ICCJ. Decizia nr. 22/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 22/2005
Dosar nr. 551/2003
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2005
Asupra contestaţiei în anulare de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 76 din 10 iunie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, constituită în complet format din 9 judecători, admiţând excepţia tardivităţii recursului în anulare, invocată de intimaţii-intervenienţi A.N. a F.N.I., A.N.P.I. şi C.P., a respins, ca tardiv declarat, recursul în anulare formulat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, împotriva sentinţei nr. 4516 din 25 iulie 2000, a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, deciziei nr. 3030 din 25 octombrie 2000, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială şi deciziei nr. 1323 din 1 martie 2001, a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială.
Prin cererea înregistrată la data de 20 august 2002, P.I. a solicitat completarea, atât a dispozitivului deciziei nr. 76 din 10 iunie 2002, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, în complet format din 9 judecători, cât şi a dispozitivului deciziei nr. 1323 din 1 martie 2001, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, cu soluţia privind calitatea sa de intervenient, potrivit cererii de intervenţie pe care a depus-o la soluţionarea recursului în anulare, precum şi cu soluţia dată cererii sale de intervenţie, prin care a solicitat obligarea C.E.C., la plata despăgubirilor, în temeiul contractului de fidejusiune.
Curtea Supremă de Justiţie, în complet format din 9 judecători, prin Decizia nr. 129 din 4 noiembrie 2002, a respins, ca inadmisibilă, cererea petentului P.I., privind completarea deciziei nr. 76 din 10 iunie 2002, pronunţată de Completul de 9 judecători, în dosarul nr. 24/2002, precum şi lămurirea înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului deciziei nr. 1323 din 1 martie 2001, a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială.
S-a motivat că în raport cu prevederile art. 2812 alin. (1) C. proc. civ., invocat de petentul P.I., cererea de îndreptare sau completare a hotărârii este o instituţie complementară a căilor de atac, încât condiţiile de admisibilitate a cererii de îndreptare, de lămurire sau completare a hotărârii, după caz, sunt cele reglementate pentru dreptul exercitării căilor de atac.
Subliniindu-se că una dintre aceste condiţii priveşte legitimarea procesuală, respectiv, demonstrarea calităţii de participant la litisconsorţiul legal constituit în procesul civil, s-a relevat că petentul menţionat nu are calitate procesuală, deoarece nu a formulat cerere de intervenţie în interesul părţii, cel mai târziu în faţa instanţei de recurs, în conformitate cu art. 51 C. proc. civ.
S-a mai învederat că, datorită invocării unui interes propriu, cererea petentului P.I. putea fi făcută, potrivit art. 50 C. proc. civ., numai în faţa primei instanţe şi în mod excepţional, cu învoirea părţilor, în faţa instanţei de apel.
S-a mai motivat că, faţă de dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, privind capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice, care nu poate fi confundată cu aceea a persoanelor care o compun sau sunt în raporturi juridice cu acestea, pretenţia petentului, că legitimarea sa procesuală ar decurge din calitatea de investitor al F.N.I., nu are suport legal.
Conchizându-se, s-a subliniat că în lipsa dovedirii de către petiţionar, a legitimării procesuale, se impune respingerea cererii sale, ca inadmisibilă.
Totodată, făcându-se referire la reglementările legale privind îndreptarea, lămurirea şi completarea hotărârii, s-a arătat că solicitarea de îndreptare şi completare a deciziei nr. 1323 din 1 martie 2001, a secţiei comerciale a instanţei supreme, de către Completul de 9 judecători, este inadmisibilă, şi pentru că a fost adresată altei instanţe, decât aceea care a pronunţat-o.
Împotriva acestei decizii, P.I. a formulat contestaţie în anulare.
În motivarea contestaţiei în anulare, s-a susţinut, în esenţă, că nu s-a ţinut seama că el a invocat Decizia nr. 1323 din 1 martie 2001, a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială, doar pentru a-şi susţine punctul său de vedere, precum şi că Decizia nr. 129 din 4 noiembrie 2002, pronunţată de Completul de 9 judecători, este lovită de nulitate, întrucât nu au fost comunicate părţilor, copii de pe cererea cu care s-a adresat instanţei şi nici nu s-au citat părţile, iar calitatea de petent, ce i s-a atribuit în dosarul respectiv, nu este prevăzută în normele de procedură.
S-a mai susţinut de contestator, că instanţa nu a respectat principiul contradictorialităţii, a modificat temeiul legal invocat prin cerere şi nici nu s-a pronunţat asupra tuturor capetelor de cerere.
Conchizând, contestatorul a relevat că prin Decizia nr. 129 din 4 noiembrie 2002, Completul de 9 judecători al instanţei supreme a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, a comis încălcări esenţiale ale legii, determinând o soluţionare greşită a cauzei pe fond şi a pronunţat o soluţie vădit netemeinică.
Contestaţia în anulare nu este fondată.
Potrivit art. 281 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 138/2000, „erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere".
Aşa cum corect s-a subliniat prin Decizia ce face obiectul contestaţiei în anulare, din ansamblul dispoziţiilor ce se referă la îndreptarea, lămurirea şi completarea hotărârii, rezultă că pot face cerere, de a se interveni pe această cale, numai părţile şi celelalte persoane care, participând în procesul civil, justifică un interes pentru clarificarea soluţiei ce-i priveşte.
Or, contestatorul P.I., întemeindu-şi cererea pe dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ., nu s-a conformat reglementării de ansamblu din acest text de lege, din care rezultă că o atare cerere poate fi adresată, instanţei care a pronunţat hotărârea vizată, numai de către părţile constituite ca atare în proces, precum şi de persoanele enumerate la alin. (3) din articol, în măsura în care instanţa a omis să se pronunţe asupra drepturilor ce le-au solicitat.
Mai mult, aşa cum corect s-a motivat prin Decizia atacată, din moment ce contestatorul nu a demonstrat în nici un fel legitimarea sa procesuală, prin constituirea ca parte în etapele în care aceasta mai era posibil ori prin participare ca intervenient în condiţiile admise de lege, nu se mai poate adresa ulterior instanţei, pe calea unei cereri complementare, cu efecte strict limitate.
De aceea, folosirea de către contestator, a unei cereri complementare, cu efecte limitate, în scopul de a o transforma într-o nouă cale de atac, neprevăzută de lege, pentru a obţine reformarea în părţile esenţiale sau chiar totală a unei hotărâri irevocabile, a fost considerată, în mod just, de către instanţa supremă, constituită în complet din 9 judecători, ca inadmisibilă.
Tot astfel, în mod corect s-a considerat că dispoziţiile deciziei nr. 1323 din 1 martie 2001, a secţiei comerciale, fiind adoptate de o altă instanţă, nu puteau face obiectul unei cereri adresate Completului de 9 judecători, după cum invocarea deciziei respective, în cuprinsul contestaţiei în anulare, nu poate fi considerată temei pentru înlăturarea deciziei prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de completare a deciziei prin care acelaşi complet a respins, ca tardiv declarat, recursul în anulare declarat în cauză.
În consecinţă, urmează a se dispune respingerea contestaţiei în anulare, formulată de P.I., ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de P.I. împotriva deciziei nr. 129 din 4 noiembrie 2002, a Curţii Supreme de Justiţie, constituită în complet format din 9 judecători.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 ianuarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 20/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 25/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
