ICCJ. Decizia nr. 202/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 202/2006
Dosar nr.1595/1/2006
Şedinţa publică din 15 mai 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rezoluţia nr. 355/P/2004 din 5 octombrie 2004, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, în temeiul art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de magistraţii B.A., S.M., P.V., P.A., C.E. şi M.E., sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art.246 C. pen., la sesizarea părţii vătămate D.E., prin soţul acesteia, D.I., în calitate de procurator.
S-a reţinut că, la data de 14 februarie 2003, partea vătămată menţionată a formulat plângere penală, cu privire la săvârşirea infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale şi fals material, de către funcţionari şi foşti funcţionari ai Primăriei oraşului Fieni.
Aceasta a susţinut că, la data de 24 martie 1986, I.D., L.I., P.C., I.G., S.I., G.G., D.I.O., S.E., V.S., I.I., I.G. şi U.S. au întocmit un proces-verbal, în care au atestat date necorespunzătoare adevărului, cu privire la două imobile cu destinaţie de locuinţă şi terenul aferent acestora, care fuseseră preluate în proprietatea Statului, în anul 1986, consecinţă a părăsirii ţării şi stabilirii sale în Germania.
Cu privire la aceleaşi imobile, date nereale au fost consemnate în memoriul tehnic şi procesul-verbal, întocmite de T.V., V.L., I.G., S.I. şi G.G., în dosarul nr. 2354/1988 al Primăriei Fieni.
Prin rezoluţia nr. 191//2003 din 2 aprilie 2004, Parchetul de pe lângă Judecătoria Pucioasa a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 lit. b) şi g) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de făptuitorii menţionaţi.
Ulterior, procuratorul părţii vătămate a formulat plângere penală împotriva magistratului I.M., de la Tribunalul Dâmboviţa, susţinând că acesta, cu ocazia judecării dosarului nr. 5810/1998, a încheiat un proces-verbal de cercetare la faţa locului, în care a consemnat fapte contrare realităţii, cu privire la imobilele preluate de Statul Român.
Totodată, acesta a susţinut că judecătorii B.A., S.M., P.V., P.A., C.E. şi E.M., din cadrul Curţii de Apel Ploieşti, au săvârşit infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, constând în aceea că au pronunţat hotărâri, prin nerespectarea drepturilor procesuale ale părţii vătămate D.E., în cauzele civile privind-o pe aceasta.
Prin ordonanţa nr. 57/P/2004 din 9 iunie 2004, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus neînceperea urmăririi penale faţă magistratul I.M., sub aspectul infracţiunii prevăzute de art.289 C. pen. şi declinarea competenţei, în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la ceilalţi magistraţi.
În raport cu actele premergătoare, organul competent de urmărire penală a reţinut următoarea situaţie de fapt.
1. Prin Decizia civilă nr. 776 din 7 martie 2000, pronunţată în dosarul nr. 1093/2000, completul format din judecătorii B.A., D.E. şi T.I. a respins, ca nefondat, recursul declarat de D.E. împotriva deciziei nr. 2673/1999, a Tribunalului Dâmboviţa.
Deşi hotărârea a fost luată în unanimitate de judecători, persoana vătămată a înţeles să formuleze plângere penală, numai împotriva judecătorului B.A.
În cauză nu a fost exercitată o cale extraordinară de atac.
2. Prin Decizia nr. 756 din 9 aprilie 2002, pronunţată în dosarul nr. 1609/2002, completul compus din judecătorii S.M., P.V. şi P.A. a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele D.E. şi B.M. împotriva deciziei civile nr. 42 din 16 ianuarie 2002, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu pârâţii M.I., M.M. şi Primăria oraşului Fieni.
Memoriul formulat de persoana vătămată D.E., prin care a solicitat declararea recursului în anulare împotriva acestor hotărâri, a fost respins, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie comunicând petentei că instanţele nu au depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti şi nici nu s-au constatat motive de nelegalitate ori de netemeinicie.
3. Prin Decizia nr. 232 din 28 octombrie 2003, pronunţată în dosarul nr. 5407/2003, completul format din judecătorii C.E. şi M.E., din cadrul secţiei civile a Curţii de Apel Ploieşti, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta D.E. împotriva sentinţei nr. 171 din 3 aprilie 2003, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu pârâta Primăria Fieni.
Dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 16 decembrie 2003, în vederea soluţionării recursului declarat de D.E..
Organul de urmărire penală a apreciat că, în raport cu situaţia de fapt expusă, rezultă neîndeplinirea condiţiilor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), întrucât simpla nemulţumire a părţii vătămate, cu privire la soluţiile dispuse de magistraţii menţionaţi nu înseamnă că aceştia au omis să îndeplinească un act ori că şi-au îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu.
A admite teza contrară, ar însemna posibilitatea cenzurării pe cale penală, a principiului consfinţit în art. 123 alin. (2) din Constituţie, ceea ce ar reprezenta o atingere adusă garanţiilor statului de drept.
Rezoluţia primară de neîncepere a urmăririi penale a fost confirmată prin rezoluţia nr. 29361/2226/2004 din 23 noiembrie 2004, a procurorului şef de secţie.
Împotriva soluţiei de netrimitere în judecată, petenta D.E. a formulat plângere, întemeiată pe art. 2781 C. proc. pen.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin sentinţa nr. 356 din 8 iunie 2005, a respins plângerea, ca nefondată, reţinând că în raport cu probatoriul administrat în cauză, în mod corect organul de urmărire penală a constatat nerealizarea elementelor constitutive ale infracţiunii ce se pretinde că ar fi fost săvârşită de judecători.
Împotriva hotărârii primei instanţe, la data de 13 ianuarie 2006, petenta a declarat recurs.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcţionar public, prin exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu.
Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit, în raport cu împrejurarea că este săvârşită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligaţia apărării legalităţii în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Drept urmare, prin art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), sub denumirea marginală „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor" a fost incriminată „fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane".
Cu referire la cauză, întruneşte elementele constitutive ale unei astfel de infracţiuni, îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, printr-o acţiune sau omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social concret al infracţiunii, săvârşită cu intenţie şi care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului.
În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susţinerile petentei, din acesta nerezultând îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu. Dimpotrivă, judecătorii cauzei au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legii procesual-penale.
Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod corect a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune, să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală".
Din economia textului menţionat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una desfăşurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârşit o infracţiune.
În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen., s-a stabilit că „infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale".
Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe".
Aşadar, în raport cu textele menţionate, scopul procesului penal trebuie realizat în aşa fel, încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.
În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen. s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată".
În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menţionat, legea procesual penală a determinat precis şi coerent regulile de desfăşurare a acestei faze a procesului penal.
Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare şi de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.
În anumite situaţii, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existenţa infracţiunii cu a cărei săvârşire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile, reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată.
În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale şi, respectiv, declanşarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competenţa procurorului, se dispune neînceperea acesteia.
În cauză, constându-se inexistenţa infracţiunii sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.
Prin urmare, respingând plângerea, sub aspectul acestor critici şi menţinând rezoluţia atacată, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.
Pe de altă parte, organul de urmărire penală a reţinut, cu privire la dezlegarea dată cauzei civile, că aceasta nu este susceptibilă de critică, în raport cu împrejurarea aplicării riguros exacte a dispoziţiilor legii procesuale. Pe de altă parte, orice hotărâre judecătorească poate fi supusă controlului judiciar, exclusiv prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute, orice soluţie contrară ducând la încălcarea dispoziţiilor legale privind independenţa judecătorilor.
Chiar în ipoteza în care o soluţie ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat, a probelor administrate în cauză ori a unor norme de drept, pentru a se reţine în sarcina acestuia, comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că a acţionat cu intenţia de a prejudicia una dintre părţi.
Într-adevăr, cu referire la critica privitoare la neobservarea condiţiilor prevăzute pentru desfăşurarea judecăţii, invocată de petentă în plângerea penală, este de reţinut că legea procesual-civilă a recunoscut părţilor, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.
Drept urmare, protecţia judiciară a dreptului subiectiv dedus judecăţii este extinsă şi la căile de atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul procesului penal.
Acest sistem, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice, determinat prin norme imperative şi având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului şi legii, este de natură a răspunde exigenţelor noii perspective asupra protecţiei judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispoziţiile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de atac, corespunzător dispoziţiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicţie.
În consecinţă, hotărârea judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale.
Totodată, pretinsele erori jurisdicţionale şi de procedură nu pot fi examinate, contrar principiului legalităţii căilor de atac, pe această cale.
Este de reţinut în acest sens că determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicţionale, de natură a asigura respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, egalitatea în faţa legii şi tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toţi participanţii, asigură finalitatea acestora în condiţiile respectării independenţei şi autonomiei magistraţilor care înfăptuiesc actul de justiţie şi este de esenţa acestuia.
Astfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţia României şi art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
Drept urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar putea constitui soluţia pronunţată în cadrul activităţii de jurisdicţie şi s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru soluţiile pronunţate, principiul constituţional menţionat ar fi lipsit de eficienţă, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condiţiile statului de drept.
Aşadar, reţinând că legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţate în cauza civilă invocată de petentă, nu pot fi examinate pe această cale, organul de urmărire penală a făcut o apreciere corectă, corespunzătoare normelor legale menţionate.
Totodată, susţinând că pentru a se reţine în sarcina judecătorilor cauzei civile, comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că aceştia au acţionat cu intenţia de a o prejudicia pe petentă şi, constatând că această împrejurare nu este probată în cauză, a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul a dat o rezoluţie legală şi temeinică.
În consecinţă, respingând plângerea, şi sub aspectul acestor critici şi menţinând rezoluţia atacată, prima instanţă a pronunţat o hotărâre nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art.3859 C. proc. pen.
Pe de altă parte, plângerea prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluţiei de netrimitere în judecată.
Acest control priveşte exclusiv temeinicia rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condiţiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în condiţiile determinate de legea procesual-penală.
Drept urmare, instanţa sesizată cu plângerea menţionată nu are temei legal de a se pronunţa ca instanţă de control judiciar în cauza penală la soluţionarea căreia, într-un alt proces, petenta susţine că s-ar fi pronunţat hotărâri de natură a vătăma interesele legitime ale acesteia.
Ca atare, lipseşte plângerii prevăzute de art. 2781 C. proc. pen., aptitudinea declanşării unui control judiciar, în sensul vizat de petentă, al complinirii căilor de atac legal prevăzute şi reformarea hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită, aşa încât recursul se constată a fi neîntemeiat şi sub acest aspect.
În concluzie, nepropunând şi, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă situaţie de fapt şi vinovăţia intimaţilor, instanţa de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată în condiţiile art. 2781 C. proc. pen.
Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală şi instanţa de fond, care să ducă la concluzia săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu de către persoanele nominalizate de către petentă, aşa încât simplele afirmaţii ale acesteia, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), nesusţinute de materialul probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinţei atacate şi pronunţarea altei soluţii.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurenta-petentă D.E. va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta D.E. împotriva sentinţei nr. 356 din 8 iunie 2005, pronunţată în dosarul nr. 341/2005, al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Obligă recurenta menţionată, să plătească statului, suma de 260 lei (2.600.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 201/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 203/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
