ICCJ. Decizia nr. 220/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 220/2005
Dosar nr. 157/2005
Şedinţa publică din 19 septembrie 2005
Asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi a contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 130 din 16 mai 2005, Completul de 9 judecători a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de petenta D.M. împotriva încheierii nr. 5694 din 16 decembrie 2004, pronunţată de secţia comercială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 11.228/2004.
Împotriva acestei hotărâri, petenta a formulat contestaţie în anulare, fără a invoca nici unul din cazurile de contestaţie prevăzute în art. 386 C. proc. pen.
Petenta a susţinut că la termenul din 16 mai 2005, fixat pentru judecarea recursului, a fost în imposibilitate de a se prezenta în instanţă, în raport cu împrejurarea că la aceeaşi dată se judeca cauza formând obiectul dosarului nr. 18.191/2001, al Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, în care aceasta avea calitate de contestator.
Aceasta a încunoştiinţat în scris instanţa de recurs, cu privire la împrejurarea menţionată, prin cerere depusă în data de 12 mai 2005, la Registratura Generală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În concluzie, petenta a solicitat admiterea contestaţiei în anulare, anularea deciziei atacate şi, în rejudecare, admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.
La termenul fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare, contestatoarea a invocat excepţia de neconstituţionalitate a Codului de procedură penală, în raport cu dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României.
S-a susţinut că, în forma actuală, normele Codului de procedură penală nu asigură dreptul la un proces echitabil, întrucât nu cuprinde dispoziţii care să angajeze răspunderea judecătorului, în sensul sancţionării interesului manifestat de magistrat, cu consecinţa prejudicierii unei părţi.
Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale urmează a fi respinsă, pentru următoarele considerente:
Din dispoziţiile Legii nr. 47/1992, republicată, rezultă garantarea supremaţiei Constituţiei şi, implicit, garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Cum, însă, garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale este egală, nediscriminatorie, cu referire la controlul de constituţionalitate a posteriori, prin art. 29 din actul normativ menţionat au fost stabilite condiţiile în raport cu îndeplinirea sau neîndeplinirea cărora excepţia de neconstituţionalitate ridicată în faţa instanţelor judecătoreşti este supusă justiţiei constituţionale.
În cauză aceste condiţii nu sunt îndeplinite, atâta timp, cât partea invocă, în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, ipotetice împrejurări ce îşi au soluţia în dispoziţiile art. 50-53 C. proc. pen., iar instanţa a fost învestită cu o contestaţie în anulare, cale de atac al cărei scop, condiţii de exercitare şi finalitate este supusă dispoziţiilor art. 386-392 C. proc. pen. şi care, totodată, fac dovada că între principiul autorităţii de lucru judecat, care are ca finalitate împiedicarea unei noi judecăţi asupra cauzei penale definitiv soluţionate şi principiul aflării adevărului, condiţie sine qua non a unui proces echitabil, legiuitorul a optat în favoarea acestuia din urmă.
În fine, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".
Aşadar, în raport cu dispoziţia legală menţionată, rezultă că excede competenţei instanţei de control constituţional, complinirea unor omisiuni de legiferare.
Cum nu se poate substitui legiuitorului pozitiv, Curtea Constituţională s-a pronunţat constant în sensul respingerii, ca inadmisibile, a excepţiilor de neconstituţionalitate, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, care priveau omisiuni ale legiuitorului, chiar dacă o asemenea omisiune ar fi fost reală.
Or, criticile formulate de petentă privesc o pretinsă omisiune, cu referire la regulile de desfăşurare a procesului penal, fără a preciza, de altfel, în ce consistă aceasta.
Drept urmare, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată de petenta D.M., urmează a fi respinsă ca nefondată şi sub aspectul acestui considerent.
Contestaţia în anulare este nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Fără a-l invoca textual, exercitând calea extraordinară de atac, petenta a vizat cazul de contestaţie prevăzut de art. 386 lit. b) C. proc. pen.
Potrivit art. 386 lit. b) C. proc. pen., „Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare, în următoarele cazuri:
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare".
Din economia textului menţionat rezultă că acest caz de anulare a hotărârii atacate cu contestaţie în anulare şi repunerea procesului în etapa anterioară pronunţării acesteia, impune îndeplinirea, cumulativă, a trei condiţii privind legala îndeplinire a procedurii de citare a părţii, imposibilitatea acesteia de a se prezenta la termenul de judecată a recursului, precum şi imposibilitatea încunoştinţării instanţei.
În cauză, două dintre cele trei condiţii menţionate se constată a fi neîndeplinite în cauză.
Astfel, petenta a invocat imposibilitatea prezentării la termenul fixat pentru judecarea recursului, datorată împrejurării că este citată, în aceeaşi dată, într-o altă cauză penală.
Or, în sensul textului menţionat nu constituie imposibilitate de prezentare cazul previzibil.
Aşadar, cea de a doua condiţie, privind imposibilitatea de prezentare a părţii, datorată unor împrejurări care ar putea fi apreciate ca având un caracter excepţional, imprevizibil, nu este îndeplinită, cu referire la faptul citării petentei, în calitate de contestatoare, într-o altă cauză, aflată pe rolul altei instanţe.
Totodată, petenta a înştiinţat instanţa cu privire la acest aspect şi a solicitat amânarea judecării recursului, întemeiat pe acest motiv.
Or, cea de a treia condiţie, ce se cere a fi întrunită cumulativ, priveşte imposibilitatea înştiinţării instanţei, ca împrejurare insurmontabilă ce trebuie, de asemenea, dovedită.
Ca atare, nefiind întrunite două dintre cele trei condiţii ce se cer întrunite cumulativ pentru a se putea reţine acest caz de contestaţie, contestaţia în anulare se constată a fi nefondată.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge contestaţia în anulare formulată de petenta D.M. împotriva deciziei pronunţate în recurs, ca nefondată.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatoarea va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, ca nefondată.
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de petenta D.M. împotriva deciziei nr. 130 din 16 mai 2005, pronunţată de Completul de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 31/2005.
Obligă contestatoarea, la plata sumei de 1.000.000 lei vechi (100 lei noi), cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 22/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 221/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
