ICCJ. Decizia nr. 149/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 149/2004
Dosar nr. 410/2003
Şedinţa publică din 26 aprilie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 9 decembrie 1998, la Tribunalul Cluj, reclamantul M.P. a solicitat obligarea statului român, prin Ministerul Finanţelor, să-i plătească despăgubiri, în sumă de 1.200.000.000 lei, precum şi câte 3.000.000 lei lunar, până la încadrarea sa în muncă, fără a se depăşi vârsta de pensionare, reprezentând prejudiciu cauzat, ca urmare a arestării sale pe nedrept.
În motivarea acţiunii, reclamantul a învederat că, în perioada 10 noiembrie 1949-10 ianuarie 1995, a fost arestat preventiv, pe nedrept, pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, în urma acestei arestări, fiindu-i desfăcut contractul de muncă, astfel că, începând cu data de 10 noiembrie 1994, nu a mai primit salariu de la SC A.P. Turda SA, unde îndeplinea funcţia de director.
S-a mai relevat, de către reclamant, că, deşi, până la arestare, se bucura de o deosebită apreciere în municipiul Turda şi în judeţul Cluj, nu a mai reuşit să-şi găsească un nou loc de muncă, încât a avut de suferit şi întreaga familie, datorită arestării sale ilegale.
În sprijinul acţiunii formulate, reclamantul a depus în copie sentinţa penală nr. 344 din 21 mai 1997 a Judecătoriei Turda, prin care a fost condamnat, ca urmare a schimbării încadrării juridice, la un an închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării, pentru săvârşirea infracţiunii de gestiune frauduloasă, Decizia penală nr. 20/A a Tribunalului Cluj, prin care, admiţându-i-se apelul, a fost desfiinţată sentinţa şi s-a dispus achitarea sa, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., precum şi Decizia penală nr. 300 din 30 aprilie 1998, prin care a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de procuror, împotriva soluţiei de achitare.
Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat a judeţului Cluj, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, pe motiv că pretenţiile sunt exagerat de mari şi nedovedite.
Reclamantul a formulat cerere de strămutare a judecării acţiunii formulate.
Prin încheierea nr. 2079 din 8 iunie 1999, Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, a admis cererea, dispunând strămutarea judecării cauzei la Tribunalul Bihor.
Prin cerere depusă la Tribunalul Bihor, reclamantul a precizat acţiunea, arătând că:
- majorează pretenţiile, formulate la suma de 3.000.000.000 lei, din care 423.786.368 lei reprezintă despăgubiri materiale (constând din 273.756.368 lei salariu net nerealizat, 2.000.000 lei cheltuieli de judecată în procesul penal şi 150.000.000 lei cheltuieli cu apărarea în procesul civil), iar diferenţa de 2.576.243.632 lei reprezintă daune morale; - majorează cuantumul despăgubirilor periodice lunare de la 3.000.000 lei la 4.675.150 lei, cerând ca acestea să i se achite până la încadrarea sa în muncă.
În justificarea sporirii pretenţiilor, reclamantul a relevat că a majorat suma ce face obiectul pretenţiilor la despăgubiri materiale, în raport cu calculul efectuat prin raportul de expertiză contabilă, iar suma cerută cu titlu de daune morale a majorat-o, datorită gravelor afecţiuni psihice care au survenit în urma arestării sale.
Ulterior, prin concluziile formulate de apărătorul său, reclamantul a majorat cuantumul despăgubirilor globale, solicitate la 4.893.570.493 lei, din care 662.133.100 lei, cu titlu de daune materiale, 4.000.000.000 lei, pentru prejudiciul moral ce i s-a cauzat, iar 231.435.393 lei, cheltuieli de judecată şi pentru achitarea expertizei contabile şi a celei medico-legale psihiatrică (dosarul nr. 4600/1999 al Tribunalului Bihor).
Tribunalul Bihor, prin sentinţa civilă nr. 272 din 22 mai 2001, a admis în parte acţiunea, obligând pe pârâtul statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, să plătească reclamantului suma de 213.162.533 lei, cu titlu de despăgubiri materiale, precum şi suma de 1.500.000.000 lei daune morale, cu dobânzile legale aferente, începând de la data rămânerii definitive a sentinţei.
Totodată, a fost respins capătul de cerere, privind solicitarea de despăgubiri plătibile, periodic, până la încadrarea în muncă a reclamantului.
