CSJ. Decizia nr. 224/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 224
Dosar nr. 255/2003
Şedinţa publică din 15 septembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 259 din 31 iulie 2003, Tribunalul Braşov a condamnat, între alţii, pe inculpatul B.C.G. la 8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), c), f) C. pen., precum şi la 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., dispunând să execute, în baza art. 33 lit. a) şi a art. 34 lit. b) C. pen., pedeapsa cea mai grea, de 8 ani închisoare.
S-a dedus din pedeapsă perioada arestării preventive, cu începere de la 8 decembrie 2000 până la 31 iulie 2002, menţinându-se, totodată, starea de arest a inculpatului.
Curtea de Apel Braşov, prin Decizia penală nr. 296 din 9 decembrie 2002, a admis recursurile declarate de procuror şi inculpat şi a casat sentinţa cu privire la omisiunea aplicării art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi la pedepse. Ca urmare, s-a făcut aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) pentru ambele infracţiuni, a fost majorată pedeapsa stabilită pentru infracţiunea de tâlhărie de la 8 ani închisoare la 11 ani închisoare şi, recontopindu-se pedepsele, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 11 ani închisoare.
Împotriva acestei decizii, inculpatul B.C.G. a declarat recurs, cauza având termen la Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, pentru judecarea acestui recurs, la 18 septembrie 2003.
Ca urmare a modificărilor şi completărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, cauza a fost pusă pe rol pentru examinarea legalităţii arestării inculpatului.
Prin încheierea din 17 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, precum şi pe dispoziţiile art. 160d C. proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatului B.C.G. este legală, dispunând prelungirea acestei măsuri până la 15 august 2003, inclusiv.
La data de 14 august 2003, secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie a constatat din nou legalitatea măsurii arestării inculpatului şi, prin încheierea din aceeaşi zi, a dispus prelungirea acesteia până la 11 septembrie 2003.
Inculpatul a declarat recurs împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi considerate motive de casare.
Recursul nu este admisibil.
În adevăr, prin art. 160d alin. (1) C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanţa de fond la pedeapsa închisorii sau detenţiunii pe viaţă, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 38512 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanţa verifică, din oficiu, legalitatea arestării şi dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri".
Dar, în timp ce prin alin. (2) din acelaşi articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 160b şi ale art. 160c alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menţionate în alin. (1) al art. 160d C. proc. pen., prin care instanţa de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.
Aşa fiind, şi cum prin art. 160c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanţe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunţată în aceeaşi materie de instanţa de apel sau de aceea de recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.
De altfel, o încheiere a instanţei de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs şi pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanţe ierarhic superioare celei fireşti cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competenţa instanţelor.
În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160d, corelate cu cele ale art. 160c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă şi de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanţa firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.
În consecinţă, constatându-se inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul B.C.G. împotriva încheierii din 14 august 2003, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 52/2003.
Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi avansaţi din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 15 septembrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 223/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 226/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
