ICCJ. Decizia nr. 151/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 151/2004
Dosar nr. 11/2004
Şedinţa publică din 26 aprilie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 8 octombrie 1999, SC S.OG SRL, cu sediul social în Via Enaudi l-10070 Robassomero - Italia, reprezentată, pe bază de împuternicire, de T.V., a chemat în judecată pe pârâta SC C.U.G. SA şi a solicitat obligarea acesteia să-i plătească suma de 268.000 dolari S.U.A., reprezentând marfă comandată şi neridicată.
În motivarea acţiunii, s-a învederat că, la data de 1 octombrie 1996, reclamanta a încheiat cu pârâta un act adiţional la contractul nr. 1021 din 12 decembrie 1995, prin care s-a convenit vânzarea, respectiv, cumpărarea a 4.000 seturi-părţi componente pentru încălzitoare cu ardere catalitică, la preţul de 67 dolari S.U.A./set, franco depozit cumpărător.
S-a susţinut că, în conformitate cu această convenţie, SC C.U.G. SA, în calitate de cumpărător, urma ca, la data de 11 octombrie 1996, să deschidă o scrisoare de garanţie bancară pentru întreaga marfă contractată, iar livrarea să se realizeze potrivit unor grafice stabilite de cumpărător, obligaţii pe care societatea cumpărătoare nu le-a îndeplinit.
Pârâta SC C.U.G. SA a formulat întâmpinare, susţinând că actul adiţional nu poate face parte integrantă din contractul nr. 1021/1995, deoarece acest contract a încetat prin executarea integrală, de către ambele părţi, a clauzelor prevăzute în acesta, iar actul adiţional nu poate modifica sau completa decât un contract aflat în derulare. S-a mai relevat că trebuie avut în vedere că sensul scrisorii de garanţie bancară este acela de a certifica posibilitatea efectuării cheltuielilor de aprovizionare şi a altor cheltuieli necesare, pentru a exista certitudinea achitării integrale a contravalorii mărfii, iar nedeschiderea acreditivului constituie dovada evidentă a necontinuării colaborării.
S-a susţinut, de asemenea, că executarea produselor de către reclamantă nu s-a datorat încheierii unui contract sinalagmatic între părţi, care să fi dat naştere la reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, neexistând nici o convenţie sau comandă specială pentru achiziţionarea celor 4.000 încălzitoare catalitice, iar piesele executate de către reclamantă nici nu au caracteristici speciale, ci sunt componente şi produse de catalog.
Făcându-se referire la susţinerea reclamantei că obligaţia de plată a început la data de 11 octombrie 1996, când ar fi trebuit să fie deschisă scrisoarea de garanţie bancară pentru întreaga sumă contractată, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. S-a subliniat, în această privinţă, că, faţă de dispoziţiile imperative ale art. 1837 şi urm. C. civ. şi de prevederile Decretului nr. 167/1958, se impunea stingerea dreptului la acţiune şi respingerea, pe cale de consecinţă, a acţiunii promovate de către reclamantă, deoarece s-a împlinit termenul general de prescripţie de 3 ani, specific raporturilor comerciale.
În fine, făcându-se referire la prevederile art. 1314 C. civ., s-a cerut să se constate că acţiunea nu este întemeiată, deoarece nu a fost îndeplinită cerinţa strămutării lucrului vândut în puterea şi posesiunea cumpărătorului.
Tribunalul Alba, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 87 din 25 ianuarie 2000, a admis acţiunea astfel cum a fost formulată, obligând pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 268.000 dolari S.U.A., reprezentând pretenţii.
S-a reţinut, în esenţă, că între părţi a fost încheiat contractul comercial nr. 1021 din 12 decembrie 1995, potrivit căruia reclamanta, în calitate de vânzător, s-a obligat să livreze pârâtei, în calitate de cumpărător, un număr de 4.000 seturi pentru încălzire cu aprindere catalitică executate în condiţii speciale.
S-a mai reţinut că, la data de 1 octombrie 1996, a fost încheiat, între aceleaşi părţi, un act adiţional la contractul menţionat, prin care s-a stabilit ca reclamanta să livreze alte 4.000 seturi încălzitor la preţul de 67 dolari S.U.A. bucata–franco depozit cumpărător, iar banca cumpărătorului să emită o garanţie de plată pentru întreaga valoare a produselor contractate, în termen de 10 zile de la semnarea contractului.
