ICCJ. Decizia nr. 103/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 103/2006
Dosar nr. 1868/1/2005
(Nr. în format vechi: 363/2005)
Şedinţa publică din 6 martie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rezoluţia nr. 906/P/2004 din 4 ianuarie 2005, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi penale, în temeiul art. 228 alin. (6) şi art. 10 lit. a) C. proc. pen., faţă de judecătorii G.B., F.G. şi P.S., pentru infracţiunea prevăzută de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), reţinându-se că instanţa s-a conformat regulilor procedurale în dosarul nr. 5111/2003, al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Plângerea formulată de petent împotriva soluţiei de neîncepere a urmării penale a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluţia nr. 1055/18/N/2005 din 15 februarie 2005.
Împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, petentul A.I. a formulat plângere, în temeiul art. 2781 C. proc. pen., criticile privind nelegalitatea rezoluţiilor atacate.
Prin sentinţa penală nr. 273 din 14 aprilie 2005, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins plângerea, ca nefondată, reţinând că în mod judicios, corespunzător materialului probator administrat în cauză, organul de urmărire penală a reţinut că faptele reclamate nu există, magistraţii menţionaţi îndeplinindu-şi legal atribuţiile de serviciu.
Împotriva hotărârii primei instanţe, petentul A.I. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.
Recursul a fost respins prin Decizia nr. 184 din 4 iulie 2005, pronunţată în dosarul nr. 148/2005, al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, reţinându-se următoarele:
Sesizată cu plângerea prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., instanţa de judecată nu este învestită cu atribuţii de urmărire penală, contrar principiului separaţiei puterilor în stat, aşa încât controlul judecătoresc priveşte exclusiv efectuarea actelor premergătoare sau, după caz, a urmăririi penale, cu respectarea dispoziţiilor legii procesuale.
Or, petentul nu a formulat critici sub acest aspect, unicul cenzurabil de către instanţa de judecată sesizată în condiţiile art. 2781 C. proc. pen., acesta tinzând a supune examinării, hotărârea judecătorească pronunţată de completul de judecată format din judecătorii menţionaţi, în principal sub aspectul unor pretinse erori procedurale care ar fi influenţat soluţia procesului penal.
Însă, o hotărâre judecătorească nu poate constitui, în sine, temei de angajare a răspunderii penale a magistratului care a pronunţat-o.
Astfel, în măsura în care în activitatea de judecată s-ar produce erori, constând fie în raţionamente jurisdicţionale greşite, fie în aplicarea greşită a legii, fie în nerespectarea normelor de desfăşurare a procesului, stabilite de legea procesuală, acestea sunt supuse controlului judiciar provocat prin exercitarea căilor de atac.
Prin urmare, în măsura în care în activitatea de judecată, prin exercitarea de către judecătorii cauzei, a atribuţiilor prevăzute de lege, fără intenţia de a păgubi, s-ar produce erori, de natura celor menţionate de petent, acestea nu constituie infracţiune.
Or, când fapta nu constituie infracţiune, nu există răspundere penală.
Mai mult, în cauză pretinsele încălcări ale normelor de procedură de către magistraţii menţionaţi, afirmate de petent, nu au fost confirmate de materialul probator administrat.
Instanţa de fond, sesizată cu plângerea formulată de petent, în condiţiile art. 2781 C. proc. pen., a examinat rezoluţia atacată, sub aceste aspecte şi a constatat neconfirmarea susţinerilor acestuia.
Astfel, petentul s-a adresat organului de urmărire, invocând săvârşirea de către magistraţii menţionaţi, a infracţiunii prevăzută de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), constând în aceea că în dosarul nr. 5111/2003 al secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la termenul din 11 martie 2004, când au avut loc dezbaterile, completul de judecată, format din magistraţii menţionaţi, i-a cerut acestuia, şi alte înscrisuri probatorii, deşi se aflau la dosar, fiind ataşate plângerii. Înscrisurile solicitate au fost expediate prin poştă şi prin fax, la data de 12 martie 2003. Instanţa s-a pronunţat, la data de 18 martie 2004, în lipsa petentului şi nu a comunicat dispozitivul sentinţei.
