imparţialitate să poată fi justificate în mod rezonabil, iar dacă există o îndoială justificată, judecătorul trebuie să se abţină de la soluţionarea cauzei.

Totodată, instanţa de recurs are în vedere şi decizia 8 din 6 iunie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul competent să judece recursul în interesul legii, în dosarufond conform căruia ” judecătorul care a participat la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea ori prelungirea măsurii arestării preventive,în cursul urmăririi penale nu devine incompatibil să judece cauza în fond, apel sau recurs.”

S-a reţinut astfel că „ judecarea cauzei în fond, apel sau recurs de acelaşi judecător nu reprezintă o negare a separaţiei între funcţia de urmărire şi funcţia de instrucţie, respectiv între funcţia de instrucţie şi cea de judecată, deoarece atunci când va trebui să soluţioneze cauza în fond, acelaşi judecător va analiza întreg materialul probator administrat pe parcursul procesului penal, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de cercetare judecătorească”.

În acest fel, prezumţia de lipsă de imparţialitate obiectivă întemeiată pe aparenţa existenţei unui interes în cauză, este înfrântă de obligaţia judecătorului de a judeca cauza pe baza tuturor probelor administrate.

Prin urmare, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reţine că, în contextul concret al cauzei împrejurările factuale învederate de recurentul inculpat V.C., nu pot constitui o aparentă lipsă de imparţialitate, întrucât nu se poate considera că judecătorii care au judecat recursul împotriva încheierii privitoare la măsura arestării preventive au înfăptuit o judecată a fondului cauzei care să atragă incompatibilitatea acestora la judecarea aceleiaşi cauze în fond, apel sau recurs.

1.6. O altă critică invocată de recurentul intimat inculpat V.C. prin apărătorii săi, C.I. şi V.M., a fost cea vizând greşita condamnare a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă în care sunt coinculpaţi C.F. şi C.C.

Astfel, în opinia apărării, instanţa de fond, prin stabilirea eronată a adevărului judiciar, a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de condamnare, caz de casare circumscris dispoziţiilor art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., în raport cu care s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, achitarea inculpatului, în baza prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) sau d) C. proc. pen.

Examinând materialul probator administrat în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât şi al cercetării judecătoreşti prin raportare la criticile formulate de recurentul intimat inculpat V.C., Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că, în cauză, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută şi pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, atât cele ce vizează latura obiectivă, cât şi cele care vizează latura subiectivă, iar corespondenţa acestor elemente în materialul probator administrat fac ca fapta săvârşită de inculpat să se înscrie în tiparul stabilit de norma incriminatoare, în mod corect, prima instanţă condamnându-l pe inculpat pentru săvârşirea acestei infracţiuni.

Instanţa de recurs constată astfel că situaţia de fapt, aşa cum a fost stabilită de prima instanţă, are deplină acoperire în probatoriile administrate şi conturează vinovăţia inculpatului V.C. pentru infracţiunea reţinută în sarcina acestuia.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, confirmă valabilitatea argumentelor de fapt şi de drept reţinute de prima instanţă cu privire la acuzaţiile care formează obiectul analizei, constatând că probatoriul administrat în cauză a demonstrat în mod indubitabil că inculpatul V.C. în anul 2009, a pretins de la inculpatul C.C., în mod repetat, la diferite intervale de timp şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, sume de bani, totalizând 260.000 euro, din care a primit suma de 200.000 euro promiţând că în schimbul acestora, va interveni pe lângă magistraţii secţiei de contencios administrativ şi fiscal, din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, investiţi cu soluţionarea dosarului de fond având ca obiect litigiul dintre SC P.A.C.O.I. SRL Bacău şi C.N.A.D.N.R. şi-i va determina să pronunţe o soluţie favorabilă societăţii comerciale menţionate.

Astfel, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reţine că, în conformitate cu prevederile art. 257 alin. (1) C. pen., infracţiunea de trafic de influenţă constă în „primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu”.

Rezultă astfel că, elementul material al infracţiunii de trafic de influenţă, se poate realiza alternativ fie printr-o acţiune de pretindere sau primire a unei sume de bani sau alt folos material, în scopul de a-şi exercita influenţa asupra unui funcţionar.

Practica judiciară a învederat că existenţa infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în art. 257 C. pen. nu presupune existenţa unei influenţe reale a făptuitorului asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, însă pentru existenţa acestei infracţiuni este necesar ca influenţa, pe care o are sau lasă să se creadă că o are făptuitorul, să privească un funcţionar care are atribuţii în îndeplinirea actului pentru care făptuitorul a primit sau a pretins bani ori alte foloase, chiar dacă funcţionarul nu a fost individualizat, fiind suficient să se facă referire la funcţia pe care acesta o îndeplineşte.

Pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă nu interesează dacă intervenţia promisă a avut loc şi nici dacă prin intervenţie s-a urmărit efectuarea de către funcţionar a unui act legal sau ilegal, esenţial fiind ca făptuitorul „să aibă influenţă” sau „să lase să se creadă că are influenţă” asupra unui funcţionar şi să promită intervenţia sa pe lângă un funcţionar pentru a-l determina să facă sau să nu facă „un act ce intra în atribuţiile sale de serviciu”.

Făptuitorul lasă să creadă că are influenţă asupra unui funcţionar atunci când, fără a avea trecere pe lângă acel funcţionar, creează persoanei falsa credinţă că s-ar bucura de aceasta trecere. În acest caz, influenţa nu este reală ci numai afirmată de făptuitor, afirmaţie care se impune însă, a fi una posibilă şi credibilă, nu o pretinsă influenţă ce pare irealizabilă sau absurdă, imposibil de a exista sau de a produce vreun efect.

Dând sens şi dispoziţiilor art. 3 din C. proc. pen. privind aflarea adevărului, normă cu valoare de principiu în procesul penal, instanţa de fond a reţinut şi apreciat numai acele probe care reflectă adevărul, ţinând seama de întregul material administrat în cauză.

Coroborând toate probele administrate în ambele faze ale procesului penal, instanţa este datoare să examineze cauza acordând întâietate principiului preeminenţei dreptului, a respectării tuturor prevederilor legale (a se vedea cazul Sunday Times din 26 mai 1979 de la Curtea Europeană de la Strasbourg).

În speţă, se observă că dosarul a fost judicios soluţionat de către prima instanţă, avându-se în vedere şi principiul procesului echitabil din punct de vedere al garanţiilor procesuale.

Urmare analizei coroborate a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a constatat că acesta conduce, fără dubii, la concluzia primei instanţe cu privire la situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului sub aspectul comiterii infracţiunilor de trafic de influenţă pentru care a fost condamnat, fiind întrunite elementele constitutive ale acestora, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi al laturii subiective.

Astfel, sub aspectul laturii obiective, primirea sumelor de bani de către inculpatul V.C., se circumscrie acţiunilor alternative prevăzute în textul de încriminare, iar scopul pretinderii banilor şi acceptul remiterii acestora, este fără îndoială dovedit, aşa cum s-a conturat în materialul probator administrat respectiv:proces verbal din 15 ianuarie 2010, în care au fost redate în formă scrisă convorbiri şi comunicări telefonice purtate de inculpaţii C.V. şi C.C. în ziua de 13 iulie 2009 şi 15 iulie 2009 (vol. I - filele 31-32); proces verbal din 03 februarie 2010, în care a fost redată în formă scrisă o convorbire telefonică purtată de inculpaţii C.V. şi C.C. în ziua de 03 august 2009 (vol. I - filele 33-35; proces verbal din 08 decembrie 2009, în care au fost redate în formă scrisă convorbiri şi comunicări telefonice şi dialoguri purtate în mediul ambiental de inculpaţii C.V., C.F. şi C.C. (vol. I - filele 36-56); proces verbal din 02 februarie 2010, în care a fost redată în formă scrisă o convorbire telefonică purtată în ziua de 22 decembrie 2009 de inculpatul C.V. cu martorul R.D.F. (vol. I - filele 57-58); proces verbal din 02 februarie 2010, în care a fost redată în formă scrisă o convorbire telefonică purtată în ziua de 12 decembrie 2009 de martorul R.D.F. cu martorul I.A.C. (vol. I - filele 59-60); proces verbal din 05 mai 2010, în care au fost redate în formă scrisă convorbiri şi comunicări telefonice purtate în zilele de 15 octombrie 2009, 30 octombrie 2009, 11 noiembrie 2009, de inculpaţii C.V., C.C., F.C. şi martorul H.B. (vol. I – filele 61-70); proces verbal din 31 martie 2010, în care a fost redată în formă scrisă o convorbire telefonică purtată în ziua de 29 martie 2009 de martorii R.D.F. şi D.L.A. (vol. I – filele 71-76); procese - verbale din 25 martie 2010, 05 mai 2010 şi 06 mai 2010 ale D.N.A. - secţia de combatere a corupţiei, adresa din 29 decembrie 2009, procesul - verbal cu acelaşi număr din 28 decembrie 2009 şi opis-urile convorbirilor telefonice, toate întocmite de Serviciul Tehnic al D.N.A., (vol. I, filele 82 - 101); declaraţiile martorilor D.M., G.A., F.R.D., D.L.A., U.N., F.M., U.V., Ş.I., H.I., C.I., B.C.E., B.H.P., B.L., P.J., V.E.Ş., M.S.C., F.M.C., V.D.I., precum şi declaraţiile inculpaţilor C.V., C.F. şi C.C.

De asemenea, este evidentă convingerea creată coinculpatului C.C. de către inculpatul V.C. în sensul că acesta îşi poate exercita influenţa către membrii completului de judecată investit cu soluţionarea dosarului de fomd având ca obiect litigiul dintre SC P.A.C.O.I. SRL Bacău şi C.N.A.D.N.R.

Relevantă în acest sens este declaraţia coinculpatului C.C. din 28 aprilie 2010 (vol. 8 dosar urmărire penală, fila 286) în care arată că, ulterior soluţionării dosarului de fond, „nu mai eram convins că inculpatul V.C. ar fi intervenit pentru mine la judecători” (ceea ce semnifică implicit că anterior a acceptat implicit posibilitatea existenţei unei astfel de intervenţii).

Totodată, în declaraţia inculpatului C.C. din 9 aprilie 2010 (dosar de fond al Înaltei Curţi, secţia penală), acesta arată, în legătură cu întâlnirea din data de 11 noiembrie 2009 de la restaurantul „Select:” (…) la un moment dat eu m-am ridicat de la masă pentru a pleca, s-a ridicat şi C.V. care l-a chemat şi pe F.C. şi am stat împreună de vorbă, la următorul separeu,câteva minute. C.V. mi-a spus că a vrut să mă asigure de toată prietenia dumnealui, că a făcut tot ce a putut, referindu-se la litigiul SC P.A.C.O.I. SRL Bacău, că dl F.C. îmi poate confirma că am avut dreptate dar am pierdut. Judecătorul F.C. mi-a spus că V.C. a vrut din tot sufletul să mă ajute, întrucât am dreptate. C.V. mi-a spus că o să vadă ce se poate face, referindu-se la faptul că partidul din care face parte va ajunge la putere.”

În acest context instanţa de recurs apreciază ca fiind relevantă şi atitudinea inculpatului C.F. după consumarea infracţiunii de trafic de influenţă.

Astfel, la data de 11 noiembrie 2009 începând cu orele 18:37:27, inculpatul C.F. a făcut următoarele afirmaţii într-o convorbire telefonică cu inculpatul C.C.:

„Domnul (…) ă îmi pare rău că trebuie să vă dau o veste proastă. Dar după ce s-a (…) în fond, după casare s-a menţinut soluţia de la Curtea de Apel. Vreau să vă spun că mie îmi tremură nu numai vocea, îmi tremură mâinile de (…), de nervi şi de indignare pentru ce s-a întâmplat. Credeţi-mă că fratele dvs. care e lângă mine şi cu mine am făcut tot ce era omeneşte posibil, mai mult decât atât. Vorbesc pe un telefon care probabil este ascultat. Mă jur pe nepoţii mei!”

„(…) Dumnezeu e deasupra, nu ce era omeneşte posibil, mai mult decât ce ar fi fost omeneşte posibil. Din păcate una dintre doamnele cu pricina, doamna din Ploieşti a făcut pactul cu diavolul, probabil pe bani mulţi, iar celelalte două temătoare, mai speriate. Speriate de mediatizare, speriate de aşa (…), au fost forţate pur şi simplu să (…).”

„Total, total. Este o mizerie, o batjocură! Vom vedea ce remedii juridice ă … mai sunt, ce anume se mai poate face, dar asta aş mai vrea să reţineţi şi vă spun este un Dumnezeu care le ştie pe toate. Nu, nu ceea ce era îndeobşte de făcut pentru a ajuta un prieten, un frate. Şi să vă povestesc că, repet, ă (…) dacă nu fac atac cerebral în următoarea oră, nu mai fac niciodată. Nu mai fac niciodată pentru că s-a dat o soluţie, nu, eu vă spun acum pe telefoanele astea ascultate, super ascultate (…) S-a dat o soluţie strâmbă pe cu totul şi cu totul şi cu totul alte considerente decât dreptatea, decât legea, decât tot.”

„Una dintre doamne, deşi a fost rugată la cel mai înalt nivel cu putinţă, a preferat arginţii cum se spune. Iar celelalte două, de frică şi terorizate de asta care-i mai bătrână, care a fost preşedintă de tribunal, care nu ştiu ce, le-a (…) aşa ameninţate cu D.N.A., cu dracu să-i ia. Deci, vă spun, am avut inclusiv la 8 jumătate, azi de dimineaţă, ultima, ultima discuţie şi am fost încredinţat până acum la 6, când s-a terminat, la 6 seara că totul va fi nu bine, că va fi legal, că va fi normal, că va fi în acord cu omenia şi cu dreptatea. Vă spun, nu, nu fac pe nebunul.”

„Nu mai fac niciodată, trăiesc 100 de ani. Ce am păţit astăzi nu, nu, n-am păţit în 31 de ani de muncă.”

„O să găsim o (…), o să găsim însă pentru că, cum să spun eu, numai moartea este fără ieşire şi fără scăpare. O să găsim o soluţie juridică, inclusiv pentru asta.”

Rezultă fără dubiu contribuţia importantă la comiterea faptelor de corupţie, inculpaţii V.C. şi C.F. făcând, după cum au afirmat „tot ce era omeneşte posibil, mai mult decât ce ar fi fost omeneşte posibil” şi încercând cu asiduitate să justifice rezultatul nedorit.

În fine, ceea ce este cel mai grav este faptul că inculpaţii promit că vor continua activitatea infracţională, V.C. spunând că o să vadă ce se poate face, referindu-se la faptul că partidul din care face parte va ajunge la putere, iar coinculpatul C.F. afirmând „O să găsim o (…), o să găsim însă pentru că, cum să spun eu, numai moartea este fără ieşire şi fără scăpare. O să găsim o soluţie juridică, inclusiv pentru asta.”

Sub aspectul laturii subiective a infracţiunii, vinovăţia inculpatului V.C. îmbracă forma intenţiei directe, iar susţinerile acestuia cu privire la justificarea sumei de 200.000 euro, pretins a fi primită de la coinculpatul C.C. sub forma unui împrumut, urmează a fi înlăturate, întrucât nu se coroborează cu celelalte probe administrate.

În acest context instanţa de control judiciar are în vedere declaraţia martorului F.D.R., care, audiat fiind pe parcursul urmăririi penale, a confirmat în parte susţinerile inculpatului arătând că, începând cu data de 21 ianuarie 2009 şi până în luna august 2009 a fost, într-adevăr, împrumutat de inculpat cu diferite sume de bani totalizând aproximativ 500.000 euro, bani pe care i-a folosit pentru achitarea datoriilor firmei al cărei administrator este, cea mai mare sumă împrumutată, fiind de 110.000 euro, pe care a primit - o în luna iulie 2009 şi a depus-o la „E.” Craiova drept garanţie pentru obţinerea unui credit.

Martorul F.D.R. a precizat totodată că, „din suma de 500.000 euro a restituit inculpatului V.C. aproximativ 210.000-220.000 euro după care, în urma unui telefon pe care l-a primit de la acesta în luna august 2009, în timp ce se afla la Mamaia unde îşi serba ziua de naştere împreună cu soţia sa şi cu martorii U.V. şi U.N., a convenit cu martorul U.N. să preia el întreaga datorie pe care o avea la inculpat, cedându-i în acest scop toate lucrările pe care le contractase pe numele firmei sale” (filele 11-35 vol. VII dosar urmărire penală, filele 314-315 vol. II dosar instanţă).

Ulterior audierii înregistrării audio a convorbirii telefonice din data de 3 august 2009 purtată de inculpatul V.C. cu inculpatul C.C. martorul F.D.R. şi-a precizat poziţia şi a arătat că, într-adevăr, a fost împrumutat de mai multe ori de inculpatul V.C. cu diferite sume de bani pentru rezolvarea problemelor financiare ale firmei sale, precizând însă „cu certitudine că, în luna august 2009 nu a apelat la inculpat pentru ajutor financiar, deoarece în perioada respectivă firma sa nu avea C.E.C.-uri ajunse la scadenţă şi că niciodată soţia sa, martora F.M., nu a fost acasă la inculpatul V.C. pentru a-i cere acestuia bani cu titlu de împrumut.”

Relevante, în sprijinul susţinerilor martorului F.D.R. sunt şi declaraţiile martorilor D.L.A., F.M., U.V., C.I. şi H.I. (filele 36-84 vol. VII dosar urmărire penală, filele 309-310 vol. III, filele 315-316 vol. II dosar instanţă, filele 9, 11, 12-14 vol. III dosar instanţă), precum şi precizările pe care martorul le-a făcut în convorbirea telefonică pe care a avut-o cu angajata firmei sale, martora D.L.A. la data de 29 martie 2010, convorbire telefonică menţionată anterior în descrierea situaţiei de fapt.

De altfel, instanţa de control judiciar reţine că susţinerile inculpatului V.C. sunt irelevante, întrucât chiar dacă sumele de bani pretinse şi primite de acesta ar fi reprezentat împrumuturi, răspunderea penală a inculpatului tot nu ar putea fi înlăturată, întrucât folosul infracţiunii de trafic de influenţă se poate concretiza şi într-o sumă de bani primită cu titlu de împrumut, dacă împrumutul s-a dat în scopul prevăzut de art. 257 C. pen.

În contextul cauzei, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reţine că interceptările convorbirilor telefonice sus-menţionate, coroborate cu declaraţiile inculpatului C.C., atestă faptul că, inculpatul V.C., după ce afla de la inculpatul C.F. termenele de judecată acordate în dosarul de fond aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi primea asigurări de la acesta că în cauză se va pronunţa o soluţie conformă intereselor inculpatului C.C., îl suna pe acesta din urmă folosind un limbaj disimulat, (ex: „doctor” sau „avocat” în loc de judecători, „spital” în loc de instanţă, „registru medical” în loc de condică de şedinţă, „diagnostic” sau „reţetă medicală” în loc de soluţie, „D.N.S.P.” în loc de D.N.A. etc.), creându-i impresia inculpatului C.C. că personal, sau prin intermediul inculpatului C.F. au un control total asupra membrilor completului de judecată care vor tranşa litigiul în favoarea SC P.A.C.O.I. SRL.

Comparând discuţiile telefonice cu cele purtate în mediul ambiental se constată faptul că inculpaţii foloseau un limbaj disimulat doar când comunicau prin telefon ,,precauţiile” constituind ele însele o dovadă a înţelegerilor de natură infracţională şi un mod de a ascunde faptele de corupţie în ipoteza interceptării şi înregistrării.

Acestea, alături de asigurările pe care inculpatul V.C. de fiecare dată le dădea inculpatului C.C. că, atât el, cât şi inculpatul C.F. se află într-un permanent contact cu membrii completului de judecată, coroborate şi cu atitudinea adoptată de inculpatul V.C. după ce a aflat de la coinculpatul C.F. că soluţia pronunţată în cauză a fost de respingere a recursului declarat de SC P.I. SRL Bacău, (a se vedea din convorbirea din 11 noiembrie 2009, în care inculpaţii i-au dat numeroase asigurări inculpatului C.C. că şi-au respectat toate,,angajamentele” luate dar, cu toate acestea, judecătorii din complet au pronunţat o „soluţie strâmbă, recunoscând astfel implicit rolurile şi gradul de implicare în întreaga activitate infracţională) demonstrează faptul că inculpatul V.C. a avut reprezentarea stării de pericol produsă cu privire la buna desfăşurare a activităţii de serviciu, urmare pe care dorit-o, deci că a acţionat cu intenţie directă, formă de vinovăţie cerută de art. 257 C. pen. pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă.

