ICCJ. Decizia nr. 198/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 198/2006
Dosar nr. 3203/1/2006
Şedinţa publică din 15 mai 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 222 din 19 septembrie 2005, completul de 9 judecători a respins cererea petentei D.M., privind sesizarea Curţii Constituţionale, pentru a decide asupra excepţiei de neconstituţionalitate a Codului de procedură penală, în raport cu dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României, precum şi contestaţia în anulare formulată de aceeaşi parte, împotriva deciziei nr. 128 din 16 mai 2005, pronunţată în dosarul nr. 307/2004, al completului de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, completul de 9 judecători a apreciat că aceasta nu îndeplineşte condiţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu referire la condiţia privitoare la legătura cu cauza a dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată în contenciosul constituţional.
Împotriva deciziei menţionate, contestatoarea a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen. sau a formula critici susceptibile a fi încadrate în vreunul dintre acestea.
Contestatoarea a susţinut că nu au fost respectate dispoziţiile legale privind competenţa materială, în sensul că fondul excepţiei de neconstituţionalitate poate fi cercetat numai de către Curtea Constituţională.
Prin Decizia nr. 315 din 5 decembrie 2005, pronunţată în dosarul nr. 247/2005, completul de 9 judecători a respins recursul, ca inadmisibil.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătoreşti, pentru motive privind pronunţarea acestora cu nerespectarea condiţiilor formale, legal prevăzute, de desfăşurare a judecăţii sau ca o consecinţă a unui raţionament jurisdicţional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituţională.
Însă, potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită, părţile interesate pot exercita căile de atac, numai în condiţiile legii procesuale.
Corespunzător acestui principiu constituţional, legea procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicţie, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac şi titularii acestora, precum şi cazurile de casare.
Totodată, în vederea realizării scopului procesului penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C. proc. pen., conduita procesuală a părţilor a fost precis determinată, inclusiv cu privire la incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale definitive, în acest caz.
Reglementarea menţionată are aptitudinea funcţională de a răspunde noii perspective asupra accesului la justiţie, generată de dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 7 la Convenţie.
Potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile judecătoreşti nedefinitive, sentinţe sau decizii după caz.
Art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispoziţiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiaşi cod, prevede că deciziile pronunţate în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi ordinare de atac, ele fiind definitive şi executorii.
Aşadar, sistemul român de jurisdicţie a statuat principiul unicităţii acestei căi de atac, dreptul stingându-se prin exercitare, aşa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă.
Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un nou recurs declarat împotriva deciziei pronunţate în contestaţie în anulare, de către acelaşi complet, privind o decizie dată de aceeaşi instanţă, într-un recurs respins ca inadmisibil, hotărâre care, nefiind prevăzută de art. 3851 C. proc. pen., nu este supusă controlului judecătoresc pe această cale.
Ca atare, s-a reţinut că, potrivit dreptului comun, Decizia atacată nu este supusă recursului.
S-a mai reţinut că aceeaşi soluţie se impune şi dacă recursul petentei, în raport cu motivele invocate, este examinat ca o cale de atac împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale .
În acest sens, este de reţinut că dispoziţiile art. 29 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, republicată, stabilesc, într-adevăr, că încheierea prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, poate fi atacată cu recurs la instanţa imediat superioară.
Însă, prin textul menţionat, legiuitorul nu a vizat modificarea art. 3851 C. proc. pen., ci, din considerente ţinând de soluţionarea cu celeritate a cauzelor penale, a înlăturat în acest caz, posibilitatea atacării încheierii şi cu apel.
Mai mult, dacă s-ar examina calea de atac exercitată de contestatoare, ca fiind un recurs declarat împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, acesta ar urma să fie respins ca tardiv.
Însă, în raport cu ordinea soluţionării excepţiilor, cea de inadmisibilitate a recursului primează.
Pe de altă parte, potrivit normei atributive de competenţă prevăzută în Legea nr. 304/2004, republicată, art. 24, completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluţionate în primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cum această ipoteză nu se regăseşte în cauză, cauza penală având ca obiect infracţiunea prevăzută de art. 210 C. pen., fiind de competenţa soluţionării în fond a judecătoriei, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale.
Or, recunoaşterea unei căi de atac, în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Împotriva acestei din hotărâri, petenta D.M. a declarat un nou recurs.
Prin Decizia nr. 70 din 13 februarie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, precum şi recursul ca inadmisibil, pentru următoarele considerente:
Din economia art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor acestui text, cu referire la:
- starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural, creat în faţa unui judecător, care trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;
- existenţa unui interes procesual sau substanţial, cu referire la pertinenţa excepţiei, în sensul că dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată, are legătură cu soluţionarea cauzei.
- activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ în vigoare, lege sau ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă, după caz.
În cauză, în discuţie este îndeplinirea condiţiei privind „legătura cu soluţionarea cauzei".
Legătura cu cauza priveşte incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constată asupra soluţiei ce se va pronunţa, asupra pretenţiei deduse judecăţii, adică a obiectului procesului penal aflat pe rolul judecătoriei, cu referire la speţă.
