ICCJ. Decizia nr. 181/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 181/2005
Dosar nr. 115/2005
Şedinţa publică din 4 iulie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 30 mai 2001, C.G. a învestit Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, cu plângere penală, invocând săvârşirea de către T.R., directorul S.R.I., a infracţiunii de calomnie prevăzută de art. 206 C. pen., constând în aceea că, la data de 29 martie 2001, în cadrul emisiunii S.P. difuzată pe TVR1, acesta l-a acuzat de furtul unor dosare din arhiva C.N.S.A.S., de trădare şi de infidelitate faţă de această din urmă instituţie.
Aceste afirmaţii i-au afectat părţii vătămate, grav onoarea, demnitatea, imaginea personală şi viaţa intimă, punându-i în pericol însăşi procurarea mijloacelor minime de trai, ca urmare a faptului că, în baza acestor afirmaţii, contractul său de muncă a fost desfăcut disciplinar de către C.N.S.A.S.
În consecinţă, partea vătămată a solicitat condamnarea făptuitorului pentru săvârşirea infracţiunii menţionate şi obligarea acestuia la plata sumei de 1 miliard lei cu titlu de daune morale.
În rejudecare, prin sentinţa penală nr. 1524 din 2 decembrie 2002, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., inculpatul T.R. a fost achitat pentru infracţiunea prevăzută de art. 206 C. pen.
Prin Decizia penală nr. 170/R din 13 februarie 2004, Tribunalul Bucureşti a casat sentinţa menţionată şi, în raport cu calitatea făptuitorului, a trimis cauza, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru efectuarea cercetărilor sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 206 C. pen.
Prin rezoluţia nr. 223/P/2004 din 5 mai 2004, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, în temeiul art. 228 alin. (4) şi art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de T.R., pentru infracţiunea prevăzută de art. 206 C. pen.
S-a reţinut că, la data de 21 martie 2001, persoana vătămată a acordat un interviu ziarului L. de Bucureşti.
Articolul intitulat P.T. a apărut în nr. 3236 din 22 martie 2001 şi face precizarea că sursa de informaţie a fost declaraţia persoanei vătămate G.C., care a pus la dispoziţie documentele.
În data de 29 martie 2003, făptuitorul a participat la o emisiune televizată, dar nu a pronunţat numele persoanei vătămate, atunci când a fost întrebat dacă s-au sustras sau nu documente S.R.I., de C.N..S.A.S.
Astfel, făptuitorul a afirmat că se fac cercetări, dar nu a pronunţat nici un nume.
Presa scrisă a coroborat afirmaţia făptuitorului privind scurgerea de informaţii din interiorul C.N.S.A.S., cu conţinutul articolului din ziarul L. de Bucureşti, în care se făcea trimitere la numele lui G.C.
În aceste condiţii, s-a apreciat că, aducând la cunoştinţă publică că se fac cercetări pentru a se stabili cine a dat informaţii încă secrete şi în ce condiţii, făptuitorul T.R. nu a săvârşit nici o faptă penală.
Soluţia fost menţinută, plângerea formulată împotriva acesteia fiind respinsă prin rezoluţia nr. 32069/278 din 22 decembrie 2004.
Împotriva soluţiei de netrimitere în judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior, partea vătămată a formulat plângere, susţinând că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 206 C. pen.
Prin sentinţa nr. 258 din 4 aprilie 2005, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins plângerea, ca nefondată.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa de fond a reţinut că din probatoriul administrat a rezultat că nu făptuitorul menţionat a făcut vreo referire la adresa persoanei vătămate, ci, generic, acesta a adus la cunoştinţă, suspiciunea instituţiei pe care o conduce, privind atitudinea personalului angajat la C.N.S.A.S.
Împotriva hotărârii primei instanţe, petentul C.G. a declarat recurs, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 10, 171, 18 şi 21 C. proc. pen.
Recurentul a formulat următoarele critici, corespunzător cazurilor de casare invocate:
1. Pentru termenul de judecată din 4 aprilie 2005, la judecarea în fond a plângerii, intimatul nu a fost legal citat, nota telefonică necuprinzând menţiunile obligatorii prevăzute de art. 175 alin. (1), art. 177 alin. (1) şi (3), art. 181 şi art. 182 C. proc. pen.
2. În cauză s-a comis o gravă eroare de fapt, în sensul că:
- nu există nici o dovadă în dosar care să confirme concluzia instanţei de fond cu privire la efectuarea de cercetări privind scurgerea de informaţii de C.N.S.A.S., în afara cadrului legal;
- nu s-a observat că informaţiile au fost obţinute anterior angajării petentului la C.N.S.A.S., iar angajamentul de fidelitate privea exclusiv informaţiile obţinute ca efect al executării contractului individual de muncă;
- nu a fost efectuată o expertiză criminalistică privind autenticitatea casetei audio, transcrierea acesteia fiind preluată necenzurat;
- nu au fost avute în vedere declaraţiile notariale care confirmau faptul că intimatul a afirmat că petentul a sustras documentele publicate în articolul din cotidianul L.;
- nu au fost valorificate articolele publicatele în ziarele C., E.Z., J.N. şi O., precum şi transcrierea rezumat a emisiunii de la postul BBC din 15 martie 2001, precum şi alte lucrări şi articole din ziare, în care se arată explicit că intimatul l-a acuzat pe petent de furtul unor documente din arhivă
3. Instanţa a nesocotit principiile instituite prin art. 1, 2, 3, 4, 62, 65, 67 şi urm. C. proc. pen., precum şi normele imperative ale art. 176 şi urm. din acelaşi cod, în sensul că:
- în considerarea funcţiei sale, intimatul a fost permanent protejat, instanţa refuzând a lua toate măsurile necesare pentru citarea acestuia, atât la locul de muncă, cât şi la domiciliu;
- parchetul nu a efectuat nici un act de cercetare;
- caseta video nu a fost vizionată şi s-a acordat credit înregistrării neautorizate.