Apărarea inculpatului V.C., în sensul că inculpatul C.C. i-a solicitat doar un sfat şi o opinie în calitate de avocat şi prieten, deoarece se temea că avocatul din Cluj, pe care îl angajase nu este specializat în materie de achiziţii publice, nu poate fi primită, întrucât nu este confirmată de probele administrate în cauză, fiind contrazisă chiar de inculpatul C.C., care în declaraţiile sale arată că, atunci când inculpatul V.C. i-a promis că-l va ajuta cu relaţiile sale şi cu un avocat, i-a spus că ”are avocatul său, o persoană pe care o consideră excepţional pregătită profesional.”

De altfel, inculpatul V.C. nu a oferit nici o explicaţie credibilă justificării interesului manifestat pentru situaţia unui dosar în care nu era parte, susţinând că a vrut să-l ajute pe prietenul său (inculpatul C.C.), căruia „a simţit” că i s-a făcut o nedreptate prin faptul că nu a fost declarată câştigătoare a licitaţiei firma acestuia, ci o firmă străină care avea un număr mic de angajaţi.

În concluzie, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că faptele inculpatului V.C., astfel cum au fost pe larg expuse anterior, există in materialitatea lor şi au fost comise de acesta cu forma de vinovăţie cerută de lege, întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, astfel cum sunt prevăzute de art. 257 C. pen., cererea acestuia de a se pronunţa în cauză o soluţie de achitare, urmând a fi respinsă.

1.7. O altă critică invocată de recurentul intimat inculpat V.C. prin apărătorii săi, avocaţii: C.I. şi V.M., a fost cea cu privire la faptele comise în raporturile cu inculpatul L.M., solicitând admiterea recursului în baza art. 38515 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. combinat cu art. 3859 pct. 12 si 18 C. proc. pen., casarea hotărârii atacate şi achitarea inculpatul V.C., în baza art. 11 pct. 2 lit. a) şi 10 lit. b) şi d) C. proc. pen., pentru infracţiunile de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi fals în înscrisuri sub semnătură privata, în legătură cu faptele de corupţie, prevăzută de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În argumentare apărarea a arătat că probele administrate în cauză nu confirmă situaţia de fapt reţinută în rechizitoriu şi în hotărârea instanţei de fond, comiţându-se, în felul acesta, o gravă eroare de fapt (punctul 18 al art. 3859 C. proc. pen.).

În cauză, s-a arătat că este incident şi cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen., nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă.

Astfel s-a susţinut că trimiterea în judecată a inculpatului V.C. şi condamnarea acestuia pentru infracţiunea de trafic de influenţă s-au făcut în urma unei interpretări subiective şi selective a materialului probator administrat în cauză.

Cu referire la această critică, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reţine că, astfel cum s-a arătat şi în cele ce preced, potrivit dispoziţiilor art. 257 alin. (1) C. pen., infracţiunea de trafic de influenţă constă în „ pretinderea ori primirea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu”.

Din interpretarea dispoziţiilor legale sus-menţionate rezultă că sub aspectul laturii obiective, una din condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă se referă la realizarea uneia dintre modalităţile alternative de săvârşire a faptei, respectiv „pretinderea”, „primirea”, „acceptarea” de bani, daruri sau alte valori.

Urmare analizei coroborate a probatoriului administrat în cauză, ( proces-verbal de constatare a efectuării actelor premergătoare din 10 decembrie 2009 (vol. IV - filele 9-11); Proces-verbal din 10 decembrie 2009, în care au fost redate în formă scrisă dialoguri ambientale, convorbiri şi comunicaţii telefonice purtate de inculpaţii C.V. şi L.M., martorii I.A., C.L. şi C.M. (vol. IV - filele 12 - 41); Proces-verbal din 22 ianuarie 2010 având ca obiect ridicarea unor documente financiar contabile ale SC L.I. SRL de către comisari din cadrul Gărzii Financiare şi înscrisurile menţionate (vol. IV - filele 42 - 59); declaraţiile martorilor R.M.C., S.A., F.D.D., Proces verbal de ridicare de înscrisuri din 14 decembrie 2009 referitoare la contractul de asistenţă juridică încheiat între C.V. şi SC L.I. SRL (IV - filele 69-71); Rezoluţia din 05 ianuarie 2010 a D.N.A.- secţia de combatere a corupţiei, prin care s-a dispus efectuarea de către Garda Financiară - Comisariatul General a unei constatări la sediul SC L.I. SRL şi Cabinetul de avocatură C.V., procesul verbal întocmit de către comisarii Gărzii Financiare şi documentele anexă la procesul verbal (vol. IV - filele 72 - 343) ; declaraţiile martorilor C.L., C.M., B.D., I.A., E.F.T., E.C., G.V., P.V., M.G.A., declaraţiile inculpaţilor M.L. şi C.V.) Înalta Curte, completul de 5 judecători, a constatat că acestea conduc, fără dubii, la concluzia primei instanţe cu privire la reţinerea situaţia de fapt şi a vinovăţiei inculpatului V.C., fiind cert că la data de 21 octombrie 2009, în contul Cabinetului de avocat „V.C.” a fost virată de către SC L.I. SRL suma de 119.000 LEI, sumă care a fost pretinsă de inculpatul V.C. inculpatului L.M. pentru intervenţiile promise acestuia pentru rezolvarea favorabilă a dosarului penal.

În susţinerea vinovăţiei inculpatului V.C., instanţa de recurs apreciază ca fiind relevant dialogul purtat la data de 30 august 2009 de inculpatul V.C. cu inculpatul L.Ma., în prezenţa martorilor I.A. şi C.L., inculpatului L.M. fiindu-i creată convingerea că inculpatul V.C. are o mare influenţă asupra persoanelor din conducerea I.G.P.R. deoarece în perioada 2000-2004, când a ocupat funcţia de consilier pentru ordine publică şi siguranţă naţională în cadrul Administraţiei Prezidenţiale - D.S.N. a sprijinit pe mulţi poliţişti să promoveze în funcţii de conducere, despre unii deţinând şi date compromiţătoare, aşa încât nu i-ar putea refuza eventualele cereri:

„Eu mâine, o spun cu voce tare, îmi pun fundul în maşină şi mă duc direct, personal, pentru dl L.. la Poliţia Capitalei. ba nu. O să mă duc la I.G.P. şi îi chem la mine, într-un birou la I.G.P. pe cei de la Capitală.(…) Şi rezolv această problemă. Şi eu vă asigur că nu se va întâmpla nimic. Dar, nici nu vă spun cu cine vorbesc, pentru că (…) le spun Domnilor, dacă apreciaţi în viaţă ce am făcut şi eu pentru voi cât eram la Palatul Cotroceni, dacă veţi fi azi în viaţă (…) de câte ori v-am tratat cu respectul cuvenit, cu prietenie, vă rog foarte mult, uitaţi-vă de 10 ori! Părerea mea, opinia mea (…) este că L., dacă are probleme are numai de natură comercială, nu este escroc, nu este ţepar, nu e bandit.”

De altfel convorbirea sus arătată este în deplină concordanţă cu declaraţiile martorului I.A. şi a martorul C.L. care au arătat că au luat personal cunoştinţă de faptul că inculpatul V.C. s-a angajat că-i va rezolva problema juridică pe care inculpatul L.M. o avea la poliţie, întrucât inculpatul V.C. avea ascendent asupra persoanelor cu funcţii de conducere de la Poliţia Capitalei la care urma să apeleze şi cărora, potrivit spuselor sale, le făcuse unele servicii în perioada când lucrase la Palatul Cotroceni.

În concret, inculpatul V.C. l-a asigurat pe inculpatul L.M. că va comunica reprezentanţilor conducerii poliţiei faptul că problema sa juridică a fost generată de administratorul SC T.M.L. I.F.N. SA, numitul E.F.T. şi că acesta ar fi remis poliţiştilor care instrumentau cauza, sume de bani pentru a-i determina să dispună luarea împotriva sa a măsurii preventive a reţinerii („sunt informat că s-au dat bani în toată povestea asta, sunt informat că este ameninţat de-un anume T. (…)” „şi ar fi prea periculos pentru ei să rişte atât de mult, pentru 50.000, să se certe cu unul ca mine, care, eu ştiu, poate într-o bună zi îi am în lucru.”) şi că îi va determina pe poliţişti să nu facă, până după alegerile prezidenţiale, nici un act de cercetare penală în dosarul respectiv(„(…) şi eu vă spun că nu se va întâmpla nimic până la alegeri, iar dacă le spun chestia asta, îi bag în dificultate totală.”).

Împrejurarea că, în schimbul intervenţiilor pe care le-a promis că le va face în favoarea inculpatului L.M., inculpatul V.C. a urmărit obţinerea de bani, rezultă şi din faptul că în ziua de 30 august 2009, după plecarea inculpatului L.M., inculpatul V.C. a obţinut de la martorul C.L. promisiunea că, în cazul în care va fi întrebat de cineva dacă a luat bani de la inculpatul L.M. să-i confirme apărarea că nu a pretins şi nu a primit bani de la acesta (filele 27, vol. IV dosar urmărire penală).

În acest context, instanţa de ultim control judiciar reţine că intervenţia inculpatului V.C. pe lângă martorul C.M. este certă, rezultând atât din convorbirile telefonice purtate de cei doi la datele de 4 septembrie 2009 şi 8 septembrie 2009, cât şi din declaraţiile martorului, care a confirmat discuţiile telefonice pe care le-a avut cu inculpatul V.C. şi a arătat că a fixat audienţa solicitată de inculpatul L.M. în funcţie de ceea ce i-a cerut inculpatul V.C.

Martorul C.M. a dat curs cererilor inculpatului C.V., organizând în biroul său din sediul D.G.P.M.B. o întâlnire cu inculpatul M.L., în cursul căreia au purtat discuţii în legătură cu cercetările ce se efectuau în dosarul de fond al Parchetului).

În acest sens, instanţa de recurs, reţine că dialogurile purtate de inculpatul V.C. cu numitul C.M. pun în evidenţă faptul că ofiţerul, din postura de şef al Poliţiei Române, îndeplinea întocmai şi fără nici o opoziţie solicitările inculpatului C.V. implicându-se direct, la cererea acestuia în rezolvarea cu maximă promptitudine a unor probleme personale ale inculpatului chiar dacă acestea se situau în afara cadrului legal şi reprezentau o imixtiune gravă în activitatea de cercetare penală.

Aspectele rezultate din conţinutul notelor de redare a înregistrării discuţiilor ambientale au fost confirmate şi de martorul I.A. (declaraţie vol. VII, filele 127-133), care a arătat „(…) După câteva zile, L. mi-a spus că a fost în audienţă la C., şeful Poliţiei Capitalei, iar la câteva zile după aceea a rezolvat problema cu T., plătindu-i suma de bani pe care acesta i-a cerut-o, superioară celei pe care i-o datora.”

Manifestându-şi indignarea cu privire la faptul că inculpatul L.M. ar fi divulgat unor persoane intervenţiile pe care el le-a făcut în interesul său la organele de poliţie, inculpatul V.C. i-a relatat martorului C.L. că l-a ameninţat pe inculpatul L.M., în sensul că va interveni la ofiţerii de poliţie pe care îi contactase în interesul rezolvării problemei sale judiciare şi le va cere să îl reţină „ Cum am aflat i-am zis lui L.: Dacă cumva, cu (…) astea care le-am aflat te duci la puşcărie, ţi-o spun încă o dată. Eu ţi-am făcut un bine gratis. Ai venit la mine şi ai plâns că eşti o victimă. Eu am acţionat legal. Dacă te dai mare, te spargi cu numele meu. De unde ştia că un om mare a intervenit, a făcut, a dres? Uită-te la mine! Te duci dracu învârtindu-te. Dacă-mi tăvăleşti numele acuma, să mă prindă B. cu chestii d-astea în campanie, să arunce pe piaţă, că intervin, că fac, că dreg, în ce mă priveşte reţine un singur fenomen - te duci jos.”

Ulterior datei de 17 septembrie 2009 cei doi inculpaţi( V. şi L.) au convenit asupra modului în care să procedeze pentru a da aparenţă de legalitate sumei de bani ce urma să fie primită de inculpatul V.C. de la inculpatul L.M. în schimbul intervenţiilor promise acestuia din urmă pentru soluţionarea favorabilă a dosarului penal în care era cercetat.

În acest sens inculpaţii V.C. şi L.M. au convenit ca remiterea banilor să fie disimulată sub forma plăţii prestaţiilor aferente unui contract de consultanţă juridică încheiat de Cabinetul de avocat „V.C.” cu SC L.I. SRL.

Această împrejurare rezultă fără echivoc din dialogului purtat de cei doi inculpaţi în ziua de 16 octombrie 2009 „L.:(…) Deci am aranjat cu miliardul, marţi sau miercuri putem face contract (…).

V.C. „Eu am vrut să dau acoperire legală relaţiei (…) printr-o firmă onorabilă şi printr-un avocat bun. …Întâmplător ştacheta mea e asta, dacă nu-i aveţi banii, uitaţi-i. Eu am zis un miliard plus T.V.A. T.V.A.-ul se deduce, ştiţi foarte bine. Miliardul îl băgaţi pe cheltuieli. Eu n-am nevoie de un leu şpagă. B. s-ar putea. Un contract între mine şi dumneavoastră legal, acoperă (…) Şi - atunci eu când vă dau un sfat vă dau un sfat ca la un frate. Eu, ca să acopăr această chestiune, că-i clară că el va încerca cu orice treabă să o arunce pe televizor. Un contract între mine şi dumneavoastră legal, acoperă…. intervenţiile mele (…) cu chestii domnule, la modul că: e clientul meu, se consultă cu mine.”

La mult timp după această discuţie,” arată martorul I.A. (declaraţie vol. VII, filele 127-133) „ M.L. mi-a spus că a încheiat un contract de consultanţă cu firma de avocatură a domnului V.C., în baza căruia i-a plătit lui V. Cătălin o sumă de bani, fără să precizeze despre ce fel de consultanţă este vorba. Nici eu nu l-am întrebat în legătură cu acest aspect. Despre sumă, respectiv 1 miliard + T.V.A., am aflat pe 12 decembrie 2009, de la M.L., dar nici de această dată L. nu mi-a spus nimic despre tipul prestaţiei.

V.C. nu mi-a spus niciodată că ar fi încheiat un contract de consultanţă cu M.L. (…).”

Cercetările efectuate au stabilit că la data de 19 octombrie 2009 Cabinetul de Avocat,,V.C.” a încheiat cu SC L.I. SRL contractul de asistenţă juridică nr. 380.802, având ca obiect „consultanţă juridică în materie civilă şi comercială”.

Potrivit menţiunilor din contract părţile au convenit asupra unui onorariu de 100.000 lei şi 19.000 lei reprezentând T.V.A.-ul aferent, cheltuielile urmând a fi stabilite,, în funcţie de decontul prezentat ”. La capitolul „Alte clauze” a fost inserată menţiunea „Onorariul se va achita în max. 7 zile de la semnare în B.R.D. Ag. Cotroceni I.B.A.N.”

În aceeaşi zi, 19 octombrie 2009, Cabinetul de Avocat ,,V.C.” a emis către SC L.I. SRL factura în valoare de 119.000 lei (cu T.V.A. inclus) cu menţiunea „Servicii avocaţiale conform contract asistenţă juridică din 19 octombrie 2009”. La data de 21 octombrie 2009 SC L.I. SRL a virat în contul Cabinetului de Avocat ,,V.C.” suma de 119.000 lei.

În realitate, din materialul probator administrat rezultă fără dubiu că suma de 119.000 lei primită de inculpatul C.V. cu titlu de plată a prestaţiilor aferente contractului de asistenţă juridică din 19 octombrie 2009 încheiat cu SC L.I. SRL reprezintă foloase necuvenite, obiect al faptelor de corupţie reţinute în sarcina celor doi inculpaţi.

Audiat fiind în legătură cu acest contract, inculpatul L.M. a arătat:” În legătură cu suma de bani despre care s-a făcut menţiune (…), precizez că i-am achitat-o lui V.C., dar cu titlu de contraprestaţii la un contract de consultanţă.

În temeiul acesta l-am remunerat pe dl V.C. pentru trecut, prezent şi viitor, legat de activitatea firmei L. Contractul de consultanţă s-a încheiat în luna octombrie sau noiembrie între Cabinetul de avocatură al domnului V. şi SC L.I. SRL. Consultaţiile din partea dl V.C. au vizat următoarele aspecte:

- cum va evolua legislaţia în domeniul construcţiilor;

- informaţiile legat de acest aspect reprezentau de fapt nişte păreri ale dl V.C. bazate pe cunoştinţele sale profesionale de avocat. De exemplu, în materie de T.V.A., aspect foarte important în construcţii, dânsul şi-a dat cu părerea că T.V.A. va rămâne stabilă, la 19% şi piaţa construcţiilor se va redresa.

Am considerat că părerile exprimate de dl V.C. sunt reale, bazându-mă şi pe calitatea dânsului de senator.”

Totodată, inculpatul V.C. în declaraţia dată la 11 decembrie 2009 arată:” În urmă cu o lună şi jumătate - două, la iniţiativa dl M.L., am încheiat cu acesta un contract de consultanţă, cu o valoare de 20.000 euro + T.V.A. Obiectul prestaţiei avea un caracter general, respectiv consultanţă în domeniul juridic, mediul de afaceri. Contractul are doar dată şi nu are fixată perioada pentru care a fost încheiat.

Am încasat pentru prestaţii făcute pe acest contract, prin virament bancar, o singură tranşă în valoare de 1 miliard + T.V.A.

Consultanţa care a format obiectul contractului s-a rezumat strict la sfaturi de natură juridică iar nu de redactare de înscrisuri sau de asistenţă juridică. (…). Prin urmare, suma de bani pe care am încasat-o de la dl. M.L. reprezintă contravaloarea unor sfaturi, ce nu se găsesc materializate în vreun înscris.

Pentru cei 20.000 euro + T.V.A. pe care i-am încasat de la M.L. i-am dat sfaturi juridice în următoarea manieră: Mi-a precizat că unii din oamenii cu care dânsul avea relaţii imobiliar-financiare, ocazie cu care am aflat de dl V.S., cumpăraseră în comun anumite terenuri, urmând să edifice mai multe construcţii, iar dl M.L. fiind blocat financiar exista riscul să fie acţionat în judecată de aceşti oameni. I-am precizat că, atunci când vor apărea probleme de acest gen, în cazul în care nu voi putea să-l reprezint, datorită limitărilor impuse de mandatul de senator, eu voi apela, la rândul meu, la alte cabinete de avocatură, de specialitate, în şi pentru interesul dânsului.

Până în acest moment, dl M.L. nu a apelat la sprijinul meu în vreun litigiu pe care i l-ar fi declanşat vreun creditor, înţelegerea fiind ca de toate litigiile de această natură, care ar fi putut să apară, să mă ocup eu, „dacă dânsul ar fi plecat din ţară, ar fi în spital, sau în imposibilitatea de a se ocupa de afacerile sale judiciare”. Până în prezent nu mi-a semnalat asemenea situaţii. Prin urmare suma de 20.000 euro + T.V.A. am încasat-o având în vedere eventualitatea apariţiei unor asemenea situaţii.

Eu am convenit cu dl M.L. să reprezint pentru dumnealui, în eventualitatea în care creditorii i-ar fi blocat conturile, o garanţie că are cine să se ocupe de problemele sale juridice.”

Cu privire la provenienţa sumei pretinse de inculpatul C.V. în scopul arătat, din probatoriul cauzei (declaraţiile martorului R.M.C., S.A. şi P.V.) a rezultat că inculpatul M.L., neavând disponibilităţile băneşti necesare în conturile SC L.I. SRL a împrumutat suma de 119.000 lei de la martorul S.A.

