ICCJ. Decizia nr. 180/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 180/2005
Dosar nr. 114/2005
Şedinţa publică din 4 iulie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 10 mai 2004, cetăţeanul francez D.A. a solicitat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, să dispună cercetarea judecătorului B.G., preşedinte al Curţii de Apel Cluj, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 246 şi 247 C. pen., constând în determinarea unei soluţii abuzive de neurmărire penală împotriva unor judecători din cadrul curţii menţionate, prin adresele trimise Parchetului, cu privire la verificările făcute în legătură cu faptele acelor magistraţi.
Prin referatul nr. 9634/1357/2004 din 28 iunie 2004, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, a respins plângerea menţionată.
S-a reţinut că prin acţiunea ce a făcut obiectul dosarului civil nr. 1499/2002, al Judecătoriei Cluj-Napoca, petentul a solicitat stabilirea paternităţii sale faţă de defunctul N.A., decedat în 1980.
Apreciind că reclamantul nu a reuşit să administreze probe din care să rezulte temeinicia cererii sale, prima instanţă a respins acţiunea.
Apelul declarat de reclamant împotriva hotărârii primei instanţe a fost respins, ca nefondat.
Concomitent declarării recursului împotriva deciziei pronunţate în apel, D.A. a formulat cerere de revizuire şi mai multe plângeri penale împotriva judecătorilor.
Plângerile penale au constituit obiect de cercetare în dosarul nr. 20/P/2004 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj Napoca.
În vederea efectuării actelor premergătoare în cauza penală menţionată, Parchetul a solicitat Curţii de Apel Cluj, efectuarea unei cercetări administrative.
Rezultatul cercetării administrative s-a materializat în adresa nr. 190/II din 27 noiembrie 2003, semnată de un judecător inspector şi de preşedintele Curţii de Apel Cluj, judecătorul G.B.
Ca urmare a acestor relaţii, dar şi în baza analizării soluţiilor date de judecători, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a dispus, la data de 11 mai 2004, neînceperea urmăririi penale faţă de judecătorii B.E., B.C., N.S., C.A., V.M. şi P.E.
În acest context, susţinerile petentului privind pe judecătorul G.B., sunt neîntemeiate, în raport cu împrejurarea că acesta a făcut aprecieri asupra soluţiilor date de judecători, care nu au obligat cu nimic pe procuror.
Pe de altă parte, procurorul a analizat materialul probator din dosarele civile şi a apreciat că soluţiile sunt legale şi temeinice.
În fine, în ceea ce priveşte împrejurarea că după depunerea recursului, dosarele nu au fost trimise de îndată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceasta nu poate fi apreciată, ca un abuz, atâta timp, cât reţinerea dosarelor a fost urmarea voinţei petentului care a solicitat şi revizuirea soluţiilor.
Petentul a sesizat secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu plângere formulată împotriva acestui referat.
Prin sentinţa nr. 293 din 16 decembrie 2004, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins plângerea, ca inadmisibilă, reţinând că aceasta nu priveşte unul din actele prevăzute de art. 2781 C. proc. pen.
Împotriva hotărârii primei instanţe, petentul a declarat recurs, întemeiat pe art. 3859 pct. 9, 10, 17 şi 18 C. proc. pen.
S-a susţinut că în mod greşit s-a reţinut că plângerea priveşte un „referat", fără a se arăta articolul de lege care ar permite o asemenea interpretare, deşi din conţinutul actului atacat rezultă cert refuzul de a se dispune trimiterea în judecată.
În concluzie, petentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, rejudecarea plângerii şi condamnarea intimatului pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 246 şi 247 C. pen., precum şi obligarea acestuia la plata sumei de 10 miliarde lei cu titlu de daune morale.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Din economia dispoziţiilor art. 228 C. proc. pen., cu referire la art. 200 din acelaşi cod, rezultă finalitatea actelor premergătoare constând în obţinerea datelor necesare începerii urmăririi penale. Aceste date privesc existenţa faptei, împrejurarea că fapta a fost săvârşită de către învinuit şi că făptuitorul răspunde penal.
Prin acelaşi text, legiuitorul a avut în vedere şi situaţia în care actele premergătoare efectuate relevă inutilitatea începerii urmăririi penal.
Convingerea formată în temeiul actelor premergătoare obligă procurorul, după caz, la o soluţie procesuală de începere a urmăririi penale sau de neîncepere a acesteia.