Examinând lucrările din dosarul menţionat, s-a constatat că la termenul când au avut loc dezbaterile, petentul a fost prezent şi a pus concluzii pentru admiterea plângerii. S-a reţinut că instanţa nu era obligată a cita petentul, pentru data de 18 martie 2004, la care s-a amânat pronunţarea. În fine, s-a mai reţinut că nu exista obligaţia legală a comunicării dispozitivului, în raport cu împrejurarea că petentul a fost prezent la dezbateri. Drept urmare, dispoziţiile procedurale au fost respectate de către instanţa de judecată.
Ca atare, în raport cu corecta îndeplinire de către magistraţii menţionaţi, a atribuţiilor prevăzute de lege, în mod legal procurorul a dispus, prin rezoluţie, neînceperea urmăririi penale.
Neconstatându-se altă situaţie de fapt, care să justifice începerea urmăririi penale şi, drept urmare, menţinând rezoluţia atacată, prima instanţă a pronunţat o soluţie temeinică şi legală, nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen.
O nouă plângere, întemeiată pe art. 2781 C. proc. pen., formulată de petentul A.I. împotriva aceleiaşi rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca inadmisibilă, prin sentinţa nr. 494 din 23 septembrie 2005.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că plângerea penală împotriva magistraţilor menţionaţi a parcurs integral un ciclu de judecată.
Ca atare, în cauză există autoritate de lucru judecat şi, în raport cu principiul non bis in idem, petentul nu mai are deschisă calea unui nou demers juridic, având acelaşi obiect.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, petentul A,I. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.
La data de 20 februarie 2006, recurentul menţionat a depus un memoriu, cuprinzând motivele de recurs, criticile privind greşita reţinere a autorităţii de lucru judecat în cauză.
Recursul este tardiv declarat.
În raport cu dispoziţiile art. 1 C. proc. pen., cu referire la art. 1 C. pen., procesul penal poate fi privit ca un mijloc de apărare, concomitent, a societăţii şi a membrilor ce o compun, ca titulari de drepturi şi obligaţii legal stabilite.
Activitatea de judecată, finalizată prin pronunţarea unei hotărâri definitive, este strict reglementată prin Codul de procedură penală, lege procesuală cu un pregnant caracter formalist, indispensabil asigurării judecării corecte şi garantării egale a drepturilor procesuale.
Ilustrând acest formalism, între altele, vizând concomitent dinamizarea procesului penal şi sancţionarea conduitei procesuale neconforme, prin art. 185 C. proc. pen., legiuitorul a stabilit următoarele: „când pentru exercitarea unui drept procesual, legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen".
Aşadar, potrivit formalismului legii procesual-penale, având caracter de garanţie egală pentru toate părţile interesate, în sensul dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României, revizuită, cu referire la art. 16 din legea fundamentală şi ca raţiune, satisfacerea imperativului disciplinării activităţii procesuale, prin stabilirea unor termene peremptorii, vizând durata rezonabilă de soluţionare definitivă a cauzei penale, conform dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin textul menţionat a fost impusă obligaţia îndeplinirii în termen a actelor de procedură, sub sancţiunea decăderii din exerciţiul dreptului.
Ca atare, neexercitarea în termen a unui drept procesual, conform sancţiunii menţionate, duce la pierderea acestuia.
Potrivit art. 2781 alin. (10) C. proc. pen., „hotărârea instanţei pronunţată potrivit alin. (8) lit. a) şi b) poate fi atacată cu recurs ...".
Cum prin textul menţionat nu a fost stabilit un termen special pentru exercitarea recursului, calea de atac menţionată privind sentinţa prin care s-a respins plângerea prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., este supusă termenului general de 10 zile prevăzut de art. 3853, cu distincţiile prevăzute de art. 363 - 365 din acelaşi cod.
În cauză, petentul A.I., prezent la termenul din 23 septembrie 2005, când a fost pronunţată sentinţa atacată, a declarat recurs la data de 5 octombrie 2005, cu depăşirea termenului de 10 zile prevăzut de art. 3853 alin. (1), raportat la art. 363 alin. (3) C. proc. pen.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca tardiv, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinţei nr. 494 din 23 septembrie 2005, pronunţată în dosarul nr. 1288/2005, al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul menţionat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinţei nr. 494 din 23 septembrie 2005, pronunţată în dosarul nr. 1288/2005, al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Obligă recurentul menţionat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 102/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 104/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