De asemenea, în acest context instanţa de recurs apreciază ca fiind relevantă şi declaraţia martorei G.V. contabil, colaborator al SC L.I. SRL, care arată ” în concret, am întrebat angajaţii firmei care este baza legală în care a fost emisă factura fiscală din 19 octombrie 2009 cu valoare de 119 000 lei emisă de cabinet de avocatură V.C. către SC L.I. SRL. Referitor la această factură precizez că atunci când am verificat toate facturile primite am descoperit-o şi pe aceasta care era deja înregistrată în contabilitate, dar greşit. Greşeala consta în aceea că valoarea înscrisă în factură a fost înregistrată în contul contabil de cheltuieli deşi, conform contractului ar fi trebuit înregistrată în contul contabil cheltuieli anticipate (cheltuieli efectuate în avans).

Citind contractul am constatat că nu prevede o durată în timp a prestaţiei ci doar menţiunea „în funcţie de decontul prezentat”. În contract nu există menţiuni referitoare la data când începe prestaţia şi cea la care se finalizează, aşa încât factura emisă în temeiul acestui contract nu poate fi înregistrată pur şi simplu la cheltuieli efective fără să aibă legătură cu activitatea firmei. Mai precis uitându-mă în contract am observat că orice plată trebuie precedată de un decont. Ori nu am găsit nici un decont. Din acest motiv am înregistrat factura ca fiind o cheltuială anticipată urmând ca la sosirea unui eventual decont să fie înregistrată pe cheltuieli cu onorariu, în contul 622 - cheltuieli cu onorariu.”

În concluzie, Înalta Curte, completul de 5 judecători, pentru considerentele mai sus-arătate, constată că solicitarea inculpatului V.C. de a fi achitat pentru cel de a-l doilea act material al infracţiunii de trafic de influenţă nu poate fi primită deoarece, infracţiunea există în materialitatea ei şi a fost săvârşită de acesta cu intenţie directă, formă de vinovăţie cerută de art. 257 C. pen.

2. Cu privire la inculpatul C.C.:

Criticile formulate de acesta în recurs au vizat deopotrivă aspecte de nelegalitate şi netemeinicie.

2.1. Într-o primă apărare s-a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 2 C. proc. pen., constând in aceea ca instanţa nu a fost sesizată legal.

În argumentare apărarea a arătat că în mod nelegal, prin încheierea din 13 octombrie 2010, prima instanţă a respins cererea de restituire a dosarului la procuror în vederea refacerii urmăririi penale, deşi era prezent cazul de restituire prevăzut de art. 332 alin. (2) C. proc. pen., constând în nerespectarea dispoziţiilor legale privind sesizarea instanţei.

Totodată, apărarea a susţinut că, în contradicţie evidentă cu dispoziţiile legale (art. 228 alin. (1) C. proc. pen.) prima instanţă a stabilit că actele premergătoare efectuate de un alt organ de urmărire penală decât cel sesizat, nu sunt de natură a conduce la nelegala sesizare a instanţei de judecată.

În aceeaşi ordine de idei apărarea a arătat că, în mod nelegal, prima instanţă a considerat că infirmarea de către procurorul Şef al D.N.A. la 29 ianuarie 2010 a ordonanţei iniţiale de punere în mişcare a acţiunii penale din 21 decembrie 2009 nu atrage sancţiunea nulităţii actelor de urmărire penală ulterioare emiterii acestei ordonanţe, fără să ţină seama de una din trăsăturile specifice nulităţilor în procesul penal, conform art. 197 C. proc. pen., aceea a lipsirii de efect atât a actelor pe care se bazează actul considerat nul, cât şi a celor subsecvente, care se afla în legătură de dependenţă cu acesta.

Astfel, s-a arătat că, aşa cum rezultă din cuprinsul rechizitoriului, precum şi din întregul material de urmărire penală, procurorii s-au folosit doar de fragmente din înregistrările de convorbiri, respectiv de convorbiri înregistrate care au fost transcrise parţial şi rupte din context, fiind interpretate exclusiv în defavoarea inculpatului, profitând de faptul că acesta nu le-a contestat. S-a arătat că prima instanţă trebuia să ia în considerare şi acest motiv de nulitate a rechizitoriului, fiind vorba de o nulitate absolută prevăzută de art. 197 alin. (2) C. proc. pen. pe motivul necompetenţei materiale, cu consecinţe în ceea ce priveşte legala sesizare a instanţei, care se bazează în exclusivitate pe aceste înregistrări de convorbiri şi să dispună restituirea dosarului la procuror în vederea refacerii urmăririi penale.

Pentru acest motiv, apreciindu-se că rechizitoriul se bazează exclusiv pe interceptări şi înregistrări de convorbiri, s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, în temeiul art. 38516 alin. (2) raportat la art. 380 şi 332 alin. (2) C. proc. pen., restituirea cauzei la procuror, pentru a lua măsuri în vederea refacerii urmăririi penale.

Critica apărării este neîntemeiată, argumentele primei instanţe pe acest aspect găsindu-şi pe deplin valabilitatea şi în faţa instanţei de recurs, prin raportare la datele concrete ale cauzei.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, reţine că analiza acestei critici presupune anumite consideraţii teoretice:

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 228 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute în art. 221 dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepţia celui de la lit. b)1.

Modurile de sesizare prevăzute în art. 221 C. proc. pen., text de lege la care trimite art. 228 alin. (1) din acelaşi cod sunt plângerea, denunţul şi sesizarea din oficiu.

Opinia exprimată în doctrină este în sensul că sesizarea organelor judiciare poate fi primară şi complementară.

Sesizarea este primară în ipoteza în care încunoştinţarea despre săvârşirea unei infracţiuni a ajuns pentru prima oară în faţa unui organ de urmărire penală. Sunt sesizări primare plângerea, denunţul, modurile speciale de sesizare şi sesizarea din oficiu.

Sesizarea este complementară în ipoteza în care cauza a trecut anterior prin faţa altui organ de urmărire penală.

Sub aspectul valorii informaţiilor primite despre comiterea unei infracţiuni, legea nu face nici o deosebire între modurile de sesizare prevăzute în art. 221 C. proc. pen.

În situaţia în care organul de urmărire penală este sesizat, atât prin mijloace proprii, cât şi din afară, trebuie exploatate ambele surse informative.

Examinând actele şi lucrările dosarului Înalta Curte, completul de 5 judecători, reţine că D.N.A. s-a sesizat din oficiu, cu faptul că din datele şi informaţiile primite, de la serviciile şi organele specializate în culegerea şi prelucrarea informaţiilor rezultă că în cauză sunt indicii privind săvârşirea de către inculpatul C.C. a infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În acest sens, procurorii au întocmit procesul-verbal de sesizare din oficiu (filele 1-3, vol. I din dosar urmărire penală), în cauză fiind vorba de o sesizare primară.

Un alt mod de sesizare a procurorilor care au efectuat urmărirea penală în cauza dedusă judecăţii l-a constituit rezoluţia din data de 27 noiembrie 2009, dată în dosarul de fond al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I. de criminalitate organizată şi terorism (fila 204-206, vol. I dosar urmărire penală), fiind vorba de o sesizare complementară.

Prin rezoluţia susmenţionată s-a reţinut că din cuprinsul actelor premergătoare efectuate au rezultat indicii temeinice cu privire la săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 6 din Legea nr. 78/2000, infracţiune pentru care urmărirea penală se efectuează de D.N.A. în favoarea căreia a fost declinată cauza spre competentă soluţionare.

Faptul că prin rezoluţia din 17 noiembrie 2009 dată în dosarul penal al D.I.I.C.O.T. s-a dispus declinarea competenţei în favoarea D.N.A. în vederea efectuării de cercetări numai faţă de V.C. şi C.F., nu poate duce la concluzia că împotriva inculpatului C.C. nu există un act de sesizare valabil potrivit legii.

Cu privire la acest inculpat, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, actul de sesizare este procesul verbal de sesizare din oficiu întocmit de organul de urmărire penală la data de 16 noiembrie 2009 şi care constituie un mod de sesizare primară (filele 1-3 vol. 1 dosar urmărire penală).

În ce priveşte conţinutul procesului verbal de sesizare din oficiu încheiat de organul de urmărire penală la data de 16 noiembrie 2009, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că acesta îndeplineşte cerinţele prevăzute în art. 91 C. proc. pen., iar împrejurarea că nu cuprinde „ora la care a început şi ora la care s-a finalizat întocmirea procesului-verbal” şi că nu este semnat de organul care l-a întocmit pe fiecare pagină, ci doar la sfârşit, nu este de natură a afecta valabilitatea acestuia şi de a atrage nulitatea absolută în condiţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Cu referire la susţinerea apărării potrivit căreia la baza rezoluţiei de începere a urmăririi penale din 10 decembrie 2009 stau acte premergătoare efectuate de un alt organ de urmărire penală, contrar dispoziţiilor legale, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reţine următoarele:

Astfel, se reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 228 alin. (1) C. proc. pen., care nu prevăd obligativitatea efectuării actelor premergătoare pentru a se dispune începerea urmăririi penale, cât şi cu opiniile exprimate în literatura de specialitate, verificarea unei plângeri, denunţ, a altor moduri de sesizare, inclusiv cele din oficiu, se poate face prin investigaţii proprii ale organelor de urmărire penală sau ale unor organe de informaţii.

În plus, actele premergătoare, atunci când sunt efectuate, trebuie să conducă doar la concluzia că este necesară sau că nu este justificată începerea urmăririi penale; pentru lămurirea cauzei este necesară efectuarea urmăririi penale prin acte de cercetare, şi nu prin acte premergătoare.

În ce priveşte nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispoziţiilor art. 228 alin. (1)1 C. proc. pen., prin aceea că rezoluţia de începere a urmăririi penale din 10 decembrie 2009 şi ordonanţa de începere a urmăririi penale din 22 ianuarie 2010 nu au fost înregistrate într-un registru special, nu atrage sancţiunea nulităţii absolute a acestor acte procesuale cu consecinţa restituirii dosarului la procuror în vederea refacerii urmăririi penale în temeiul art. 332 alin. (2) C. proc. pen., nefiind prevăzută în art. 197 alin. (2) C. proc. pen. care reglementează dispoziţiile legale a căror încălcare atrage nulitatea absolută.

În acest context instanţa de recurs reţine că infirmarea de către procurorul şef al D.N.A. la data de 29 ianuarie 2010 a ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale din 21 decembrie 2009 nu atrage sancţiunea nulităţii absolute a actelor de urmărire penală anterioare şi a celor ulterioare emiterii acestei ordonanţe nefiind prevăzută între cazurile expres reglementate de art. 197 alin. (2) C. proc. pen. Motivul admiterii plângerii de către procurorul şef a fost nerespectarea în cauză a dispoziţiilor art. 70 şi ale art. 237 C. proc. pen., prin aceea că inculpatul nu a fost informat în detaliu cu privire la cauza şi natura învinuirilor formulate şi nu i s-a dat posibilitatea reală şi efectivă de a-şi pregăti apărarea.

Din actele şi lucrările de la dosar rezultă că, după ce inculpatul C.C. a luat cunoştinţă de conţinutul ordonanţei din 22 ianuarie 2010 prin care împotriva sa a fost pusă în mişcare acţiunea penală, întrebat fiind de organul de urmărire penală dacă doreşte să dea declaraţie a răspuns afirmativ, solicitând în acest scop un termen pentru a-şi pregăti apărarea (proces verbal încheiat la 11 februarie 2010, filele 249-250, vol. 8, dosar urmărire penală).

La data de 12 februarie 2010, stabilită pentru a fi audiat în cauză, inculpatul C.C. a precizat că va da declaraţie după soluţionarea plângerii depuse împotriva ordonanţei din 22 ianuarie 2010 urmând să aducă la cunoştinţa organelor de urmărire penală ziua în care se va prezenta pentru a fi audiat (proces-verbal, filele 252-253, vol. 8, dosar urmărire penală).

Ulterior, la datele de 25 martie 2010 şi 8 aprilie 2010, inculpatul C.C. a precizat că va da declaraţii în cursul urmăririi penale dacă va primi răspuns la toate cererile şi plângerile pe care le-a formulat la procurorul şef al D.N.A., în ziua în care procurorii de caz i-au adus la cunoştinţă prevederile art. 70 alin. (2) din C. proc. pen. (filele 265-260, vol. 8, dosar urmărire penală). Ulterior, inculpatului C.C. i s-au adus la cunoştinţă dispoziţiile art. 70 alin. 2 C. proc. pen. şi în ce priveşte ordonanţa din 7 aprilie 2010 prin care s-a dispus schimbarea încadrării juridice din două infracţiuni de cumpărare de influenţă într-o singură infracţiune comisă în formă continuată, acesta solicitând un termen pentru a-şi pregăti apărarea, fiind audiat în data de 9 aprilie 2010 (filele 262-267 vol. 8, dosar urmărire penală).

Prin urmare, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că organul de urmărire penală a respectat, atât prevederile art. 70 alin. (2) din C. proc. pen., cât şi pe cele ale art. 237 din acelaşi cod, din procesele verbale existente la filele 249-263 vol. 8 din dosarul de urmărire penală rezultând că inculpatului C.C., în prezenţa apărătorilor, i s-au adus la cunoştinţă faptele pentru care a fost învinuit şi i s-au explicat drepturile şi obligaţiile pe care le are.

Totodată, instanţa de ultim control constată că, în mod corect, a apreciat instanţa de fond că împrejurarea că inculpatului C.C. nu i s-au pus la dispoziţie procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice în integralitatea lor şi că nu i s-a dat posibilitatea să asculte toate înregistrările, nu atrage nulitatea procesului-verbal de prezentare a materialului de urmărire penală, inculpatul având posibilitatea să formuleze o astfel de cerere în cursul cercetării judecătoreşti.

Prin urmare, faţă de cele învederate Înalta Curte, completul de 5 judecători, apreciind ca fiind nefondate criticile invocate, va respinge acest motiv de recurs, constatând că hotărârea recurată este temeinică şi legală.

2.2. Într-un alt motiv de recurs, apărarea a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., constând în aceea că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia.

În argumentare apărarea a arătat că prima instanţă a omis să motiveze soluţia de condamnare prin prisma tuturor elementelor constitutive ale infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000, contrar exigenţelor art. 356 lit. c) alin. (2) C. proc. pen. în care se arată că, în caz de condamnare, expunerea trebuie să cuprindă printre altele fapta reţinută de instanţă în sarcina inculpatului, precum şi forma şi gradul de vinovăţie.

Critica este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Astfel, potrivit art. 385 9 pct. 9 C. proc. pen., hotărârea poate fi supusă casării în cazul în care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii sau acestea nu se înţeleg.

Analizând structura şi conţinutul sentinţei recurate se constată că aceasta cuprinde considerente proprii în fapt şi în drept şi nu s-a mărginit a trimite la rechizitoriul parchetului, deşi a arătat că îşi însuşeşte starea de fapt, încadrarea juridică şi raţionamentele folosite la interpretarea probatoriului.

De asemenea, în cuprinsul hotărârii, prima instanţă, prin coroborarea materialului probator administrat a stabilit situaţia de fapt, după care într-un punct distinct a analizat efectiv probele şi mijloacele de probă administrate, care au format convingerea asupra existenţei vinovăţiei inculpaţilor sub aspectul săvârşirii infracţiunii imputate acestora, cu trimitere la mijloacele de probă administrate direct şi nemijlocit, aşa încât cele reţinute corespund exigenţelor unei motivări ample asupra chestiunilor de fapt şi de drept, atât în accepţiunea dispoziţiilor art. 356 C. proc. pen., cât şi a blocului de convenţionalitate dat de art. 6 şi 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi jurisprudenţa în materie( Artico contra Italiei § 33; Perez contra Franţei § 80; Boldea contra României § 28; Tatishvili contra Rusiei § 58; Suominen contra Finlandei § 36 ).

Înalta Curte - Completul de 5 Judecători reţine că în hotărârea C.E.D.O. pronunţată în cauza Boldea împotriva României se arată că „art. 6 alin. (1) obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile şi nu poate fi înţeles în sensul că impune un răspuns amănunţit pentru fiecare argument (cauza Van de Hurk împotriva Olandei § 61).

Dimensiunea acestei obligaţii poate să varieze în funcţie de natura hotărârii. Mai mult, instanţa trebuie să ţină cont mai ales de diversitatea mijloacelor pe care un pledant le poate ridica in instanţă . De aceea, problema de a şti dacă o instanţă şi-a încălcat obligaţia de motivare ce rezultă din art. 6 din Convenţie nu se poate analiza decât in lumina circumstanţelor spetei (cauza García Ruiz împotriva Spaniei, § 29).

În plus, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu şi-a motivat decât pe scurt hotărârea, prin preluarea motivării instanţei inferioare sau altfel, să fi analizat in mod real chestiunile esenţiale ce i-au fost supuse judecăţii şi să nu se fi mulţumit cu a aproba pur si simplu concluziile unei instanţe inferioare (cauza Helle contra Finlandei, § 60).”

Astfel, în mod temeinic şi motivat instanţa de fond a reţinut că din înregistrările convorbirilor telefonice, necontestate de inculpatul C.C., coroborate cu declaraţiile martorilor D.M., G.A., F.R.D., D.L.A., U.N., F.M., U.V., Ş.I., H.I., C.I., B.C.E., B.H.P., B.L., P.J., V.E.Ş., M.S.C., F.M.C., V.D.I., precum şi declaraţiile inculpaţilor C.V., C.F. şi C.C., rezultă că la data de 11 septembrie 2009, inculpatul C.C. a remis inculpatului V.C. suma de 200.000 euro, convins fiind că, urmare influenţei pe care acesta din urmă a afirmat că o are asupra magistraţilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va obţine o hotărâre favorabilă în cauza având ca obiect litigiul dintre SC P.A.C.O.I. SRL Bacău şi C.N.A.D.N.R.

Implicarea inculpatului C.F. în activitatea infracţională desfăşurată de inculpatul V.C. a fost cunoscută de către inculpatul C.C.

Totodată, s-a reţinut că inculpatul C.C. avea un interes real în a cumpăra influenţa de care se prevala inculpatul V.C., interes determinat de valoarea ridicată a contractului de achiziţie publică ce nu i-a fost atribuit de comisia care a evaluat ofertele depuse de participanţii la licitaţie, printre care s-a numărat şi el, şi care a fost estimată de autoritatea contractantă în limita maximă a sumei de 31.410.500 euro.

Din probele administrate în cauză, astfel cum au fost evidenţiate în cele ce preced, a rezultat că inculpatul C.C. a fost convins că inculpatul V.C. are o influenţă reală asupra judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi că va face demersurile promise, atât personal, cât şi prin intermediul inculpatului C.F. pentru obţinerea unei soluţii favorabile în cauza în care era interesat.

Prin urmare, din cuprinsul hotărârii atacate rezultă că au fost examinate în mod real problemele esenţiale care au fost supuse judecăţii instanţei, iar în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească argumentele care au stat la baza pronunţării acesteia, apreciind astfel că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 9 C. proc. pen., reţinând că instanţa de fond a examinat în mod real problemele esenţiale care au fost supuse analizei instanţei, iar în considerentele hotărârii au fost redate pe larg argumentele care au condus la pronunţarea acesteia.

Prin urmare se constată că, în îndeplinirea obligaţiei de motivare, prima instanţă, procedând la o examinare proprie a cauzei, a răspuns în mod judicios şi temeinic argumentat la fiecare dintre criticile şi apărările invocate de părţi.

2.3. Un alt motiv de recurs s-a circumscris cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., constând in aceea că instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la unele probe administrate, de natură să influenţeze soluţia procesului.

În argumentare apărarea a arătat că instanţa de fond s-a bazat exclusiv pe înregistrările convorbirilor telefonice, pe interpretările subiective ale Ministerului Public, omiţând să se pronunţe cu privire la celelalte probe administrate, respectiv declaraţiile martorilor D.M., F.D.R., D.L.A., U.V., Ş.I., H.I., C.I., B.C.E., B.H.P., P.J., V.E.Ş., M.S.C., F.M.C., B.L. şi V.D.I. cu toate ca aceste probe erau de natură să influenţeze soluţia procesului, întrucât din conţinutul lor rezultau elemente de fapt care ar fi exclus orice implicare a inculpatului C.C. în săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Critica este neîntemeiată.

