ICCJ. Decizia nr. 218/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 218/2005
Dosar nr. 176/2005
Şedinţa publică din 19 septembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rezoluţia nr. 63/P/2002 din 24 iunie 2002, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, în temeiul art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale, sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), faţă de magistraţii I.R., J.V., D.R.A. şi A.Z. de la Judecătoria Galaţi şi Tribunalul Galaţi, care au soluţionat contestaţia formulată de F.M. împotriva deciziei nr. 5913 din 20 februarie 1990, a I.N.F N. Galaţi şi recursul împotriva hotărârii primei instanţe.
S-a reţinut că prin Decizia nr. 5913 din 20 februarie 1990, conducerea I.N.F. N. SA Galaţi a dispus schimbarea din funcţia de şef depozit BAM, în funcţia de primitor-distribuitor la Serviciul aprovizionare, a reclamantului F.M.
Împotriva acestei decizii, la data de 27 februarie 1990, reclamantul F.M. a formulat contestaţie.
Prin sentinţa nr. 4909 din 17 octombrie 1990, Judecătoria Galaţi a respins contestaţia, ca nefondată.
Tribunalul Galaţi, prin Decizia nr. 30 din 17 ianuarie 1990, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamant împotriva hotărârii primei instanţe.
Cererea de revizuire formulată de reclamantul menţionat a fost respinsă de Judecătoria Galaţi, prin sentinţa nr. 1241 din 14 februarie 2000.
Tribunalul Galaţi, prin Decizia nr. 2211 din 27 noiembrie 2000, a admis contestaţia reclamantului F.M., împotriva deciziei nr. 5913/1999 a I.N.F. N. Galaţi.
Întrucât intimata a refuzat repunerea în drepturi a reclamantului F.M., acesta a formulat acţiune la Tribunalul Galaţi, prin care a solicitat drepturi băneşti, începând cu data de 20 februarie 1990, când s-a dispus schimbarea locului de muncă.
Procurorul a conchis că din conţinutul actelor premergătoare efectuate în cauză, a rezultat că judecătorii cauzei civile nu au săvârşit nici o faptă penală.
Prin rezoluţia nr. 1047/II/2 in 19 august 2002, Procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată împotriva rezoluţiei primare de neîncepere a urmăririi penale.
S-a reţinut că petentul a formulat următoarele critici, vizând nelegalitatea şi netemeinicia rezoluţiei atacate:
- în cauză nu se puteau efectua acte premergătoare de către procuror, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale a persoanelor reclamate;
- nu trebuiau efectuate acte premergătoare faţă de magistraţii care au judecat în fond cauza, întrucât plângerea penală nu-i privea pe aceştia.
Procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi a reţinut caracterul nefondat al susţinerilor petentului, întrucât:
1. În raport cu dispoziţiile art. 10 lit. g) C. proc. pen., organul de urmărire penală este oprit doar a pune în mişcare acţiunea penală, acest impediment neprivind, însă, şi actele premergătoare.
2. În raport cu dispoziţiile art. 228 alin. (4) C. proc. pen., aceste investigaţii sunt obligatorii.
3. În cauză existau două situaţii care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale, respectiv inexistenţa faptei şi prescripţia răspunderii penale. Între cele două cauze prevalează cazul privind inexistenţa faptei, aşa încât în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale pe acest temei.
4. Rezoluţia este corectă şi sub aspectul ultimei critici, întrucât judecătorii care au pronunţat hotărârea în recurs, au menţinut hotărârea primei instanţe, aşa încât se impunea efectuarea de cercetări şi faţă de acestia din urmă.
Împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmării penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, petentul F.M. a formulat plângere, întemeiată pe art. 2781 C. proc. pen.
Prin sentinţa nr. 215 din 1 martie 2005, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins plângerea , ca nefondată, apreciind că în raport cu actele premergătoare efectuate în cauză, în mod întemeiat s-a reţinut că magistraţii care au judecat cauzele civile ale petentului, au avut în vedere probele administrate de părţi, aşa cum rezultă din considerentele hotărârilor, astfel că faptele reclamate nu există.
Împotriva hotărârii primei instanţe, petentul F.M. a declarat recurs, invocând dispoziţiile art. 3, 4, 6, 171, 172 şi 173 C. proc. pen., art. 24, 4, 11, 15, 16, 20, 21, 31, 51, 52, 53, 124 şi 126 din Constituţia României, art. 6, 13, 14 şi 17 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 1, 2, 6, 7, 8, 10, 11 şi 30 din Declaraţia universală a drepturilor omului, în temeiul cărora a solicitat asistenţă judiciară şi apărare gratuită printr-un apărător desemnat din oficiu.
Examinând cauza, în raport cu dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se constată următoarele:
În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin art. 200 C. proc. pen., legea procesual-penală a determinat precis şi coerent regulile de desfăşurare a acestei faze a procesului penal.
Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare şi de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.
În anumite situaţii, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existenţa infracţiunii cu a cărei săvârşire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată.
În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale şi, respectiv, declanşarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competenţa procurorului, se dispune neînceperea acesteia.
În cauză, organul de urmărire penală a constatat, din actele premergătoare efectuate în cauză, că magistraţii care au judecat contestaţia formulată de F.M. împotriva schimbării locului de munc, nu au săvârşit nici o faptă penală şi, în consecinţă, corespunzător dispoziţiilor legii procesual-penale, a dispus neînceperea urmăririi penale.
Petentul nu a invocat şi propus mijloace de probă care să ducă la concluzia greşitei stabiliri a situaţiei de fapt, aşa încât în mod judicios instanţa de fond a respins, ca nefondată, plângerea acestuia, formulată în temeiul art. 2781 C. proc. pen.
Drept urmare, în raport cu situaţia expusă, coroborat cu împrejurarea că nici în etapa procesuală a recursului, petentul nu a propus probe noi care să ducă la stabilirea altei situaţii de fapt şi care să justifice desfiinţarea rezoluţiei atacate, se constată că hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală, nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen.
Pe de altă parte, în mod întemeiat s-a reţinut că hotărârea judecătorească în sine, pronunţată în soluţionarea litigiului de muncă, nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale.
Astfel, pretinsele erori jurisdicţionale, cu referire la hotărârile pronunţate în litigiul de muncă privindu-l pe contestatorul F.M., nu pot fi examinate în afara dispoziţiilor sistemului nostru procedural, stabilit prin Codul de procedură civilă, pe această cale mijlocită, prin formularea plângerii prevăzute de art. 2781 C. proc. pen.
Orice altă interpretare este exclusă, fiind contrară principiului legalităţii căilor de atac, precum şi principiului statuat prin art. 124 alin. (3) din Constituţia României şi art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, în sensul că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
Drept urmare, criticile privind legalitatea şi temeinicia unei hotărâri judecătoreşti, formulate prin plângerea prevăzută de legea procesual-penală, împotriva soluţiei de netrimitere în judecată, nu înlătură protecţia magistratului, având ca temei principiul menţionat.
Or, în cauză nu s-a invocat şi, cu atât mai puţin, probat că magistraţii au acţionat cu intenţia de a-l prejudicia pe petent.
În fine, cum plângerea prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., având ca finalitate controlul judecătoresc al soluţiei de neîncepere a urmăririi penale, priveşte exclusiv temeinicia rezoluţiei atacate, în raport cu cercetările efectuate şi, respectiv, îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală în condiţiile determinate de legea procesual-penală, instanţa penală sesizată cu plângerea menţionată nu are temei legal pentru a se pronunţa ca instanţă de control judiciar în cauza civilă la soluţionarea căreia, într-un alt proces, petentul pretinde că s-ar fi săvârşit erori jurisdicţionale şi că nu ar fi fost respectate unele norme procedurale privind desfăşurarea judecăţii.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi cum nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală şi instanţa de fond, care să ducă la concluzii săvârşirii de către magistraţii menţionaţi, a infracţiunilor reclamate de petent, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, petentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare în recurs, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul F.M. împotriva sentinţei nr. 215 din 1 martie 2005, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 725/2004.
Obligă recurentul, la plata sumei de 1.000.000 lei vechi (100 lei noi), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 217/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 219/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
