ICCJ. Decizia nr. 241/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 241/2005
Dosar nr. 81/2005
Şedinţa publică din 3 octombrie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rezoluţia nr. 957/P/2003 din 5 septembrie 2003, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul art. 228 alin. (4), raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de judecătorii G.D., I.H., V.F., R.C. şi procurorii N.I. şi B.C., sub aspectul infracţiunilor de calomnie şi ameninţare prevăzute de art. 206 şi, respectiv, art. 193 C. pen.
S-a reţinut că petenta V.R. a formulat plângere penală, pentru săvârşirea infracţiunilor de calomnie şi ameninţare, de către următorii magistraţi:
- judecător G.D., de la Judecătoria sectorului IV Bucureşti;
- procuror N.I., de la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului IV Bucureşti;
- judecător I.H., de la Tribunalul Bucureşti, secţia I penală;
- judecător V.F., de la Tribunalul Bucureşti, secţia I penală;
- judecător R.C., de la Tribunalul Bucureşti, secţia I penală;
- procuror B.C., de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
În motivarea plângerii, petenta a susţinut că magistraţii menţionaţi au făcut parte din completele care au efectuat cercetarea judecătorească în dosarele nr. 4901/2001 (fond), al Judecătoriei sectorului IV Bucureşti şi nr. 5660/2002 (recurs), al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală.
În dosarele menţionate a fost pronunţată în fond, sentinţa penală nr. 2316 din 2 octombrie 2002, iar în recurs, Decizia nr. 328/R din 7 martie 2003.
Cauza privea pe inculpaţii C.A. şi L.I. şi avea ca obiect infracţiunile de ameninţare, insultă şi calomnie săvârşite de către aceştia, parte vătămată fiind V.R.
Petenta a susţinut că în raport cu actele dosarului şi modul de redactare a celor două hotărâri judecătoreşti, rezultă că instanţele nu au manifestat rol activ pentru aflarea adevărului, magistraţii transformându-se în apărători ai inculpaţilor.
Prin achitarea celor doi inculpaţi, care au calomniat-o, atribuindu-i calificativul „procesomană", rezultă că magistraţii menţionaţi sunt de acord cu faptele acestora, ceea ce este evident o calomnie şi, totodată, o ameninţare cu privire la persoana sa.
Din examinarea actelor premergătoare a rezultat că V.R. a formulat plângere penală la Judecătoria sectorului IV Bucureşti, împotriva inculpaţilor C.A. şi L.I., pentru săvârşirea infracţiunilor de ameninţare, prevăzută de art. 193 C. pen. şi de calomnie, prevăzută de art. 206 C. pen.
În motivarea acelei plângeri, partea vătămată a precizat că, la data de 28 octombrie 2001, pe fondul unor discuţii privind necesitatea aerisirii instalaţiei de încălzire a imobilului, aceasta a refuzat să permită accesul inculpaţilor, la ventilul de aerisire aflat în locuinţa sa.
În acest context, inculpata C.A. a ameninţat partea vătămată, folosind expresia „o să zbori din locuinţă", iar inculpatul L.I. a afirmat că „au dreptate ceilalti că eşti nebună".
Judecând cauza în fond, instanţa a dispus achitarea inculpaţilor şi a respins acţiunea civilă, întrucât părţii vătămate nu i-a fost produs nici un prejudiciu, nici chiar moral.
Recursul declarat de partea vătămată împotriva hotărârii primei instanţe, a fost respins, ca nefondat.
Din actele dosarelor penale invocate de petentă, ca mijloc de probă, nu rezultă date privind săvârşirea infracţiunilor de calomnie şi de ameninţare, de către magistraţi.
Plângerea formulată de petentă împotriva rezoluţiei primare de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluţia nr. 451/II-2/2004 din 19 februarie 2004 a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
În motivarea acestei rezoluţii, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a constatat că prima instanţă a achitat inculpaţii, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Instanţa de control judiciar a respins recursul, ca nefondat, constatând că sentinţa atacată este legală şi temeinică.
Petenta a susţinut că judecătorii cauzei au încălcat normele de drept procesual penal, în sensul că nu au manifestat rol activ pentru aflarea adevărului. În fine, petenta a susţinut că prin soluţiile pronunţate, magistraţii menţionaţi s-au transformat în apărători ai inculpaţilor, fiind de acord cu faptele săvârşite de către aceştia.
Or, potrivit dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 92/1992, republicată, nerespectarea de către magistraţi, a dispoziţiilor legale în judecarea cauzelor, constituie abateri disciplinare, în sensul dispoziţiilor art. 122 lit. h) din actul normativ menţionat, ori de câte ori aceştia refuză nejustificat să îndeplinească o îndatorire ce le revine potrivit legilor şi regulamentelor sau încălcarea altor obligaţii decurgând din legea de organizare judecătorească.
Pe de altă parte, verificarea legalităţii şi temeiniciei unei hotărâri judecătoreşti este atributul instanţelor judecătoreşti ierarhic superioare, care s-a realizat în speţă, atunci când tribunalul a fost sesizat să judece calea de atac prevăzută de lege, exercitată de către partea vătămată.