În ceea ce priveşte lipsa pronunţării cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., invocat de apărătorii aleşi ai recurentului inculpat C.C. se constată că prima instanţă a reţinut corect starea de fapt şi vinovăţia inculpaţilor în comiterea infracţiunii pentru care au fost condamnaţi în baza probelor administrate şi respectiv readministrate în cursul cercetării judecătoreşti ( respectiv declaraţiile martorilor D.M. (filele 307-308 Vol. II dosar instanţă); G.A. (filele 309-310, vol. II dosar instanţă); F.D.R. (filele 311-314, vol. II, dosar instanţă); F.M. (filele 315-316, vol. II dosar instanţă); D.L.A. (filele 4-5 vol. III dosar instanţă); U.N. (filele 1-3, vol. III dosar instanţă); U.V. (fila fil.9 vol. III dosar instanţă); Ş.I. (fila 10 vol. III dosar instanţă); H.I. (fila 11 vol. III dosar instanţă); C.I. (filele 12-14 vol. III dosar instanţă); B.C.E. (fila 83 vol. III dosar instanţă); B.H.P. (fia 85 vol. III dosar instanţă); P.J. (fila 214 vol. III dosar instanţă); V.E.Ş. (fila 81 vol. III dosar instanţă); M.S.C. (fila 79 vol. III dosar instanţă);F.M.C. (fila 80 vol. III dosar instanţă); V.D.I. (fila 78 vol. III dosar instanţă); B.L. (fila 230, vol. IV dosar instanţă); C.L. (filele 87-88 vol. III dosar instanţă); C.M. (filele 215-216 vol. III dosar instanţă); I.A. (filele 89-91 vol. III dosar instanţă); E.F.T. (filele 217-218 vol. III dosar instanţă); E.C. (fila 219 vol. III dosar instanţă); G.V. (fila 220 vol. III dosar instanţă); P.V. (fila 106 vol. IV dosar instanţă); M.G.A. (fila 107 vol. IV dosar instanţă); R.M.C. (fila 160 vol. IV dosar instanţă); S.A. (fila 159 vol. IV dosar instanţă); audierea martorilor propuşi de inculpatul C.C.: C.P., D.F., B.G., B.M., expertizarea criminalistică a înregistrărilor/ interceptărilor convorbirilor telefonice şi în mediu ambiental, întocmindu-se rapoartele de expertiză criminalistică din 13 februarie 2012 şi din 6 aprilie 2012 (filele 6 - 14 vol. VI, filele 148-156 vol. VII, dosar instanţă); audierea în şedinţă publică a înregistrărilor convorbirilor telefonice solicitate de inculpaţi; declaraţiile inculpaţilor V.C., C.C., C.F. şi L.M. (filele 153-159, 161-168, 256-260, 261-265 vol. II dosar instanţă), în condiţii de oralitate, nemijlocire şi contradictorialitate, cu respectarea drepturilor procesuale ale inculpaţilor.

În acest context, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reţine că în virtutea rolului său activ, instanţa este obligată să administreze toate probatoriile în vederea aflării adevărului şi justei soluţionări a cauzei. Astfel, aprecierea fiecărei probe se face de către instanţă care are posibilitatea înlăturării acelor probe ce nu exprimă adevărul sau de a renunţa la audierea unor martori, deoarece depoziţia acestora a devenit inutilă soluţionării cauzei, conform dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. pen., după cum, poate constata şi imposibilitatea ascultării unei persoane când aceasta nu mai este cu putinţă, potrivit dispoziţiilor art. 327 alin. (3) C. proc. pen.

Din economia textelor de lege enunţate rezultă că instanţa, tocmai în exercitarea rolului activ analizează necesitatea administrării probatoriilor şi face aprecieri asupra concludenţei şi utilităţii unor probe, procedând, ulterior, la interpretarea ansamblului probator în vederea soluţionării cauzei.

Cu referire la critica formulată de apărarea inculpatului C.C., instanţa de control judiciar reţine că, instanţa de fond a procedat, în mod nemijlocit, la audierea martorilor D.M., F.D.R., D.L.A., U.V., Ş.I., H.I., C.I., B.C.E., B.H.P., P.J., V.E.Ş., M.S.C., F.M.C., B.L. şi V.D.I.

Contrar susţinerii inculpatului, Înalta Curte, completul de 5 judecători, examinând probele a căror administrare s-a făcut în mod nemijlocit în faţa instanţei de fond reţine că, prima instanţă a constatat c ă, din declaraţiile martorelor P.J., V.D.I., M.S.C., F.M.C., D.M., judecătorii care au compus completul de judecată pe parcursul desfăşurării procesului având ca obiect recursul declarat de SC P.A.C.O.I. SRL Bacău şi ale martorei B.L. - preşedinte interimar al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu reies date utile soluţionării acţiunii penale cu privire existenţa sau inexistenţa acţiunii de cumpărare de influenţă exercitată direct din partea inculpatului C.F. sau indirect prin intermediul său, apreciind declaraţiile acestora ca nefiind relevante în contextul cauzei.

Apărarea inculpatului V.C. în sensul că la datele de 3 august 2009 şi 11 septembrie 2009 a cerut inculpatului C.C. sumele de 2.500.000.000 lei sau echivalentul a 60.000 euro, respectiv, de 200.000 euro, cu titlu de împrumut, în primul caz, suma fiindu-i necesară pentru a-l ajuta pe un fin al său, iar în al doilea caz, suma fiindu-i necesară pentru rezolvarea unor probleme personale, aspecte care ar rezulta din declaraţiile martorilor D.M., F.D.R., D.L.A., U.V., Ş.I., H.I., C.I., care nu au fost avute în vedere de instanţă la pronunţarea hotărârii, este nefondată şi în consecinţă, urmează a fi înlăturată.

Astfel, se constată că instanţa de fond, în considerentele sentinţei recurate, a făcut ample referiri la susţinerile martorilor F.D.R., U.V. şi U.N., I.B. şi B.H.P. reţinând că martorul F.D.R., începând cu data de 21 ianuarie 2009 şi până în luna august 2009 a fost, într-adevăr, împrumutat de inculpatul V.C. cu diferite sume de bani totalizând aproximativ 500.000 euro, bani pe care i-a folosit pentru achitarea datoriilor firmei al cărei administrator este, cea mai mare sumă împrumutată, fiind de 110.000 euro, pe care a primit-o în luna iulie 2009 şi a depus-o la „E.” Craiova drept garanţie pentru obţinerea unui credit. A mai arătat martorul că din suma de 500.000 euro a restituit inculpatului V.C. aproximativ 210.000-220.000 euro după care, în urma unui telefon pe care l-a primit de la acesta în luna august 2009, în timp ce se afla la Mamaia unde îşi serba ziua de naştere împreună cu soţia sa şi cu martorii U.V. şi U.N., a convenit cu martorul U.N. să preia el întreaga datorie pe care o avea la inculpat, cedându-i în acest scop toate lucrările pe care le contractase pe numele firmei sale (filele 11-35 vol. VII dosar urmărire penală, filele 314-315 vol. II dosar instanţă).

În acest context s-a reţinut că susţinerile martorului F.D.R. sunt confirmate de martorul U.N. care a explicat şi împrejurarea în care a luat cunoştinţă pentru prima dată de datoria de 300.000 euro pe care F.D.R. o avea la inculpatul V.C. şi motivul care l-a determinat să preia datoria, respectiv faptul că a rămas şocat de reacţia de teamă a lui F.D.R. faţă de inculpatul V.C. în urma telefonului pe care acesta l-a primit de la inculpat în luna august 2009 şi situaţia financiară a firmei martorului care era una foarte grea.

Ulterior, după ce martorul U.N. a aflat de la F.D.R. că şi în luna noiembrie 2009 acesta a fost împrumutat de inculpatul V.C. cu suma de 25.000 euro cu care a achitat o datorie pentru pensiunea din Delta Dunării al cărui proprietar este „ lucru care l-a pus pe gânduri” nu a mai fost de acord să plătească nicio sumă de bani inculpatului V.C. în contul datoriei pe care F.D.R. o avea la acesta ( filele 41-63 vol. VII dosar urmărire penală, filele 1-3 vol. III dosar instanţă).

După ce, în cursul urmăririi penale a ascultat înregistrarea audio a convorbirii telefonice din data de 3 august 2009 purtată de inculpatul V.C. cu inculpatul C.C. şi a recunoscut vocea inculpatului V.C., martorul F.D.R. a respins categoric şi motivat apărarea acestuia în sensul că suma de 60.000 euro sau 2.500.000.000 lei ar fi fost cerută cu titlu de împrumut pentru el de inculpatul V.C. de la inculpatul C.C.

Declaraţiile martorului F.D.R. sunt confirmate şi de martorii D.L.A., F.M., U.V., C.I. şi H.I. (filele 36-84 vol. VII dosar urmărire penală, filele 309-310 vol. III, filele 315-316 vol. II dosar instanţă, filele 9, 11, 12-14 vol. III dosar instanţă), la care instanţa de fond a făcut referire în considerentele hotărârii recurate.

Prin urmare se constată că astfel, aşa cum rezultă din examinarea sentinţei recurate, aceasta cuprinde într-un mod sistematizat, cercetarea judecătorească de la momentul sesizării instanţei, excepţiile invocate şi modul în care acestea au fost soluţionate, administrarea propriu-zisă a mijloacelor de probă, soluţia pronunţată fiind consecinţa unei aprecieri complete şi coroborate a întregului material probator administrat în cauză, critica formulată de apărare sub acest aspect apărând ca fiind total nefondată.

2.4. O altă critică formulată de apărarea recurentului intimat inculpat C.C. în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen. a vizat faptul că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzute de art. 61 din Legea nr. 78/2000, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul laturii subiective.

Astfel, s-a arătat că, din cuprinsul textului de incriminare rezultă că elementul material al infracţiunii constă într-una din acţiunile alternative, care este, în cazul de faţă, darea unei sume de bani. Ea trebuie să se realizeze însă faţă de o persoana care are influenţă reală sau presupusă pe lângă un funcţionar şi care trebuie să fie competent să îndeplinească actul pentru a cărui realizare este interesat cumpărătorul de influenţă.

Fapta materială de remitere a unei sume de bani unei persoane cu titlu de cumpărare de influenţă în sensul normei de incriminare, nu poate fi realizată decât sub forma de vinovăţie a intenţiei şi, întrucât scopul special face parte din conţinutul constitutiv al infracţiunii, înseamnă că intenţia trebuie sa fie directă, fiind calificată de scopul special.

Plecând de la incriminarea legală, fapta inculpatului C.C. de a remite o sumă de bani la o solicitare de împrumut, fără nicio referire sau măcar aluzie la un interes pe l-ar fi avut legat de îndeplinirea de către funcţionar a unui act ce intră în atribuţiile de serviciu ale acestuia şi traficarea influenţei în acest scop de către persoana care a solicitat împrumutul, nu poate constitui infracţiunea de cumpărare de influenţă, ci reprezintă o faptă materială licită, efectuată în temeiul unui contract de împrumut.

În acest sens s-a arătat că reprezentarea, în mintea inculpatului C.C., a caracterului de împrumut a solicitării făcute de inculpatul V.C. este probată de însăşi împrejurarea că nu a existat o înţelegere în acest sens cu inculpatul V.C., fapt ce rezultă din chiar conţinutul convorbirii din 11 septembrie 2009.

Apărarea a arătat că, în mod evident lipseşte orice element de fapt din care să rezulte că inculpatul C.C. ar fi avut vreo înţelegere cu inculpatul V.C. sau că ar fi avut cunoştinţă că reprezentarea acestuia a fost alta decât cea care i-a fost transmisă în mod nemijlocit.

Pentru, acest motiv, s-a solicitat, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., admiterea recursului, casarea hotărârii atacată şi, în rejudecare, achitarea inculpatului C.C. în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) si art. 10 lit. d) C. proc. pen., pe motiv că faptei îi lipsesc elementele constitutive ale unei infracţiuni.

În raport de argumentaţia apărării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, constată că prezenta critică este, de asemenea, neîntemeiată.

Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen. se constată că, după cum s-a argumentat şi în cele ce preced, conţinutul constitutiv al infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului C.C. este realizat, atât prin prisma laturii obiective, cât şi prin cea a laturii subiective, astfel încât nu poate fi primită solicitarea de achitare, în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., starea de fapt anterior expusă, în baza mijloacelor de probă, demonstrând, fără dubiu, modul de comitere de către inculpat a infracţiunilor reţinute în sarcina acestuia.

În acest sens instanţa de recurs reţine că elementul material al laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 constă în acţiunea de cumpărare a influenţei reală sau presupusă pe lângă un funcţionar care poate fi săvârşită alternativ prin promisiunea, oferirea sau darea direct sau indirect de bani, daruri ori alte foloase pentru a-l determina să facă sau să nu facă un act ce intră in atribuţiile sale de serviciu.

Acţiunile care alternativ pot constitui element material al laturii obiective a infracţiunii de cumpărare de influenţă: promisiunea, oferirea sau darea direct sau indirect de bani, daruri ori alte foloase de influenţă, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii esenţiale:

- cumpărătorul de influenţă trebuie să creadă că persoana contactată se bucură de trecerea de care se prevalează pe lângă funcţionar, fiind fără relevanţă dacă influenţa este reală sau doar pretinsă;

- cumpărătorul de influenţă trebuie să aibă un interes real, legitim sau nelegitim în legătură cu un act care intră în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului;

- promisiunea, oferirea sau darea de bani, daruri sau alte foloase trebuie să fie săvârşite mai înainte ca funcţionarul să fi îndeplinit actul solicitat, sau cel mai târziu în timpul efectuării acestuia.

Sub aspectul laturii subiective, cumpărarea de influenţă se comite numai cu intenţie directă, calificată de scopul special urmărit de făptuitor.

Scopul este reprezentat de influenţa pe care cumpărătorul o tranzacţionează şi care urmează să fie exercitată asupra funcţionarului.

Forma de vinovăţie a intenţiei directe rezultă din textul de lege care incriminează infracţiunea de cumpărare de influenţă şi care prevede că promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase trebuie să fie făcute pentru ca vânzătorul de influenţă să-l determine pe funcţionar să îndeplinească sau nu un act care face parte din atribuţiile sale de serviciu.

Astfel, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că, în mod corect, prima instanţă de judecată, prin coroborarea judicioasă a probelor administrate în cauză, a reţinut în sarcina inculpatului C.C. săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzută de art. 61 din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în calitate de asociat la SC P.A.C.O.I. SRL Bacău, în anul 2009, a dat inculpatului V.C. suma de 200.000 euro, în schimbul asigurărilor primite de la acesta, că va interveni pe lângă magistraţii secţiei contencios administrativ şi fiscal, din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, investiţi cu soluţionarea dosarului de fond având ca obiect litigiul dintre SC P.A.C.O.I. SRL Bacău şi C.N.A.D.N.R. şi-i va determina să adopte o soluţie favorabilă societăţii comerciale menţionate.

În contextul concret al cauzei rezultă că prima instanţă a făcut un examen amplu asupra fiecărei infracţiuni reţinută în sarcina inculpaţilor, în raport cu împrejurările faptice, pe care le-a prezentat în amănunt, evidenţiind actele concrete de executare comise de către fiecare din inculpaţi, în baza mijloacelor de probă administrate în cursul procesului penal, pe care le-a valorificat coroborat, ceea ce a presupus un proces de analiză şi sinteză, finalizat prin stabilirea activităţii infracţionale, în sarcina fiecărui inculpat.

Înalta Curte reţine că infracţiunea de cumpărare de influenţă pentru care inculpatul C.C. a fost trimis în judecată, există în materialitatea ei şi că sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul laturii subiective.

Astfel, din înregistrările convorbirilor telefonice, necontestate de inculpatul C.C., coroborate cu declaraţiile martorilor D.M. (filele 307-308 Vol. II dosar instanţă); G.A. (filele 309-310, vol. II dosar instanţă); F.D.R. (filele 311-314, vol. II, dosar instanţă); F.M. (filele 315-316, vol. II dosar instanţă); D.L.A. (filele 4-5 vol. III dosar instanţă); U.N. (filele 1-3, vol. III dosar instanţă); U.V. (fila fil.9 vol. III dosar instanţă); Ş.I. (fila 10 vol. III dosar instanţă); H.I. (fila 11 vol. III dosar instanţă); C.I. (filele 12-14 vol. III dosar instanţă); B.C.E. (fila 83 vol. III dosar instanţă); B.H.P. (fia 85 vol. III dosar instanţă); P.J. (fila 214 vol. III dosar instanţă); V.E.Ş. (fila 81 vol. III dosar instanţă); M.S.C. (fila 79 vol. III dosar instanţă);F.M.C. (fila 80 vol. III dosar instanţă); V.D.I. (fila 78 vol. III dosar instanţă); B.L. (fila 230, vol. IV dosar instanţă); C.L. (filele 87-88 vol. III dosar instanţă); C.M. (filele 215-216 vol. III dosar instanţă); I.A. (filele 89-91 vol. III dosar instanţă); E.F.T. (filele 217-218 vol. III dosar instanţă); E.C. (fila 219 vol. III dosar instanţă); G.V. (fila 220 vol. III dosar instanţă); P.V. (fila 106 vol. IV dosar instanţă); M.G.A. (fila 107 vol. IV dosar instanţă); R.M.C. (fila 160 vol. IV dosar instanţă); S.A. (fila 159 vol. IV dosar instanţă); C.P., D.F., B.G., B.M., expertizarea criminalistică a înregistrărilor/ interceptărilor convorbirilor telefonice şi în mediu ambiental, întocmindu-se rapoartele de expertiză criminalistică din 13 februarie 2012 şi nr .124 din 6 aprilie 2012 (filele 6 - 14 vol. VI, filele 148-156 vol. VII, dosar instanţă ); audierea în şedinţă publică a înregistrărilor convorbirilor telefonice solicitate de inculpaţi; declaraţiile inculpaţilor V.C., C.C., C.F. şi L.M. (filele 153-159, 161-168, 256-260, 261-265 vol. II dosar instanţă), probe la care s-a făcut referire cu ocazia expunerii situaţiei de fapt, rezultă că la data de 11 septembrie 2009, inculpatul C.C. a remis inculpatului V.C. suma de 200.000 euro convins fiind că, urmare influenţei pe care acesta din urmă a afirmat că o are asupra magistraţilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va obţine o hotărâre favorabilă în cauza având ca obiect litigiul dintre SC P.A.C.O.I. SRL Bacău şi C.N.A.D.N.R.

Implicarea inculpatului C.F. în activitatea infracţională desfăşurată de inculpatul V.C. a fost cunoscută de către inculpatul C.C.

Acest aspect rezultă, atât din declaraţiile date de inculpatul V.C., în care susţine că la prima întâlnire pe care a avut-o cu inculpatul C.C. în luna iulie 2009 - după ce a fost înregistrat recursul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - i-a spus acestuia că îl va ajuta cu un avocat şi că va cere un sfat de la judecătorul C.F., cât şi din declaraţiile inculpatului C.C. în care arată că la sfârşitul lunii august 2009 când s-a întâlnit cu inculpaţii V.C. şi C.F., acesta din urmă era deja informat despre litigiul pe care SC P.A.C.O.I. SRL îl avea cu C.N.A.D.N. şi despre pierderea litigiului la curtea de apel şi, nu în ultimul rând, din convorbirile telefonice pe care inculpaţii V.C. şi C.C. le-au purtat într-un limbaj disimulat, acceptat de ambii.