Obiectul cauzei priveşte exclusiv litigiul dedus spre soluţionare, în cursul căruia, în orice etapă procesuală, în faţa instanţei căreia procesul este pendinte, este ridicată excepţia de neconstituţionalitate.
Aşadar, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de petentă în faţa instanţei de recurs nu are legătură cu soluţionarea în fond a cauzei penale, având ca obiect infracţiunea prevăzută de art. 210 C. pen.
Or, dispoziţiile legale menţionate nu abilitează o instanţă a se pronunţa asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cu referire la o excepţie de neconstituţionalitate ce eventual ar putea avea legătură cu soluţionarea unei cauze aflate pe rolul altei instanţe de judecată, întrucât art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, statuează asupra dreptului judecătorului de a se pronunţa exclusiv în cadrul procesului dedus spre soluţionare în faţa sa, în fond sau căi de atac, după caz.
În fapt, partea vătămată D.M. a sesizat judecătoria cu plângere prealabilă, în temeiul art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., solicitând punerea în mişcare a acţiunii penale pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 210 C. pen., autorul indicat de parte fiind tatăl acesteia.
Tinzând la nesoluţionarea cauzei penale prin hotărâre definitivă, din motive ce o privesc pe aceasta, partea vătămată a formulat mai multe cereri de recuzare a completelor de judecată de la instanţa de fond, precum şi a tuturor judecătorilor instanţei de fond.
După învestirea Tribunalului Bucureşti, cu cereri privind recuzarea tuturor magistraţilor instanţei de fond, petenta D.M., a formulat mai multe cereri privind recuzarea tuturor judecătorilor instanţei de recurs.
Ulterior, după învestirea Curţii de Apel Bucureşti, cu cereri privind recuzarea tuturor judecătorilor instanţei fireşti de recurs, cu referire la cauza penală privind-o pe partea vătămată D.M., aceasta a formulat cereri privind recuzarea tuturor judecătorilor acestei din urmă instanţe.
După învestirea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu aceste cereri, petenta D.M. a formulat alte cereri privind, pe rând, recuzarea judecătorilor secţiilor Înaltei Curţi.
Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursurile declarate de aceeaşi parte împotriva încheierilor prin care cererile, privind recuzarea judecătorilor secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost respinse, ca inadmisibile.
Împotriva hotărârilor prin care recursurile declarate de petenta D.M. au fost respinse, ca inadmisibile, aceasta a formulat contestaţii în anulare, iar împotriva acestor din urmă decizii, a formulat noi recursuri.
Invariabil, petenta a solicitat ataşarea dosarului de fond.
În raport cu cele expuse, excepţia s-a constatat a fi inadmisibilă, în sensul că nu îndeplineşte cerinţele art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Ca atare, în temeiul art. 29 alin. (6) din acelaşi act normativ, Curtea a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, pentru a decide asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Codului de procedură penală, în raport cu art. 21 alin. (3) din Constituţia României.
Totodată, şi acest din urmă recurs, cu care Completul de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost învestit, este inadmisibil, întrucât nu priveşte o hotărâre susceptibilă de reformare pe această cale, determinată ca atare prin art. 3851 C. proc. pen., respectiv art. 392 alin. (4) din acelaşi cod.
În fine, s-a apreciat că recursul este inadmisibil şi în raport cu dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată.
S-a mai reţinut că petenta, exercitându-şi cu rea-credinţă drepturile procesuale, nici nu pretinde că tinde la provocarea controlului judiciar al hotărârilor atacate, împrejurare ce rezultă necontestat din neconformarea acesteia, dispoziţiilor art. 52 alin. (5) şi, respectiv, respectiv art. 38510 C. proc. pen.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea a respins recursul, ca inadmisibil.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, petenta D.M. a declarat un nou recurs, cu precizarea că acesta priveşte exclusiv respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.
Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce urmează:
Prin art. 3851 C. proc. pen. au fost stabilite hotărârile judecătoreşti supuse reformării pe calea recursului.
Hotărârea atacată nu face parte dintre cele determinate prin textul menţionat, ca fiind supuse recursului.
Or, admiterea unei căi de atac, în alte condiţii, decât cele determinate de legea procesual-penală, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Pe de altă parte, hotărârea atacată cu recurs neprivind o sentinţă pronunţată în primă instanţă, de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, soluţionarea căii de atac exercitate de petentă nu este de competenţa completului de 9 judecători, astfel cum aceasta a fost determinată prin art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată.
Or, normele privind competenţa, sunt de ordine publică, aşa încât este nulă orice hotărâre pronunţată cu nesocotirea lor.
Prin urmare, excepţia pusă în discuţie din oficiu se constată a fi întemeiată, recursul fiind inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât şi legii speciale.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, conform art. 28515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurenta menţionată va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petenta D.M. împotriva deciziei nr. 70 din 13 februarie 2006, pronunţată în dosarul nr. 1947/1/2005, al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători.
Obligă recurenta menţionată, să plătească statului, suma de 260 lei (2.600.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 197/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 199/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