Împotriva soluţiei de netrimitere în judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior, petenta a formulat plânger.
Prin sentinţa nr. 221 din 7 martie 2005, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins plângerea, ca nefondată, cu motivarea că, soluţionând cauza penală, magistraţii menţionaţi nu au comis nici una din infracţiunile sesizate de petentă, aşa încât rezoluţia atacată este justă, dreaptă şi conformă probatoriului admininistrat.
Împotriva hotărârii primei instanţe, petenta a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Constituie infracţiunea de ameninţare, potrivit art. 193 C. pen., „fapta de a ameninţa o persoană, cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva ei, a soţului ori a unei rude apropiate, dacă este de natură să o alarmeze".
Pe de altă parte, potrivit art. 206 C. pen., săvârşirea infracţiunii de calomnie constă în „afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate, privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea pesoană, la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public".
Din economia dispoziţiilor legale menţionate rezultă că cele două infracţiuni, constând sub aspectul laturii obiective în acţiunile incriminate şi vizând, prima, libertatea psihică a persoanei, iar a doua, demnitatea acesteia, se săvârşesc cu intenţie.
În cauză, din probatoriul administrat nu a rezultat comiterea de către magistraţi, a acţiunilor incriminate de textele menţionate şi, cu atât mai mult, comiterea acestora cu intenţie.
În fapt, sesizând organul de urmărire penală, petenta nu a învederat comiterea unor fapte de natura celor incriminate prin art. 193 şi 206 C. pen., pe care să le descrie conform art. 222 C. proc. pen., ci a formulat critici cu privire la hotărârile pronunţate de magistraţii menţionaţi.
Or, efectul substanţial al unei hotărâri judecătoreşti constă în sancţionarea unei situaţii de fapt prin aplicarea normei de drept incidentă.
Totodată, pentru înfăptuirea justiţiei penale, prin legea procesual-penală a fost reglementat un sistem coerent al desfăşurării procesului penal, în fond şi căi de atac, în vederea realizării scopului prevăzut în art. 1 C. proc. pen.
Ca atare, pretinsele greşeli constând în erori jurisdicţionale sau nerespectarea normelor procedurale privitoare la desfăşurarea procesului penal, fac obiectul căilor de atac, determinat de legea procesuală şi constituind un sistem, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.
Prin urmare, cum acest sistem are ca finalitate, prin provocarea controlului judiciar, desfiinţarea hotărârii atacate şi înlocuirea cu o hotărâre conformă cu legea şi adevărul, o hotărâre judecătorească, prin ea însăşi, nu constituie niciodată temei al circumscrierii acesteia laturii obiective a unei infracţiuni ce ar putea fi reţinută în sarcina magistratului care a pronunţat-o.
Totodată, controlul silogismului judiciar are loc, exclusiv, în limitele căilor de atac exercitate de partea interesată, determinate de legea procesuală, în cadrul unui raport procesual ce are în vedere drepturile legitime ale persoanei, ocrotite prin norme de drept substanţial, şi nu interese sau doleanţe nesusţinute de text legal, cu referire în acest caz la nemulţumirea petentei că nu s-a pronunţat, contrar concluziei impusă de probele administrate, o soluţie de condamnare, cu referire la făptuitorii C.A. şi L.I.
În fine, sistemul procesului penal, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice, exclude posibilitatea judecării unei cauze penale, în alte condiţii, decât cele prevăzute de legea procesual-penală.
Astfel, admiterea unei căi de atac şi cenzurarea unei hotărâri judecătoreşti în alte condiţii, decât cele prevăzute de legea procesuală, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept, cu referire la legalitatea căilor de atac şi competenţa materială a instanţelor judecătoreşti.
Drept urmare, ori de câte ori plângerea prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., nu învesteşte instanţa, cu controlul judecătoresc al efectuării actelor premergătoare sau, după caz, de urmărire penală, cu respectarea dispoziţiilor legii procesuale ci vizează controlul unei hotărâri pronunţate în altă cauză, în afara sistemului căilor legale de atac, plângerea prevăzută de textul menţionat constituie o exercitatre abuzivă a drepturilor, cu referire la accesul liber la justiţie.
Or, petenta nu a învestit instanţa de fond, în temeiul dispoziţiilor art. 2781 C. pen., în sensul menţionat, singurul cenzurabil.
Ca atare, constatând că probatoriul administrat nu susţine afirmaţiile petentei privitoare la săvârşirea infracţiunilor menţionate, cu ocazia judecării procesului penal, de către magistraţii reclamaţi şi, în consecinţă, rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale este legală şi temeinică, respingând plângerea, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen.
Nici în această etapă procesuală, recurenta nu a propus probe care să impună concluzia stabilirii eronate a situaţiei de fapt, cu referire la existenţa altor fapte, decât cea constând în îndeplinirea atribuţiilor de jurisdicţie, necenzurabile în condiţiile art. 2781 C. proc. pen.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurenta-petentă V.R. va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta V.R. împotriva sentinţei nr. 221 din 7 martie 2005, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 4552/2004.
Obligă recurenta-petentă menţionată, să plătească statului, suma de 100 lei (1.000.000 lei vechi), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 240/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 9/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