Totodată, instanţa de recurs reţine că inculpatul C.C. a fost convins că inculpatul V.C. are o influenţă reală asupra judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi că va face demersurile promise, atât personal, cât şi prin intermediul inculpatului C.F. pentru obţinerea unei soluţii favorabile în cauza în care era interesat

O dovadă în acest sens sunt chiar precizările inculpatului C.C. făcute în declaraţiile date în cursul urmăririi penale pe care le-a menţinut la instanţa de judecată şi anume, că „nu a acceptat sprijinul inculpatului V.C., dar nici nu l-a refuzat”, precizând totodată: ”Cu prilejul întâlnirilor pe care le-am avut cu C.V., l-am perceput ca fiind o persoană puternică, în sensul că era înconjurat de oameni foarte puternici. Uneori, din dorinţa de a lăsa o impresie favorabilă în privinţa sa, sub aspectul puterii pe care o are în viaţa publică, vorbea despre relaţiile sale cu oameni politici, magistraţi, avocaţi, generali, persoane cu funcţii de conducere din Poliţia Română, persoane din serviciile secrete. (…) Astfel, în anturajul lui C.V. l-am văzut pe domnul general I., pe care C.V. mi l-a prezentat ca făcând parte din serviciile secrete, fără a-mi preciza care, dl general S., de la Academia de Poliţie, domnul general M. de la S.R.I., dl M.V., dl N., fost M.A.I., dl G. de la D.G.A., dl H.”

În contextul cauzei, instanţa de recurs apreciază că inculpatul C.C. avea un interes real în a cumpăra influenţa de care se prevala inculpatul V.C., respectiv acela de a-i determina pe judecătorii investiţi cu soluţionarea dosarului de fond să pronunţe o soluţie favorabilă SC P.A.C.I. SRL Bacău, interes determinat de valoarea ridicată a contractului de achiziţie publică ce nu i-a fost atribuit de comisia care a evaluat ofertele depuse de participanţii la licitaţie, printre care s-a numărat şi el, şi care a fost estimată de autoritatea contractantă în limita maximă a sumei de 31.410.500 euro.

În acest sens, conduita adoptată de inculpatul C.C. pe parcursul judecării cauzei în soluţionarea căreia era interesat dovedeşte că scopul urmărit era acela de a obţine, în schimbul sumei de 200.000 euro, dată inculpatului V.C., influenţa acestuia asupra membrilor completului de judecată.

Astfel, inculpatul C.C. a acceptat să comunice cu inculpatul V.C. într-un limbaj disimulat, apt să conducă la ascunderea sau împiedicarea descoperirii faptelor de corupţie, a participat la întâlniri cu inculpaţii V.C.. şi C.F., şi a acţionat conform „sfaturilor”acestora (a se vedea concluziile scrise pe care la solicitarea sa, transmisă de inculpaţii V. şi C., martorul B.H.P. le-a depus la dosar potrivit îndrumărilor date de inculpatul C.F. referitoare la conţinut şi la numărul de pagini).

Pe cale de consecinţă, în raport de elementele factuale anterior prezentate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în complet de 5 judecători, constată că faptele inculpatului C.C. astfel cum au fost descrise mai sus, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzută de art. 61 din Legea nr. 78/2000, reţinând că fapta de cumpărare de influenţă constând în actul material din data de 11 septembrie 2009 există în materialitatea ei şi a fost comisă de inculpatul C.C. cu forma de vinovăţie cerută de Lege.

2.5. O altă critică formulată de recurentul intimat inculpat C.C. subscrisă cazului de casare prevăzut de art. 3859pct. 18 C. proc. pen., constând în aceea că s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de condamnare.

Astfel, în argumentare apărarea a arătat că, prin reţinerea unei stări de fapt neconforme cu realitatea, reconstituite prin intermediul mijloacelor de probă, prima instanţă a comis o eroare gravă de fapt.

Aşa cum rezultă din considerentele sentinţei, hotărârea de condamnare nu este întemeiată pe probe, contrar exigenţelor art. 345 alin. (2) C. proc. pen., ci pe interpretări de convorbiri telefonice, precum şi pe răstălmăcirea propriilor declaraţii, care nu reprezintă probe după definiţia arătată în art. 63 alin. (1) C. proc. pen.

În consecinţă, s-a susţinut că prezumţia de nevinovăţie nu poate fi anulată decât prin certitudinea instanţei asupra vinovăţiei inculpatului formată pe bază de probe neîndoielnice.

Critica este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., anterior menţionate, hotărârile sunt supuse casării atunci când s-a produs o gravă eroare de fapt cu consecinţa pronunţării unei soluţii greşite de achitare sau respectiv de condamnare.

În literatura de specialitate s-a statuat că grava eroare de fapt poate exista numai dacă se constată că situaţia reţinută de instanţa de fond este în contradicţie evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate. Pentru a constitui caz de casare eroarea trebuie să prezinte două atribute, în absenţa cărora nu poate fi socotită gravă, şi anume să fie evidentă, adică starea de fapt reţinută să fie vădit şi necontroversat contrară probelor existente la dosar şi, să fie esenţială, adică să aibă o influenţă bine precizată asupra soluţiei. Existenţa erorii de fapt, ca motiv de reformare a unei hotărâri nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, ci numai dintr-o discordanţă evidentă dintre situaţia de fapt reţinută şi conţinutul real al probelor.

Înalta Curte, verificând probatoriul cauzei şi hotărârea atacată în raport de criticile aduse, constată faptul că instanţa de fond a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la aprecierea probelor, făcând o judicioasă coroborare a mijloacelor de probă administrate în cursul procesului penal, evaluându-le în mod unitar şi evidenţiind aspectele concordante ce susţin vinovăţia inculpaţilor.

În cauză prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază inculpatul C.C. a fost răsturnată în cursul activităţii de probaţiune, ansamblul material al probelor administrate în cauză fiind cert în sensul stabilirii vinovăţiei acestuia.

În raport de argumentaţia prezentată mai sus având în vedere că instanţa de fond nu a denaturat probele administrate, în sensul de a reţine împrejurări esenţiale, fără ca probele să le susţină, sau, dimpotrivă, nereţinând asemenea aspecte, deşi probele le confirmau, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că infracţiunea de cumpărare de influenţă pentru care inculpatul C.C. a fost trimis în judecată, există în materialitatea ei şi că sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul laturii subiective.

Prin urmare, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că, în mod corect, prima instanţă, prin coroborarea judicioasă a probelor administrate în cauză, examinate şi detaliate cu ocazia examinării criticilor precedente formulate de inculpatul C.C., a dispus condamnarea acestuia pentru infracţiunea de cumpărare de influenţă prevăzute de art. 61 din Legea nr. 78/2000.

3.Cu privire la inculpatul C.F.:

Criticile formulate de acesta în recurs au vizat deopotrivă aspecte de nelegalitate şi netemeinicie, solicitându-se admiterea recursului, casarea sentinţei penale nr. 877 din 1 iunie 2012 şi, pe fond, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpatului F.C. sub aspectul complicităţii la infracţiunea de trafic de influenţă, faptă prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 C. pen. combinat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000.

În argumentare apărarea a arătat că, instanţa de fond, analizând complicitatea recurentului F.C. ca o formă de participaţie penală, pierde din vedere aspecte esenţiale ale raportului infracţional specific dintre autorul unei infracţiuni şi complicele său.

Concluzionând în legătură cu activitatea infracţională pe care trebuie să o desfăşoare un complice, prin raportare la acuzaţiile concrete aduse recurentului F.C., apărarea a arătat că, se poate constata că această formă de participaţie nu a fost realizată, nici chiar în varianta ajutorului moral dat autorului faptei, în sensul în care acesta, anterior demarării proiectului infracţional sau pe parcursul comiterii faptei, să fi primit susţinerea psihologică necesară pentru ca rezoluţia infracţională să-i fie confirmată sau consolidată, iar producerea rezultatului socialmente periculos al faptei să devină mai lesnicioasă, astfel cum încearcă instanţa de fond să acrediteze în cuprinsul sentinţei şi în justificarea soluţiei de condamnare.

Prin urmare s-a arătat că se impune o evaluare a elementelor constitutive a infracţiunii de trafic de influenţă, faptă în raport de care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine participarea în calitate de complice a judecătorului F.C.

Critica este neîntemeiată, argumentele primei instanţe pe acest aspect găsindu-şi pe deplin valabilitatea şi în faţa instanţei de recurs, prin raportare la datele concrete ale cauzei.

3.a Astfel, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reţine că sunt neîntemeiate criticile referitoare la folosirea, în prezenta cauză a convorbirilor telefonice şi în mediul ambiental interceptate şi înregistrate în dosarul de fond al D.I.I.C.O.T. Structura Centrală, pentru considerentele ce au fost anterior expuse cu ocazia analizării motivelor de recurs formulate de recurentul intimat inculpat V.C.

3.b De asemenea, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că, sunt neîntemeiate, criticile formulate de recurentul intimat inculpat C.F. vizând încălcarea principiului procesului echitabil în cursul urmăririi penale, întrucât au fost folosite mijloace de probă reprezentând convorbiri interceptate, telefonic ori în mediul ambiental, obţinute şi administrate ilegal, pentru considerentele ce au fost anterior expuse la analizarea motivelor de recurs formulate de recurentul intimat inculpat V.C.

În aceeaşi ordine de idei şi în completarea celor deja arătate, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reţine totodată că, în speţa dedusă judecăţii, pentru a se asigura compatibilitatea dintre publicitatea procedurilor penale şi secretul specific domeniului siguranţei naţionale, prin încheierea din data de 16 februarie 2011, instanţa de fond a admis cererile formulate de inculpaţii C.F. şi C.C. prin care au solicitat declasificarea celor 9 mandate emise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 51/1991 modificată, prin care a fost autorizată interceptarea şi înregistrarea convorbirilor/comunicaţiilor purtate de sus-numiţii inculpaţi între ei şi cu inculpatul V.C. în perioada iulie-noiembrie 2009, inclusiv a încheierilor de şedinţă în baza cărora s-au emis mandatele respective (filele 354-361, vol. II instanţă).

Cu adresa din 3 martie 2011, Compartimentul Documente Clasificate din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a înaintat instanţei mandatele din 15 ianuarie 2009, din 11 februarie 2009, din 16 aprilie 2009, din 14 iulie 2009, din 2 octombrie 2009, din 16 octombrie 2009, din 25 august 2009, din 10 septembrie2009 şi din 9 aprilie 2009, precum şi încheierile în baza cărora au fost emise respectivele mandate, cu precizarea că atât încheierile, cât şi mandatele au fost declasificate parţial în temeiul art. 24 alin. (2) şi (10) din Legea nr. 182/2002 şi art. 20 alin. (1) din H.G. nr. 585/2002 (filele 388-433, vol. II dosar instanţă).

Întrucât chiar declasificate, informaţiile rezultate din tehnicile de investigare folosite în materia siguranţei naţionale pot fi utilizate în probaţiunea cauzei penale numai sub condiţia ca organul judiciar să dovedească legalitatea modului în care au fost obţinute, instanţa de fond procedând la verificarea legalităţii procedeului investigativ, a constatat că:

- autorizarea a fost dată cu respectarea regulilor de competenţă (de către un judecător din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, anume desemnat de preşedintele acestei instanţe în temeiul art. 20 şi art. 21 din Legea nr. 535/2004 raportat la art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991);

- operaţiunea investigativă face parte dintre cele de care conform legii, pot uza autorităţile responsabile în materia siguranţei naţionale;

- informaţiile cu valoare probatorie în cauza penală dedusă judecăţii au fost obţinute prin procedeul investigativ autorizat; perioada în care informaţiile au fost obţinute este cea înscrisă în actul de autorizare care, fiind emis în baza dispoziţiilor din legea specială prevede o altă durată pe care se poate dispune interceptarea convorbirilor telefonice, care este diferită de cea prevăzută in codul de procedură penală.

Prin urmare, verificând legalitatea modului de obţinere a informaţiilor şi din perspectiva compatibilităţii şi conformităţii legislaţiei interne cu reglementările europene, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată, contrar celor susţinute de apărarea inculpatului C.F., că prin modificările aduse dispoziţiilor Legii nr. 51/1991 sunt asigurate cetăţeanului garanţii adecvate şi suficiente contra abuzurilor autorităţilor publice în cazul interceptărilor şi înregistrărilor de comunicaţii în materie de siguranţă naţională.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte, completul de 5 judecători, examinând sentinţa recurată în raport de criticile formulate de apărarea recurentului intimat inculpat C.F., în sensul că instanţa de fond a conferit valoare probatorie interceptărilor convorbirilor telefonice şi din mediul ambiental, faţă de concluziile raportului de expertiză criminalistică întocmit în cauză, constată că instanţa de fond a reţinut, contrar celor susţinute de inculpat, că, situaţia de fapt şi vinovăţia acestuia au fost analizate şi stabilite prin coroborarea tuturor probelor administrate în cauză, respectiv declaraţiile martorilor D.M. (filele 307-308 Vol. II dosar instanţă); G.A. (filele 309-310, vol. II dosar instanţă); F.D.R. (filele 311-314, vol. II, dosar instanţă); F.M. (filele 315-316, vol. II dosar instanţă); D.L.A. (filele 4-5 vol. III dosar instanţă); U.N. (filele 1-3, vol. III dosar instanţă); U.V. (fila fil.9 vol. III dosar instanţă); Ş.I. (fila 10 vol. III dosar instanţă); H.I. (fila 11 vol.III dosar instanţă); C.I. (filele 12-14 vol. III dosar instanţă); B.C.E. (fila 83 vol. III dosar instanţă); B.H.P. (fia 85 vol. III dosar instanţă); P.J. (fila 214 vol. III dosar instanţă); V.E.Ş. (fila 81 vol. III dosar instanţă); M.S.C. (fila 79 vol.III dosar instanţă);F.M.C. (fila 80 vol. III dosar instanţă); V.D.I. (fila 78 vol. III dosar instanţă); B.L. (fila 230, vol. IV dosar instanţă); C.L. (filele 87-88 vol. III dosar instanţă); C.M. (filele 215-216 vol. III dosar instanţă); I.A. (filele 89-91 vol. III dosar instanţă); E.F.T. (filele 217-218 vol. III dosar instanţă); E.C. (fila 219 vol. III dosar instanţă); G.V. (fila 220 vol.III dosar instanţă); P.V. (fila 106 vol. IV dosar instanţă); M.G.A. (fila 107 vol. IV dosar instanţă); R.M.C. (fila 160 vol. IV dosar instanţă); S.A. (fila 159 vol. IV dosar instanţă); C.P., D.F., B.G., B.M., expertizarea criminalistică a înregistrărilor/ interceptărilor convorbirilor telefonice şi în mediul ambiental, întocmindu-se rapoartele de expertiză criminalistică din 13 februarie 2012 şi din 6 aprilie 2012 (filele 6 - 14 vol. VI, filele 148-156 vol. VII, dosar instanţă ); audierea în şedinţă publică a înregistrărilor convorbirilor telefonice solicitate de inculpaţi; declaraţiile inculpaţilor V.C., C.C., C.F. şi L.M. (filele 153-159, 161-168, 256-260, 261-265 vol. II dosar instanţă), probe la care s-a făcut referire cu ocazia expunerii situaţiei de fapt, şi nu doar pe baza interceptărilor şi înregistrărilor convorbirilor telefonice şi în mediul ambiental reţinute in actul de sesizare a instanţei, necontestate de inculpaţi.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, apreciază că sunt neîntemeiate criticile formulate de apărarea recurentului intimat inculpat C.F., recursul declarat de acesta urmând a fi respins ca nefondat în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

3.c Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 26 C. pen., Înalta Curte, completul de 5 judecători, reţine că „este complice persoana care, cu intenţie înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală. Este, de asemenea, complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită”.

Ceea ce caracterizează complicitatea în raport cu celelalte forme de participaţie penală este caracterul său de contribuţie indirectă la săvârşirea infracţiunii.

Complicele nu determină nici nu realizează în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, ci îi înlesneşte autorului această realizare, făcând, prin sprijinul pe care îl dă, ca autorul să săvârşească mai uşor, mai repede sau mai sigur fapta incriminată.

Pentru existenţa complicităţii este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii:

- comiterea de către autor a unei fapte prevăzute de legea penală;

- săvârşirea de către complice a unei acţiuni menite să înlesnească, să ajute pe autor la săvârşirea infracţiunii;

- complicele să acţioneze cu intenţie directă sau indirectă, ceea ce înseamnă că acesta fie prevede şi urmăreşte producerea rezultatului socialmente periculos, fie nu-l urmăreşte dar îl prevede şi acceptă posibilitatea producerii lui, stabilindu-se astfel legătura subiectivă cu autorul.

Complicitatea este morală când se contribuie la întărirea sau menţinerea hotărârii infracţionale a autorului, hotărâre care era deja luată. Această formă a complicităţii presupune un ajutor sau sprijin care vizează latura psihică a faptei săvârşită de autor şi constă în actul de natură să întărească moralul acestuia la comiterea faptei.

Raportând consideraţiile teoretice sus-menţionate la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reţine că, în luna iulie 2009, inculpatul C.F. s-a întâlnit cu inculpatul V.C., ocazie cu care, luând cunoştinţă de la acesta de faptul că inculpatul C.C. pierduse o licitaţie, a acceptat propunerea iniţială a inculpatului V.C. de a „se uita pe nişte hârtii şi în funcţie de acestea să facă nişte precizări şi eventual să-i dea nişte sfaturi juridice”(filele 161-168, vol. III dosar instanţă).

După această primă întâlnire, în luna august 2009, cei trei inculpaţi s-au întâlnit, la invitaţia inculpatului V.C., la restaurantul „S.”, ocazie cu care inculpatul C.C. a înţeles că inculpatul C.F. fusese deja informat de C.V. despre litigiul pe care SC P.A.C.O.I. SRL îl avea cu C.N.A.D.N.R. şi despre pierderea acestuia la Curtea de Apel.

Potrivit declaraţiilor inculpatului C.C., „la sfârşitul lunii august 2009, inculpatul C.F. s-a întâlnit cu inculpatul V.C., în cursul acestei întâlniri judecătorul C. mi-a spus că a primit de la prietenul şi fratele său C.V. nişte hârtii legate de litigiul SC P.A.C.O.I. SRL pe care o să le studieze şi o să-şi spună părerea.”(declaraţia inculpatului C.C. dată în ziua de 09 aprilie 2010 în dosarul de fond al Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie - secţia penală, - (vol. VIII, filele 267- 272)

Acelaşi inculpat arată ”Fac precizarea că hârtiile la care am făcut referire şi care erau probabil documente legate de litigiul SC P.A.C.O.I. SRL, pe care urma să le studieze F.C. şi să-şi dea o părere, nu i le-am dat eu lui C.V. şi din câte ştiu nici avocatul meu H.B. Nu ştiu de unde avea C.V. documentele la care se referea F.C. că le primise de la acesta şi nici nu cunosc la ce documente se referea. Spun acest lucru deoarece eu nu i-am dat lui C.V. la prima întâlnire avută cu acesta şi nici ulterior, până la întâlnirea cu F.C., vreun înscris legat de litigiul SC P.A.C.O.I. SRL (declaraţia inc. C.C. dată în ziua de 28 aprilie 2010 în dosarul de fond - vol. VIII, filele 274-287), fiind evident că inculpatul C.F. fusese deja informat de C.V. despre litigiul pe care SC P.A.C.O.I. SRL îl avea cu C.N.A.D.N.R. şi despre pierderea acestuia la Curtea de Apel.

Contrar susţinerilor apărării, instanţa de recurs reţine că inculpatul C.F. a cunoscut hotărârea infracţională luată de inculpatul V.C. de a obţine foloase materiale de la inculpatul C.C., în schimbul promisiunilor făcute acestuia că, prin „ relaţiile” pe care le are, îl va ajuta în rezolvarea favorabilă a litigiului pe care îl avea pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În acest context, instanţa de recurs apreciază ca fiind relevante aspectele ce rezultă din dialogul din 17 septembrie 2009, purtat de inculpatul C.V. cu inculpatul C.F. „(…) e un om, e un om serios de tot şi nu mai muncim tot anul ! Şi tre să am încredere în el ca în fratele meu, înţelegeţi ?

E păcat să ratăm o chestie de-asta (…) plus că noi vedem un happy end. Doi! Ăştia-s bani pe care nu-i mai luăm. Luăm o dată şi gata! Pe muncă cinstită.

Şi eu vă spun un lucru : Dincolo de faptul că vorbim între noi, dom`ne are dreptate cu carul. E păi cum (…) neinteligibil (…)Ai văzut ce fel de om e !(…)” cei doi inculpaţi încercând să se convingă totodată că, nu există riscul de a fi denunţaţi de C.C., fapt ce se constituie o dovadă înţelegerii infracţionale dintre aceştia.

