ICCJ. Decizia nr. 102/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 102/2006
Dosar nr. 1848/1/2005
(Nr. în format vechi: 359/2005)
Şedinţa publică din 6 martie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rezoluţia nr. 271/P/2005 din 12 aprilie 2005, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul H.C., sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP)
S-a reţinut că petentul P.V. a formulat plângere împotriva magistratului H.C., judecător la Curtea de Apel Suceava, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), constând în aceea că, la termenul din 13 octombrie 2003, magistratul având calitatea de apelant-reclamant în cauza formând obiectul dosarului nr. 5200/2003, al Tribunalului Mureş, a solicitat audierea, ca martor, a numitei C.D., ascunzând faptul că aceasta este rudă în grad prohibit de lege.
Din susţinerile denunţătorului P.V. rezultă că Tribunalul Mureş a înlăturat declaraţia martorului C.D. de la materialul probator, ca fiind luată în contra dispoziţiilor legale.
Cererea de probaţiune nu este una dintre acele declaraţii care, potrivit legii sau împrejurărilor, serveşte pentru producerea unor consecinţe juridice, întrucât o probă este admisă, administrată şi coroborată cu întregul material probator, nu pe baza cererii unei părţi, ci în raport cu întregul material de la dosarul cauzei.
Pe de altă parte, o probă admisă şi administrată în contra legii nu produce consecinţele prevăzute de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP)
Chiar dacă H.C. a omis să arate rudenia sa cu unul dintre martori, totuşi Tribunalul Mureş a înlăturat de la materialul probator, declaraţia C.D.
Ca urmare, omisiunile apelantului-reclamant nu sunt susceptibile de consecinţe juridice, în sarcina acestuia neputându-se reţine săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii.
Plângerea formulată împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluţia nr. 8981/198/N/2005 din 1 iulie 2005 a procurorului şef de secţie al secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Împotriva rezoluţiei primare de neîncepere a urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, petentul P.V. a formulat plângere, întemeiată pe art. 2781 C. proc. pen.
Prin sentinţa nr. 593 din 1 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins plângerea, ca nefondată, reţinând că în cauză s-au efectuat acte premergătoare şi s-a apreciat corect asupra existenţei cazului de împiedicare a începerii urmăririi penale prevăzut de art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Împotriva hotărârii primei instanţe, petentul P.V. a declarat recurs.
Petentul a susţinut că infracţiunea a fost săvârşită prin omisiune şi a avut drept consecinţă, audierea unui martor în grad prohibit de lege.
Înlăturarea ulterioară de către instanţa civilă, a declaraţiei martorului C.D., este lipsită de relevanţă asupra infracţiunii comise.
Prin urmare, numitul H.C. se face vinovat de săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP)
În concluzie, petentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi restituirea cauzei la procuror.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Din actele dosarului rezultă că petentul şi intimatul au avut calitatea de părţi cu interese contrarii într-un proces civil.
Intimatul a solicitat admiterea probei cu martori şi a depus lista acestora.
Unul dintre martorii nominalizaţi de intimat era rudă cu acesta.
În raport cu această împrejurare, petentul a învestit organul de urmărire penală, cu o plângere, considerând că intimatul menţionat se face vinovat de săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP)
Există într-adevăr numeroase cazuri când, în vederea producerii unor consecinţe juridice, persoanele particulare fac declaraţii înaintea unui organ competent a lua declaraţia făcută şi a-i da eficienţă juridică.
În cauză, petentul a considerat că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii, omisiunea petentului, cu ocazia formulării cererii de admitere a probei cu martori, de a învedera instanţei de judecată, gradul de rudenie dintre acesta şi unul dintre martorii propuşi.
Or, existenţa infracţiunii menţionate presupune, în primul rând, o declaraţie necorespunzătoare adevărului. Declaraţia trebuie făcută în faţa organului determinat generic de legea penală, respectiv a unui organ competent să primească declaraţia. În fine, declaraţia trebuie să fie dintre acelea care servesc la producerea unor consecinţe juridice, adică să fie aptă pentru a servi, prin însuşi faptul că a fost făcută, la producerea consecinţei juridice avute în vedere de făptuitor.
Organul de urmărire penală a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii şi, în consecinţă, a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.
Din dispoziţiile art. 109, art. 111, art. 115, art. 119 şi art. 129 alin. (1) teza ultimă C. proc. civ., rezultă că în momentul sesizării instanţei civile, cu o acţiune, se naşte dreptul pârâtului la contracţiune, în sensul negării dreptului reclamantului sau chiar pretinderea unui drept propriu împotriva acestuia.
Potrivit dispoziţiilor menţionate, între altele, părţile vor arăta dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere.
Aşadar, părţile depun şi solicită, după caz, administrarea mijloacelor de probă cu care înţeleg a-şi dovedi pretenţia dedusă judecăţii sau inexistenţa dreptului pretins.
Prin art. 112 pct. 5 alin. ultim C. proc. civ. s-a prevăzut: „când se va cere dovada cu martori, se va arăta numele şi locuinţa martorilor".
Din dispoziţiile art. 189 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că în condiţii determinate, pot fi ascultaţi ca martori, şi rudele sau afinii până la gradul al treilea inclusiv.
În fine, prin art. 167 alin. (1) din acelaşi cod a fost stabilit atributul exclusiv al judecătorului de a încuviinţa dovezile solicitate de părţi, dacă apreciază că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a probei.
În raport cu dispoziţiile menţionate, se constată că în mod întemeiat organul de urmărire penală a apreciat că nu sunt îndeplinite în cauză elementele constitutive ale infracţiunii reclamate, în fapt nefiind vorba de o declaraţie, ci de o cerere de încuviinţare a probelor, neproducătoare de efecte juridice prin ea însăşi.
Ca atare, respingând plângerea şi menţinând rezoluţia atacată, prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de petentul P.V., ca nefondat.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul-petent menţionat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul P.V. împotriva sentinţei nr. 593 din 1 noiembrie 2005, pronunţată în dosarul nr. 4446/2005, al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Obligă recurentul menţionat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 101/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 103/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
