ICCJ. Decizia nr. 219/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 219/2005
Dosar nr. 143/2005
Şedinţa publică din 19 septembrie 2005
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 38 din 14 februarie 2005, Completul de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinţei nr. 238 din 21 octombrie 2004, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 4366/2004.
S-a reţinut că prin plângerea formulată, petentul menţionat a vizat în fapt retractarea deciziei penale pronunţată în soluţionarea apelului declarat într-o altă cauză penală.
Or, plângerea întemeiată pe art. 2781 C. proc. pen., privind controlul judecătoresc al soluţiei de netrimitere în judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior, are exclusiv aptitudinea examinării rezoluţiei atacate, sub raportul legalităţii şi temeiniciei acesteia, în raport cu actele premergătoare sau de urmărire penală efectuate în cauză.
Ca atare, în mod judicios, prima instanţă a reţinut că acest control nu priveşte legalitatea şi temeinicia hotărârii judecătoreşti pronunţate într-o altă cauză penală, cu prilejul judecării căreia, în acea etapă procesuală, ar fi fost săvârşite infracţiunile reclamate.
În consecinţă, respingând plângerea, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
Împotriva acestei din urmă decizii, petentul a formulat contestaţie în anulare, susţinând că au fost încălcate dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României, art. 47 alin. (2), art. 62, art. 304 şi art. 306 C. proc. pen., precum şi ale art. 5 din Legea nr. 303/2004.
Contestatorul a susţinut că, prin abuz, acestuia i-a fost încălcat dreptul la revizuirea unei hotărâri penale, recunoscut de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin încheierea nr. 63 din 5 mai 2003, pronunţată de Completul de 9 judecători, în dosarul nr. 15/2003.
Contestaţia în anulare urmează a fi respinsă, ca tardiv introdusă, pentru următoarele considerente:
Petentul A.I. a formulat contestaţia în anulare, la data de 12 mai 2005, împotriva unei decizii pronunţate de Completul de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 14 februarie 2005, cu depăşirea termenului prevăzut de legea procesual-penală.
Astfel, potrivit art. 388 alin. (1) C. proc. pen., „contestaţia în anulare pentru motivele arătate în art. 386 lit. a) - c), poate fi introdusă de către persoana împotriva căreia se face executarea, cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării, iar de către celelalte părţi, în termen de 30 zile de la data pronunţării hotărârii a cărei anulare se cere".
Or, activitatea de judecată, finalizată prin pronunţarea unei hotărâri definitive, este strict reglementată prin Codul de procedură penală, lege procesuală cu un pregnant caracter formalist, indispensabil asigurării judecării corecte şi garantării drepturilor procesuale.
Ilustrând acest formalism, între altele, prin art. 185 C. proc. pen., vizând concomitent dinamizarea procesului penal şi sancţionarea conduitei procesuale neconforme, legiuitorul a stabilit următoarele: „când pentru exercitarea unui drept procesual, legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen".
Exercitarea în termen a contestaţiei în anulare constituie prima condiţie de admisibilitate, dintre cele ce se cer a fi întrunite cumulativ, prevăzută în art. 391 alin. (2) C. proc. pen., prin care sub denumirea marginală „admiterea în principiu", legiuitorul a prevăzut următoarele: „instanţa, constatând că cererea de contestaţie este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia, este din cele prevăzute în art. 386 şi că în spijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite, în principiu, contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate".
Din dispoziţiile legale menţionate rezultă, însă şi că, deşi termenul de declarare a contestaţiei în anulare este prevăzut prin normă imperativă, sancţiunea decăderii din exerciţiul acestui drept nu intervine automat, ci trebuie constatată de instanţă.
În regulă generală, această constatare priveşte examinarea şi stabilirea întrunirii cerinţelor decăderii, reieşite din art. 185 C. proc. pen., privitoare la existenţa unui termen imperativ care să impună exercitarea dreptului înlăuntrul acestuia, neexercitarea dreptului în limitele termenului prevăzut de lege şi inexistenţa unei derogări de la sancţiunea decăderii.
Or, în cauză aceste cerinţe se constată a fi îndeplinite, în sensul că prin art. 388 C. proc. pen., a fost stabilit termenul de exercitare a contestaţiei în anulare şi momentul de la care acesta începe să curgă, iar din actele dosarului rezultă că sesizarea instanţei, cu această cale de atac, a avut loc cu depăşirea termenului prevăzut de legea procesual-penală. Totodată, cu referire la hotărârea atacată pe calea contestaţiei în anulare nu se constată existenţa unei derogări de la sancţiunea decăderii şi nici nu se invocă caracterul neimputabil părţii decăzute din termen, în sensul că petentul nu a supus examinării, împrejurări în raport cu care instanţa să constate că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare.
Ca atare, excepţia de tardivitate a introducerii contestaţiei în anulare se constată a fi întemeiată.
Drept urmare, constatându-se neîndeplinită prima condiţie, dintre cele ce se cer a fi întrunite cumulativ, pentru admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, instanţa nu mai are a cerceta îndeplinirea celorlalte condiţii, stabilite prin art. 391 C. proc. pen.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, Curtea va respinge, ca tardivă, contestaţia în anulare formulată de petentul A.I. care, potrivit dispozitivului, va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca tardivă, contestaţia în anulare formulată de petentul A.I. împotriva deciziei nr. 38 din 14 februarie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători, în dosarul nr. 292/2004.
Obligă contestatorul, la plata sumei de 1.000.000 lei vechi (100 lei noi), cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 218/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 22/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
