ICCJ. Decizia nr. 216/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 216/2005
Dosar nr. 175/2005
Şedinţa publică din 19 septembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 242 din 24 martie 2005, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul A.I. împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, pronunţată în dosarul nr. 56471/2205/2003 a secţiei parchetelor militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie.
S-a reţinut că la data de 29 iulie 2004, petentul A.I. a formulat plângere împotriva rezoluţiei menţionate.
În motivarea plângerii, partea vătămată A.I. a arătat că a formulat o plângere penală, la data de 29 ianuarie 2002, privind săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu de către magistraţii militari A.D., P.P., E.P. şi T.M. de la Curtea Militară de Apel.
Petentul a susţinut că magistraţii militari se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), constând în aceea că secţia parchetelor militare i-a înaintat adresa nr. 56471/2205/2003 din 13 ianuarie 2004, pe care o consideră falsă şi, ulterior formulării unui memoriu adresat ministrului justiţiei, acelaşi organ i-a comunicat o altă adresă, cu nr. 20199/1205/2004, prin care s-a precizat că se menţine punctul de vedere anterior.
În finalul plângerii, petentul a mai susţinut şi că în modul arătat, au fost încălcate dispoziţiile art. 277 C. proc. pen. şi art. 21 din Constituţia României.
Pentru a respinge plângerea cu care a fost sesizată, instanţa de fond a reţinut că aceasta nu priveşte unul din actele procesuale prevăzute de art. 2781 C. proc. pen., ci o adresă, respectiv adresa nr. 56471/2205/2003, primită de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Împotriva hotărârii primei instanţe, petentul a declarat recurs, fără a-l motiva în scris şi, totodată, fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen.
La data de 28 iunie 2005, recurentul a depus un memoriu conţinând motivele căii de atac exercitate, reiterând motivele plângerii întemeiate pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Din economia dispoziţiilor art. 228 C. proc. pen., cu referire la art. 200 din acelaşi cod, rezultă finalitatea actelor premergătoare constând în obţinerea datelor necesare începerii urmăririi penale. Aceste date privesc existenţa faptei, împrejurarea că fapta a fost săvârşită de către învinuit şi că făptuitorul răspunde penal.
Prin acelaşi text, legiuitorul a avut în vedere şi situaţia în care actele premergătoare efectuate relevă inutilitatea începerii urmăririi penal.
Convingerea formată în temeiul actelor premergătoare obligă procurorul, după caz, la o soluţie procesuală de începere a urmăririi penale sau de neîncepere a acesteia.
În concluzie, rezoluţia sau ordonanţa, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi penale, conform art. 228 C. proc. pen., are un caracter procesual riguros de act de dispoziţie al organului de urmărire penală, sesizat în unul din modurile prevăzute de legea procesual-penală, dat în condiţii determinate.
Drept urmare, în raport cu caracterul imperativ al normelor legale menţionate şi în lipsa temeiului legal, principiul echipolenţei nu poate fi invocat, pentru ca altor acte, nedeterminate de legea procesual-penală, să li se atribuie natura şi efectele rezoluţiei sau ordonanţei, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi penale.
Or, în cauză organul de urmărire penală nu a dat o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale.
Astfel, organul de urmărire penală a fost sesizat printr-o petiţie, prin care s-a susţinut că acesta nu a dat curs plângerii penale din 22 ianuarie 2002.
Organul de urmărire penală, sesizat cu petiţia menţionată, a constatat că anterior a mai primit o plângere penală, formulată de către acelaşi petent şi, prin referatul nr. 61/2002 din 4 ianuarie 2002, a constatat caracterul subiectiv al susţinerilor, precum şi caracterul inadmisibil al cererii, situaţie comunicată petentului.
Ca atare, recursul se constată a fi nefondat, sub aspectul acestei critici formulate de petent, plângerea privind, într-adevăr un referat, şi nu unul din actele procesuale prevăzute de art. 2781 C. proc. pen.
Pe de altă parte, cu referire la critica privitoare la neobservarea condiţiilor prevăzute pentru desfăşurarea judecăţii, într-o altă cauză, invocată de petent în plângerea penală şi apoi în actul de sesizare a instanţei de fond, este de reţinut că legea procesuală civilă sau penală, după caz, a recunoscut părţilor, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.
Drept urmare, protecţia judiciară a dreptului subiectiv dedus judecăţii este extinsă şi la căile de atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul procesului civil sau penal, după caz.
Acest sistem, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice, determinat prin norme imperative şi având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului şi legii, este de natură a răspunde exigenţelor noii perspective asupra protecţiei judiciare a drepturilor subiective determinată de dispoziţiile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de atac, corespunzător dispoziţiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicţie.
Sub acest aspect, plângerea prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluţiei de netrimitere în judecată.
Acest control priveşte exclusiv temeinicia rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condiţiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în condiţiile determinate de legea procesual-penală.
Drept urmare, instanţa sesizată cu plângerea menţionată nu are temei legal de a se pronunţa ca instanţă de control judiciar în cauza civilă sau penală, după caz, la soluţionarea căreia, în fond sau căi de atac, într-un alt proces, se susţine că s-ar fi săvârşit erori jurisdicţionale sau nu ar fi fost respectate unele norme procedurale privind desfăşurarea judecăţii.
În consecinţă, chiar dacă petentul ar fi atacat unul din actele procesuale prevăzute de art. 2781 C. proc. pen., lipseşte plângerii prevăzute de acest text, aptitudinea declanşării unui control judiciar, în sensul complinirii căilor de atac legal prevăzute şi reformarea hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită, în sensul vizat de petent.
Aşadar, cu referire la scopul vizat de petent prin recursul formulat împotriva soluţiei de respingere a plângerii, cu referire la pretinsa faptă penală săvârşită de completul de judecată al Curţii Militare de Apel şi procurorul de şedinţă, constând în respingerea recursului declarat de petent, de către instanţa de judecată menţionată, nu poate face obiectul examinării, în prezenta cauză, pretinsa nerespectare a normelor de procedurale sau de drept substanţial şi anularea, pe acest motiv, a hotărârii pronunţate într-un alt proces, de către o altă instanţă, în limita competenţei legal atribuită acesteia.
Ca atare, recursul declarat de petentul A.I. urmează a fi respins şi sub aspectul acestei critici.
În fine, din economia dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen., rezultă cu evidenţă că este supusă controlului judecătoresc, în condiţiile acestui text, exclusiv dispoziţia de neîncepere a urmării penale, confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate corespunzător posibilităţii legale reglementate în favoarea părţii vătămate, prin art. 275-278 din acelaşi cod.
Este exclusă orice altă interpretare a textului legal menţionat, în raport cu împrejurarea că normele legale privind desfăşurarea procesului penal, astfel cum acestea sunt prevăzute de legea procesual-penală, sunt de ordine publică, aşa încât încălcarea lor ar duce la nulitatea oricărui act procesual sau hotărâre judecătorească care le-ar nesocoti.
Totodată, o altă concluzie dedusă pe cale de interpretare este exclusă, întrucât ar însemna a atribui legiuitorului, ceea ce nu a găsit cu cale să prevadă şi, în consecinţă, a altera voinţa reală a acestuia.
Or, în cauză petentul a sesizat secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu plângerea formulată împotriva unui act neprevăzut de art. 2781 C. proc. pen.
Aşa fiind, în mod corect instanţa sesizată a respins plângerea, ca inadmisibilă, hotărârea atacată nefiind supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinţei nr. 242 din 24 martie 2005, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 4368/2004.
Obligă recurentul, la plata sumei de 1.000.000 lei vechi (100 lei noi), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 215/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 217/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