În concluzie, rezoluţia sau ordonanţa, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi penale, conform art. 228 C. proc. pen., are un caracter procesual riguros de act de dispoziţie al organului de urmărire penală, sesizat în unul din modurile prevăzute de legea procesual-penală, dat în condiţii determinate.
Drept urmare, în raport cu caracterul imperativ al normelor legale menţionate şi în lipsa temeiului legal, principiul echipolenţei nu poate fi invocat, pentru ca altor acte, nedeterminate de legea procesual-penală, ci de alte acte normative ce prevăd alte proceduri, să li se atribuie natura şi efectele rezoluţiei sau ordonanţei, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi penale.
Or, în cauză, organul de urmărire penală nu a fost sesizat în unul din modurile prevăzute de art. 221 C. proc. pen. şi nu a dat o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale.
Astfel, organul de urmărire penală a fost sesizat printr-o petiţie, aceasta fiind soluţionată pe calea procedurii prevăzute de OG nr. 27/2002.
Ca atare, recursul se constată a fi nefondat, sub aspectul celei de a doua critici formulate de petentul D.A.
Pe de altă parte, cu referire la critica privitoare la neobservarea condiţiilor formale prevăzute pentru desfăşurarea judecăţii, într-o altă cauză, invocată de petent în prezentul recurs, este de reţinut că legea procesuală civilă sau penală, după caz, a recunoscut părţilor, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.
Drept urmare, protecţia judiciară a dreptului subiectiv dedus judecăţii este extinsă şi la căile de atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul procesului civil sau penal, după caz.
Acest sistem, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice, determinat prin norme imperative şi având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului şi legii, este de natură a răspunde exigenţelor noii perspective asupra protecţiei judiciare a drepturilor subiective determinată de dispoziţiile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de atac, corespunzător dispoziţiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicţie.
Sub acest aspect, plângerea prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluţiei de netrimitere în judecată.
Acest control priveşte exclusiv temeinicia rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condiţiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în condiţiile determinate de legea procesual-penală.
Drept urmare, instanţa sesizată cu plângerea menţionată nu are temei legal de a se pronunţa ca instanţă de control judiciar în cauza civilă sau penală, după caz, la soluţionarea căreia, în fond sau căi de atac, într-un alt proces, se susţine că s-ar fi săvârşit erori jurisdicţionale sau nu ar fi fost respectate unele norme procedurale privind desfăşurarea judecăţii.
În consecinţă, chiar dacă petentul ar fi atacat unul din actele procesuale prevăzute de art. 2781 C. proc. pen., lipseşte plângerii prevăzute de acest text, aptitudinea declanşării unui control judiciar, în sensul complinirii căilor de atac legal prevăzute şi reformarea hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită, în sensul vizat de petent.
Aşadar, cu referire la scopul vizat de petent prin recursul formulat împotriva soluţiei de respingere a plângerii, de către secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu poate face obiectul examinării, în prezenta cauză, pretinsa nerespectare a normelor de procedură şi anularea, pe acest motiv, a hotărârii pronunţate într-un alt proces de către o altă instanţă, în limita competenţei legal şi exclusiv atribuită acesteia.
Ca atare, recursul declarat de petentul D.A. urmează a fi respins, şi sub aspectul primei critici formulate de acesta.
În fine, din economia dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen., rezultă cu evidenţă că este supusă controlului judecătoresc, în condiţiile acestui text, exclusiv dispoziţia de neîncepere a urmării penale, confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate corespunzător posibilităţii legale reglementate în favoarea părţii vătămate, prin art. 275-278 din acelaşi cod.
Este exclusă orice altă interpretare a textului legal menţionat, în raport cu împrejurarea că normele legale privind desfăşurarea procesului penal, astfel cum acestea sunt prevăzute de legea procesual-penală, sunt de ordine publică, aşa încât încălcarea lor ar duce la nulitatea oricărui act procesual sau hotărâre judecătorească care le-ar nesocoti.
Totodată, o altă concluzie dedusă pe cale de interpretare este exclusă, întrucât ar presupune a atribui legiuitorului, ceea ce nu a găsit cu cale să prevadă şi, în consecinţă, a altera voinţa reală a acestuia.
Or, în cauză petentul a sesizat secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu plângerea formulată împotriva unui act neprevăzut de art. 2781 C. proc. pen.
Aşa fiind, în mod corect instanţa sesizată a respins plângerea, ca inadmisibilă, hotărârea atacată nefiind supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul D.A.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul D.A., împotriva sentinţei nr. 293 din 16 decembrie 2004, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 4103/2004.
Obligă recurentul menţionat, la 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iulie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 18/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 181/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