În motivarea soluţiei, prima instanţă a relevat că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale din actul adiţional şi că marfa a rămas nevalorificată, deoarece a fost executată în condiţii speciale, încât, în conformitate cu prevederile acelui act, care are forţă juridică obligatorie între părţile contractante, se impune obligarea societăţii pârâte, potrivit dispoziţiilor art. 1361C. civ., la plata către reclamantă a sumei reprezentând contravaloarea mărfii.
S-a mai motivat că excepţia de tardivitate invocată de societatea pârâtă, în temeiul Decretului nr. 167/1958, se va respinge, întrucât obligaţia de plată a început, cum se menţionează şi în întâmpinare, la data de 11 octombrie 1996, iar acţiunea a fost promovată de reclamantă la 8 octombrie 1999, deci, înainte de împlinirea termenului general de prescripţie prevăzut de lege.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia civilă nr. 1024/A din 15 decembrie 2000, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC C.U.G. SA împotriva sentinţei menţionate.
S-a motivat că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia de a fabrica produsele contractate, iar obligaţia de a le livra nu s-a putut realiza, deoarece era condiţionată de îndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei de remitere a scrisorii de garanţie bancară, care nu a fost respectată, astfel că, în locul obligaţiei de garantare a plăţii preţului, ca o condiţie a livrării produselor, operează obligaţia de plată a preţului în avans.
Împotriva deciziei pronunţate în apel, pârâta SC C.U.G. SA a declarat recurs, acesta fiind respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 1261 din 28 februarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială.
Întemeindu-se pe dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva hotărârilor pronunţate în cauză, pe care le consideră pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat soluţionarea greşită a cauzei pe fond, precum şi că sunt şi vădit netemeinice.
S-a susţinut, în acest sens, că au fost încălcate regulile de interpretare a clauzelor contractuale instituite prin art. 977, art. 979 şi art. 982 C. civ., ceea ce a făcut să nu se observe că reclamanta nu a făcut dovada că şi-a îndeplinit propria obligaţie, asumată prin contract şi actul adiţional, de a livra mai întâi mărfurile către cumpărător, astfel că obligarea cumpărătorului la plata preţului acestora, fără îndeplinirea obligaţiei vânzătorului, care trebuia să o preceadă pe a sa, este nejustificată.
S-a mai susţinut că obligaţia cumpărătorului de a remite vânzătorului scrisoarea de garanţie bancară are caracter accesoriu faţă de obligaţia principală, de plată a preţului, din contract rezultând că voinţa părţilor nu a fost aceea de a condiţiona livrarea mărfurilor de momentul remiterii scrisorii de garanţie bancară.
Relevându-se că neîndeplinirea obligaţiei accesorii, de remitere a scrisorii de garanţie, putea îndreptăţi pe reclamantă doar la solicitarea obligării pârâtei la plata penalităţilor de întârziere convenite, iar nu la înlocuirea obligaţiei secundare cu obligaţia principală, de plată a preţului, s-a subliniat că, prin obligarea pârâtei, de către instanţe, la plata anticipată a preţului, ca sancţiune pentru neîndeplinirea obligaţiei de remitere a scrisorii de garanţie, s-a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 969C. civ., potrivit cărora convenţiile legal încheiate sunt obligatorii între părţile contractante, precum şi a dispoziţiilor contractuale privind clauza stabilită de părţi cu privire la penalităţile de întârziere.
În fine, s-a arătat că în mod greşit s-au înlăturat criticile formulate de pârâtă cu privire la lipsa calităţii procesuale a împuternicitului reclamantei, nominalizat în petitul acţiunii.
S-a învederat că, potrivit art. 114 C. proc. civ., verificarea regularităţii introducerii acţiunii în justiţie revine instanţei de judecată, precum şi că excepţia lipsei calităţii de reprezentant al părţii care adresează cererea de chemare în judecată este peremptorie şi absolută, întrucât priveşte încălcarea unor norme de ordine publică, astfel că poate fi invocată de oricare dintre părţi şi chiar din oficiu, de instanţă, în orice fază a procesului.
În această privinţă, s-a relevat că din actele dosarului rezultă că la data de 5 octombrie 1999, când acţiunea introductivă a fost depusă la poştă, societatea comercială reclamantă se afla în stare de faliment, declarat la 2 iulie 1998 de Tribunalul din Torino, iar potrivit legii italiene numai curatorul falimentar este reprezentantul legal al societăţii declarate falimentară, exercitând toate atribuţiile prevăzute de lege, inclusiv pe aceea a înaintării proceselor în justiţie.
În raport cu această cerinţă, determinată de declararea stării de faliment a societăţii comerciale reclamante, s-a subliniat că procura, aflată în copie la dosarul instanţei de recurs, nu face dovadă deplină că T.V. are calitate de reprezentant al societăţii aflate în faliment, deoarece actul respectiv nu are menţionată data la care a fost emis şi nici nu a fost prezentat în original sau copie legalizată.
În concluzie, s-a cerut casarea hotărârilor atacate şi, în principal, anularea cererii de chemare în judecată, pentru lipsa calităţii de reprezentant a persoanei care a formulat-o, iar în subsidiar respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Recursul în anulare este fondat.
Din examinarea actelor dosarului, se constată că acţiunea formulată de T.V., ca reprezentant al reclamantei SC S.OG SRL – Italia, a fost înregistrată, la Tribunalul Alba, pe data de 8 octombrie 1999, fiind transmisă, prin Prioripost, la 5 octombrie 1999 (dosar nr. C.3973/1999 al Tribunalului Alba).
Este semnificativ că semnatarul cererii de chemare în judecată, ca reprezentant al societăţii comerciale reclamante, nu a anexat la cerere procura de împuternicire necesară, iar prima instanţă, neconformându-se dispoziţiilor art. 161 alin. (1) C. proc. civ., a omis să constate că reprezentantul acestei părţi nu a făcut dovada calităţii sale, procedând la citarea părţilor şi apoi, în mod nejustificat, la judecarea cauzei, ceea ce nu s-a observat nici de instanţa de apel, unde s-a dispus citarea reclamantei prin T.V. (dosarul nr. 4975/2000 al Curţii de Apel Alba Iulia).
Este adevărat că, prin procura din 22 ianuarie 1998, S.OG SRL, cu reşedinţa în Italia, reprezentată de M.P., în calitate de director comercial, l-a autorizat pe T.V., pe baza activităţii sale anterioare de comisionar, să promoveze, în faţa instanţei, acţiuni legate de reclamaţiile acelei societăţi contra fabricii mecanice C.U.G. (dosarul nr. 2587/2001 al Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială).
Dar, este de observat că din sentinţa Tribunalului din Torino, pronunţată în Camera de Consiliu, la data de 23 iunie 1998 şi depusă la grefă la 2 iulie 1998, a fost declarat falimentul societăţii în lichidare SC S.OG SRL, fiind numit curator F.D.G., iar prin comunicarea făcută Tribunalului Alba de către curatorul falimentar, la data de 2 septembrie 2002, s-a precizat că „lichidatorul este reprezentantul legal al societăţii doar până în momentul în care societatea este declarată falimentară", iar „curatorul falimentar este reprezentantul legal al societăţii în cazul în care aceasta a fost declarată falimentară şi exercită toate puterile prevăzute de lege (pentru încasarea creditelor, pentru vânzarea bunurilor, pentru înaintarea unor procese în justiţie, etc., sub controlul judecătorului delegat", subliniindu-se că toate cele enunţate sunt conforme cu prevederile art. 31 al Decretului Regional nr. 267 din 16. martie 1942, care prevede: „Curatorul deţine administrarea patrimoniului falimentar".
Rezultând, astfel, că în urma cererii de lichidare voluntară, înregistrată la Tribunalul din Torino, la 8 aprilie 1998, asociaţii au pierdut dreptul de administrare şi reprezentare legală a societăţii comerciale S.OG SRL, aceste atribuţii fiind preluate de către lichidatori, iar din momentul în care societatea a fost declarată falimentară, însuşi lichidatorul şi-a pierdut orice putere, atribuţiile respective revenind curatorului falimentar numit de tribunal, este evident că procura emisă de directorul comercial M.P., la data de 22 ianuarie 1998, nu mai avea valabilitate la data de 5 octombrie 1999, când T.V. a introdus acţiunea, considerându-se, fără justificare legală, reprezentant al SC S.OG SRL.