S-a reţinut că reclamantul, fiind arestat preventiv în perioada 10 noiembrie 1994-10 ianuarie 1995, pentru săvârşirea unei infracţiuni cu privire la care a fost achitat de instanţa de apel, i s-a desfăcut contractul de muncă, fără a mai reuşi să se angajeze după ce a fost pus în libertate pe cauţiune şi nici după rămânerea definitivă a soluţiei de achitare ce a fost pronunţată.
S-a mai reţinut că perioada de deţinere preventivă, pe nedrept, i-a produs reclamantului traume psihice şi a avut consecinţe negative asupra situaţiei sale profesionale, financiare şi familiale.
S-a motivat că prejudiciul material suportat de reclamant constă în drepturile salariale de care a fost privat, din momentul arestării până la data pronunţării sentinţei, în raport cu funcţia îndeplinită, acestea totalizând, potrivit raportului de expertiză contabilă, suma de 213.162.533 lei, care constituie un prejudiciu cert.
În ceea ce priveşte sumele pretinse de reclamant, ca despăgubire plătibilă periodic, până la data când va reuşi să se încadreze în muncă, s-a motivat că nu i se pot acorda, deoarece se referă la o situaţie viitoare, nesigură că se va produce, sub acest aspect el având posibilitate să formuleze o nouă acţiune, pentru perioada în care ar fi lipsit de venituri, din cauză că nu a reuşit să se angajeze.
În legătură cu prejudiciul moral, cauzat prin atingerea adusă libertăţii, demnităţii, onoarei şi poziţiei sociale, s-a subliniat că, la evaluarea şi stabilirea despăgubirilor băneşti echivalente lezării acestora, se impune să se ţină seama de funcţia de director deţinută de reclamant în momentul arestării, cu o poziţie socială foarte bună, pe care a dobândit-o prin muncă proprie, acumulare de cunoştinţe profesionale şi experienţă.
S-a mai învederat că trebuie să se aibă în vedere că reclamantul nu a mai reuşit să recupereze poziţia profesională şi cea socială deţinute anterior arestării, precum şi că durata lungă a proceselor în care a fost implicat i-a accentuat traumele psihice suferite în urma arestării, în care privinţă expertiza medico-legală psihiatrică efectuată a scos în evidenţă că prezintă tulburări de adaptare şi reacţii depresive-anxioase persistente.
Ca urmare, s-a apreciat că, în raport cu aceste suferinţe şi umilinţe la care a fost supus reclamantul, suma de 1.500.000.000 lei ar constitui o reparare echitabilă a prejudiciului moral ce i s-a cauzat.
Apelurile declarate, împotriva sentinţei, de reclamant, de Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de pârât şi de procuror, au fost respinse, ca nefondate, prin Decizia civilă nr. 44/A din 16 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Oradea.
Împotriva deciziei pronunţate în apel, au declarat recurs reclamantul şi pârâtul statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, ambele recursuri fiind respinse, ca nefondate, prin Decizia nr. 4356 din 3 decembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., susţinând că toate cele trei hotărâri au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, precum şi că acestea sunt şi vădit netemeinice.
S-a relevat că instanţele nu s-au conformat dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora le revenea obligaţia de a administra un probatoriu pertinent şi complet, în vederea stabilirii justeţei şi temeiniciei cererilor formulate de reclamant.
În acest sens, s-a arătat că aprecierea existenţei unui prejudiciu moral nu îndreptăţeşte măsura reparării prin echivalent bănesc, atât timp cât nu rezultă din probe că acel echivalent este cel mai potrivit, sub aspectul cuantumului, cu suferinţa psihică efectivă ce a fost suportată.
S-a arătat că, în lipsa unui probatoriu care să permită estimarea cât mai realistă a prejudiciului moral suferit, instanţele au stabilit, fără suficiente temeiuri şi cu încălcarea legii, că reclamantului i se cuvine suma de 1.500.000.000 lei, cu titlu de daune morale.
În ceea ce priveşte suma, reprezentând despăgubiri materiale, s-a subliniat că aceasta a fost acordată în baza raportului de expertiză contabilă, cu privire la care părţile nu au formulat obiecţiuni.
Conchizându-se, s-a cerut admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor pronunţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, în vederea administrării de probe pentru stabilirea intensităţii prejudiciului moral cauzat reclamantului şi determinarea realistă a sumei ce reprezintă echivalentul bănesc al acestuia.
Recursul în anulare nu este fondat.