Înalta Curte, completului de 5 judecători, reţine că, se circumscriu noţiunii de complicitate morală, ca formă a participaţiei penale, astfel cum este definită în art. 26 C. pen., acţiunile inculpatului C.F. care:

- a acceptat să-şi spună părerea cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de fond şi la motivele de recurs depuse la dosar;

- a acceptat să participe la întâlnirile pe care, iniţial, le-a avut doar cu inculpatul V.C., dar şi la cele ulterioare, la care a participat şi inculpatul C.C. şi să aibă convorbiri telefonice cu inculpaţii V.C. şi C.C., referitoare la evoluţia dosarului de fond9 şi la căile de urmat, propuse de inculpatul V.C. şi la care el a achiesat, pentru a se ajunge la soluţionarea favorabilă a acestuia în alte condiţii decât cele legale;

- l-a asigurat pe inculpatul V.C., de fiecare dată când era sunat de acesta sau când se întâlneau, că soluţia ce se va pronunţa va fi favorabilă SC P.A.C.O.I. SRL, asigurări despre care ştia că sunt transmise mai departe de inculpatul V.C., inculpatului C.C., precum şi conduita adoptată pe toată perioada desfăşurării procesului.

Discuţiile pe care inculpatul C.F. le-a avut cu inculpatul V.C., pe toată perioada desfăşurării procesului au fost de natură a contribui la întărirea şi menţinerea hotărârii infracţionale luată de inculpatul V. Cătălin de a obţine foloase materiale de la inculpatul C.C. în schimbul promisiunilor făcute acestuia încă de la începutul lunii iulie 2009, când a aflat despre dosar, că va interveni pe lângă membrii completului de judecată şi-i va determina să pronunţe o soluţie favorabilă SC P.A.C.O.I. SRL Bacău.

Prin acţiuni conjugate traficantul de influenţă şi complicele său au urmărit să-l asigure pe inculpatul C.C. că au un control total asupra membrilor completului de judecată care vor tranşa litigiul în favoarea SC P.A.C.O.I. SRL.

Prin urmare, în raport de întregul material probator administrat în cauză instanţa de recurs apreciază că nu poate fi primită apărarea inculpatului C.F. în sensul că activitatea acestuia s-a rezumat doar la a-şi spune un punct de vedere cu privire la hotărârea pronunţată de instanţa de fond prin care s-a respins contestaţia formulată de SC P.A.C.O.I. SRL Bacău şi la motivele de recurs depuse la dosar.

Astfel, inculpatul C.F. a avut reprezentarea faptului că ajutorul promis de inculpatul V.C., inculpatului C.C. nu se rezuma doar la sfaturile pe care el urma să i le dea inculpatului C.C., în condiţiile în care sfaturile respective veneau de la o persoană pentru care, potrivit susţinerilor inculpatului C.C., achiziţiile publice nu reprezentau un domeniu la care să se priceapă foarte bine, aspect cunoscut de inculpatul C.C., care avea mare încredere în avocatul care reprezenta firma în instanţă şi pe care l-a descris celor doi inculpaţi ca fiind ”excepţional pregătit profesional”.

De asemenea, inculpatul C.F. cunoştea faptul că toate informaţiile despre dosar pe care el le comunica inculpatului V.C. şi asigurările date acestuia că soluţia ce se va pronunţa va fi favorabilă firmei administrată de inculpatul C.C. erau transmise mai departe de acesta inculpatului C.C. (o dovadă în acest sens fiind, de exemplu, convorbirea telefonică din data de 28 octombrie 2009 în care, inculpatul V.C. ii spune inculpatului C.F. „ la omul acela i-am dat vestea bună, că diagnosticul e cert” („omul acela”, fiind inculpatul C.C.).

Relevante în sprijinul concluziei potrivit căreia soluţia ce se impune a fi pronunţată in cauză este aceea de condamnare a inculpatului C.F. sunt şi discuţiile pe care acesta le-a avut cu inculpatul V.C. la întâlnirile şi în convorbirile telefonice purtate la data de 17 septembrie 2009, când inculpatul C.F. se declară pe deplin de acord şi acceptă sugestiile primite de la inculpatul V.C. referitoare la modalitatea în care să procedeze în discuţiile cu membrii completului de judecată pentru ca, pe de o parte, să nu le trezească acestora suspiciunea că în schimbul intervenţiilor cerute, cei doi primesc bani (“gologani " în limbajul folosit de inculpatul V.C.) de la inculpatul C.C., iar pe de altă parte, şi pentru a-i convinge să pronunţe soluţia urmărită de acesta din urmă („aţi fost rugate de mediul politic, că ar fi o mârşăvie, o. domnul C.C. a câştigat peste tot dar la Curtea de Apel l-au mânărit”(…).

Expresia folosită de inculpatul C.F. :,,(…) Una dintre doamne, deşi a fost rugată la cel mai înalt nivel cu putinţă” dezvăluie înţelegerea pe care a avut-o cu inculpatul C.V. şi punerea în aplicare a metodelor de influenţare a completului de judecată sugerate de acesta din urmă în ziua de 16 septembrie 2009 cu ocazia întâlnirii de la restaurantul,,S.” din Bucureşti.

De asemenea, relevantă este şi convorbirea din 14 octombrie 2009, al cărei conţinut nu a fost contestat de inculpatul C.F. în care, acesta din urmă, îi confirmă inculpatului V.Că. că a discutat cu magistraţii din complet („doamna profesoară)” şi îi dă asigurări că decizia de amânare a pronunţării a fost luată în scopul adoptării unei hotărâri favorabile SC P.A.C.O.I. SRL, „(…) este foarte bine, credeţi-mă”… „Că, dacă era rău, era azi. Dacă nu e, e bine (…)”.

În convorbirea purtată la data de 11 noiembrie 2009 cu inculpatul C.C., care la ora la care a fost sunat nu cunoştea încă soluţia pronunţată, inculpatul C.F., pe lângă propriile aprecieri asupra soluţiei pronunţate, îi dă acestuia detalii cu privire la cariera profesională a judecătorilor din complet, opiniile şi stările de spirit ale magistraţilor înainte şi după pronunţarea hotărârii, făcând referiri directe la presiunile politice şi fapte de corupţie care ar fi determinat pronunţarea acestei soluţii”strâmbe” asigurându-l, totodată, că o să găsească o soluţie juridică pentru desfiinţarea deciziei şi pronunţarea alteia, favorabilă intereselor SC P.A.C.O.I SRL Bacău.

Relevantă în contextul cauzei este şi declaraţia martorei B.L., preşedinte interimar al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care audiată fiind a declarat că, a aflat din zvonurile care circulau în instituţie „că se vor face presiuni asupra completului de judecată prezidat de judecătorul J.P. în legătură cu un dosar rămas în pronunţare” iar „presiunile urmează să vină din partea unor parlamentari” (vol. VII, filele 97-99).

În virtutea atribuţiilor conferite de funcţia deţinută, martora i-a spus judecătoarei J.P. să adopte soluţia corectă. Totodată, i-a transmis că dosarul este monitorizat, împrejurare despre care ar fi luat cunoştinţă din aceleaşi zvonuri.

Susţinerile sale au fost parţial confirmate de judecătoarea P.J. care a arătat că în dimineaţa zilei de 14 octombrie 2009, când cauza urma sa rămână în pronunţare, martora V.E.Ş., magistrat asistent şef la secţia condusă de inculpatul C.F., a sunat de mai multe ori in biroul său şi a cerut să vorbească cu doamna judecător D.M. care făcea parte din completul de judecată investit cu soluţionarea dosarului de fond. A mai arătat martora, că doamna judecător D.M. nu a fost găsită în birou deoarece intre timp se pensionase.

Nu lipsită de interes în aprecierea vinovăţiei inculpatului C.F. este şi întâlnirea pe care acesta a avut-o cu ceilalţi inculpaţi în luna noiembrie 2009, ulterior convorbiri purtate la data de 11 noiembrie 2009, în cadrul căreia, potrivit declaraţiilor inculpatului C.C. :” C.V. mi-a spus ca a vrut să mă asigure de toata prietenia dumnealui, că a făcut tot ce a putut, referindu-se la litigiul SC P.A.C.O.I. SRL, că dl C. îmi poate confirma că am avut dreptate, dar am pierdut. Judecătorul C. mi-a spus că .C. a vrut din tot sufletul să mă ajute, întrucât am dreptate, dar cu toate acestea am pierdut procesul.”

Având în vedere considerentele mai sus-arătate, Înalta Curte, completul de 5 judecători, va respinge cererea inculpatul C.F. de a se pronunţa o soluţie de achitare, apreciind-o ca fiind neîntemeiată, reţinând că infracţiunea de complicitate la trafic de influenţă, pentru care acesta a fost trimis în judecată, există în materialitatea ei şi a fost comisă cu forma de vinovăţie prevăzută de lege.

4. Cu privire la inculpatul L.M.:

Criticile formulate de acesta în recurs au vizat deopotrivă aspecte de nelegalitate şi netemeinicie.

4.1. Într-un prim motiv de recurs a fost invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului L.M.

În argumentare, cu privire la cel de-al doilea act material reţinut în rechizitoriu, constând în remiterea sumei de 119.000 lei, prin încheierea Contractului de asistenţă juridică din 19 octombrie 2009 între Cabinetul de Avocat „V.C." şi SC L.I. S.R.L., apărarea a arătat că activităţile inculpatului V.C. ce vizau stabilirea unei audienţe pentru dl. L. nu au fost însoţite de solicitări ori acceptări de bani sau alte bunuri.

Astfel, având în vedere probele existente la dosarul cauzei şi, în mod special, dialogurile purtate de dl. V.C. cu martorul C.L. (17 septembrie 2009) şi cel cu L.M. (16 octombrie 2009), apărarea a concluzionat că nu se poate discuta despre o îndoială cu privire la o posibilă legătură între încheierea Contractului de asistenţă juridică din 19 octombrie 2009 şi discuţiile privind stabilirea unei audienţe, ci este evident că situaţia de fapt este cu totul alta decât cea stabilită de prima instanţă de judecată.

În aceste circumstanţe, apărarea a solicitat, în temeiul art. 385 pct. 2 lit. b) şi art. 10 lit. d) C. proc. pen. achitarea inculpatului L.M., pe motiv ca faptei îi lipsesc elementele constitutive ale unei infracţiuni.

În acest context Înalta Curte, completul de 5 judecători, are în vedere şi critica formulată în recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. vizând greşita înlăturare din conţinutul infracţiunii de cumpărare de influenţă reţinută în sarcina inculpatului L.M., în formă continuată, a actului material constând în promisiunea făcută inculpatului V.C. de a publica cu titlu gratuit în cotidianul „I.P.” a unor articole cu conţinut electoral.

În esenţă, reprezentantul Ministerului Public, susţinând oral motivele de recurs detaliate în memoriul depus la dosar şi redate pe larg în cuprinsul părţii introductive a prezentei hotărâri a invocat drept caz de casare dispoziţiile art. 3859 pct. 18 din C. proc. pen., criticând sentinţa penală nr. 877 din 01 iunie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul de fond şi solicitând, în temeiul art. 38515 alin. (2) lit. d) C. proc. pen. raportat la art. 3859 punctul 18 C. proc. pen., admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii instanţei de fond şi, rejudecând, reţinerea în sarcina inculpatului L.M. a actului material comis la data de 30 august 2009 şi condamnarea acestuia la pedeapsa de 5 ani închisoare.

Criticile sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente:

Examinând actele şi lucrările dosarului se constată că, prima instanţă, în baza probatoriului administrat, a reţinut în mod corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului L.M.

În ce priveşte primul act material reţinut în rechizitoriu ca fiind comis prin „promisiune”, ca modalitate normativă alternativă de realizare a elementului material al laturii obiective a infracţiunii de cumpărare de influenţă, instanţa de fond, în mod corect, a reţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei fapte penale sub aspectul laturii obiective.

În consecinţă, constatând că nu se poate reţine în sarcina inculpatului L.M. vinovăţia pentru actul material sus-menţionat, pretins comis la data de 30 august 2009, în baza art. 334 C. proc. pen. instanţa de fond a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de cumpărare de influenţă comisă în formă continuată, prevăzută şi pedepsită de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracţiunea de cumpărare de influenţă prevăzută de art. 61din Legea nr. 78/2000, în opinia instanţei nefiind suficientă doar înlăturarea din încadrarea juridică a faptei a prevederilor art. 41 alin. (2) C. pen.

Totodată, instanţa de fond a reţinut că, deşi dispoziţiile art. 334 C. proc. pen. nu au fost puse în discuţia părţilor, nu s-a adus nicio vătămare acestuia, întrucât dreptul la apărare al inculpatului nu a fost în niciun fel afectat, câtă vreme şi apărarea sa, a fost în sensul că pentru primul act material nu se impune condamnarea.

În acest context, instanţa de recurs reţine că este neîntemeiată critica formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind greşita înlăturare din conţinutul infracţiunii de cumpărare de influenţă reţinută în sarcina inculpatului L.M., în formă continuată, a actului material constând în promisiunea făcută inculpatului V.C. de a publica, cu titlu gratuit, în cotidianul „I.P.” nişte articole cu conţinut electoral, este neîntemeiată.

Astfel, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că argumentele primei instanţe vizând acest aspect îşi găsesc pe deplin valabilitatea şi în faţa instanţei de recurs, prin raportare la datele concrete ale cauzei reţinând că, din conţinutul convorbirii telefonice înregistrate şi interceptate în mediu ambiental la data de 30 august 2009, nu rezultă că inculpatul L.M. s-a angajat faţă de inculpatul V.C. că în cazul în care acesta din urmă va interveni pe lângă poliţiştii care instrumentau cauza în care era cercetat pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave şi-i va determina să nu ia împotriva sa măsura reţinerii şi să propună parchetului o soluţie de neurmărire penală, îi va publica cu titlu gratuit în cotidianul „I.P.” articole cu conţinut electoral.

Discuţia dintre cei doi inculpaţi s-a rezumat la întrebarea adresată de inculpatul L.M. inculpatului V.C. „ Cu ce putem ajuta, începe campania electorală. La tipografie după ce citeaţi?”, întrebare care, în opinia instanţei de recurs, nu are semnificaţia unui angajament, a unei promisiuni care să atragă incidenţa în cauză a prevederilor art. 61din Legea nr. 78/2000 care incriminează infracţiunea de cumpărare de influenţă.

Pentru aceste considerente Înalta Curte, completul de 5 judecători, va respinge ca nefondat acest motiv de recurs invocat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A.

Contrar susţinerilor apărării inculpatului L.M., Înalta Curte, completul de 5 judecători, reţine că, al doilea act material al infracţiunii de cumpărare de influenţă reţinut în sarcina inculpatului L.M., constând în remiterea sumei de 119.000 lei inculpatului V.C. în schimbul intervenţiilor promise de acesta pe lângă poliţişti din cadrul D.G.P. a Municipiului Bucureşti, există în materialitatea lui şi a fost comis de inculpat cu forma de vinovăţie cerută de lege.

Astfel, instanţa de recurs reţine că elementul material al infracţiunii prevăzută de art. 61 din Legea nr. 78/2000 constă în acţiunea de cumpărare a influenţei reale sau presupuse care poate fi realizată alternativ prin promisiunea, oferirea sau darea direct sau indirect de bani, daruri sau alte foloase. Cumpărătorul tranzacţionează sau numai încearcă, influenţa reală sau presupusă pe care o persoană o are pe lângă un funcţionar, acesta acţionând numai în considerarea influenţei reale sau presupuse.

Totodată, se reţine că pentru a fi realizat elementul material, cumpărătorul de influenţă, trebuie să aibă un interes real, legitim sau nelegitim, iar promisiunea, oferirea sau darea de bani, daruri ori alte foloase să fie săvârşite mai înainte ca funcţionarul pe lângă care o persoană are sau lasă să se creadă că are influenţă, să fi îndeplinit actul care intră în atribuţiile sale de serviciu şi care este solicitat, cerut sau, cel mai târziu, în timpul efectuării acestuia.

Raportând consideraţiile teoretice sus-menţionate la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reţine următoarele:

Fiind interesat de soluţionarea favorabilă a dosarului penal, înregistrat la S.I.F. din cadrul D.G.P. a Municipiului Bucureşti, în care era cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. (1), (3), (4), (5) C. pen., urmare plângerii penale formulate împotriva sa de martorul E.F.T., inculpatul L.M., prin intermediul martorului I.A., a luat legătura cu inculpatul V.C. în ziua de 30 august 2009, după ce anterior, pe numele său fusese emisă o citaţie de către organul de poliţie şi i-a cerut acestuia din urmă să intervină pe lângă poliţiştii ce instrumentau dosarul respectiv pentru a nu dispune împotriva sa o măsură preventivă şi pentru a se propune parchetului o soluţie de neurmărire penală.

Din discuţia purtată de cei doi inculpaţi în prezenţa martorilor I.A. şi C.L., interceptată şi înregistrată în mediul ambiental la data de 30 septembrie 2009, cât şi din declaraţiile acestor martori şi din discuţiile ulterioare purtate de inculpaţi, convins fiind că inculpatul V.C. este persoana care îi poate rezolva problema juridică pe care o avea, inculpatul L.M. a fost de acord ca, în schimbul intervenţiilor promise de inculpatul V.C. pe lângă poliţiştii din cadrul D.G.P. a Municipiului Bucureşti să-i remită acestuia suma de 119.000 lei.

În acest context se impune a fi reţinută convorbirea înregistrată şi interceptată în mediu ambiental din data de 30 august 2009 în care inculpatul V.C. afirmă: „Eu mâine, o spun cu voce tare, îmi pun fundul în maşină şi mă duc direct, personal, pentru dl L. la Poliţia Capitalei. ba nu. O să mă duc la I.G.P. şi îi chem la mine, într-un birou la I.G.P. pe cei de la Capitală. (…) dvs. puteţi scăpa, fără să vă spun un nume. Eu vă spun că mă duc la o persoană autorizată, îi chem pe toţi în birou, acolo şi pe ăla şi pe ăla şi pe ăla . situaţia: Domnilor, dacă apreciaţi în viaţă ce am făcut şi eu pentru voi cât eram la Palatul Cotroceni, dacă veţi fi azi în viaţă opinia mea (…) (…) este că L. dacă are probleme are numai de natură comercială, nu este escroc, nu este ţepar, nu e bandit.„

Urmare înţelegerii de natură infracţională descrisă, în perioada imediat următoare inculpatul C.V. a purtat mai multe convorbiri telefonice cu martorul M.C., la acea dată inspector general adjunct al I.G.P.R., desemnat şi la conducerea Poliţiei Capitalei, funcţii în virtutea cărora avea atribuţii ce-i permiteau să intervină pentru rezolvarea favorabilă a intereselor cumpărătorului de influenţă.

În cursul acestor convorbiri inculpatul V.C. i-a cerut martorul M.C. să dea dispoziţie poliţiştilor din cadrul D.G.P.M.B.- S.I.F. care instrumentau cauza să nu-l pună sub învinuire pe inculpatul M.L. şi să finalizeze cercetările cu o propunere de netrimitere în judecată.

Martorul C.M. a dat curs cererilor inculpatului C.V., organizând în biroul său din sediul D.G.P.M.B. o întâlnire cu inculpatul M.L., în cursul căreia au purtat discuţii în legătură cu cercetările ce se efectuau în dosarul de fond, ofiţerul de poliţie implicându-se direct, la cererea inculpatului C.V. în rezolvarea cu maximă promptitudine a solicitărilor acestuia.

„V.C.: Bine. Dar vreau mult de tot şi insist să vă notaţi pe agendă să fie sub da ? adică, să aveţi dvs. în atenţie, ca să stau şi eu liniştit. Să nu fie acuze, să nu da ? Bine.

C.M.:Dacă e, vine întâi la mine şi chem eu oamenii, cum doriţi! Dacă e aşa.

V.C. : Deci, el o să spună la poartă că se numeşte M. şi că e chemat de dumneavoastră, l-aşteaptă (…)

C.M.: La şapte ş-un sfert

V.C. : La Capitală, nu la biroul de la I.G.P.

C.M.: La Capitală, capitală.”