În concluzie, petentul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în principal, trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă, iar în subsidiar, reţinerea, spre rejudecare în fond, admiterea plângerii şi trimiterea cauzei, la procuror, în vederea începerii urmăririi penale.
Examinând cauza, în raport cu dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. şi a criticilor formulate, se constată următoarele:
Demnitatea unei persoane este încălcată nu numai prin atingerea adusă onoarei sau reputaţiei acesteia prin cuvinte, gesturi sau alte mijloace de natură a o pune într-o situaţie umilitoare, ci şi prin afirmarea sau imputarea în public a unei fapte determinate care, dacă ar fi fost săvârşită, ar duce la angajarea răspunderii penale, administrative sau disciplinare, după caz, sau ar expune-o pe aceasta dispreţului public.
Urmărind ocrotirea persoanei, în acest caz în primul rând sub aspect obiectiv, cu referire la aprecierea de care se bucură aceasta din partea celorlalţi membri ai colectivităţii, legiuitorul a incriminat săvârşirea unei astfel de fapte prin art. 206 C. pen., sub denumirea de „calomnie".
Întruneşte elementele constitutive ale unei astfel de infracţiuni, acea faptă care, sub aspect obiectiv, constă într-o acţiune de afirmare sau imputare în public a unei fapte determinate, fie cu privire la viaţa publică, fie cu privire la viaţa privată a părţii vătămate, aptă a produce consecinţele menţionate, iar sub aspect subiectiv este săvârşită cu intenţie.
În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susţinerile părţii vătămate, din acesta nerezultând că făptuitorul ar fi făcut vreo referire la adresa acesteia.
Or, potrivit art. 1 C. proc. pen. „procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod corect a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune, să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală".
Din economia textului menţionat rezultă că procesul penal nu poate fi privit exclusiv ca o activitate de represiune, ci ca una desfăşurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârşit o infracţiune.
În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen., s-a stabilit că „infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale".
Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe".
Aşadar, în raport cu textele menţionate, scopul procesului penal trebuie realizat în aşa fel, încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.
În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată".
În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menţionat, legea procesual-penală a determinat precis şi coerent regulile de desfăşurare a acestei faze a procesului penal.
Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare şi de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.
În anumite situaţii, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existenţa infracţiunii cu a cărei săvârşire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea existenţei unora dintre cazurile reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată.
În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale şi, respectiv, declanşarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competenţa procurorului, se dispune neînceperea acesteia.
În cauză, constatând că făptuitorul nu a făcut afirmaţii şi nu a imputat părţii vătămate, săvârşirea unei fapte determinate, iar faptul de a aduce la cunoştinţă publică că se fac cercetări pentru a se stabili cine a dat informaţii încă secrete din cadrul C.N.S.A.S. şi în ce condiţii, nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, organul de urmărire penală a apreciat că T.R. nu a săvârşit nici o faptă penală şi, în consecinţă, a dispus prin rezoluţie, neînceperea urmăririi penale.
Constatând că situaţia de fapt a fost corect reţinută şi că, în raport cu aceasta, nu se justifică începerea urmăririi penale, procurorul ierarhic superior a menţinut rezoluţia.
Nepropunând şi, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă situaţie de fapt şi vinovăţia făptuitorului, instanţa de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată, în condiţiile art. 2781 C. proc. pen., aşa încât sentinţa atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 din acelaşi cod.
Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală şi instanţa de fond, care să ducă la concluzia comiterii de către făptuitorul menţionat, a infracţiunii de calomnie, aşa încât simplele afirmaţii ale părţii vătămate, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale acesteia, nesusţinute de materialul probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinţei atacate şi pronunţarea altei soluţii.
Petentul, după ce la fond a citat din transcrierea casetei video, din care nu rezultă, însă, că făptuitorul a făcut vreo referire determinată, expresă, neechivocă privindu-l pe acesta, în recurs susţine că referirea ar fi una relaţională şi că instanţa ar fi trebuit să concluzioneze în acest sens. Or, nu în acest sens sunt dispoziţiile art. 206 C. pen., unde, sub aspect obiectiv, infracţiunea de calomnie fiind săvârşită printr-o acţiune de afirmare sau imputare a unei fapte determinate cu privire la partea vătămată. Drept urmare, nici celelalte mijloace de probă invocate de petent, în recurs, inclusiv suspiciunile privitoare la transcrierea casetei, nu sunt de natură a susţine învinuirea.
Aşadar, hotărârea atacată este susţinută de materialul probator administrat. Neconstatându-se discordanţă între cele reţinute de instanţă şi conţinutul real al probelor, recursul se constată a fi nefondat şi sub aspectul criticilor privind eroarea gravă de fapt, ca motiv de casare.
În fine, citarea intimatului a fost legal îndeplinită, aşa cum rezultă din actele dosarului. Pe de altă parte, nulitatea relativă decurgând din neîndeplinirea legală a procedurii de citare poate fi invocată în recurs, exclusiv de intimat, în acest caz. Astfel, nulitatea relativă menţionată este prevăzută în interesul părţii căreia, din acest motiv, i-a fost produsă o vătămare a intereselor sale legitime, ce nu a fost înlăturată şi nu poate fi înlăturată în alt mod. Ca atare, recursul se constată a fi neîntemeiat şi sub aspectul acestei din urmă critici.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul C.G. împotriva sentinţei nr. 258 din 4 aprilie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 34/2005.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul menţionat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul C.G. împotriva sentinţei nr. 258 din 4 aprilie 2005, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 34/2005.
Obligă recurentul menţionat, la 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iulie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 180/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 182/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