În adevăr, prin art. 504 alin. (2) C. proc. pen., este reglementat dreptul la repararea pagubei pentru persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Cum, în acest text de lege, termenul pagubă este folosit generic, fără a se face vreo distincţie între dauna materială şi cea morală, se impune a se considera că, prin reglementarea menţionată, s-a urmărit să fie apărate toate drepturile unei persoane care a fost condamnată pe nedrept sau împotriva căreia s-a luat abuziv o măsură preventivă.
Apărarea acestor drepturi constituie un principiu constituţional, prevăzut în mod expres în art. 52 alin. (3) din Constituţie [art. 48 alin. (3) din Constituţia anterioară], potrivit căruia „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare".
De asemenea, în convenţiile internaţionale la care România este parte, s-a reglementat că părţii lezate trebuie să i se acorde o „reparaţie echitabilă", prin aceasta înţelegându-se, în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, repararea daunelor materiale, o compensaţie acordată pentru daune morale şi acoperirea tuturor cheltuielilor de judecată.
Este evident că stabilirea compensaţiei, pentru daunele morale, faţă de natura acestora, presupune luarea în considerare şi a unor elemente de apreciere, neverificabile, nemijlocit, prin elemente probatorii, ceea ce presupune o anumită eventualitate de aproximare a echivalentului lor într-o sumă de bani.
Chiar dacă, pentru limitarea efectelor unei atari eventualităţi, este necesar să fie avute în vedere anumite criterii de determinare a prejudiciului real suferit, cum sunt importanţa valorilor morale afectate şi urmările produse prin lezarea lor, măsura în care a avut de suferit şi familia, astfel de criterii nu trebuie stabilite numai pe bază de probe, din care să rezulte nemijlocit natura şi întinderea consecinţelor, ci pot fi deduse din situaţia profesională, socială şi familială a celui ce solicită să i se acorde daune morale şi din urmările produse asupra acestora de lipsirea sa de libertate, în mod nelegal.
Dar, contrar celor susţinute în această privinţă, prin recursul în anulare, prima instanţă, conformându-se dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a manifestat rolul activ impus de acest text de lege, manifestând preocupare pentru prevenirea oricărei greşeli, în determinarea cuantumului sumei pe care a apreciat-o că ar corespunde cât mai deplin daunelor morale efectiv, cauzate reclamantului, prin arestarea sa ilegală.
Sub acest aspect, este semnificativ că, în cadrul probelor administrate, reclamantul a fost supus unei expertize psihiatrice, iar în urma observaţiilor clinice consemnate în timpul internării sale în spital, s-a ajuns la concluzia că acesta prezintă tulburare de adaptare cu reacţie depresiv-anxioasă, persistentă la psihotraumă majoră, precum şi că tulburările respective sunt urmarea stresului psihic persistent (de aproximativ 7 ani), consecinţă a arestării şi instrumentării proceselor în care a fost implicat (dosarul nr. 4600/1999 al Tribunalului Bihor).
Ţinând seama de aceste concluzii ale raportului de expertiză medico-legală psihiatrică şi de actele prin care reclamantul a dovedit poziţia profesională şi cea socială, pe care le-a avut înainte de a fi arestat, instanţele au apreciat, în mod corect, că suma de 1.500.000.000 lei reprezintă echivalentul în bani cel mai exact al daunelor morale reale ce i s-au cauzat, care constau în deteriorarea stării sale psihice, în imposibilitatea de a redobândi funcţia şi poziţia socială pe care le-a deţinut anterior, precum şi în traumele la care a fost expusă nejustificat familia, în urma mediatizării cazului său.
Aşa fiind, câtă vreme probele ce s-ar mai putea administra în această privinţă, care nici nu sunt indicate în mod concret, prin recursul în anulare, nu ar fi de natură să furnizeze noi elemente pentru efectuarea de calcule mai riguroase, ci doar ar oferi şi alte eventuale detalii de apreciere, care să determine, în final, o stabilire tot aproximativă a sumei băneşti ce ar reprezenta echivalentul daunelor morale, se constată că nu mai este necesară rejudecarea cauzei, în vederea administrării de noi probe.
În consecinţă, rezultând că hotărârile atacate nu conţin aspectele de încălcare esenţială şi de vădită netemeinicie la care se referă art. 220 pct. 2 C. proc. civ., urmează ca recursul în anulare să fie respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul în anulare, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, împotriva sentinţei civile nr. 272 din 22 mai 2001 a Tribunalului Bihor, secţia civilă, deciziei civile nr. 44/A din 16 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă şi deciziei nr. 4356 din 3 decembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 26 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 148/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 15/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