Astfel, în ziua de 10 septembrie 2009, când inculpatul M.L. a mers la Poliţia Capitalei, urmare intervenţiilor inculpatului V.C., în biroul în care a fost condus, pe lângă martorul C.M. se afla şi numitul B.D., şeful S.I.F., serviciu în cadrul căruia îşi desfăşura activitatea martorul M.I., agentul de poliţie care instrumenta cauza în a cărei soluţionare favorabilă era interesat inculpatul L.

În această context, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reţine că pentru existenţa infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 61 din Legea nr. 78/2000 este necesar ca oricare şi fiecare dintre acţiunile care definesc elementul material al laturii obiective al infracţiunii să fie săvârşită mai înainte ca funcţionarul pe lângă care s-a pretins că se are influenţă reală sau presupusă să îndeplinească actul vizat şi care intră în atribuţiile sale de serviciu.

În speţă, instanţa de recurs reţine că actul vizat de cumpărătorul de influenţă era trimiterea la parchet, de către martorul M.I., a dosarului penal, în care inculpatul L.M. era cercetat, cu o propunere de neurmărire penală şi neluarea faţă de el a măsurii preventive a reţinerii, acte care nu au fost îndeplinite până la data când a avut loc discuţia dintre cei doi inculpaţi referitoare la pretinderea, de către inculpatul V.C., şi respectiv, remiterea la data de 21 octombrie 2009, de către inculpatul L.M., a sumei de 119.000 lei. De altfel, dosarul nu a fost soluţionat până la data definitivării cercetărilor în prezenta cauză penală.

Martorul E.F.T., audiat în cauză a arătat că „de la data sesizării şi până la data ascultării sale în prezenta cauză, nu au fost chemaţi la poliţie nici el, nici vreun alt angajat al firmei SC T.M.L. I.F.N. SA pentru a fi audiaţi în dosarul în care a formulat plângere penală împotriva inculpatului L.M. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave (filele 134-136, vol. VII dosar urmărire penală, filele 217-218 vol. III dosar instanţă).”

Sub aspectul laturii subiective, se reţine că inculpatul L.M. a acţionat cu forma de vinovăţie a intenţiei directe calificată de scopul urmărit de acesta, constând în obţinerea influenţei pe care inculpatul V.C. a afirmat că o are pe lângă poliţiştii din cadrul D.G.P. a Municipiului Bucureşti pentru a-i determina să soluţioneze în favoarea sa cauza penală în care era cercetat.

Din dialogul purtat de inculpaţii V.C. şi L.M. la data de 30 august 2009 în prezenţa martorilor I.A. şi C.L., rezultă că inculpatul V.C. i-a creat inculpatului L.M. convingerea că are o mare influenţă asupra persoanelor din conducerea I.G.P.R., deoarece în perioada cât a ocupat funcţia de consilier pe probleme de ordine publică şi siguranţă naţională în cadrul Administraţiei Prezidenţiale - D.S.N., i-a sprijinit pe mulţi poliţişti să promoveze în funcţii de conducere, aşa încât aceştia nu i-ar putea refuza eventualele cereri, între care şi cea vizând soluţionarea favorabilă a dosarului în care inculpatul L.M. era cercetat penal.

Interpretarea dialogului din data de 30 august 2009 în sensul celor de mai sus rezultă, contrar celor susţinute de inculpat în sensul că trimiterea sa în judecată s-a fundamentat exclusiv pe convorbiri telefonice, şi din declaraţiile martorului I.A., persoana căreia inculpatul L.M. i-a relatat că împotriva lui a formulat plângere penală SC T.M.L. I.F.N. SA pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave şi pe care l-a rugat să-i intermedieze o întâlnire cu inculpatul V.C., dar şi din declaraţiile martorului C.L.

Astfel, în declaraţia dată la organul de urmărire penală, martorul I.A. a arătat că inculpatul V.C. i-a promis inculpatului L.M. că-i va rezolva problema juridică pe care o avea la poliţie, întrucât avea ascendent asupra persoanelor cu funcţii de conducere de la Poliţia Capitalei la care urma să apeleze şi cărora, potrivit spuselor sale, le făcuse unele servicii în perioada când lucrase la Palatul Cotroceni (filele 127-133, vol. VII dosar urmărire penală).

Aceleaşi aspecte le-a relatat martorul şi în declaraţia dată în cursul cercetării judecătoreşti (filele 89-91, vol. 3 dosar instanţă).

De asemenea, martorul C.L., în declaraţia dată la procuror a arătat că inculpatul V.C. s-a angajat că va vorbi la Poliţia Capitalei, poate şi mai sus în structurile poliţiei să rezolve problema inculpatului L.M.

Aceleaşi aspecte le-a învederat martorul şi în declaraţia dată în faţa instanţei de judecată în care arată „(…) în prezenţa mea dl C.V. a afirmat că personal va merge a doua zi sau în zilele următoare la poliţie, în calitatea dumnealui de senator deoarece s-a făcut o nedreptate lui L.M.” (filele 87-88 vol. III dosar instanţă);

Pentru a fi îndeplinită condiţia referitoare la împrejurarea că făptuitorul „să promită intervenţia sa pe lângă funcţionar spre a-l determina să facă sau să nu facă „un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu”, este indispensabil ca făptuitorul să fi cunoscut toate datele referitoare la ajutorul ce i se solicită, neinteresând dacă intervenţia promisă a avut loc sau nu şi nici dacă prin intervenţie s-a urmărit efectuarea de către funcţionar a unui act legal sau ilegal.

În acest context se reţine că, în prezenţa martorilor I.A. şi C.L., inculpatul V.C., după ce a aflat de la inculpatul L.M. că fusese citat în cauza penală înregistrată la S.I.F.r din cadrul D.G.P. a Municipiului Bucureşti, urmare plângerii formulate împotriva sa de către SC T.M.L. I.F.N. SA, i-a promis acestuia că nu îl va aresta nimeni, că personal va merge la I.G.P., că îi va chema într-un birou pe cei de la Capitală şi va rezolva problema, asigurându-l că nu i se va întâmpla nimic.

Intervenţia inculpatului V.C. pe lângă martorul C.M. este certă, rezultă atât din convorbirile telefonice purtate de cei doi la datele de 4 septembrie 2009 şi 8 septembrie 2009, cât şi din declaraţiile martorului, care a confirmat discuţiile telefonice pe care le-a avut cu inculpatul V.C. şi a arătat că a fixat audienţa solicitată de inculpatul L.M. în funcţie de ceea ce i-a cerut inculpatul V.C. respectiv, la ora 7 şi 15 minute, pentru ca M.L. să nu fie văzut de alte persoane în sediul poliţiei.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar constată că faptele reţinute în sarcina inculpatului L.M., astfel cum au fost pe larg expuse anterior, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzută şi pedepsită de art. 61 din Legea nr. 78/2000 modificată, probatoriul relevând că inculpatul a acţionat cu intenţie, în vederea obţinerii soluţionării favorabile a dosarului său, iar faţă de toate argumentele arătate mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, apreciază că nu se impune casarea hotărârii şi achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

4.2. Susţinând un alt motiv de recurs apărarea a arătat că hotărârea instanţei de fond este contrară legii, în ceea ce priveşte reţinerea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupţie, în sarcina inculpatului L.M., fiind astfel incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172C. proc. pen.

În argumentare apărarea a arătat că în latura penală a cauzei, soluţia de condamnare a inculpatului trebuie să se întemeieze pe prevederile legii penale cu privire la existenţa infracţiunii, la încadrarea faptei în textul corespunzător al legii penale, la existenţa răspunderii penale a inculpatului, la aplicarea pedepsei sau a măsurilor educative, de siguranţă, asigurătorii etc. O soluţie în care nu se face o aplicare corectă a prevederilor legii penale, în sensul indicat, atrage nelegalitatea hotărârii atacate prin încălcarea legii penale substanţiale.

Prin urmare,s-a concluzionat că a avut loc o interpretare greşită a legii penale, în contradicţie cu litera şi sensul său corect, instanţa de fond apreciind în mod greşit situaţia de fapt raportată la prevederile art. 290 C. pen.

În ceea ce priveşte Contractul de prestări servicii (fără număr) din data de 17 octombrie 2009, încheiat între SC L.I. SRL şi SC A.I.E. SRL, apărarea a arătat că situaţia este asemănătoare cu cea ce vizează încheierea contractului de asistenţă juridică.

Astfel, s-a apreciat că nu poate fi reţinută infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, câtă vreme persoanele care au întocmit contractul respectiv sunt aceleaşi persoane care au şi semnat, numele lor şi al societăţilor pe care le reprezintă regăsindu-se în conţinutul contractului.

Prin urmare, raportat la probele şi mijloacele de probă aflate la dosarul cauzei, apărarea a concluzionat că nu au existat activităţi de contrafacere sau de plăsmuire (totală ori parţială) a Contractului de asistenţă juridică din 19 octombrie 2009 sau a Contractului de prestări servicii din 17 octombrie 2009, aceste înscrisuri reprezentând documentele originale. Totodată, cele două contracte analizate conţin date reale, fiind corespunzătoare adevărului şi realităţii de fapt.

În consecinţă, apărarea a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei penale recurate şi, în rejudecare achitarea inculpatului L.M., în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Critica este neîntemeiată, argumentele primei instanţe sub acest aspect găsindu-şi pe deplin valabilitatea şi în faţa instanţei de recurs, prin raportare la datele concrete ale cauzei.

În acest sens, raportat la caracterul doctrinar al argumentelor apărării, constatând necesare anumite repere teoretice cu privire la infracţiunea supusă analizei, instanţa de recurs reţine următoarele:

Sub denumirea „infracţiuni de fals”, legiuitorul a inclus într-o categorie distinctă de infracţiuni, în Titlul VII al părţii speciale a C. pen., faptele de alterare a adevărului cu privire la anumite entităţi - înscrisuri - care au menirea, potrivit legii, să facă dovada adevărului pe care îl exprimă sau îl atestă.

Cap. III este consacrat infracţiunilor constând în falsuri în înscrisuri - art. 288 - art. 294 C. pen. - obiectul juridic comun constând în relaţiile sociale referitoare la încrederea de care trebuie să se bucure aceste entităţi, cărora legea le-a atribuit însuşire probatorie, adică adevărul pe care acestea au destinaţia legală de a-l exprima sau atesta.

Elementul material al laturii obiective al acestor infracţiuni se realizează, de regulă, printr-o acţiune de falsificare, de alterare a adevărului, iar urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită. Doar unele dintre infracţiunile de fals produc şi alte urmări, constând într-o pagubă materială.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 290 alin. (1) C. pen. constituie infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288 C. pen., respectiv prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice.

Obiectul material al infracţiunii prevăzute de art. 290 C. pen. îl constituie înscrisul sub semnătură privată, contrafăcut sau alterat. Înscrisul falsificat constituie, în acelaşi timp, şi produsul activităţii infracţionale.

Pentru ca falsificarea unui înscris sub semnătură privată, urmată de folosirea acestuia, să atragă incidenţa prevederilor art. 290 C. pen. este necesar ca înscrisul să fie apt a produce consecinţe juridice, adică să prezinte, pe de o parte, aparenţa unui act veritabil, respectiv să pară veridic, iar pe de altă parte, anumite caracteristici.

În primul rând, înscrisul trebuie să aibă putere probatorie, să fie susceptibil a proba faptul în dovedirea căruia este invocat, iar în al doilea rând înscrisul trebuie să aibă semnificaţie juridică, adică este esenţial a se stabili dacă folosirea înscrisului falsificat este susceptibilă să dea naştere unor consecinţe juridice.

În ce priveşte elementul material al laturii obiective a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, din dispoziţiile art. 290 C. pen., rezultă că acesta constă în acţiunea de falsificare prin vreunul din modurile arătate în art. 288 C. pen., respectiv prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice mod a unui înscris.

Aşa cum s-a susţinut în literatura juridică de specialitate, în cazul alterării prin adăugire, inserare, apare ca necesară o contrafacere a scrierii, fiind vorba despre acelaşi înscris, de mână sau dactilografiat, tehnoredactat, existând situaţii când, pentru a nu deveni suspect, datorită unor ştersături, modificări, adăugiri, falsificatorul preferă să contrafacă înscrisul în întregime.

Totodată, contrafacerea scrierii înseamnă şi o imitare prin reproducerea conţinutului obişnuit al înscrisului falsificat, fără o astfel de reproducere a conţinutului înscrisul fals neputând avea aparenţa unui înscris adevărat.

Aşadar, contrafacerea scrierii înseamnă şi plăsmuirea, respectiv confecţionarea unui înscris similar cu cel care trebuie să conţină menţiuni adevărate, deoarece o condiţie a existenţei infracţiunii prevăzute de art. 290 C. pen. este ca înscrisul falsificat să fie susceptibil de a produce consecinţe juridice în cazul când ar fi folosit, cerinţă care este îndeplinită din moment ce înscrisul falsificat are doar aparent însuşirile şi conţinutul unui înscris adevărat, ce ar putea, prin folosire, să producă aceleaşi efecte ca şi acesta din urmă.

De asemenea, în literatura juridică de specialitate s-a arătat că acţiunea de falsificare poate îmbrăca fie forma contrafacerii scrierii ori a subscrierii, fie forma alterării în orice mod.

A contraface înseamnă a reproduce ceva în mod fraudulos, a imita, a plăsmui, a ticlui, a alcătui ceva, atribuindu-i caracter de adevăr, de autenticitate.

Sub aspectul laturii subiective infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată se săvârşeşte numai cu intenţie directă calificată prin scop.

Autorul trebuie să comită acţiunea de falsificare, cât şi acţiunea consecutivă de folosire sau de încredinţare a înscrisului pentru folosire în vederea producerii de consecinţe juridice.

Mobilul determinant şi scopul final urmărit de autor nu au relevanţă în ceea ce priveşte existenţa infracţiunii. Intenţia priveşte atât acţiunea de falsificare cât şi acţiunea de folosire sau de încredinţare a înscrisului falsificat altei persoane spre folosire în vederea producerii unor consecinţe juridice.

De aceea, instanţa trebuie să se ocupe numai de scopul imediat prevăzut de lege( producerea unei consecinţe juridice), iar nu şi de scopul final avut în vedere de autor care poate fi, de exemplu, dobândirea unui folos ilicit, producerea unei pagube altei persoane, etc.

Latura subiectivă a acţiunii este realizată şi atunci când înscrisul falsificat a fost folosit pentru dovedirea unui fapt adevărat, deoarece un înscris falsificat creează întotdeauna o stare de pericol pentru încrederea publică pe care legiuitorul a urmărit să o apere prin incriminarea falsului în înscrisuri.

Prin urmare, raportând dispoziţiile art. 290 C. pen. la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, reţinând că, contrafacerea scrierii - modalitate normativă de realizare a elementului material al laturii obiective a infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută în art. 288 C. pen. la care face trimitere art. 290 C. pen., - înseamnă şi plăsmuirea, respectiv, confecţionarea unui înscris similar cu cel care trebuia să conţină menţiuni adevărate, şi coroborând probele administrate în cauză ( declaraţiile martorilor S.A., R.M., P.V., G.V.), Înalta Curte, completul de 5 judecători, concluzionează că fapta inculpatului L.M. de a întocmi şi semna în calitate de administrator al SC L.I. SRL, Contractul fără număr din data de 17 octombrie 2009 încheiat cu SC A.I.E. SRL în cuprinsul căruia a menţionat nereal că obiectul acestuia îl reprezintă „contract de comision pentru intermediere a locaţiunii de imobile cu valoare de 23.500 euro fără T.V.A.” şi Contractul de asistenţă juridică din 19 octombrie 2009 încheiat cu Cabinetul de Avocat „V.C.” în cuprinsul căruia a menţionat nereal că: obiectul acestuia îl reprezintă „consultanţă juridică în materie civilă şi comercială” ; cheltuielile urmează a fi stabilite „în funcţie de decontul prezentat”; „Onorariul se va achita în max.7 zile de la semnare la B.R.D. Ag.Cotroceni I.B.A.N. 4.100 lei” şi de a folosi înscrisurile false sus-menţionate, la organele gărzii financiare şi la organele de urmărire penală în scopul ascunderii infracţiunii de cumpărare de influenţă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupţie, prevăzută şi pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000.

Totodată, confirmând valabilitatea constatărilor primei instanţe, instanţa de control judiciar reţine că, din coroborarea probelor administrate în cauză a rezultat că, întrucât inculpatul L.M. nu avea disponibilităţile băneşti necesare în conturile SC L.I. SRL şi, fiind interesat să justifice încheierea unui contract de consultanţă juridică cu inculpatul V.C. prin aceea că firma administrată de el desfăşoară activităţi economice generatoare de profit, a împrumutat de la martorul S.A. - care avea calitatea de împuternicit la SC A.I.E. SRL Ilfov - suma de 119.000 lei, stabilind de comun acord cu acesta ca împrumutul sumei respective să fie disimulat sub forma plăţii prestaţiilor aferente contractului fără număr încheiat la data de 17 octombrie 2009 cu SC A.I.E. SRL Ilfov.

Inculpatul L.M., audiat fiind în legătură cu Contractul de asistenţă juridică din 19 octombrie 2009 încheiat cu Cabinetul de avocat „V.C. a arătat că: „suma de bani despre care s-a făcut menţiune în rezoluţia de învinuire, precizez că i-am achitat-o lui V.C., dar cu titlu de contraprestaţie la un contract de consultanţă. În temeiul acesta l-am remunerat pe dl V.C. pentru trecut, prezent şi viitor…. consultaţiile din partea dl V.C. au vizat următoarele aspecte: cum va evolua legislaţia în domeniul construcţiilor; informaţiile legate de acest aspect reprezentau de fapt nişte păreri ale dl V.C. bazate pe cunoştinţele sale profesionale de avocat. De exemplu, în materie de T.V.A., aspect foarte important în construcţii, dânsul şi-a dat cu părerea ca T.V.A. va rămâne stabil, la 19% şi piaţa construcţiilor se va redresa. Am considerat că părerile exprimate de dl V.C. sunt reale, bazându-mă şi pe calitatea dânsului de senator. .Până în prezent, consultanţa ce mi-a fost acordată de dl. V.C. s-a rezumat la sfaturi, acordate verbal. Urma ca la sfârşitul acestui an să-i formulez în scris întrebări legate de activitatea construcţiilor şi importurilor, iar dumnealui să-mi răspundă tot în scris, într-un raport. Nu-mi amintesc acum dacă eu şi domnul V. am prevăzut în contract, în scris, durata prestaţiei. Verbal însă s-a stabilit această durată pe parcursul a doi ani. În contractul de consultanţă am trecut o formulare generică a prestaţiilor, fără a particulariza tipurile de servicii (…)” (filele 332-338, vol. VIII dosar urmărire penală).

Ulterior, în declaraţia dată în faţa organului de urmărire penală, în ziua de 12 februarie 2010 inculpatul L.M. a arătat ”Revin şi arăt că, la sfârşitul fiecărei luni se emitea un document de către Cabinetul de avocatură ”V.C.” în care se regăseau atât răspunsurile privind consultanţa juridică, cât şi valoarea prestaţiei, care se scădea întotdeauna din suma plătită anticipat, respectiv 119.000 lei, factură care avea discontul cuvenit” ” (…) contractul de consultanţă juridică încheiat cu Cabinetul de avocatură ”V.C.” este real şi urma a se efectua pe parcursul unui an conform celor convenite verbal.”

Totodată, inculpatul V.C. în declaraţia dată la 11 decembrie 2009 arată:” În urmă cu o lună şi jumătate - două, la iniţiativa dl M.L., am încheiat cu acesta un contract de consultanţă, cu o valoare de 20.000 euro + T.V.A. Obiectul prestaţiei avea un caracter general, respectiv consultanţă în domeniul juridic, mediul de afaceri. Contractul are doar dată şi nu are fixată perioada pentru care a fost încheiat.

Am încasat pentru prestaţii făcute pe acest contract, prin virament bancar, o singură tranşă în valoare de 1 miliard + T.V.A.