În acest sens, prin art. 1552 pct. 2C. civ. se prevede că „mandatul se stinge, între altele, „prin moartea, interdicţiunea, nesolvabilitatea şi falimentul ori al mandantului, ori al mandatarului".
De altfel, T.V. nu a depus la dosarul cauzei, nici la prima instanţă şi nici în apel, procura la care s-a referit, contravenind astfel prevederilor art. 83 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora atunci „când cererea este făcută prin mandatar, se va alătura procura în original sau în copie legalizată".
În această privinţă, nu pot fi invocate dispoziţiile art. 1557 C. civ., referitoare la validitatea mandatului pe motiv că mandatarul nu ar fi cunoscut existenţa cauzei ce a desfiinţat mandatul, deoarece nu numai că T.V. nu a dovedit că nu ar fi cunoscut declararea falimentului societăţii S.OG SRL, dar conţinutul de ansamblu al actelor dosarului şi atitudinea sa de a nu se conforma obligaţiei de a anexa procura, în original sau în copie legalizată, aşa cum se cere prin art. 83 alin. (1) C. proc. civ., demonstrează că a cunoscut neîndoielnic situaţia de faliment a acelei societăţi şi a urmărit interesat şi cu rea credinţă să se insinueze în calitate de reprezentant al acesteia.
Împrejurarea că, ulterior, prin procura din 28 februarie 2002, lichidatorul societăţii în stare de faliment S.OG SRL a împuternicit pe T.V., prin procură, să procedeze la recuperarea creditului societăţii respective, în raport cu SC C.U.G. SA, menţionând că are în vedere şi procura din 22 ianuarie 1998, iar judecătorul delegat, în falimentul aceleiaşi societăţi, a comunicat că a autorizat pe curator să împuternicească pe T.V. să aducă la îndeplinire orice act procesual necesar recuperării creditului de care SC C.U.G. SA a beneficiat din partea societăţii S.OG SRL, nu are relevanţa ce i se atribuie în combaterea recursului în anulare, cât timp, în momentul înregistrării acţiunii, persoana care a introdus-o era lipsită de calitatea de mandatar necesară, iar procura emisă la 28 februarie 2002 nu poate retroactiva.
Aşa fiind, se impunea ca instanţa de recurs, în faţa căreia, prin motivele de casare, s-a invocat excepţia privind lipsa calităţii procesuale a persoanei care a formulat cererea de chemare în judecată, ca împuternicit al societăţii reclamante, să constate că această excepţie este întemeiată şi să declare nulă cererea de chemare în judecată, iar ca urmare să caseze Decizia instanţei de apel şi, prin admiterea apelului pârâtei, să modifice sentinţa în sensul anulării acţiunii, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate.
Neprocedând astfel, instanţa de recurs a pronunţat o decizie cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat menţinerea soluţiilor din apel şi primă instanţă prin care a fost admisă, cu încălcarea legii, o cerere de chemare în judecată făcută de o persoană fără calitate procesuală.
În raport cu aceste constatări, care atrag anularea acţiunii formulate, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate, iar ca urmare şi desfiinţarea celor trei hotărâri pronunţate în cauză, examinarea motivelor din recursul în anulare, prin care s-a susţinut că instanţele au interpretat greşit cauzele contractuale, a devenit inutilă.
În consecinţă, recursul în anulare, fiind întemeiat sub aspectul menţionat, urmează a fi admis, a se casa Decizia instanţei de recurs, iar prin admiterea recursului pârâtei, să se dispună casarea deciziei pronunţate în apel, admiterea apelului pârâtei şi modificarea sentinţei în sensul anulării acţiunii, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Casează Decizia nr. 1261 din 28 februarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială.
Admite recursul declarat de pârâta, SC C.U.G. SA, împotriva deciziei nr. 1024/A din 15 decembrie 2000 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, pe care o casează.
Admite apelul declarat de pârâta, SC C.U.G. SA, împotriva sentinţei civile nr. 87 din 25 ianuarie 2000 a Tribunalului Alba, secţia civilă, pe care o modifică, în sensul că anulează acţiunea formulată, pentru reclamanta SC S.OG SRL Italia, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 26 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 150/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 152/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