(…). Prin urmare, suma de bani pe care am încasat-o de la dl. M.L. reprezintă contravaloarea unor sfaturi, ce nu se găsesc materializate în vreun înscris (…)

Până în acest moment, dl. M.L. nu a apelat la sprijinul meu în vreun litigiu pe care i l-ar fi declanşat vreun creditor, înţelegerea fiind ca de toate litigiile de această natură, care ar fi putut să apară, să mă ocup eu, „dacă dânsul ar fi plecat din ţară, ar fi în spital, sau în imposibilitatea de a se ocupa de afacerile sale judiciare”. Până în prezent nu mi-a semnalat asemenea situaţii. Prin urmare suma de 20.000 euro + T.V.A. am încasat-o având în vedere eventualitatea apariţiei unor asemenea situaţii.

Eu am convenit cu dl M.L. să reprezint pentru dumnealui, în eventualitatea în care creditorii i-ar fi blocat conturile, o garanţie că are cine să se ocupe de problemele sale juridice.”

În acest context, instanţa de recurs are în vedere declaraţiile martorilor P.V. (contabil primar la firma administrată de inculpat), G.V., R.M.C. şi S.A., din care rezultă că SC L.I. SRL avea o situaţie financiară precară, fiind în imposibilitate de a-şi achita datoriile cuantificate la nivelul lunii noiembrie 2009 la suma de 30.000.000 eli, declaraţii care infirmă afirmaţiile inculpatului L.M. în sensul că SC L.I. SRL derula activităţi economice generatoare de profit care să justifice o consultanţă juridică în plus de la inculpatul V.C. (potrivit susţinerilor inculpatului L.M., acesta mai avea angajaţi încă doi avocaţi).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în complet de 5 judecători, constată că activitatea infracţională reţinută în sarcina inculpatului L.M. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi că a fost dovedită prin mijloacele probatorii administrate în cauză.

În ce priveşte infracţiunea de participaţie improprie la infracţiunea de fals intelectual la Legea contabilităţii în legătură cu fapte de corupţie prevăzută şi pedepsită de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 cu referire la art. 289 C. pen. combinat cu art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., reţinută în sarcina inculpatului L.M. prin actul de sesizare a instanţei, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că argumentele primei instanţe sub aspect şi găsesc pe deplin valabilitatea şi în faţa instanţei de recurs, prin raportare la datele concrete ale cauzei, reţinând, contrar celor susţinute de apărare, că sunt întrunite elementele constitutive şi ale acestei fapte atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul laturii subiective.

Astfel, instanţa de ultim control judiciar constată că, din probele administrate în cauză, rezultă că inculpatul L.M., cu intenţie, i-a determinat pe angajaţii SC L.I. SRL să comită, fără vinovăţie, fapte de fals intelectual la Legea contabilităţii, ce au avut ca rezultat denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum şi a elementelor de activ şi pasiv ce se reflectă în bilanţ, scopul fiind acela al disimulării infracţiunii de cumpărare de influenţă.

Susţinerea inculpatului în sensul că toate înregistrările au fost făcute în contabilitatea SC L.I. SRL din dispoziţia sa este confirmată de declaraţiile martorei G.V., contabil la firma administrată de inculpat şi ale martorilor P.V. şi M.V. care au îndeplinit funcţiile de contabil primar, respectiv contabil la firma sus-menţionată.

În consecinţă, cererea inculpatului L.M. de a se pronunţa o soluţie de achitare pentru infracţiunea de fals intelectual la Legea contabilităţii în legătură cu fapte de corupţie comisă în participaţie improprie ca formă a participaţiei penale este nefondată şi nu poate a fi primită.

5. 1. Cu privire la critica formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. vizând greşita individualizare a pedepselor aplicate inculpaţilor C.F., V.C., C.C. şi L.M., în raport cu prevederile art. 72 C. pen., Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că aceasta este întemeiată cu următoarea motivare:

Individualizarea pedepsei reprezintă una dintre cele mai importante şi sensibile operaţiuni juridice de a cărei acurateţe depinde în mod direct reuşita procesului de îndreptare şi recuperare a condamnatului, întrucât aceasta presupune, prin evaluarea gravităţii infracţiunii comise şi a periculozităţii infractorului, determinarea gradului de răspundere penală a inculpatului în raport cu care urmează să se stabilească pedeapsa şi modul de executare a acesteia.

Infracţiunea, ca faptă socialmente periculoasă, creează o tulburare socială, aduce o atingere valorilor sociale ocrotite de legea penală şi ordinii juridice instaurate prin voinţa întregului popor. Pentru înlăturarea acestor consecinţe negative ale infracţiunii este necesar să se reacţioneze din partea societăţii, este necesar să se aplice anumite măsuri de constrângere juridică celor ce săvârşesc asemenea fapte. Mai mult, pentru înlăturarea neliniştii şi tulburării sociale, pentru reintegrarea ordinii juridice trebuie ca cei care au săvârşit infracţiuni să fie de îndată traşi la răspundere penală.

Pedeapsa, felul şi limitele acesteia constituie criteriul principal prin care legea penală, evaluează, determină şi diferenţiază gradul de pericol social abstract, generic al fiecărei infracţiuni în parte.

Aplicarea şi executarea pedepsei se realizează în vederea atingerii unor scopuri bine definite: pe de o parte, în scopul prevenirii săvârşirii de noi fapte penale din partea infractorilor, prin reeducarea acestora şi din partea altor persoane, prin exemplaritatea pedepselor, iar pe de altă parte, în scopul restabilirii liniştii sociale şi al reintegrării ordinii juridice.

Aplicarea şi executarea pedepselor pot conduce la atingerea scopurilor urmă­rite, dacă efectuarea lor are loc în timp util. În general, sancţionarea infractorilor prin aplicarea pedepsei devine cu atât mai eficace şi contribuie cu atât mai intens la realizarea scopurilor de mai sus, cu cât ea intervine într-un interval de timp cât mai scurt şi cât mai apropiat de momentul infracţiunii.

De asemenea, exemplaritatea, care decurge din supunerea celui condamnat la executarea pedepsei, devine cu atât mai puternică cu cât punerea în executare se produce imediat după condamnare. În aceste condiţii, conştiinţa socială are încă vie şi exactă imaginea pericolului pe care îl prezintă fapta şi făptuitorul, a urmărilor dăunătoare sau primejdioase ale faptei săvârşite şi va reacţiona mai adecvat.

Cu atât mai mult, în condiţiile în care, în ultimii ani, societatea românească a asistat la o tendinţă de creştere a faptelor de corupţie, ce au căpătat o amploare deosebită se impune ca justiţia să riposteze cu fermitate ori de câte ori se probează asemenea cazuri, ca o dovadă a faptului că statul de drept nu asistă pasiv la amplificarea şi propagarea acestora, la toate nivelurile, ci dimpotrivă, funcţionează şi, mai ales, reacţionează prin autorităţile şi pârghiile specifice puse în slujba propriilor cetăţeni.

Poziţia ierarhică pe care o ocupă în societate autorul unei infracţiuni de corupţie, valoarea obiectului faptei de corupţie, precum şi gradul de impact al acesteia reprezintă criterii de diferenţiere a marii corupţii de mica corupţie.

„Studiile europene efectuate în ultima perioadă vizând acest fenomen social grav au demonstrat că, marea corupţie sau aşa-numita corupţie politică ori de nivel înalt se întâlneşte, de regulă, la nivelul organelor de conducere ale statelor ( spre exemplu preşedintele unei ţări, parlamentari, prim-miniştri, miniştri, înalţi funcţionari, inclusiv din serviciile de siguranţă şi militare, judecători), respectiv la nivelul organelor ce alcătuiesc politicile, strategiile, legile. Corupţia politică acoperă o paletă largă de practici, de la finanţarea ilegală a partidelor politice şi a campaniilor electorale şi influenţarea iniţiativelor legislative până la cumpărare de voturi sau traficarea influenţei de politicieni sau cei aleşi în funcţii publice „(decizia nr. 160 din 20 iunie 2012 a Înaltei Curţi, completul de 5 judecători, - pg.448 alin. (3)).

În acest context, în mod întemeiat, prima instanţă a reţinut gradul de pericol social ridicat al faptelor săvârşite, dedus nu doar din circumstanţele în care faptele s-au comis, ci şi din calitatea persoanelor implicate în activitatea infracţională.

Instanţa de recurs apreciază că modalitatea în care inculpaţii au desfăşurat activitatea infracţională, prejudiciul semnificativ produs, numărul faptelor ce intră în concursul de infracţiuni, gravitatea concretă a fiecăreia dintre acestea, poziţia procesuală a inculpaţilor care nu au recunoscut săvârşirea faptelor, refuzând practic să îşi asume fiecare răspunderea pentru activitatea sa, perseverând în a considera că modalitatea în care au acţionat ar fi fost una legală, justifică modalitatea de executare a pedepselor stabilită de prima instanţă, singura aptă a asigura îndeplinirea scopului de exemplaritate şi educativ al pedepsei.

Înalta Curte, în complet de 5 judecători, constată că prima instanţă, dând eficienţă criteriilor de individualizare a pedepselor anterior menţionate, în scopul asigurării deopotrivă, a prevenţiei speciale, dar şi a celei generale, a procedat justificat atunci când a apreciat că, în cauză, se impune aplicarea pentru toţi inculpaţii a unor pedepse exemplare, reţinând astfel, că scopul pedepselor aplicate a fost acela de a preîntâmpina săvârşirea în viitor, de către ei sau de alte persoane, a unor noi infracţiuni sau a altora de acelaşi gen cu cele care au format obiectul judecăţii.

Referitor la inculpatul V.C., având în vedere şi amploarea activităţii infracţionale desfăşurată de acesta, determinată de numărul mare de infracţiuni comise, precum şi încercarea inculpatului de a zădărnici aflarea adevărului prin influenţarea unui martor, instanţa de recurs apreciază că scopul preventiv şi educativ al pedepselor, astfel cum este definit în art. 52 C. pen., nu poate fi atins decât prin executarea acestora în regim de detenţie.

În acord cu argumentele primei instanţe, se constată că, prin atitudinea sa de folosire abuzivă şi discreţionară, în dispreţul normelor de drept şi a moralei, a autorităţii cu care a fost investit, inculpatul V.C. a creat nu doar prejudicii de imagine autorităţii din care făcea parte, dar şi o stare de neîncredere a societăţii în autorităţile statului, cu privire la care inculpatul a lăsat să se creadă că sunt aservite intereselor sale personale.

În aceeaşi ordine de idei, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reţine că numai o pedeapsă justă şi proporţională este de natură să asigure atât exemplaritatea, cât şi finalitatea acesteia, prevenţia specială şi generală înscrise şi în C. pen. român, în art. 52 alin. (1), potrivit căruia „scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.”

Ori, faptele pentru care inculpatul a fost condamnat de instanţa de fond sunt neîndoielnic grave, astfel că în operaţiunea complexă a individualizării tratamentului penal, Înalta Curte, completul de 5 judecători, având în vedere activităţile ilicite desfăşurate, astfel cum au fost descrise anterior, precum şi calitatea pe care o avea, importanţa şi specificul valorilor sociale ocrotite de legea penală, consecinţele grave ale acţiunilor sale şi, nu în ultimul rând, circumstanţele personale (atitudinea cu privire la faptele comise, antecedenţa penală, situaţia familială şi materială, ş.a) apreciază că resocializarea sa viitoare pozitivă nu este posibilă decât prin aplicarea unei pedepse într-un cuantum majorat în modalitatea de executare stabilită de instanţa de fond.

În acest sens, instanţa de recurs consideră că exemplul inculpatului, sancţionat prin aplicarea unor pedepse principale într-un cuantum moderat, stabilite diferenţiat, în raport cu fiecare infracţiune reţinută în sarcina sa, dându-se relevanţă efectivă valorii sociale atinse, gradului ridicat de pericol social concret, ce a fost agravat prin modalităţile de săvârşire şi calitatea persoanei inculpatului, dar cu executare în regim de detenţie - trebuie să reprezinte un puternic semnal de alarmă în primul rând pentru toţi reprezentanţii clasei politice din România, cu mesajul că ei nu sunt mai presus de lege, că faptele penale şi, în particular, cele de corupţie, pe care intenţionează să le comită, nu vor rămâne nesancţionate, chiar dacă, deseori, trece un interval de timp mai îndelungat de la momentul săvârşirii lor şi până la aplicarea pedepselor, perioadă de timp de care inculpaţii nu sunt, întotdeauna, străini.

Considerentele mai sus-arătate sunt în opinia Înaltei Curţi, completul de 5 judecători, de natură a crea convingerea că pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare aplicată inculpatului V.C. (în sarcina acestuia reţinându-se vinovăţie pentru săvârşirea în concurs real a două infracţiuni de trafic de influenţă - din care una comisă în forma continuată - şi a unei infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupţie) este proporţională cu gravitatea faptelor pentru care a fost deferit justiţiei şi de natură a contribui la reeducarea acestuia.

În ceea ce-i priveşte pe inculpaţii C.C. şi C.F., Înalta Curte, completul de 5 judecători, apreciază, raportat la poziţia procesuală a celui dintâi, respectiv la contribuţia efectivă a celui de-al doilea inculpat la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă reţinută în sarcina inculpatului V.C., că pronunţarea faţă de aceştia a unei soluţii de condamnare în condiţiile art. 861 C. pen. referitoare la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este suficientă pentru atingerea scopului preventiv şi educativ.

Astfel, pornind de la aceleaşi dispoziţii legale mai sus menţionate - art. 72 C. pen. - care obligă instanţa ca la stabilirea şi aplicarea pedepsei să aibă în vedere toate criteriile generale de individualizare, instanţa de recurs apreciază că, faţă de inculpaţii C.C. şi C.F. se justifică aplicarea prevederilor art. 861 C. pen. care reglementează suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

În privinţa circumstanţelor personale ale inculpaţilor C.C. şi C.F., instanţa de control judiciar constată că prima instanţă, justificat, a reţinut, pe de o parte, că aceştia nu aveau antecedente penale, iar pe de altă parte, că nivelul înalt de instruire pe care inculpaţii îl au nu i-a împiedicat să comită infracţiunile deduse judecăţii, dovedind un real dispreţ pentru valorile apărate de legea penală.

Însă, tot prin raportare la circumstanţele personale ale acestora, precum şi contribuţia lor concretă la comiterea faptelor, al căror grad ridicat de pericol social nu poate fi ignorat, raportat însă, şi la activitatea infracţională desfăşurată de ceilalţi coinculpaţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, consideră că aplicarea unor pedepse de câte 4 ani închisoare cu suspendarea sub supraveghere a executării acesteia pe durata unui termen maxim de încercare, stabilit în conformitate cu dispoziţiile art. 862 C. pen. de 9 ani, este îndestulătoare pentru a-i determina pe inculpaţi să conştientizeze consecinţele conduitei lor ilicite şi să adopte, pe viitor, o atitudine de respect faţă de valorile sociale ocrotite de lege, realizându-se, astfel, scopul pedepsei, aşa cum este reglementat de art. 52 C. pen.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul L.M., instanţa de recurs, procedând la o nouă evaluare a criteriilor de individualizare judiciară a pedepsei, prin raportare la cauza dedusă judecăţii, constată că prima instanţă a aplicat acestui inculpat o pedeapsă corect individualizată în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., ţinând seama de dispoziţiile părţii generale a C. pen., de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală, dar şi de modalitatea concretă de săvârşire a faptei, motiv pentru care, contrar solicitării reprezentantului Ministerului Public (care a apreciat-o ca neîndestulătoare), o va menţine, atât în ceea ce priveşte cuantumul acesteia, cât şi ca modalitate de executare, fiind respectate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen.

Astfel, instanţa de recurs apreciază că, prin menţinerea pedepsei anterior aplicată inculpatului L.M., atât sub aspectul cuantumului, cât şi sub aspectul modalităţii de executare, pe de o parte, au fost respectate toate garanţiile procesuale conferite, atât de dispoziţiile legale procesuale penale, cât şi de cele ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a căror finalitate, prin tragerea la răspundere penală, în condiţiile stabilirii vinovăţiei inculpatului, corespunde şi caracterului disuasiv al pedepsei, iar pe de altă parte, se poate asigura, în viitor, reinserţia sa socială, precum şi o reacţie promptă a opiniei publice adecvată gradului de pericol pe care-l reprezintă săvârşirea unor infracţiuni de corupţie la nivelul unor funcţii de înaltă demnitate publică, consolidând percepţia cetăţenilor că organele judiciare sunt în măsură să realizeze un act de justiţie dând o ripostă fermă celor care, de la înălţimea funcţiilor deţinute la un moment dat, au considerat că pot fi mai presus de lege, dispreţuind-o şi încălcând-o.

5.2. Cu privire la criticile comune ale recurenţilor inculpaţi V.C., C.C. şi L.M. vizând greşita individualizare a pedepselor, circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că acestea sunt neîntemeiate în raport de argumentaţia arătată anterior, privitoare la recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A.

Prin urmare, pentru considerentele mai sus menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, în baza dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) pct. 2 lit. d) C. proc. pen. va admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. împotriva sentinţei nr. 877 din 1 iunie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul de fond, va casa, în parte, sentinţa penală recurată, numai cu privire la cuantumul pedepselor aplicate intimaţilor inculpaţi C.F. şi V.C. şi durata termenelor de încercare stabilite faţă de inculpaţii C.F. şi C.C. şi,în rejudecare:

1. Va descontopi pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare aplicată inculpatului V.C. în pedepsele componente, care vor fi repuse în individualitatea lor.

Va majora pedeapsa stabilită inculpatului V.C. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 de la 5 ani închisoare la 7 ani închisoare.

Va majora pedeapsa stabilită inculpatului V.C. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. de la 4 ani închisoare la 6 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., vor fi contopite pedepsele stabilite inculpatului V.C. prin prezenta decizie cu pedeapsa de 1 an şi 2 luni închisoare, stabilită aceluiaşi inculpat prin sentinţa penală recurată, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi dispune ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare.

2. Va majora pedeapsa aplicată inculpatului C.F. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 de la 3 ani închisoare la 4 ani închisoare.

Va majora termenul de încercare stabilit în conformitate cu dispoziţiile art. 862 C. pen. faţă de inculpatul C.F. de la 6 ani la 9 ani.

3. Va majora termenul de încercare stabilit în conformitate cu dispoziţiile art. 862 C. pen. faţă de inculpatul C.C. de la 7 ani la 9 ani.

Totodată, vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

De asemenea, instanţa de ultim control judiciar, în baza dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ce nefondate, recursurile declarate de inculpaţii V.C., C.F., C.C. şi L.M. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, va obliga recurenţii intimaţi inculpaţi la plata sumei de câte 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 250 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

În temeiul dispoziţiilor art. 192 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, va stabili că, cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. împotriva sentinţei nr. 877 din 1 iunie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul de fond.

Casează, în parte, sentinţa penală recurată, numai cu privire la cuantumul pedepselor aplicate intimaţilor inculpaţi C.F. şi V.C. şi durata termenelor de încercare stabilite faţă de inculpaţii C.F. şi C.C. şi, rejudecând:

1. Descontopeşte pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare aplicată inculpatului V.C. în pedepsele componente, pe care le repune în individualitatea lor.

Majorează pedeapsa stabilită inculpatului V.C. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 de la 5 ani închisoare la 7 ani închisoare.

Majorează pedeapsa stabilită inculpatului V.C. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. de la 4 ani închisoare la 6 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., contopeşte pedepsele stabilite inculpatului V.C. prin prezenta decizie cu pedeapsa de 1 an şi 2 luni închisoare, stabilită aceluiaşi inculpat prin sentinţa penală recurată, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi dispune ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare.

2. Majorează pedeapsa aplicată inculpatului C.F. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 de la 3 ani închisoare la 4 ani închisoare.

Majorează termenul de încercare stabilit în conformitate cu dispoziţiile art. 862 C. pen. faţă de inculpatul C.F. de la 6 ani la 9 ani.

3. Majorează termenul de încercare stabilit în conformitate cu dispoziţiile art. 862 C. pen. faţă de inculpatul C.C. de la 7 ani la 9 ani.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

4. Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii V.C., C.F., C.C. şi L.M. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Obligă recurenţii intimaţi inculpaţi la plata sumei de câte 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 250 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 22 aprilie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 84/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI  ICCJ. Decizia nr. 108/2014. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 86/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI